Print-screen

noaptea aceasta trecutul îmi pare
mai palid ca obrazul cerului când plouă
dar noi ne ne îngrijorăm pentru că grindina nu are suflet şi exact acolo unde apele scad
te poţi îneca cu propria ta incertitudine
iar anii sunt electrici ca nişte lampeduze
şi numai tu poţi vedea haloul viselor
în care eşti un prinţ orb ce nu îmi vede defectele

cum vorbesc eu până la lună şi înapoi
nu ştiu nici măcar în biserică să tac
umplu pereţii cu acele cuvinte-stilet

parcă ieri te iubeam şi eram toată un je m'en fiche
aveam un vecin ipohondru care făcea dicteuri automate şi toţi îl credeau poet
pentru că odată ce se aşeza la PC spunea: Opriţi-mă!
nu-i pria lumea virtuală dar era drogul lui acel ecstasy infim
pe care îl ingera cu teama ca viaţa e un print-screen ieftin

oare nu suntem internauţi când vine vorba de sentimente?
navigăm prin timp încoace şi dincolo ca şi cum am avea superputeri
minusculi în roba noastră de un alb perfid

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Requiem

respiram sare apa învolburată camufla sentimente
era rece până dincolo de cer nu-mi ajungeai
mie cea cu ponei jucăuşi cu umeri mirosind a nopţi asudate
parcă ieri trezeam cocoşi aurii
sinceri şi tineri/ internauţi elegiaci

mi-ai întrebat mâna stângă unde se sparg valurile
pietre crestează orizontul cu singurătatea lor romboidală
aici poţi sta la rând doar ca să ţipi nu e timp
pentru requiem!

apele lumii irup precum falii ale timpului viu

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Submarinul politic

am învăţat să scriu
cu cretă colorată
şi să sar şotron

între liniile lui strâmbe
nu am reuşit să găsesc
acel submarin ce mă poate dispersa
în apele oceanului
unde pot vedea rechini cu colţi
înroşiţi
care îmi sfâşie semenii

eu cea care mă tem de pisica-de-mare
îmi voi întinde tendoanele rechinului-om
cel care dezumanizat şi brutal
prinde în malaxorul vieţii
victimele politicii stradale
căci, nu-i aşa, sub presiunea străzii
se naşte vântul libertăţii
şi poţi evada tu din tine
îţi poţi îneca decibelii vocii subconştientului

abia apoi vei putea să haşurezi un şotron imaginar
prin care să sară acele egouri
care pot umple o pasarelă
şi pot defila fără umbra ta ivorie

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem brut

zilele cu tine erau de neînchipuit cu infinite emoţii
şi certuri silenţioase//zilele mai lungi decât era firesc
pictate în culori de apă
şi orice dialog între noi era atât de calin
fără umbra misterioasă a poeziei
fără drogul ei pur// dialog pe note joase
ţineai ambele mâini în buzunar iar eu încă de atunci
visam oraşe mari liniştea de 2000 de carate
nu-mi pria
felul tău de a fi insolent veşnica ta grimasă
mă făceau să te iubesc cu peste 1000 de cai- putere
cu forţa aceea care face dintr-o femeie un cântec brut fără negativ

şi iată că daimonul artei m-a prins în centrifugă
şi îmi roteşte toate stările//toate sentimentalismele
lipsa ta de reacţie la orice discuţie imaginară
adună în mine poeme de pagina 1
şi (mă îmbrăţişezi impetuos) poate singurătatea nu este pentru noi
mai ştii când alergam de oriunde pentru 20 de minute
fix cât trebuie să salvăm anii aceia teribili
de parcă nu cunoscusei încă zăpezile de pe Postăvaru
şi te iubeam cu nebunia artistului fără mască

hai, vino la teatrul naţional azi plouă şi nu poţi
pleca definitiv
doar tu poţi suprima anxietatea ce îmi inundă spaţiul vital
teama stupidă de semenii mei
sunt repetiţii şi îţi voi recita eu însămi ca niciodată
despre existenţa în nonculori
ştii că sunt poetă şi orice aritmie îmi displace
doar tu poţi să trezeşti oraşul să te strecori prin moloz şi chioşcuri de ziare
aşa au început să fie dimineţile pe bulevard
cu tot mai puţini oameni
//ore decuplate din mulţime//

