De martie

În ziua aceasta de opt pielea ta miroase a fragi şi cu miere
sânul tău este
un
măr
mic
şi
mai
mult
lampa ascunsă de pe trup; lampa ta;
am întors iarăşi ceasul de deasupra dormezei
şi l-am potrivit după cum mi-au crescut oasele alături de tine
astăzi nu cred că ţi-a văzut nimeni genunchii
poate doar o iconiţă cu Ioan în piei rupte şi orologiul de deasupra dormezei
eşti femeia mea
te-aş dansa prin odaie, covrig, cu genunchii la gură
îmi pari acuşic un înger domestic frumos, care plânge de îi cad toate oasele,
îţi
mai beau puţin vin de vineri/ de sâmbătă
pentru că e martie şi martie poartă cu ea o spadă de flori cu care se joacă în fereastră
din loc în loc sunt spaţii rotunde/ fereastra respiră din plămânii ei ciuruiţi
şi tu
zdrenţuită şi-n zdrenţe de apă/ după cum se topeşte zăpada/ veşmintele tale prea strâmte
şi
tristă
şi
cu
pielea
lăptoasă
e prea multă zăpadă - iar eu nu te-am iubit niciodată destul
amândoi, draga mea, suntem un genunche frumos şi căzut din lumină, gemenis,
vin
să te sărut pe genunchi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai sunt tânăr, doamnă

Nu mai sunt tânăr, doamnă! în traiul meu anost
Doar serul din perfuzii îmi tropăie prin sânge.
Cum aş putea fi iarăşi Don Juanul care-am fost
Când trupul veştejeşte şi putirinţa plânge.

Nu mai sunt tânăr, doamnă! băut-am cred destul
Cât să pricep căderea când nu ai echilibru.
Un pătimaş în eros, nicum n-am fost sătul
Cât să pot satisface orgoliul meu de tigru.

Nu mai sunt tânăr, doamnă! nici tânăr, nici frumos,
Beau apă cam doi litri de când sunt la dietă;
De prea multe lipide şi-o gută-nfiptă-n os
Când tensiunea creşte mă-nvârt ca-n piruetă.

Nu mai sunt tânăr, doamnă, şi de pereţi mă ţin
Când scările cobor, că-mi scârţâie genunchii;
Sunt un cadavru viu la care corbii vin
Să ciugulească gena ce-au pus-o-n mine unchii.

Nu mai sunt tânăr, doamnă, iar azi, îţi jur, mai cred
Doar în cardiologi, căci mi se pune gheara
De câte ori vâd ţâţe; de vreau să mă reped
Vin emisarii hâtrei să-mi spună: bună seara!

parodie de Elena Victoria Glodean, după Mircea Dinescu (2014)
Adăugat de EliGlodean
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Mai am puţin, renunţ la trupul tău de lut,
La inima Ta de piatră, la ultimul... sărut,
La timpul de demult, la când nu ai mai venit
Şi acum adorm cu tine-n gând ca la ceva sfânt!

Mai am puţin, mă duc să mă îmbăt cu vin
Şi cu un gând nebun că te-am pierdut...
Când eram copil ademenit într-un... sărut
Ce l-am primit ca pe ceva prea... sfânt!

Mai am puţin, şi de am să te uit cândva
Îmi voi face din clipa Ta nemurirea mea,
În vieţile ce vor urma Tu călăuza... mea
Şi singura muză cu ochii verzi de Stea!

Mai am puţin, dintr-o noapte fără vise
În care visul tău mă bântuie mereu
Şi dimineaţa naşte roua peste flori
Tu floarea mea din viaţa ce va urma!

Mai am puţin, dintr-un plâns fără de lacrimi,
În care plânsul e doar al tău pe obrazul meu,
Tu eşti încă lacrima ce arde-n viaţa mea
Şi singura Stea ce îmi straluce-n noaptea grea!

