Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Geneză - 2 -

Am coborât undeva în suburbia unde se spăla rufărie, pe copaci atârnau flori foarte albe
brahms prevestea, la început, balamucul, zănateca mișcare brawniană și entropia
ceva nou se naște mereu dintr-o rufă murdară
eu eram o naivă
ca
o mare
naivă

Așa ca oceanul cel tânăr, din care nu s-a pescuit niciun ton. eram vis. picătură de sânge.

Nu știam că pe cer coborâseră stelele
roz
albe
și galbene
să își spele picioarele pe alt cer, ca fecioara, cu picioarele ei zgâriate în crengile pomilor

cumva se mai așază copaci,
și pădure
și
pomi, în livadă
apoi curgerea izvorului printre pomii aceia
și-atât...

Îți țineai între degete bucățica de cretă și desenai din carne soarele, luna,
ce lacrimi... să le mai umblăm încă puțin cu picioare desculțe, cu o talpă de sunete:
emisar-mov la capăt de lună, picătură și ploaie
ce ploaie... ce lacrimi...
de ce nu înviezi și de ce nu mă vezi...


Însă prin comete și prin sori se făcuse lumina, crescuse din rană,
de ce să vorbim despre corbi, de ce să vorbim despre soare,
întâi întunericul, un corb și o lacrimă,
apoi luna și soarele, noi mai întâi am așeza fericirea.
la început dumnezeu a făcut răul și întunericul,
peste el s-au așezat albine, comete,
soarele plin
sorii
și
dorul
pe câmpuri, o floare nemaivăzurtă răsare,
și mireasa se prinde în horă
o prinzi tu de mijloc
sau nu o ghicești
niciodată
încă nu te întâlnisem, cu toate că lumina mi-o luase puțin înainte,
ce îți mai fac cireșii, cireșele, atunci când visează,
ninsoarea te mai mângâie încă, hai spune,
ți-e frig,
peste buze,
pe gura ta moale să îți cadă sărutul...
mama ta,
ce îți mai face?
leleica?
îți croșetează, pesemne, șosete de lână, și luna, și lâna în care e luna-nvelită?
eu sunt saltimbancul care te coboară în mare
multă mare sunt eu
și cădere în mine
eu sunt sarea pe care ea calcă cu degetele,
talpa mea sărată eu sunt,
o să-ți cânt și-o să-ți cânt până când totul apune, când în mine-o să apun,
vocea mea este caldă și molcomă,
nu te teme,
ea se culcă încet,
ca sfârșitul glasului care dintr-o dată se stinge.
Dacă visezi un chip palid, musai ninge în lume și se naște ninsoarea,
mie îmi e frică de întuneric, dar în cer sunt conduri și păpuși, care se cunună;
de acolo din cer începe de fapt soarele
acolo se scriu începuturi de soare
și Domnul.


Nu știu cum e să fii vinovat, ca o Eva
mincinos sau șăgalnic
începutul păcatului este probabil tăcerea și merele
s-a
lăsat
peste
toate
o
primăvară
moale
și
dulce
între meri se mai aude încă aripa ruptă a rândunelei
și eu te aud.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Lumini și nelumini

Nu știu dacă trebuie să mai spunem ceva
poate ar trebui tăcem ani infiniți începând de astăzi
infinitul, știi. încape și într-o ghindă.
Molecular
și mai
jos
de atom
În rații multiple.
Apoi, cum să nu-l țină în apa în care mă joc acum cu picioarele, nepăsătoare și liberă
infinituri sunt peste tot, îmi spui tu
și al tău este foarte frumos și adânc sub un ochi de demult care încă privește
dintr-o religie veche
probabil acel ochi să mă păzească și pe mine - îți zic
și mă întorc fericită în mare, să mă joc din nou, cu picioarele obosite în ea.

