De martie

În ziua aceasta de opt pielea ta miroase a fragi şi cu miere
sânul tău este
un
măr
mic
şi
mai
mult
lampa ascunsă de pe trup; lampa ta;
am întors iarăşi ceasul de deasupra dormezei
şi l-am potrivit după cum mi-au crescut oasele alături de tine
astăzi nu cred că ţi-a văzut nimeni genunchii
poate doar o iconiţă cu Ioan în piei rupte şi orologiul de deasupra dormezei
eşti femeia mea
te-aş dansa prin odaie, covrig, cu genunchii la gură
îmi pari acuşic un înger domestic frumos, care plânge de îi cad toate oasele,
îţi
mai beau puţin vin de vineri/ de sâmbătă
pentru că e martie şi martie poartă cu ea o spadă de flori cu care se joacă în fereastră
din loc în loc sunt spaţii rotunde/ fereastra respiră din plămânii ei ciuruiţi
şi tu
zdrenţuită şi-n zdrenţe de apă/ după cum se topeşte zăpada/ veşmintele tale prea strâmte
şi
tristă
şi
cu
pielea
lăptoasă
e prea multă zăpadă - iar eu nu te-am iubit niciodată destul
amândoi, draga mea, suntem un genunche frumos şi căzut din lumină, gemenis,
vin
să te sărut pe genunchi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În vineri

Nu-i ceaţă-n vineri:
Clădirile se-ascund
De prea multe geamuri.

Nu-i frig în vineri:
Vara se umple
De prea multă toamnă.

Nu-i ploaie-n vineri:
Norii asudă
De prea multă joi.

Nu-i vis în vineri:
Somnul se-ntinde
De prea multă noapte.

Nu-i brumă-n vineri:
Verdele plânge
De prea multă febră.

Nu-i doi în vineri:
Tu vindeci ziua
De prea mult eu.

poezie de Gabriela Chişcari (2 noiembrie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

De 8 Martie, în zori

De 8 Martie, în zori
am să aşez frumos pe masă,
Un coşuleţ cu multe flori
pentru mama mea frumoasă.
O îmbrăţişez şi-o sărut
să-i arăt cât o iubesc.
Pentru că ea m-a crescut,
din suflet îi mulţumesc.
Din a cerului grădină
flori de stele-am să adun.
Şi pe-o rază de lumină,
mamei la gât i le pun.

poezie pentru copii de Dumitru Delcă (martie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Genunchi de femeie

Pe genunchi de femeie sunt ţesute poveşti,
De amor, ori materne, mii şi mii poţi citi
Că o parte le ştii, despre altele veşti
Pe genunchii femeii... numai ea poate şti...

Pe genunchi de femeie ai crescut, alăptat
Pe genunchii rotunzi tu ai fost oblojit
Ai crescut, învăţat, pe genunchi te-ai jucat
Pe genunchii iubitei, un amor îndârjit...

Pe genunchii femeii sunt însemnele vii
Că lucrează prin casă, ori la câmp, ei au rost
Pe genunchii ei fragezi, dacă vei vrea să ştii
Sunt trăiri adunate, sunt iubiri, e şi post...

Pe genunchii femeii au trecut umilinţi
Şi a stat aplecată într-o rugă, cândva
Pe genunchii iubiţi au curs lacrimi fierbinţi
Să ne poată ei spune... ne vor spune cumva...

poezie de Petrică Conceatu (17 mai 2020), traducere de Conceatu Petrică
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul de după

Nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere şi nici putere

Sau poate că se scrie cu acea licărire fosforescentă
Pe care fiecare femeie o secretă în timpul unei nopţi de dragoste

Din cauza neajunsului văzut ca primejdie sau mai degrabă
Se scrie cu aşchiile sărite, el e aşa... o dâră de fum inevitabilă
Care apare după ce ne ardem la foc mic, înăbuşit, inimile
După care privim în gol ca şi când: noi suntem aceia atât de uşori