Mai am puţin, în care dorul e doar al tău,
Iar Eu un pustnic pustiit de gândul... meu
În care m-am pierdut o clipă-n sânul tău
Iar timpul nu a vrut să-mi fie, nici el nici Tu!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Renaştere ca să nu uit

obişnuiam să îti îngrop absenţa-n vin
şi-apoi sorbeam din noaptea ta puţin câte puţin
până ce trupul tău prindea contur la mine-n trup
şi eu n-aveam degete destule ca rochia să mi-o rup
şi aveam sânul ars de dor
şi dor mi-era
ce dor mi-era
iar palma ta cum un şuvoi de apă din cişmea aluneca
deasupra mea
şi apa în vin se prefăcea
doar
apa setea mi-o stingea
şi un parfum de vinişor se înălţa din carnea ta
paharul se roşea roşea ca trandafirul se făcea
un nor etern se răsucea în carnea ta deasupra mea

poezie de Adelina Fleva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vin de mandragoră şi grai dulce de mierlă

Tu eşti frumos, dragul meu, ai gura dulce, stup de miere, ca un vin tămâios,
Iar săruturile, cum îţi stau ele atârnând de buzele mele, ciorchine de desfătări.
Ţie, Dumnezeu ţi-a pus mov în iris, mov de mandragoră,
De jur împrejur alb de lumină şi niciodată boală de moarte, orbire.

Te-a făcut pentru mine, vie în pârg, pui de căprioară m-a făcut Dumnezeu pentru dezmierdările tale, fructă dulce
Pentru când vei vrea să te smulgi de-ntuneric ca să-mi guşti bucuria
Nepotolită, nestinsă decât de minunatele-ţi săruturi înflorinde, născutule din Eden.

Mă poartă toată o mână peste sufletu-ţi, mai tare decât moartea,
Veşnică precum raiul tău de iubire peste comorile-mi de sâni,
Rodii coapte înainte de înflorire şi după plecare de-atingeri.
Aburul atriilor tale mă ţine continuus prinsă-n robie de tăcere cu inima înotându-ţi belşug de splendoare.

Eşti atât de frumos dragul meu, sunt atât de frumoasă din cauza ta, te iubesc şi te reiubesc cum n-am mai iubit pe nimeni până acum.
O, de-aş putea să te cuprind cu trupul firav, fiecare celulă să nu se mai plângă de sori negri
Căuşul palmelor tale să-mi dea apă vie de trandafiri să beau, nemurirea.
O, de mi-ai fi piele şi carne împletite cu trunchiu-mi de lut şi de foc, mi-aş face-o favoare de aur, m-aş zămisli eu şi tu la un loc.

Cine se ridică acum din cenuşe şi-mi unge ochi cu flori de meri noi, înmugurind primăvara ce va să vină la doi?

poezie de Cipriana Tanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De 8 Martie, în zori

De 8 Martie, în zori
am să aşez frumos pe masă,
Un coşuleţ cu multe flori
pentru mama mea frumoasă.
O îmbrăţişez şi-o sărut
să-i arăt cât o iubesc.
Pentru că ea m-a crescut,
din suflet îi mulţumesc.
Din a cerului grădină
flori de stele-am să adun.
Şi pe-o rază de lumină,
mamei la gât i le pun.

poezie pentru copii de Dumitru Delcă (martie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemări

Cu palma ta, îmi desfăceai destinul,
Îmi pare că-mi ziceai că sunt frumos...
De prin caişi dulceaţa, ca şi vinul
Din apă binecuvântată de Hristos,

Se scutura în aer şi prin poame.
Sus, miroseau caişii, mâna goală
Se străduia prin rodul de prin coame
Sclipi-ţ-ar trupul cu sclipiri de fală!

Caisele-ntrupează-un drum de rod
Îmi pare că-s magii, că-s vrăji de ceaţă
Întins livezii ca un fel de pod
Cu rotunjimi ce dau a dimineaţă.

Eu sunt bărbatul tău, la-frunte-amoiul,
Astrânge-mă, îţi zic, din depărtare...
Dar glasul meu, sărmanul, ca strigoiul
Se pierde în tăcerea cea mai mare;

Adastă-acum în iarba ce te cheamă,
Ca pe un flutur gol, recunoscut!
Dar nu, rămâi doar gândul meu de seamă
Că niciodată nu te-am cunoscut;

Căci între noi, bătăi de ani de râpă
Mâncaţi de antipozi şi de-arahnide
Desene moi, ce trupul ţi-l ocupă
Un strai frumos şi oasele silfide.

Îmi pare, cu o nimfă să te-asemeni,
iar de invoc Egiptul, sunt robit
să zac acum lângă ăşti doi gemeni
genunchii tăi, şi nici nu i-am zărit.

Nu fi acum o fluturare rară...
Îmi pare că pe-afară-i rost de mas
Şi gând la gând, spre mine te coboară
În carnea-n care încă am rămas.