E o mare frumoasă,
bate soarele cu mâinile lui pline de afini și de afine în ea.
Și nimic nu
pare să mă doară mai tare văzându-mă de jos sau de sus
odată cu păsările care trec pe deasupra ca niște evantaie
ale Domnului.
Doamne, de departe se iscă furtuna de noapte și cu carul cel mare să mă ia la dânsu-n lumină, și n-o să te mai găsesc nicăieri... dinspre o chilie care pe nicăieri nu pare existe
pe care doar am visat-o
plină
de ceară și ceruri, unde bat încă stele, dacă trupul meu nu e de fapt decât o statuie frumoasă, de lemn.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Horă în duminică

Ca și cum nu ți-aș mai spune nimic iau în schimb în mână
cana de apă și o scufund adânc adânc acolo unde începe apa șovăitoare să se limpezească
din ce în ce mai tare
s-ar deschide peste ea baba nopții ar curăți-o cu o rază de lună care alunecă peste;
Îți par pesemne mai frumoasă așa... cu amândoi umerii dezgoliți
cu o cămașă
care să mă acopere trăiesc în cămașa aceea care îmi cântă pe spate
nu îmi trebuiește nimic peste umeri
îmi aduc aminte de tata cum îmi trimitea de ziua mea floarea cea mai roșie
apoi se gândea dacă picioarele mele ar încăpea deja în conduri
cum și mama purta.
Îmi port mersul meu cum și mama purta.

Mergeam deunăzi la biserică clopotarul lipsea pesemne și clopotarii își țin femeile
în brațe și în tot felul de cămeși. Pesemne clopotarii
care iubesc nu mor niciodată.
L-am văzut venind înspre mine ca un chip drept și bălai de pe peretele cu sfinți
cu un strop de apă sfințită pe pleoapă, părul lui galben și prelins la ureche lucea în soarele de duminică
treisprezece ani o singură bătaie de palme îmi părea ca un sfânt căprior cu ochii din cei mai neprihăniți
mi-a părut doar pentru mine a bătut băiatul din palme
pentru mine au sunat clopoțeii de la gleznele lui
i-am spus
tu ești moartea el mi-a spus da eu sunt moartea sunt
însă cea mai frumoasă din toate
am glas de copil
probabil tu ai avut odată o fiică dar nu ți s-a născut nu ți s-a născut nu ți s-a născut
glumești nu glumesc
femeia are copii cât pântecul ei cât femeia e para are copii cât pântecul ei
și i-am zis atunci sună din clopote și el a bătut din nou din palme și din picioarele lungi
auzeam clopoțeii de la picioarele lui dar mai voiam trăiesc
nu pot muri la treizeci de ani
mai voiam trăiesc
mi-a zis nu ai fost niciodată căsătorită ești femeie pentru tine sunt clopoțeii aceștia
iar eu doar două glezne să am
în cer femeile tinere sunt mirese cu moartea
eu doar două glezne să am
și a bătut din nou din picioare
mi-am adus aminte de Munch de strigătul acela și mi s-a făcut frică.
Am auzit din nou clopotul în duminica aceasta
dar nu l-am ascultat
cling cling
sună o stea prea frumos
pesemne Iisus în cer este prunc pentru El plâng eu dacă nu o să Îl găsesc cuminte în iesle.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Rochițe de îngeri

- albul reflectă în mod egal toate culorile spectrului

îți amintești când îți spuneam pot închide cerul în palme –
azi îți scriu despre cer
ca și cum aș vrea să mă mai nasc o dată
din zboruri

credeam
atunci
iubirea rezolvă totul și lacrimile trec
așa cum trecea răceala de la siropul de brad
în copilărie

apoi am învățat cât de egale sunt culorile în albul luminii
o picătură de roșu în plus
și îngerii se transformau în fluturi colorați
lăsam mereu o parte de iubire nerostită
să nu murdărim rochițele albe ale îngerilor

ne pregăteam pentru povestea noastră
modelam cuvinte
mereu atenți la picătura aceea de roșu
care creștea în noi
în plus
însuflețeam cu ea – pe ascuns – macii verilor și adormeam
copii
în lanurile sângerii