Şi trupurile noastre cumva moarte, neputinciose fac semne
Cu mâinile obosite, suntem aici, suntem aici, dar noi ne ducem în sus
Nu recunoaştem nicio voce, descărnaţi ne plângem de milă

Poemul de după e întotdeauna mai lung ca un oftat de la o fereastră anonimă
Un suflu evanescent surd şi tenebros care se pierde undeva în zare
Dacă nu cumva zarea e chiar pielea ta mâncătoare de basme

Geamătul pe care nimeni nu l-a atins, nimeni nu l-a gustat
O pasăre care vine şi bea apă din paharul pus la căpătâiul uşii

Unii spun că seamănă cu un curcubeu după ploaie, dar nu pot jura
Pentru că noi de câte ori am făcut dragoste am orbit amândoi
Ca şi când ne-am fi scos ochii cu buchete de flori

Ar trebui s-avem hambarele pline prin câte locuri am colindat împreună
Dar noi nu strângem nimic pentru iarnă, doar unul pe altul la piept
Poate că din slăbiciunea asta, mai mult o amorţeală, el se naşte

Şi când spun toate astea, imaginaţi-vă că eram pe un vârf de munte
Numai flori de colţ ieşeau din coastele mele după fiecare sărut
Poemul de după este revolta astrelor mele la atingerea ta

Iar răzvrătirea asta nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere şi nici putere

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea e probabil o casă de zăpadă

A venit iarăşi toamna iar eu am inima descoperită şi dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o aşteptam de foarte de mult timp
să vie
să steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
şi pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
şi mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci
... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa fără să cunoască regret,
poate doar frică şi alte spaime mai mari. ca la oricare.

Deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi năuceşte toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă,
cetina e nemuritoare şi îl vesteşte pe Domnul meu.

Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am aşteptat-o
s-o văd
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă
e taina nemorţii.
Renii şi câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a cerului viu.

Îmi pare, acum, cred că cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea este probabil o casă de zăpadă

A venit, iarăşi, toamna, iar eu am inima descoperită şi dreaptă,
îmi spuneai că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru aceea pe care o aşteptam, de foarte mult timp,
să vie,
să steie,
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află, sub ceruri,
şi pentru că toate se află, ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
nu mai îmi cumpără viaţă,
şi, mereu, este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ,
dar se usucă.
şi se umple de alb.
ca şi oamenii.

Însă, seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa, fără să cunoască regrete,
poate doar frică şi alte spaime mai mari.

Şi, deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi sfârşiturile năucesc toate frunzele,
vai, oda mea,
vai, draga mea, cea îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă!
cetina este nemuritoare şi verde, îl vesteşte pe Domnul meu!

Supt de teamă, şi ars, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, a ei,
iar eu
cumva am aşteptat steaua aceeea
s-o văd,
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar, undeva, deasupra tuturor brazilor.

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele, steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă e taina nemorţii.
aşadar, renii şi câinii de pază vor rămânea unde e cel mai rece, anul acesta...
îmi este frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele-steluţele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a Cerului-viu.

Îmi pare că, acum, cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine,
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig,
ca acum...
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă, cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre:
zăpezile, hornurile murdare, casele şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela Cer-viu
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi,
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească despre tot,
până când
norii le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne este frică, însă, de zăpada care cade peste noi.

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât de mult mă iubeşti?