()

Ce să-ţi mai spun acum, la despărţire?
Frumoasă eşti, nebuna mea nălucă
Din pomul cu esenţe în neştire
Îţi dau caise, calea să-ţi aducă...

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutări... (Ispita)

Sânul tău frumos, domniţă,
Alb, rotund şi delicat,
Mult se zbate sub bluziţă
Şi mă-ndeamnă la păcat.

Te-aş cuprinde după umăr
Şi cu drag te-aş dezmierda,
Sărutări fără de număr,
Eu pe sânul tău ţi-aş da.

Şi-mbătat de-a ta făptură,
Tu, copilă, draga mea,
Sărutări pe a ta gură,
Şi mai multe ai avea.

- Cât de multe?-ntrebi tu, Clara;
- Câte fire de nisip
În deşertul zis Sahara
Aş depune pe-al tău chip.

Şi de n-oi fi mulţumită,
De atât de mult sărut,
Eu îţi jur, a mea iubită,
C-o voi lua de la-nceput.

poezie de George Budoi din Poezii (7 iulie 1989)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti ce sunt eu pentru tine

Şi iar s-aprinde în brad o stea
Şi iar sunt îngerii cu mine
Şi-ţi mulţumesc, iubita mea,
Că eşti ce sunt eu pentru tine!

Şi iar îmi vine să mă scutur
Ca un cireş de floare nins.
Să stau îmi vine, ca şi flutur,
În părul tău de flori cuprins!

Şi iar sunt galbenă petală
În parul tau de catifea,
Şi iar mă porţi cu-atâta fală
Ca o năframă sfântă, aşa!

În tine însăţi eu sunt eu
Şi stau smerit, cum se cuvine,
Şi iar mă leagă Dumnezeu
Cu un ştergar pe veci, de tine!

Şi iar ne naştem din nefiinţă
Şi într-un galben labirint
Eu sunt o spadă de voinţă
Şi tu eşti scutul de argint!

Şi iarăşi eu trăiesc prin tine
Eşti foc şi apă şi pământ
Şi chiar la Denii simt cum vine
Trimis de tine Duhul Sfânt!

Şi iar s-aprinde în brad o stea
Şi iar vin îngeri de la tine
Şi-ţi mulţumesc, iubita mea,
Că sunt: ce eşti tu pentru mine!

poezie de Nicolae Rolea (5 iulie 2011)
Adăugat de Nicolae Rolea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubita mea

Luna-mi zâmbeşte din fereastră
Iar tu mă săruţi pe obraji,
Pe ochii deschişi şi plini de lumină
Suntem aproape unul de altul
Când cerul este albastru senin ca ochii plini de iubire,
Te contopesc cu braţele şi cu sufletul meu
Care te strânge atât de tare
Iar tu nu plângi şi nu refuzi
Din contră zâmbeşti şi spui: "- Continuă!"
Iubita mea, în noaptea aceasta te sărut
Când greierii ne cântă o serenadă
Vei fii zeiţa mea frumoasă
Şi dacă te naşti a mia oară, doar a mea vei fi
Tu eşti mireasa mea din prima zi în care te-am văzut
Şi nu cred că altcineva ar putea să-ţi ia locul cuvenit
Iubita mea, din prima zi în care te-am văzut
Ţi-am sărutat obrajii şi privirea ta m-a tulburat
Iubita mea, te-am iubit încât am scris o viaţă întreagă
Şi numai ţie m-am luptat să-ţi cânt iubirea
Cărţile în care ţi-am scris iubirea stau mărturie
Şi încă mai pot trăi un ultim mod de contopire cu tine
Cu mine, cu noi toţi, în nopţile cu lună plină
Iubita mea te strâng în fiecare noapte la pieptu-mi răvăşit,
Eu devin fluture tău din noapte
Ce nu doreşte să te lase până-n zori
Iubita mea, sărutul tău mă apasă
Vei fi a mea o noapte şi vei trăi un ultim ţel
Să ştii că te iubesc
Chiar dacă nu îţi spun de câte ori ai vrea.
Eşti soarele şi luna de pe cer
Când mie nu mai îmi trebuie nimic din tot cea fost cândva
Iubita mea, lanul de gâu este un nimic în intimitatea ta
Părul tău bălai îmi împrospătează aerul din jur
Ochii tăi mă-nvăluie, iar cerul este necuprins
Iubita mea să nu devii a altuia în noaptea asta!
Tu eşti a mea şi a mea vei rămânea
Te sărut cu fiecare şoaptă şi te cuprind de trup
Te îndrep spre pământul din care m-am născut
Şi apoi devin zborul spre necunoscut.
Iubita mea, în fiecare noapte voi tresări şi voi visa
Privirea ta mă îndeamnă să cânt aievea cum tu ai vrea
Nu mai cred în vorbe şi vreau să te strâng la piept în fiecare zi
Te sărut în noapte când tu dormi atât de fin şi visător
Copii tăi şi ai mei sunt liniştea din cer şi pe pământ
Vor fi cel mai frumos cadou din noaptea fără de sfârşit
Iubita mea, tu eşti un dar pe care nu mi l-am dorit
Te iubesc la nesfârşit...
Te iubesc cu porii pielii mele
Şi mă îndrept spre tine adeseori
Iubita mea, ce tainice mistere!
Iubita mea, să nu devii a altuia!