am lăsat în urmă arlechini
măști pictate cu lacrimi și zâmbete

nu mă mai tem
acum
nici de prea multă iubire
nici de întunericul din nopți

nici de praful din urmele mele

acum știu
lumina va fi mereu acolo
împlinind promisiunea întoarcerii

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Intersecții de vorbe

Nu sunt atât de romantică, moșule, tâmplă albă, vecinule,
care nu știi cum duc zi de zi scrisorile dimineața la poștă,
cât plângeam pentru ele,
de fapt,
nu am mai modelat de mult timp pe oale din lut,
roata putredă e încă acolo,
știți,
am învățat pe de rost cum se ajunge cu mâinile,
cum se răscolește brazda, cu degetele, și lut era destul
făcut din pământ și din apă și încă din tot felul de rămășițe vegetale adunate în timp,
roata chemase pe nume,
știa cine sunt,
împrumutasem numele Elisabetei,
niște păsări frumoase mi-au spus
și iubitul meu așa fi zis:
Lisabeth,
poate pe-o roată s-a făcut mai ales dreptatea Domnului,
bărbatul și femeia, crescând de copilași din mâinile Lui de foarte departe
zbenguindu-se
doi
șiragurilor de ani
crescând așa
până la adolescență,

De asta îi spun eu femeii mele iubite,
probabil Dumnezeu nu ne lasă niciodată din mână,
și toți ne întoarcem la El
mai e un fapt,
așa cum astăzi am uitat să îmi scot roata și luturile
se făcuse târziu,
așa
mi-am și spus,
privind pe femeia aceea tare iubită,
ea nu mai crede în Dumnezeu ci Îl caută departe, în Mantre, ori pe frunte de munte ea se clatină,
poate Dumnezeu nu există, își zice,
peste ea se deschide răul ca o ușă care nu se mai închide,
ori ce pasăre verde se lovește pe pomi,
ce să îi zic,
eu, bărbatul care întotdeauna i-am ghicit pașii/ picioarele/
ce să îi mai spun,
că totul e o mare iluzie, că e un mare lut, ce să-i spun?

Un câmp foarte moale
și
peste el
albăstrele
sunt mici și dulci le-ai pune pe limbă
să vezi cine le-a făcut, din dragoste/ din apă dulce/ și sare
punându-le cu gingășie acolo unde trebuie
ca să crească,
să vezi
unde e izvorul care le-a hrănit, și din care mi-am umplut cofele acelea, demult,
apa era foarte rece și era sigur iarnă,
ochii mei nu mai văd decât albăstrelele,
leagăn peste ele
albăstrelele se leagănă boarea le mângâie,
atâtea albăstrele, fosta mea dragoste, care te-ai dus, și te-ai dus,
apa
e acolo, turnată pe ele dinspre tot felul de nori drăguțași;

O să mă hrănesc cu mere din coșul acela și cu puțină pâine
până vii tu
m-a învățat o bătrână că merele cu pâine sunt hrană bună când ești supărat
până vii tu
oamenii au secrete, în petale de flori care se ating unele pe altele, pe hârtie
din care se fac multe cărți
din care se fac pomii
stelele
noaptea
din care se face marea și spuma de mare
în ele;

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Poem de tristețe veche

Privirile cui ating?
sunt încă primăvara ta, trandafirul,
și nu m-ai cunoscut;
nu sunt, mărturisesc, decât primăvara ta,
și nu m-ai cunoscut;
și așa vor trece ani și ani, grădina va începe, încet, înflorească,
ceasurile și limbile timpului meu bat, acum, ora neagră
crengile ruginesc, desprinse din pământul cu dor de apă sărată
căci pentru noi nu mai sunt mări de cules
și nici poame dulci.