Într-un colţ de univers,
am vrut să mă cuibăresc în braţele tale,
fiindcă ai apărut în calea mea
tocmai când mă rătăcisem
printre nişte pantere care
habar n-am ce căutau în drumul meu...
dar, când să mă apropii de tine,
am alunecat: poate de emoţie...
sau poate m-a împins cineva...
nu m-am lovit, dar
cred că m-am ridicat prea încet şi
cred că tu te grăbeai către o bisericuţă
săpată, de secole, într-o stâncă...!
Şi mai cred că acolo te aşteptau zeii,
pentru închinăciunea ta zilnică!
Apucasem să-ţi văd, doar o clipâ, faţa:
păreai trist, dar cred că erai doar îngândurat...
erai obosit, dar păreai plin de iubire...!
Te-am petrecut cu privirea, o vreme,
şi am spus încet, doar pentru mine, că,
deşi nu te cunosc, te iubesc atât de mult...
Dar erai prea departe ca să mă mai auzi!
Pe urmă nu te-am mai văzut...
Cât de rău îmi pare că
nu te-am strigat să vii înapoi...
Dacă te-aş întâlni vreodată în vis
te-aş întreba:
cât de mult m-ai iubit atunci?
Atunci când, spontan, dezimvolt
şi atât de natural,
mi-ai întins braţele ca să mă ocroteşti,
deşi, ştiai precis,
că n-o să mă poţi atinge...
că n-o să mă poţi atinge atunci...
şi... niciodată!

poezie de Iulia Mirancea (10 noiembrie 2012)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lampa

Aprins-am lampa şi mă uit pe drum,
Trec oamenii în sus şi-n jos,
In sobă lemnele trosnesc şi se fac scrum.
Tu unde eşti, iubitul meu frumos?

Ţi-am spus că-mi placi, când era încă primăvară,
De-atunci te-aştept şi nici urmă de tine.
De ce m-ai amăgit? Putea să mi se pară?
Să te aud şoptind, că o să vii la mine?

Sting lampa si mă pun în pat, mă doare
Si tot ce n-am trăit cu tine, iar şi iar,
Îmi vine-n minte, ca o sărbătoare.
Simt gust de praf şi de amar.

Din aşternut, agale mă ridic si fac lumină,
Îţi scriu câteva rânduri si le-arunc în foc
Aud la geam bătăi. Of, fă Doamne să vină!
Dar nu eşti tu, e vântul. Ce noroc!

Că de-ai fi apărut în miez de noapte,
Te-aş fi cuprins cu ochii şi cu gura
Şi poate că te-ar fi ucis căldura.
Să arzi de viu. Ce chin! Ce moarte!

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Însă în spate şi în dragoste nu te mai întorci niciodată

[imn cu păsări]