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul unui iubit (Psalmul 7)

1. Iubito, ştiu: acum îmi cade părul, de viaţă destrăbălată, şi trebuie să dorm pe piatră. Mă văd toţi bând rachiul cel mai ieftin şi mergând gol în vânt.
2. Dar a fost un timp, Iubito, când eram curat.
3. Aveam o femeie, mai tare decât mine, precum iarba e mai tare decât taurul: mereu se îndreaptă în sus.
4. Ea vedea că sunt rău, dar mă iubea.
5. Nu mă întreba încotro merge drumul, care era drumul ei, şi poate că mergea în jos. Când îmi dădea trupul ei, spunea: asta e tot. Şi se făcea trupul meu.
6. Acum nu mai e nicăieri, a dispărut ca norul după ploaie, am lăsat-o şi s-a dus în jos, căci acesta era drumul ei.
7. Dar nopţile, câteodată, când mă vedeţi că beau, văd chipul ei, palid în vânt, puternic şi întors spre mine, şi în vânt mă aplec.

poezie de Bertolt Brecht, traducere de Dan Dănilă
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tată...

Eşti prea departe, tată, şi îmi e dor de tine!
Te rog, vino acasa cât viaţa te mai ţine,
Te rog, rămâi cu noi, nu mai pleca departe
Îmi este tare greu să te ştiu în străinătate.

Eram aşa de mică atunci când ai plecat,
Dar anii s-au tot dus şi m-am maturizat.
Privesc cum vremea trece, înapoi nu mai vine,
Un lucru nu se schimbă: am nevoie de tine!

Ştiu de ce stai acolo: datorii şi probleme,
Dar şi cu doru'-i greu, lasă pe suflet semne...
Nici toti banii din lume nu vor şterge vreodată
De pe obrazul meu vreo lacrimă vărsată!

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Gabi Dedu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dr. House: Poţi avea toată credinţa pe care o vrei în spirite şi viaţa de apoi şi rai şi iad, dar când vine vorba de lumea asta, nu fii idiot. Pentru că poţi să-mi spui că îţi pui toată credinţa în Dumnezeu să te treacă de ziua asta, dar când vine vremea să traversezi strada, eu ştiu că te uiţi în ambele direcţii.

replică din filmul serial House M.D
Adăugat de Steffy
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visându-l pe Li Bo

Când mă despart de morţi, îmi stăpânesc suspinul,
dar despărţirea de cei în viaţă mă scufundă într-o durere permanentă.
La sud de Yangze se află un teritoriu al febrei şi al molimei;
nici un cuvânt nu vine din exil.
Totuşi, vechiul meu prieten mi-a pătruns în vise,
dovadă a cât de apropiaţi am fost.
El nu mai arată aşa cum îl ştiam,
Iar drumul e atât de lung – mai lung decât mi-aş fi putut închipui.
Spiritul lui a venit de acolo unde crângurile de arţari sunt verzi,
apoi s-a întors înapoi de unde venise, abandonând-mă în ţinutul întunericului.
Acum când tu eşti prins în păienjenişul legilor –
cum de mai porţi aripi pentru zbor?
Luna în scădere îmi luminează grinzile camerei,
dar mie mi se pare că acolo se vede strălucind chipul tău.
Acolo unde te duci apele sunt adânci, valurile învolburate –
Ai grijă, nu lăsa dragonii – dragonii cu coarne – să te rănească!

poezie de Du Fu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tempo

trec prin aii ca un flamingo roz zilnic beau vin nobil
iar lumina difuză ce descreşte când tu nu eşti mă determină să nu scriu gram de poezie
pentru că aşa cum iubim la kilogram versurile stufoase ne dau târcoale numai când suntem stupizi şi iubim nebunii nopţii
eu nu pot decât să stau în răsadurile din faţa casei şi să îmi amintesc arborii somptuoşi
din tinereţea cu efluvii şamanice
parcă vrăjeam clipe sacerdotale sau roteam axul lumii cu vigoarea iubirii umaniste

pe atunci dragostea bătea timid în geamuri cum bat picurii ploii în pieptul ierbii
nu simţeam arşiţa sufletului care era catalizator
toate îmi păreau reci decuplate şi abia răsuflam cu genunchii la gură
eram o particulă invizibilă un strigăt anapoda
spre tine în formă de S
tot atunci am învăţat să joc în turneu şi să recunosc înfrângeri galactice când de exemplu
îţi poţi pierde sufletul la cacialma
ca un parior împătimit

drogul acela se infuzează greu dar într-o lume de x-meni prefer să fac xerocopii fiecărui
minut din buzunarele largi cât un porsche cayenne
fără să salut iubirea care trece pe roşu decoltată cu umilul ei stradivarius la piept

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-i viaţa noastră?