Ochii lor se închid. copacii nu ne mai privesc în grădină, ochii lor de lemn se închid;
probabil, pentru noi, trandafirii
nu se vor mai înroși prea mult, în luna august;
ochiul pomilor
se va închide peste flori
și peste trupul meu
care te-a așteptat prea mult.
Pentru că este, mereu, trandafirul cu petala cea dulce, ca zmeura!
trandafiri dansează peste grădini
și în lacrimile mele
ultimele.
Țineam minte trandafirul acela,
știam omul,
împlea viața mea cu tot raiul, dar și cel mai concret pământ se închide,
zâmbetele nu mai sunt pentru mine,
nici caii
și nici diminețile.
Nici zâna așezată pe pervazul domniei tale, iubitule, care semăna cu o turturică prostuță,
mălinul plin de flori mov, înflorita lui molcomă,
ascunde-!
ascunde-, lângă ea!
parfum peste oasele tale, și-n trup,
pitește-, așa cum ascunzi norii prea roz!
îmbătarea zilei pe care am uitat-o! și concreta ceașcă cu vrajă de ziuă!
sunt toate iluziile inimii, floarea;
Înmiresmarea
îmi fi-va, însă, regatul, regretul,
căci pentru noi, nu mai sunt mări și nu mai avem ce iubi.

Cu regretul meu, voi îmbrăca și mă voi întrista, poate prea mult
până când, peste leagănul meu,
întins ca un hamac, ca un regat molcom,
(hamacul trandafirilor
și al apelor acum sălcii)
până
fi-va așa:
lunile de pe cer vor învăța cum să râdă fericirile colinelor foarte verzi
sărutările rozelor ți se vor așeza ușor
ca niște aripi de fluture
peste umeri
și peste urmele pe care le-ai lăsat, neiubind
Peste cămașa ta se va depune atunci, încet, vraja dragostei și parfumul,
vei răni din nou foarte dulce,
și te voi răni,
la rândul meu, cu ciudă pe timp și pe rugină
luna noastră trandafirie se va așeza, din nou, către răsărit

până atunci,
e negru la mine pe palmă,
ca și cum m-aș fi pătat cu un rug întreg de frăguțe.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Creația

Și Dumnezeu a apărut în spațiu,
A privit în jur și a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Și până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopți
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Și, de nicăieri, a apărut lumina,
Și bezna s-a rostogolit într-o parte,
Și lumina a rămas lumineze cealaltă parte,
Și Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Și-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălțuind noaptea cu luna și cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric și lumină,
A potrivit lumea;
Și Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Și soarele era în mâna lui dreapă,
Și luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Și Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Și se înălțau de nicăieri munți.

Apoi s-a oprit și a privit, și a văzut
Că pământul era fierbinte și sterp.
Așa că Dumnezeu a ieșit la marginea lumii
Și a scuipat cele șapte mări –
A clipit și-au licărit fulgerele –
A bătut din palme și s-au rostogolit tunetele,
Și-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Și apele răcoreau arșița.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Și-au îmbobocit, roșii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii și-au întins brațele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Și râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăși,
Și-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat brațul și și-a fluturat mâna
Deasupra mării și a uscatului,
Și-a spus: Veniți! Veniți!
Și mai repede decât a putut Domnul să-și coboare mâna,
Pești și pescăruși,
Animale și păsări
Înotau pe râuri și pe mări,
Mișunau prin păduri și prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Și Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Și a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Și s-a uitat la steluțele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate viețuitoarele ei...
Și Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Și-atunci Dumnezeu s-a așezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în liniște,
Lângă un râu adânc și larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit și s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Și acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele și l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colțuri ale nopții,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreț Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boț de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieții,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de , traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "The Autobiography of an Ex-Colored Man Paperback" de James Weldon Johnson este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -45.99- 39.99 lei.
Ionica Bandrabur

De ziua ta, colind!

(surorii mele dragi)

De mult a căzut frunza și bruma a căzut,
A nins și peste sat și casa părintească
Și ninge-acum, de ziua-n care te-ai născut
Cu flori de gheață roz, în geam, să-ți amintească;

De ai uitat cumva că încă ești femeie,
Privește soarele și luna cea batrână
Și jarul din cămin, lumina din scânteie
Nu lăsa cupa vieții să îți cadă din mână.

De ziua ta, foșnesc aburii albi de iarnă
Și dor îmi e de tine, ca de livezi de meri,
Îți dau în dar din versuri și țurțuri din lucarnă
Și steaua ce răsare, din cer, din nicăieri.