Joaca cu inima este
un pumn de grăunţe de porumb cu care îţi hrăneşti păsările sunt foarte flămânde
pe acolo au nevoie de oameni
aşa cum oamenii
nu au nevoie decât de mătase
poate eşti o prinţesă şi hainele de mătase te-au plictisit foarte tare
poate deasupra sunt o lună şi cu soarele în nuntă este noapte este şi ziuă
şi pentru ei pictezi câteodată
bambusul retezat
este rost
pentru cea mai frumoasă hârtie
duhuri haìne nu te sperie
le alungi cu un pic de mătase
şi aşa trec zilele, cu zăpadă în ele,
şi cu Samirahami marea perfectă,
prinţesă a apelor străvezii, care să te iubească, şi a peştilor de zăpadă, cu prinţesele nopţilor şi ale apelor,
frumuseţea îţi pare redundantă şi albă soarele prea alb redundant şi perfect,
cum spunea Platon
şi doreşti un alt timp şi o altă eră
este o animaţie a pendulei
care bate
perfect
şi un suflet al timpului
undeva scrâşneşte moara şi porumbul e bun
te plictisesc toate
unde nu se întâmplă nimic şi nu este durere
cine ştie cine îţi este vecinul şi ţara şi viaţa, pe unde foşneşti cu mătase în suflet,
şi de ce...
apoi amesteci culorile
cel mai frumos îţi pare portocaliul şi desigur bărbatul cu pielea înnegrită de soare
care poartă în spate sacul cu grâne
îl iubeşti pentru că nu ştie să mintă cum nici tu nu o să înveţi niciodată
dar
de undeva te cheamă ierburile, se porneşte duhul şi dumnezeu să te cheme
cum sufletele sunt chemate
şi vin.
îndemni păsările către est, mereu către est şi departe de tine,
şi să laşi treburile cu moara, cu morarul în pace,
să cazi
să îţi întâlneşti sufletul
şi să cazi
să tot cazi...
pentru că trebuie, şi cuiva îţi dai sufletul,
începe să plângă din pântec să ieşi afară să te audă cerul şi pământul cel nou
nu bănuiai niciodată
ai o mamă un tată nou şi un cireş are nevoie de tine
apoi fabrica
îţi pui şorţul faci ce trebuie eşti plină de cenuşă desigur cuptoarele trebuiesc îngrijite
dar şi sufletul
te-ai îndrăgostit deja
şi îţi aduci aminte de moară de porumbeii pe care în altă viaţă i-ai hrănit cu porumb şi zăpadă
(dacă zăpada este mai frumoasă ca apa
şi dacă zăpada seamănă cu mătasea)
şi
stai
sub un soare de trestie moale
că de ce ai plecat
că de ce ai plecat
şi pe unde...
cireşul te alege pe aici cu frunzele însă nu îţi mai aduci aminte de casă
cântările de madrigal sunt totul
şi cu
vinul din strugurii graurilor şi al celor pe care ei îi sperie
graurii sunt alungaţi poate de pasărea de pâine
de ce taci
de ce nu mai spui de unde se mai culeg astăzi rubinele
fluturii
trec prin biserici se deschid ferestruicile pictate vitraliile sunt pe aici frumoase şi ireale
sunt mansarda poeţilor nebuni mult greşesc cu inima
Îl caută îşi nu Îl găsesc niciodată sau poate sufletele lor sunt grele de păsări
ne ating
vindecările mătasea şi dragostea
este doar o iluzie şi doar un dar de poveste
oare de ce au îngerii aripi
oare o să îi vedem aşa înaripaţi vreodată, după ce trecem, departe
oare cine mai calcă rubinul
cineva te prinde cu o cană de apă în mână,
e bună, izvorul este bun şi apa este proaspătă
ia din ea!
... dar în spate şi în dragoste nu te mai întorci niciodată.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutări... (Ispita)

Sânul tău frumos, domniţă,
Alb, rotund şi delicat,
Mult se zbate sub bluziţă
Şi mă-ndeamnă la păcat.

Te-aş cuprinde după umăr
Şi cu drag te-aş dezmierda,
Sărutări fără de număr,
Eu pe sânul tău ţi-aş da.

Şi-mbătat de-a ta făptură,
Tu, copilă, draga mea,
Sărutări pe a ta gură,
Şi mai multe ai avea.

- Cât de multe?-ntrebi tu, Clara;
- Câte fire de nisip
În deşertul zis Sahara
Aş depune pe-al tău chip.

Şi de n-oi fi mulţumită,
De atât de mult sărut,
Eu îţi jur, a mea iubită,
C-o voi lua de la-nceput.

poezie de George Budoi din Poezii (7 iulie 1989)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am iubit şi-am să iubesc

Draga mea, draga mea,
Foaie verde, măr domnesc, of,
Am iubit şi-am să iubesc,
Draga mea,
Am iubit şi-am să iubesc, of, of,
Măcar să mă prăpădesc,
Măcar să mă prăpădesc,
Şi ce-mi place tot iubesc.

Haida, haida, de trei ori,
Că-ţi miroase gura a flori
Şi buzele-a micşunele,
Moare neica după ele.

Draga mea, draga mea,
Lasă-te, puică, de mine,
Să fie bine de tine,
Draga mea,
De-aş mai trage câte-am tras, of of,
Şi de tine nu mă las,
Că fac doi paşi şi-o săritură
Sunt la tine-n bătătură
Şi mai fac doi paşi de-ai mei,
Sărut ochişorii tăi.