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea e probabil o casă de zăpadă

A venit iarăşi toamna iar eu am inima descoperită şi dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o aşteptam de foarte de mult timp
să vie
să steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
şi pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
şi mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci
... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa fără să cunoască regret,
poate doar frică şi alte spaime mai mari. ca la oricare.

Deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi năuceşte toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă,
cetina e nemuritoare şi îl vesteşte pe Domnul meu.

Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am aşteptat-o
s-o văd
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă
e taina nemorţii.
Renii şi câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a cerului viu.

Îmi pare, acum, cred că cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea este probabil o casă de zăpadă

A venit, iarăşi, toamna, iar eu am inima descoperită şi dreaptă,
îmi spuneai că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru aceea pe care o aşteptam, de foarte mult timp,
să vie,
să steie,
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află, sub ceruri,
şi pentru că toate se află, ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
nu mai îmi cumpără viaţă,
şi, mereu, este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ,
dar se usucă.
şi se umple de alb.
ca şi oamenii.

Însă, seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa, fără să cunoască regrete,
poate doar frică şi alte spaime mai mari.

Şi, deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi sfârşiturile năucesc toate frunzele,
vai, oda mea,
vai, draga mea, cea îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă!
cetina este nemuritoare şi verde, îl vesteşte pe Domnul meu!

Supt de teamă, şi ars, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, a ei,
iar eu
cumva am aşteptat steaua aceeea
s-o văd,
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar, undeva, deasupra tuturor brazilor.

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele, steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă e taina nemorţii.
aşadar, renii şi câinii de pază vor rămânea unde e cel mai rece, anul acesta...
îmi este frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele-steluţele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a Cerului-viu.

Îmi pare că, acum, cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine,
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig,
ca acum...
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă, cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre:
zăpezile, hornurile murdare, casele şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela Cer-viu
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi,
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească despre tot,
până când
norii le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne este frică, însă, de zăpada care cade peste noi.

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu gândul, mâine

Mâna mea e un fel de
bună ziua,
nu ştiu ce mai faci cum îţi mai sunt vechile diamante iscate din zăpadă
eclatările magice,
ninse,
cred, mai ninge încă, mai zemuieşte zăpada,
în depărtare se văd mănăstiri şi mame în negru-
îi va învăţa pe ei măicuţa le va spune despre rugăciune,
astăzi m-am trezit cu faţa în palme,
pesemne în somn am ştiut ceva mare,
nu îmi mai aduc aminte -
poate erau doar caii sălbatici
libertatea trecea prin coamele lor, sufla vântul, tremurau apele peste toate,
văzusem
un mag în haine albe, pe cer, driade lăudându-l ori poate nu erau
zâne driade ci preotese nordice, foarte vechi, ajunsesem cu gândurile în nord,
m-am îndepărtat de biserică,
de mamele-n negru, dulcile mele maici, florile milei,
văzusem magul acela alb
înţeleptul,
şi nu m-am mai întors niciodată înapoi.
Dar nu mi-a părut prea rău după aceea,
îmi rămăsese o lumină mică în piept,
de care îmi aduceam aminte,
Şi-apoi am fost foarte fericită, tata mă ţinea pe genunchi, şi mă legăna
eram din nou mică şi frumoasă, cu picioarele legate, cu frângii,
ca să îi rămână fata aproape.