Ce-i viaţa noastră? Un joc continuu al unor sentimente.
Desfătarea noastră? Muzica divizării – pe clase, sortimente:
Pântecele mamelor sunt nişte case pe care le dor pereţii,
Acolo noi ne-înveşmântăm pentru scurta comedie-a vieţii.

Pământul e scena, iar Cerul spectatorul care de sus
Vede cum jucăm, cine-şi cunoaşte rolul şi cine are lapsus.
Mormintele care ne apără de soarele fierbinte, metal topit,
Sunt asemeni cortinelor care cad când piesa ia sfârşit.

Odată făcut rolul, urmează odihna mare, de pe urmă,
Şi-atunci murim definitiv, pe bune, nu în glumă.

poezie de Walter Raleigh, 1552-1618, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama: Tu chiar vrei să rămâi singură? Nu vezi că toate fetele sunt în competiţie pentru un bărbat? Numai tu,... tu chiar nu cauţi să fii deloc atractivă?
Fiica: Eu sunt floarea de la marginea prăpastiei. Dacă vrea să mă iubească, cel care va vrea, nu ar trebui să mă iubească pentru forţa din interiorul meu, de a sta la margine, şi totuşi, de a rezista?" (în mintea mea).... în realitate îi răspund "Şi mie îmi pare rău pentru faţa pe care o am. Nu mă pot abţine să nu îmi fac rău.
Mama: Întelege, aşa funcţionează toţi bărbaţii, pentru ei contează cum arată o fată, e vorba de prima impresie. Te vede aşa, plină de bube, o să fugă de tine. Orice băiat, orice băiat...
Fiica: Nu numai orice băiat, chiar orice om... sunt un monstru. Nici măcar o prietenă nu am... Toate aşteaptă de la mine ceva. Iar eu, uneori, îmi doresc să fiu altcineva...
Mama: Data viitoare te internez la spital, te declar incapabilă să te controlezi.
Fiica: Da, sigur.... Aşteaptă măcar să ajung la cauză, să împlinesc profeţia, şi o să pot fi domnişoara cu altă faţă. Vedem noi cine râde la sfârşit, eu şi amicul meu Kierkegaard. Îmi pare rău, mamă, dar numai dacă o salvez pe Ariadna o să mă pot iubi vreodată. Ai idee câte strategii trebuie să elaborez ca să distrug monstrul?
Mama: Care monstru, parcă tu erai monstrul?
Fiica: Cât de încuiată să fii să nu realizezi că monstrul mă ţine captivă din primii ani de copilărie? Toate fricile alea, faptul că nu alergam spre tine, când aveam nevoie de tine, fuga de realitate, fuga de mine însămi, toate sunt rezultatele operei lui. Pe care am de gând să o închei anul ăsta. Şi ştiu exact cum...
Mama: Cum?
Fiica: Să îţi prezint labirintul... mi-e teamă numai să nu faci infarct, pentru că aici nu mai poţi ascunde cine eşti cu adevărat. Aici, poate, o să îţi auzi urletele la fel de tare cum le aud eu. Pentru că, aici, toţi îmi văd capul ascuţit, când el de fapt e rotund. Numai şi numai pentru că ăsta e rezultatul fricii mele de oameni. Şi nu am altă şansă decât să trec prin Pădurea Interzisă, să îmi înving frica.
Mama: Imposibil... în Pădurea Interzisă nu o să poţi supravieţui. O să rămâi cel puţin fără picioare...
Fiica: Nu şi dacă îmi iau o pelerină verde de camuflaj... şi un prieten de încredere...
Mama: Parcă spuneai că nu ai prieteni...
Fiica: Nu am, dar de unde ştii tu că nu o să am... e drept, un parteneriat la început, fac eu un efort... Ideea este că se pune la bătaie toată viaţa mea, mamă. Nu pot da înapoi...
Mama: Vezi doar să nu mai ai încredere din nou într-un lup, ştii bine ce ai păţit ultima oară...
Fiica: Fără frica de lupi, păstorii nu ar putea avea curaj. Pot fi o ciobăniţă bună, o ştiu sigur, mi-a spus-o luna. Ea nu minte niciodată...
Mama: Te las în protecţia Maicii Domnului...
Fiica: Ea mi-a trimis visul cu furtuna... chiar dacă aş călca în mijlocul morţii, tot aş fi în siguranţă. Nu crezi că merită?...
Mama: Eu niciodată nu mi-am dorit decât să te protejez. Iartă-mă pentru tot ce n-am putut înţelege.
Fiica: Vei înţelege, la sfârşit...