Haida, haida, de trei ori,
Că-ţi miroase gura-a flori
Şi buzele-a micşunele,
Moare neica după ele.

Haida, haida de trei ori,
Că-ţi miroase gura-a flori
Şi buzele-a micşunele,
Moare neica după ele.

cântec interpretat de Maria Tănase
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Matrioşka

picioarele tale goale numără greşit
aerul dintre spaimă şi speranţă

pielea ta învaţă rezistenţa ochilor de piatră
val de nisip printre noi

punctele cardinale devin insuportabile expresii de tristeţe

nu întreb
de ce ne-am împachetat îmbrăţişările
în ceţurile Londrei

nu întreb
de ce depărtarea va fi
oasele şi măduva noastră

Carmen
eu nu cred în golul dimineţii
care nu este decât deschiderea ochilor
în aparenţă

e ca şi când fantomele ar exista
şi frenezia pustiului ar înăbuşi palmele noastre

tu
eu
ne-am iubit între două lanţuri
ale vieţilor trecute
cu care voi rosti
vasele noastre

include-mă în planurile tale
aşază-mă deasupra oglinzii
ca pe-o creangă de salcie din duminica de Florii

poate mi-am răsucit prea brusc rotunjimea
poate sunt prea caldă
prea fierbinte
înconjurată de duioşia sângelui
care nu minte

cioplită-n aşteptare
voi muri fluturând printre ceţuri
acest adevăr

numai forma noastră
ne va ţine împreună
identificarea
aproape de-o lampă

Drum bun! Dumnezeu să-ţi ocrotească paşii! Nu uita că te iubesc mult, surioară!

poezie de Mariana Cornea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Martie

Martie, martie, luna războaielor
De culori explozive, se schimbă hărţile,
O ţară se mută în nord, alta în sud,
Zăpezile şi ranchiunile sub soarele lui martie
s-au risipit, chipie poartă infirmierele,
unele se culcă în patul muribunzilor,
să moară fericiţi, nimfele scot înecaţii-sinucigaşi,
beţivii sunt alăptaţi de neveste cu miere/lapte,
martie, drăgăstosul martie, e o plăcere să mori
în martie, un act de eroism.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemări

Cu palma ta, îmi desfăceai destinul,
Îmi pare că-mi ziceai că sunt frumos...
De prin caişi dulceaţa, ca şi vinul
Din apă binecuvântată de Hristos,

Se scutura în aer şi prin poame.
Sus, miroseau caişii, mâna goală
Se străduia prin rodul de prin coame
Sclipi-ţ-ar trupul cu sclipiri de fală!

Caisele-ntrupează-un drum de rod
Îmi pare că-s magii, că-s vrăji de ceaţă
Întins livezii ca un fel de pod
Cu rotunjimi ce dau a dimineaţă.

Eu sunt bărbatul tău, la-frunte-amoiul,
Astrânge-mă, îţi zic, din depărtare...
Dar glasul meu, sărmanul, ca strigoiul
Se pierde în tăcerea cea mai mare;

Adastă-acum în iarba ce te cheamă,
Ca pe un flutur gol, recunoscut!
Dar nu, rămâi doar gândul meu de seamă
Că niciodată nu te-am cunoscut;

Căci între noi, bătăi de ani de râpă
Mâncaţi de antipozi şi de-arahnide
Desene moi, ce trupul ţi-l ocupă
Un strai frumos şi oasele silfide.

Îmi pare, cu o nimfă să te-asemeni,
iar de invoc Egiptul, sunt robit
să zac acum lângă ăşti doi gemeni
genunchii tăi, şi nici nu i-am zărit.

Nu fi acum o fluturare rară...
Îmi pare că pe-afară-i rost de mas
Şi gând la gând, spre mine te coboară
În carnea-n care încă am rămas.

()

Ce să-ţi mai spun acum, la despărţire?
Frumoasă eşti, nebuna mea nălucă
Din pomul cu esenţe în neştire
Îţi dau caise, calea să-ţi aducă...