În depărtare vedeam o cruce din lemn stropi de vopsea
să mai cadă,
care-mi amintea că lumina e încă frumoasă. senină.
Sute de persoane în acelaşi timp, pe un singur bidiviu,
Nu ştiam de ce caii sunt înhămaţi li se pune zăbala şi trec pe carele-sănii tot satul,
Cum să crez? Cum să creez?
Vorbesc pesemne o limbă prea/veche/şi/tânără/ pentru picioarele mele legate
la asiatici se legau picioruşele fetiţelor şi se trângeau legăturile
pentru ca fetiţele să fie frumoase

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Controversă

cum îţi spuneam
mai tot timpul îngerii mi-au râs în nas
şi-au râs de mine neîntrerupt
ori s-au urinat din înaltul lor
peste ochii ce abia îi luminasem puţin
mai bine deschide-mi fereastra albă la cer
să-mi închipui că zbor
sau că plec acasă definitiv

altfel îmi petreceam mai tot timpul
recitând poemul lui Dinescu
"Mic descântec pentru femeia mâncată de ploaie"
sau poezii de-ale lui Bukowski
bolovănoase frivole şi amare
până reuşeam să uit
că îmi este sete că-mi e foame
şi că mai exist şi aşa
neîndemânatic,
exilat ca o urmă într-o fantă
sau o cută de timp
ca şi cum propria-mi umbră strălucind
la balul feeric cu gâze şi lumini

îmi amintesc cum umbra
mă căra cu disperare în spate
şi cum se împleticea
sub greutatea neputinţei mele
şi cum deja nu mai eram tânăr
şi mă nelinişteam ori mă înfuriau
versurile mele
pe care încă mă chinuiam
să le rescriu rebele
până îmi trecea viaţa
apoi o luam de la capăt
cu aceeaşi înverşunare

poate am stat de prea multe ori
închis într-o sticlă ca un duh inutil
adormit în vechi laboratoare
ori adunând lumină în propria-mi închisoare
multă lumină şi multă splendoare
şi cum plouă în inima mea
sau cum mă rog morţii
draga mea moarte
te rog să nu mă laşi singur
în viaţa asta niciodată

apoi tu dispari şi numai ştiu
nimic despre noi
nu mai am veste
şi cum îţi spuneam
prea devreme s-a făcut noapte
în oraşul meu prea târziu mult prea târziu
mi-am intuit infirmitatea de om orb
plin de întuneric în întuneric
şi cu cravata frumos înnodată la gât

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt tânăr, Doamnă

Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost
şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,
cum aş putea întoarce copilul care-am fost
când carne-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.

Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul
ca să pricep căderea din somn spre echilibru,
dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul
nu m-aş încape în pielea mea de tigru.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos
şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,
să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os
şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.

Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin
chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,
această putrezire mă-mbată ca un vin
căci simt curgând prin dânsa bunicile şi unchii.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,
oricât mi-ai spune, timpul nu-şi ascute gheara
deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped
săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!

poezie de Mircea Dinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am iubit şi-am să iubesc

Draga mea, draga mea,
Foaie verde, măr domnesc, of,
Am iubit şi-am să iubesc,
Draga mea,
Am iubit şi-am să iubesc, of, of,
Măcar să mă prăpădesc,
Măcar să mă prăpădesc,
Şi ce-mi place tot iubesc.

Haida, haida, de trei ori,
Că-ţi miroase gura a flori
Şi buzele-a micşunele,
Moare neica după ele.

Draga mea, draga mea,
Lasă-te, puică, de mine,
Să fie bine de tine,
Draga mea,
De-aş mai trage câte-am tras, of of,
Şi de tine nu mă las,
Că fac doi paşi şi-o săritură
Sunt la tine-n bătătură
Şi mai fac doi paşi de-ai mei,
Sărut ochişorii tăi.

Haida, haida, de trei ori,
Că-ţi miroase gura-a flori
Şi buzele-a micşunele,
Moare neica după ele.

Haida, haida de trei ori,
Că-ţi miroase gura-a flori
Şi buzele-a micşunele,
Moare neica după ele.

cântec interpretat de Maria Tănase
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte dulci,cuvinte flori (soţiei de 8 Martie)

De 8 Martie, în zori,
cuvinte dulci, cuvinte flori,
Cu mult drag îţi dăruiesc,
semn că încă te iubesc.