replici din Scufiţa Verde, scenariu de Ana-Maria Gondoş
Adăugat de Ana-Maria Gondoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Faptul că dormim şi visăm şi ne trezim apoi dimineaţa, e felul prin care Dumnezeu ne arată că suntem într-un vis fără sens pe care îl continuăm. Dar până ne trezim cu adevărat din el sau "vedem" ce e Real. M-am trezit dimineaţa cu asta. Păşim iar şi iar in vis, dacă nu deschidem ochiul conştiinţei! Pare că ne mişcăm în conştiinţa IMUABILĂ, ca şi conştiinţă când de fapt doar visăm... A. M: Excelent! Excelent! Exact, oare câţi dintre voi vedeţi că în timp ce trupul doarme neclintit, iluzia visului creează o lume umblătoare? Şi exact aşa dormiţi şi în ceea ce fals mintea numeşte: "viaţa asta; viaţa mea; aceasta reîncarnare", etc. etc. Buddha spune: "Absolut Totul este iluzie!", iar Hristos spune: "Caci umbră şi vis este lumea aceasta!" Realizarea Ultimă nu este Posibilă fără a vedea complet asta, pentru că aşa totul este un vis, este o iluzie, dar coronavirus este real, sau e în nu ştiu ce lume, de parcă ar fi mai multe! Până nu vedeţi că Totul este iluzie creată de gând, gândul coronavirus, yoga, boga sau misticismul tibetan, par atât de reale! Noi de fapt nu dormim niciodată pentru că nici nu suntem născuţi, dar câţi pot vedea această profunzime tulburătoare a Conştiinţei?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şotron

vine ca o percuţie
executată în tempo rapid
ziua când scad orele pereţii aducerilor-aminte
iar ferestre rabatabile se deschid
atunci cand noaptea alunecă în firul de nisip

stau lângă solstiţiul zilelor de vară
precum un câine legat de luna pătrată
şi libertatea îmi simulează un şotron
peste care sar ultimii cai nepotcoviţi

ceasurile ticăie rotund iar tu învârţi
ruleta albă a morţii placid

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt uimit că au apărut filme artistice despre viaţa marelui matematician Ramanjuan, despre Einstein, Napoleon şi nu mai ştiu care alţii mari genii. Dar zic că sunt uimit pentru că în sfârşit şi românii au făcut o ecranizare, un film "superb despre geniul lui Eminescu, Creangă, Ilie Cioara sau Eliade/Cioran" şi filmul care l-au făcut românii despre geniile lor se numeşte "Las fierbinţi sau mai nou "Liber ca pasărea cerului". Oare de ce suntem atât de batjocoritori şi zeflemişti, arătând cât suntem de proşti când vine vorba despre români dar când vine vorba despre alţii îi ridicăm la cer? Se pare ca nici măcar un Sergiu Nicolaescu nu mai are România, sau geniul lui Eminescu nu mai e de interes naţional cultural, spiritual chiar ca să nu mai zic şcolar.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mereu te-am făcut să crezi că eşti altul

şi te-am înlocuit pe tine cu tine
pe cel ce îl ştiam
cu cel ce îl visam
aveam un fel de teamă
să nu pierd ţărâna de care mă legasem
şi când nu puteam să îmi stăpânesc verticalitatea
plecam
acolo unde a început totul
la marginea lumii