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Azi pielea îmi miroase a cafea.
Primăvara îmi spune că sunt la fel de frumoasă,
iar timpul s-a grăbit cu cei 54 de ani,
pe care i-a aşezat într-o vază de lut...
şi eu îi privesc ca pe nişte cireşi încăpăţânaţi,
ce încă ţin la florile lor.

54 de file se aud foşnind prin mine,
toate trecute prin mâna lui Dumnezeu...
54 de ani fărămiţaţi şi prelinşi
printre dinţii firavi ai ierbii.

Azi pielea îmi miroase a flori de salcâm...
Eşti îngerul lipit de inima mea,
Iar timpul râde în mine
ca o fâşie de soare în fereastră...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Azi pielea îmi miroase a cafea.
Primăvara îmi spune că sunt la fel de frumoasă,
iar timpul s-a grăbit cu cei 50 de ani,
pe care i-a aşezat într-o vaza de lut
şi eu îi privesc ca pe nişte cireşi încăpăţânaţi,
ce încă ţin la florile lor.

50 de file se aud foşnind prin mine,
toate trecute prin mâna lui Dumnezeu...
50 de ani fărămiţaţi şi prelinşi
printre dinţii firavi ai ierbii.

Azi pielea îmi miroase a flori de salcâm...
Eşti îngerul lipit de inima mea,
Iar timpul râde în mine
ca o fâşie de soare în fereastră...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu gândul, mâine

Mâna mea e un fel de
bună ziua,
nu ştiu ce mai faci cum îţi mai sunt vechile diamante iscate din zăpadă
eclatările magice,
ninse,
cred, mai ninge încă, mai zemuieşte zăpada,
în depărtare se văd mănăstiri şi mame în negru-
îi va învăţa pe ei măicuţa le va spune despre rugăciune,
astăzi m-am trezit cu faţa în palme,
pesemne în somn am ştiut ceva mare,
nu îmi mai aduc aminte -
poate erau doar caii sălbatici
libertatea trecea prin coamele lor, sufla vântul, tremurau apele peste toate,
văzusem
un mag în haine albe, pe cer, driade lăudându-l ori poate nu erau
zâne driade ci preotese nordice, foarte vechi, ajunsesem cu gândurile în nord,
m-am îndepărtat de biserică,
de mamele-n negru, dulcile mele maici, florile milei,
văzusem magul acela alb
înţeleptul,
şi nu m-am mai întors niciodată înapoi.
Dar nu mi-a părut prea rău după aceea,
îmi rămăsese o lumină mică în piept,
de care îmi aduceam aminte,
Şi-apoi am fost foarte fericită, tata mă ţinea pe genunchi, şi mă legăna
eram din nou mică şi frumoasă, cu picioarele legate, cu frângii,
ca să îi rămână fata aproape.

În depărtare vedeam o cruce din lemn stropi de vopsea
să mai cadă,
care-mi amintea că lumina e încă frumoasă. senină.
Sute de persoane în acelaşi timp, pe un singur bidiviu,
Nu ştiam de ce caii sunt înhămaţi li se pune zăbala şi trec pe carele-sănii tot satul,
Cum să crez? Cum să creez?
Vorbesc pesemne o limbă prea/veche/şi/tânără/ pentru picioarele mele legate
la asiatici se legau picioruşele fetiţelor şi se trângeau legăturile
pentru ca fetiţele să fie frumoase

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai sunt tânăr, doamnă

Nu mai sunt tânăr, doamnă! în traiul meu anost
Doar serul din perfuzii îmi tropăie prin sânge.
Cum aş putea fi iarăşi Don Juanul care-am fost
Când trupul veştejeşte şi putirinţa plânge.

Nu mai sunt tânăr, doamnă! băut-am cred destul
Cât să pricep căderea când nu ai echilibru.
Un pătimaş în eros, nicum n-am fost sătul
Cât să pot satisface orgoliul meu de tigru.