Cuvinte dulci, cuvinte flori
pornite din inimioară,
Am să rostesc de multe ori
şi în astă primăvară.

Iar din suflet îţi doresc
multă, multă sănătate.
Ca florile când înfloresc,
de lumină să ai parte.

Acum, mai mult ca altădată
cu nostalgie-mi amintesc,
Cum te iubeam când erai fată.
La fel şi astăzi te iubesc.

De 8 Martie, în zori,
cuvinte dulci, cuvinte flori,
le voi rosti de mii de ori.
Te-îmbrăţişez şi te iubesc
cu mult mai mult ca-n tinereţe.
Azi sincer îţi mărturisesc
Iubirea n-are bătrâneţe.

poezie de Dumitru Delcă (8 martie 2020)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Azi iarba respiră frumos,
tu ai lăsat pe ea urme de aripi
pe care eu le sărut
ascultându-mi inima cum bate,
închisă în pumnul lui Dumnezeu...
Ce dragi îmi sunt sânii tăi,
clipesc ca o primăvară abia născută,
iar gura îmi pare o verighetă decupată din rai,
după ce a fost sărutată de sfinţi...
Femeie, nu ţi-e îngăduit să mori, fiinţa ta încă miroase a copilarie
şi fructele ei abia prind a se coace!
Cu tine, ţărâna trupului meu e tot mai dulce,
iar timpul îmi trece prin sânge, fluierand,
ca un vagabond rătăcit în ploi.
Tu îmi eşti veşnica cină de taină,
paharul de vin sorbit înainte de moarte
şi spicul de grâu din rugăciunea
pe care o voi spune
la intrarea fiecărui vis cu tine,
unde îmi vei fi ca o pâine neînceputa...
Femeie, nu ţi-e îngăduit să mori, nu poate nicio lacrimă să te plângă,
cât timp iubirea mea din tine se hrăneşte!

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a dus amorul...

S-a dus amorul, un amic
Supus amândurora,
Deci cânturilor mele zic
Adio tuturora.

Uitarea le închide-n scrin
Cu mâna ei cea rece,
Şi nici pe buze nu-mi mai vin,
Şi nici prin gând mi-or trece.

Atâta murmur de izvor,
Atât senin de stele,
Şi un atât de trist amor
Am îngropat în ele!

Din ce noian îndepărtat
Au răsărit în mine!
Cu câte lacrimi le-am udat,
Iubito, pentru tine!

Cum străbăteau atât de greu
Din jalea mea adâncă,
Şi cât de mult îmi pare rău
Că nu mai sufăr încă!

Că nu mai vrei să te araţi
Lumină de-ndeparte,
Cu ochii tăi întunecaţi
Renăscători din moarte!

Şi cu acel smerit surâs,
Cu acea blândă faţă,
Să faci din viaţa mea un vis,
Din visul meu o viaţă.

Să mi se pară cum că creşti
De cum răsare luna,
În umbra dulcilor poveşti
Din nopţi o mie una.

Era un vis misterios
Şi blând din cale-afară,
Şi prea era de tot frumos
De-au trebuit să piară.

Prea mult un înger mi-ai părut
Şi prea puţin femeie,
Ca fericirea ce-am avut
Să fi putut să steie.

Prea ne pierdusem tu şi eu
În al ei farmec poate,
Prea am uitat pe Dumnezeu
Precum uitarăm toate.

Şi poate că nici este loc
Pe-o lume de mizerii
Pentr-un atât de sfânt noroc
Străbătător durerii!

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul de după

Nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere şi nici putere

Sau poate că se scrie cu acea licărire fosforescentă
Pe care fiecare femeie o secretă în timpul unei nopţi de dragoste

Din cauza neajunsului văzut ca primejdie sau mai degrabă
Se scrie cu aşchiile sărite, el e aşa... o dâră de fum inevitabilă
Care apare după ce ne ardem la foc mic, înăbuşit, inimile
După care privim în gol ca şi când: noi suntem aceia atât de uşori

Şi trupurile noastre cumva moarte, neputinciose fac semne
Cu mâinile obosite, suntem aici, suntem aici, dar noi ne ducem în sus
Nu recunoaştem nicio voce, descărnaţi ne plângem de milă

Poemul de după e întotdeauna mai lung ca un oftat de la o fereastră anonimă
Un suflu evanescent surd şi tenebros care se pierde undeva în zare
Dacă nu cumva zarea e chiar pielea ta mâncătoare de basme