Îți dau tot infinitul și dragostea de soră,
Ramuri de măcieșe cu nea acoperite,
Din timpul meu îți dau măcar o biată oră,
Îti urez la mulți ani, colind de zile sfinte...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cu gândul, mâine

Mâna mea e un fel de
bună ziua,
nu știu ce mai faci cum îți mai sunt vechile diamante iscate din zăpadă
eclatările magice,
ninse,
cred, mai ninge încă, mai zemuiește zăpada,
în depărtare se văd mănăstiri și mame în negru-
îi va învăța pe ei măicuța le va spune despre rugăciune,
astăzi m-am trezit cu fața în palme,
pesemne în somn am știut ceva mare,
nu îmi mai aduc aminte -
poate erau doar caii sălbatici
libertatea trecea prin coamele lor, sufla vântul, tremurau apele peste toate,
văzusem
un mag în haine albe, pe cer, driade lăudându-l ori poate nu erau
zâne driade ci preotese nordice, foarte vechi, ajunsesem cu gândurile în nord,
m-am îndepărtat de biserică,
de mamele-n negru, dulcile mele maici, florile milei,
văzusem magul acela alb
înțeleptul,
și nu m-am mai întors niciodată înapoi.
Dar nu mi-a părut prea rău după aceea,
îmi rămăsese o lumină mică în piept,
de care îmi aduceam aminte,
Și-apoi am fost foarte fericită, tata ținea pe genunchi, și mă legăna
eram din nou mică și frumoasă, cu picioarele legate, cu frângii,
ca să îi rămână fata aproape.


În depărtare vedeam o cruce din lemn stropi de vopsea
să mai cadă,
care-mi amintea că lumina e încă frumoasă. senină.
Sute de persoane în același timp, pe un singur bidiviu,
Nu știam de ce caii sunt înhămați li se pune zăbala și trec pe carele-sănii tot satul,
Cum crez? Cum creez?
Vorbesc pesemne o limbă prea/veche/și/tânără/ pentru picioarele mele legate
la asiatici se legau piciorușele fetițelor și se trângeau legăturile
pentru ca fetițele fie frumoase

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Violetta Petre

Ninge cu absențe...

Ninge cu flori albe din grădini de rai,
Îngerii ne-mbracă-n straie de Crăciun,
Eu îți scriu, iubite, despre luna mai,
nu uiți , totuși, zilele apun...

Ninge cu absența ta și-a mea-n decor
Și de-ai fi cu mine-am ninge și noi doi,
Depărtarea-și cerne clipele ce dor
Și azi, parcă ninge altfel, mai greoi...

Ninge cu ecoul primului oftat
Dintr-o noapte albă,-n care mi-ai lipsit.
Aș fi vrut fie visu-adevărat,
Că numai în vise mi te-am întâlnit...

Ninge peste lume, noi la poli opuși
Prindem stele-n palme pentru mai târziu,
Bate miezul nopții, clipe de cenuși
Înnegresc zăpada... s-o albesc, nu știu...

Ninge cum nu ninge nicăieri și cad
Cerurile toate peste ochii mei.
Nu mai văd, iubite,-afară niciun brad
Sunt troiene-nalte, noi niște pigmei...

Și de-am fi-mpreună, poate am putea
Să oprim ninsoarea doar cu un sărut.
S-ar topi troianul alb de catifea
Dar lipsim și ninge ca la început...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Magdalena Dorina Suciu

O poveste ce încă se scrie

Azi îți voi spune
despre ochii din inima mea,
despre lacrima lor
ca o scorță de cer înnorat,
despre nesomnul lor,
tulburând stelele,
ca și când zei beți
ar fi dansat desculți prin ei...