Nu mai sunt tânăr, doamnă! nici tânăr, nici frumos,
Beau apă cam doi litri de când sunt la dietă;
De prea multe lipide şi-o gută-nfiptă-n os
Când tensiunea creşte mă-nvârt ca-n piruetă.

Nu mai sunt tânăr, doamnă, şi de pereţi mă ţin
Când scările cobor, că-mi scârţâie genunchii;
Sunt un cadavru viu la care corbii vin
Să ciugulească gena ce-au pus-o-n mine unchii.

Nu mai sunt tânăr, doamnă, iar azi, îţi jur, mai cred
Doar în cardiologi, căci mi se pune gheara
De câte ori vâd ţâţe; de vreau să mă reped
Vin emisarii hâtrei să-mi spună: bună seara!

parodie de Elena Victoria Glodean, după Mircea Dinescu (2014)
Adăugat de EliGlodean
Comentează! | Votează! | Copiază!

De picoteală

Îmi spuneai că e frig dacă deschizi fereastra înainte de ora doisprezece,
râdeai,
mă luai în răspăr, eşti un vrăjitor, aşa e, doar tu ai baghetele magice aurite şi mâna de doisprezece tăciuni
ora aceea, doisprezece,
prefaci teama în cupa aceea de vin pe care n-o înţelegeam niciodată,
în Levant strugurii se coc mai repede decât aici,
aşa cum se coace floarea de vişin primăvara şi se face la urmă acrişoară apoi parfum,
cu frunzele vii de aşezat într-o carte proaspăt tipărită, prostia rămâne necumpărată de nimeni,
nu se cumpără nu se vinde,
în şi din prostie, doar cărţile singuraticilor răzbat...
sfârâiau pe undeva melcii, ar fi cerut să se işte, să se împrimăvăreze odată ierburile şi animalele
către Levant, se mănâncă de vie carnea şi în sânge multă carne de oaie şi miel qui prodest
oile şi mieii se taie vinerea
iar în ol pregătesc coca pentru plăcinte cu ierburi străbătute încă de seve
qui prodest
nu mai vrem legături
e felul lor de a se lega de ierburile care cresc pe lângă pietrele altfel prea văduve
şi de animalele singuratice, de turmele care încă le rămân.

Îmi aduc aminte, nedospirea copilăriei
mi-e dor să merg înspre sat unde uliţele au miros de văcar
ca printre păsările dumnezeieşti, uliţele miroseau a cireadă
mai demult şi pe-aici, da,
ca în levantinele şanţuri cu păsări, pentru că dumnezeu are aripi şi se mai preumblă pe uliţi
dacă chiar există, mai împingem spre El, turmele, viaţa şi ierburile.
Pe aici,
plăcintele coapte aveau gust de tămâie amestecată cu pâine,
în cuptiorul prea ars, prindeau gustul de sat.

Era frig înainte de doisprezece
deşi
fereastra rămăsese închisă, probabil multă zăpadă pe locul unde te întindeai tu,
sub fereastră ori lângă,
ai urmărit lumina îndelung, te hlizeai, oare ce femeie era înăuntru?
niciodată nu sting lampa,
e destul uloi şi
petrol, adormiseşi strângând din sprâncene,

erai prea obosit.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Martie, rîzînd în ciuda a... (Nodier)

Martie vine cu duşurile,
Martie, eu îl urăsc şi-l blestem.
Se topeşte gheaţa şi frigul,
Deoarece, pentru păsări el pregăteşte un cuib.

Este acela care se trezeşte pămîntul.
Din al său lung, somn,
Şi cine pregăteşte acel mister
Munca de reînnoire.

Toată lumea o detestă, dar eu o iubesc.
Suntem un frate şi o soră mai mică:
El, atît de bun, şi eu urînd oricum,
Eu, a cărui inimă voi fi.

poezie celebră de Iulia Hasdeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!