Geamătul pe care nimeni nu l-a atins, nimeni nu l-a gustat
O pasăre care vine şi bea apă din paharul pus la căpătâiul uşii

Unii spun că seamănă cu un curcubeu după ploaie, dar nu pot jura
Pentru că noi de câte ori am făcut dragoste am orbit amândoi
Ca şi când ne-am fi scos ochii cu buchete de flori

Ar trebui s-avem hambarele pline prin câte locuri am colindat împreună
Dar noi nu strângem nimic pentru iarnă, doar unul pe altul la piept
Poate că din slăbiciunea asta, mai mult o amorţeală, el se naşte

Şi când spun toate astea, imaginaţi-vă că eram pe un vârf de munte
Numai flori de colţ ieşeau din coastele mele după fiecare sărut
Poemul de după este revolta astrelor mele la atingerea ta

Iar răzvrătirea asta nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere şi nici putere

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te-am iubit

Urlai după mine să strâng rufele de pe culme
tocmai când jucam şeptică
şi era gata să câştig.
Mereu îmi stricai bucuria,
mereu aruncai zoaie pe gură.

Te-aş fi legat cu sârmă ghimpată
du-te dracu
mormăiam în gând
apoi, cum face toporul spărturi în lemne:
-bine, bine, hai că vin!-.

Se întorsese de nu mai ştiu unde o zi de martie
cu iz de bălegar şi narcise
tu aveai limba coclită
şi părul cărunt
gâfâiai şi pământul
era ca o groapă nesăpată.

Noaptea te mai găsea frumoasă pe această lume,
altfel, erai o istorie
din riduri îţi ieşeau păpădii
fiecare părticică din noi se ducea, aluneca
tu adormeai uneori a crâng
şi a atâta blândeţe
vedeam frunzele murindu-ţi în şorţ
şi totuşi nu te-am iubit.

Pastilele, farfurioara ciobită
mâna bătrână culegând urzici
şi vai, era atâta rouă pe tine! te-am văzut tremurând.
Abia atunci m-ai învins.

Mai ştii
în ziua aia salcâmii au mirosit a zdrenţe
vântul i-a mişcat până la trosnet
pe când soarele era prea încins.
Erau albine pe bucata mea de pâine cu miere,
toate clipele treceau lipicioase
şi toţi oamenii aceia din curte păreau trişti.
Zăceau pe jos cuvinte nespuse
le luau în picioare câinii
şi le duceau prin mărăcinii din gard.

Nici nu-nfloriseră crinii
eu învăţasem să îmi fac cruce frumos
se mira lumea
era primăvară
noi mâncam colivă
sub florile de gutui.

Dăduseră foc la buruieni înspre deal
acolo unde sunt morţii,
unde se tace.
Popa termina de băut
ultima cană cu vin
mă umfla râsul
când râgâia la icoane
beat turtă

dar tu nu mă mai înghionteai
taci fă dracu din gură
şi lasă capu' în jos, năroado!

Tu erai acum un popor de iepe bolnave
sub un grajd năruit.
Tu erai legată cu o broboadă neagră
şi nu ştiu cine a aruncat ultima pâine frământată de tine
la câini.
Cică mucegăise.
Mai ştii găleata aia din tablă tocită,
parcă o văd,
erau în ea lalele şi lumânări
flori de ogradă
abia îmbobocite, flori mici

Am auzit pământul prăvălindu-se din bulgări
şi mi-a rămas mâna întinsă
ca o praştie după vrăbii
n-am prins niciodată nimic
doar am schilodit, apoi n-am mai dormit
câteva nopţi. Şi iar am plâns
şi te-am urât că ai ştiut că plâng.

În praful acelui drum
cineva te pierduse, Marie
cineva te tot striga
să mă doară pe mine
cu numele maicilor aspre
cum e vântul iernilor de pe aici,
cum e pelinul din spatele casei,
amarul din putinile cu vin oţetit.

Mai trec şi acum oi pribege
prin spatele zidului
pasc umbre de miei, doar atât.
Atâta
praf stelar
şi atâta linişte, Marie!...

Zgârii pereţii cu o coajă de nucă
sunt încă 7 fântâni cu nisip pe la porţi
Le sap şi am părul tău cărunt
pe sub unghii.

poezie de Camelia Radulian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!