Aș vrea cred
că încă mai sunt acea câmpie
înflorită până la Dumnezeu,
plutind doar prin vene de înger,
înălțându-te la atingere,
durându-mă la desprindere
și tot mai vie prin tine,
bărbatul ce îmi suflă peste răni,
învelindu- frumos
în cămașa în care ți-au rămas
bătăile inimii-
ca o poveste ce încă se scrie...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Lumină de soare și trist

Îmi părea narcisele toate înfloriseră
pe jos se întinseseră drumuri de fizică veche
și de ceai
lor!
însă nu înțelegeau înflorirea peste toate păcii pomilor dintâi
poate pomii nu mai sunt
și
Adam e prea vechi
și Eva de mult s-a-învechit
care pace care pace dumnezeul tău nu e nicăieri
în pieile noastre de animal în peșterile acelea vechi
se vorbea despre un soare străvechi și însemne rupestre doborâte
de timp
și
uitare
nedrept
ieșeam afară cu tine și mă deznodam de trecut
pesemne dumnezeu începuse înainte de peșteri
se arătase cu mult dinainte însă noi nu L-am știut
viețuiește dintotdeauna în cer
plânsese pentru fiecare tușă mai
aspră
pentru mine plânsese
pentru fiecare prunc
poate tristă ajunsese sub urse și lângă caledonii de mult uitate în vreme
urma mea I se-nchina undeva foarte jos, căci El înălțime
supremă, lacrimă curată era
pe sub pleoapa închisă
i se supune
lui
Soarele
Lui îi închină tot binele, chiar și fără popor
fi auzit miceenii de El sau mayașii cei cu ochiul
în timp și în fizică foarte clar
El nu are popor
El este
târziul oricărui popor
dar pleoapa mea Îl caută în vechime unde este încă
lumină de soare și trist.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Any Drăgoianu

Te-am căutat să vorbim despre noi

știu încă nu putem ne privim
între ochiul tău critic
și mâna mea flămândă
s-a așezat o lume
grea
a tăcerilor
și totuși
mi se făcuse dor
să îți spun cum mișc brațele și mă lovesc
de strigătul tău
cum croiesc un alt trup
în care ne putem muta
și ne vom ierta toate întâmplările
toate neajunsurile
chiar mi se făcuse dor
să îți spun
că nu te-ai schimbat
că mă pedepsești înainte să fiu vinovată
apoi mă arunc în balta de amărăciune
și plâng
și mă urăsc plâng

eu chiar te-am căutat
aș fi vrut trăiești odată cu mine
frica de care nu scapi
ne ținem de mână și să urlăm ca două animale
condamnate

eu chiar te-am căutat
și-am să te găsesc până la urmă
ești acolo unde te-am lăsat
exact acolo
agățat de aceeași neliniște

eu chiar te-am căutat
pentru că eu fără tine
nu sunt eu

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Rocadă

Visez, uneori, că sunt regină, peste inima ta,
un pion, foarte slab, urmărește, cu un revolver, calibru mic,
de la izvor și pădure, ca vânatele!, de ce să nu..
și, atunci, speriindu-,
fiindu-mi frică,
te iubesc într-un tren mic, care trecuse pesemne pe la tine prin inimă;
și apoi prind aripi, ridic deasupra lumii, cum se ridicau stelele,
pesemne, la începuturi, între ele, milioane de ani lumină, cineva a împins foarte tare stelele, sau le-a dăruit zborul, trenuri de stele și maici se rotesc.
îți invoc pieptul și sângele
și
îți spun să mă cauți, ranița e în spatele tău, deșerteaz-o de numeroasele mere amare
căci a venit primăvara, cu-a ei știință în dragoste...
îmi pare teama Isoldei
e în picătura licorii
care nu ajunge la cine trebuiește...
cum se mai scutură, peste noi, furtunoasele mame ale fructelor, cu toate petalele...
nu este oare
petala
măicuța cea mai adevărată a unui fruct?
cum se mai scutură, peste tot, furtunoasele maici ale fructelor...
umplu toată România de o ploaie și de o nepricepere fadă... cad peste pârâiașe, dezordonate,
sfințindu-le... dar noi nu ținem, în cord, chipul fals!
visez uneori că mă
umpli
de humă
doar pentru tine întind pe scenele vieții, cu pietre peste inimă,
vedem odată
cum se umplu, din nou, iubirile cu sevă, cumințenia iubirii
se hrănește, pesemne, din piept;
iubește-!
vedem, odată,
de unde începuseră stelele să priceapă rotirea, peste trandafiri,
binecuvântându-i.