ştiu ce vei spune
că povestea noastră e îngrămădită într-un trecut banal
că tu ai fost cum ai fost
pentru că nu am însemnat nimic
şi că ai dormit în fiecare noapte visându-ţi femeile
dar eu ştiu că nu e aşa

mereu am inventat oameni care m-au iubit
să mă poţi crede măcar o secundă
mereu am pozat zâmbete largi
cât să îţi imaginezi distanţa
dintre noi
cum se întâmplă şi acum
când îmi laşi un răspuns rece
şi aştepţi să scriu un poem
despre tine

mmm
despre tine am scris mii de poeme
pentru că îţi ştiu fiecare neajuns
al inimii

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt zile, sunt ani

am obosit să mai gândesc. înghit nemestecat. şi vărs
regurgitarea mă linişteşte pe moment
dar sunt alte ore şi alte zile pline de otravă
şi sunt oameni şi oameni care au mâinile pline de otravă
mulţi din ei poartă mănuşi, dar nici mănuşile nu sunt sută la sută sigure
otrava se strecoară. şi se acumulaza în corp.
de aceea se spune din vechime că vine o vreme şi vine o plată
pentru orice se plăteşte
dar indiferent de cât ai strâns nu poţi plăti pentru o gură de aer în plus
te adună ea de pe drumuri. moartea nu-i mofturoasă
nu refuză şi mai ales nu iartă
cândva îmi doream o stare de normalitate
încet-încet am uitat ce îmi doream
iar astăzi nici măcar nu mai ştiu cum să doresc
şi ce să doresc
doar mă uit lung, pierdut cumva
şi cerul mă înţelege.
e singurul care nu mă ceartă că mă uit la el
şi ca să-mi facă pe plac mai trimite când şi când câte un nor
şi ne jucăm amândoi de-a ghicitul
jucăm fazan pe nori
şi sunt momente când chiar câştig
şi atunci plouă şi mă curăţ de toată urdoarea strânsă

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Libertatea începe cu tine, deci fii tu primul care o recunoaşte dizolvându-se în ea. A. M: E tragic şi până ce mulţimile nu realizează drama, tragedia continuă. I: Mă rog să le dea înţelepciune! A. M: E prea multă frică la mijloc şi exact din acest punct începe legiferarea absurdului. I: Cum şi cine le va anula frica? Doar un Moş, Ion Roata... A. M: Gândul şi frica sunt una; gândim, presupunem pentru că ne frică de infinitul necunoscut sau viaţa veşnică pe care o suntem. Credem gândul care poate să existe doar prin corp şi de aici frica, înţelegi? Dacă am putea vedea că suntem viaţa şi nu corpul de vis pe care gândul ne spune că îl suntem şi care frica lui ar vrea să-l salveze, atunci legile acestei lumi ar fi de prisos. A. M: Până să ajungă oamenii să vadă aşa... Iar acum chiar că-s orbi bine! A. M: Asta e capcana pe care ne-o întinde mereu şi mereu gândul: "Devenirea"! Dar de ce "până", căci viaţa veşnică pe care o suntem este chiar aici. Dacă nu atingi nici un gând chiar acum, chiar aici, viaţa pe care o eşti rămâne liberă de persoana care pare că o eşti. Acum tu unde eşti, nu eşti Aici? Toţi suntem Aici, iar Dumnezeul nostru gândul ne trimite "acolo", în fricile lui, înţelegi?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trepte

vezi, treptele scad, răsăturile curg
sunt flori carnivore ce se întind
până în suflet, pionier al sentimentelor volatile,
beau stropi de aer decantat şi mă aşez în oraşul vieţilor noastre
singură cu statuia care îmi explică de ce nu poate
traversa universul

ar vrea să fie o zi acel submarin galben
care străbate mări
o statuie îndrăgostită ce poate dansa ca o paiaţă
iar eu
voi fi
poeta
care citeşte
Biblia
în piaţa fără statui

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

The blue girl

/ ai visat îngeri
moartea era acolo sus
tu erai
acolo sus cu ei în braţe /

frunze negre printre fulgi albi
doruri care se amortizează încet

as vrea să plec într-un vagon
unde să cânte o singură vioară
albastră / un cântec despre iarnă

despre cum geamurile îmi menţin cu forţa
respiraţia înăuntru

afară e o iarnă cumplită
iar dorul creşte / cerşeşte eliberare
ca un deţinut despe care nu ştiu nimic

dar care stă singur in celula lui
şi ceva mă doare sigur

mă doare până la singurele oase pe care le mai am
până la tot sângele care se împrăştie pe podeaua vagonului

rămâi aici / rămâi în tăcere/ în frig/ în boala noastră
autistă / care ne-a prefăcut în doi fumători de vise

iar fumul se desparte de noi
odată cu aburii locomotivei

ce continuă să şerpuiască printre creste / fii tu inima mea/ albul muntelui care nu se sfârşeşte

/ fii tu boala care îmi acoperă inima cu frunze negre
rămase după o explozie nucleară / fii tu cenuşa care să acopere toată
zăpada/ eu sunt deţinutul închis în celulă
nu cunosc moartea / nu cunosc viaţa/

cunosc gratiile prin care văd trenurile mărşăluind
şi care nu se mai opresc/ nu se opresc niciodată pentru că

am visat îngeri
moartea era acolo sus
eu eram
acolo sus cu ei în braţe.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne iubeam

.. când am întâlnit-o, când a venit în viaţa mea ca un avion portocaliu pe sub cerul albastru, în zilele caniculare mă săruta ea de parcă ar fi avut opt ani, cu atâta bucurie, îmi punea mereu ceva bani în portofel pentru că spunea că orice bărbat trebuie sa aibă bani le el, îmi amintea când joacă Craiova, mereu avea un pachet de Luckyes nedesfăcut pentru mine şi palmele ei pentru fruntea mea, avea obiceiul să mă sărute pe umeri din nimic şi oriunde, fără nicio reţinere îmi îmbrăţişa rudele de la copil la bătrân, o complice perfectă în discuţiile cu prietenii, spunea că fericirea ei e aşa uşoară ca o castană aproape fără greutate, lipicioasă cum era ea îmi dormea în piele şi fără să o întreb pentru ce toate acestea mi-a zis singură că e pentru că sunt cuminte şi merit, ne iubeam.

poezie de Mihai Amaradia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt poetul abisal

Nu sunt poetul abisal, nici retor, nu scriu ziua,
Nici noaptea, dar eu scriu pe cer
şi pe cuvânt de-onoare, nu-s saturnian,
nu-s fascinat de-un fond obscur,
nu umblu la subsoluri, nici Babilonul nu-l visez,
nici moartea nu-mi este iubită,
nici nu urăsc cum trebuie, cu migală,
dar eşti poet? Mă-ntreabă-un lector ipocrit,
un semen de al meu, nu fac infarct,
scriu cum respir, când nu mai scriu,
duceţi-mă la Morgă pe ascuns,
sunt Hyde şi Jeckill, scriu, nu scriu,
astfel eu supravieţuiesc, nebun sau limpede
ca apa de izvor.
Brusc, ceva din adânc, din ceruri, din codru,
Viaţa, ca florile-n crâng, se duse ca Orbul,
Ce să-nţelegem şi cum? Duminică a împăcării,
Trecutul pare doar fum, ostateci suntem întrebării.
Operă-bufă trăim, plângem zadarnic,
În ghilimele vorbim, Domnul nu-i paznic,
Mările, drogul, poem, visul Nirvanei,
bem fără să bem, iubim sfârcul Ioanei.
Se făcea că mările au secat,
Umblam în gigantice cratere,
Mă priveai cu alţi ochi,
Eu mă scufundam în nisipul marin,
Un picior, un braţ, un obraz,
jumătate eram afară,
tu străluceai nemiloasă,
apoi apele s-au aşezat.
Părintele meu, eşti de mult în pământ,
Eu mă mai caut în scris şi în gând,
Eu te aud, noaptea, în vis,
Iar prin uitare nu te-am ucis.
Nu ştiu pe unde ne-om întâlni,
Nu cred în rai sau în iad, suntem vii,
Oamenii urcă, urcă mereu,
O înălţare spre Dumnezeu.
Tot ce-ai greşit, greşit-am şi eu,
Dar mă înalţ la Dumnezeu,
Vin generaţii, mă-ngroapă încet,
Ei vor greşi, cum şi eu mai greşesc.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!