Iubirea pesemne începe de la un tren care sosește;
dai hrană;

Îți spun, nu te mai roti atât peste inima mea simplă,
ca un rege,
doar caii liberi sunt regi și regine, eu sunt doar un ceas de perete,
o stea,
și o inimă,
pisicosule, ce ești, și pahar plin de fructe!
o pisică!
îmi imaginez
doar,
simbolistica spaimelor;
este la tine în palmă,
egretă ce ești, o egretă!
îndrăgostește(-) !
în înfricoșarea mea molcomă.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Asfințitul

Întunericul se întinde din asfințit,
Și îmi strecoară umbra pân' la piciorul tău,
Culorile sale se -neacă în mine, nefericit,
Știu -i ultima noastră clipă și îmi pare rău,
Cu-adevărat eu te-am iubit...

Amintirile vor fi mereu prea triste,
Și mi-aș dori să le uit pe toate,
Cumva și asfințitul nu și-ar dori existe,
Martor acestor lacrimi ce ți le-ntind în spate,
Inim-ar vrea să mai insiste...

Ai fost mereu atât, atât de bună,
Și chiar de-acum îți pare prea târziu,
Nu părăsi lumina, nu fi precum o lună,
Nu fugi-n întuneric să nu pot să te știu,
Nu fi motivul nopții ce vine de nebună...

Oprește asfințitul, eu nu vreau dispari,
Cerul serii pare vrea să mă înece,
Cumva îți văd privirea, așa de tristă-mi pari,
Îngheț acest moment, nu las soarele să plece,
Noi doi chiar ne iubim, ai dragoste lăstari.

Camera în care am stat împreună,
Fotografiile în care ne plimbam pe plajă,
Ce ne-am promis dispare, ne spunem noapte bună,
Voi fi atât de singur, cu dor de a ta vrajă,
Am să ascult lacrimi din cer cum cad, cum sună...

Dacă îmi sunt doar sentimente ce-am să le uit cândva,
Tu spune-mi să te-aud, aici sunt, te ascult,
Dacă nu vrei de azi să mai fii doar a mea,
Te rog spune-mi acum, nu mă răni mai mult.
În întuneric inima...

Ușor, ușor soarele apune în distanță,
Mă simt secătuit, îmi plouă adânc în suflet,
Nu te întorci din drum, chiar nu mai am speranță,
Pierdut în întuneric încet, încet, încet,
Pe tot ce am iubit nu mai am singuranță...

Oprește asfințitul, eu nu vreau dispari,
Cerul serii pare vrea să mă înece,
Cumva îți văd privirea, așa de tristă-mi pari,
Îngheț acest moment, nu las soarele să plece,
Noi doi chiar ne iubim, ai dragoste lăstari.

Este în regulă de-oi plânge
Atunci când nu vrei fi aici,?
De lacrimi să nu-ți peste, nici chiar de-or fi de sânge,
Să curgă și să-nghețe tot ce-am trăit, tot ce n-ai reușit zici,
N-aș fi crezut asfințitul de azi va înfrânge...

Mi-aș fi dorit faci cumva soarele să nu apună.

poezie de
Adăugat de Andrei Vlad BalanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Alina Florica

* * *

acasă, oamenii tăcuți
au simplitatea înscrisă în gesturi mărunte,
palmele lor bătătorite vorbesc despre grijile peste care s-au culcat stelele aburinde,
mersul lor așezat pregătește creanga de brad
pentru lumea de apoi,
colindele frâng cerul din care se prelinge dorul de cei care s-au dus,
încă un an își pune pecetea peste frunțile lor
încrețite de curgerea timpului, înfiorător de năvalnic,
casele par mai mici, cu ochii mijiți către soarele palid,
iar fulgii firavi cern liniște pentru încă puțin...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

De la început

voi merge cu tine pe capul descoperit o să port cununița
mai caldă pe care mi-ai împletit-o de dimineață

dacă
vrei
o să-mi las papucul în iarbă
și în picioarele goale cu tine o să vin ca să descoperim
soarele și să îl lăsăm liber de lenea aceea lovită;
cred că te iubesc
vin și rouă pe frunte și pe buze se amestecă
preotul își ia pișcoturile și intră în biserică

învelească icoanele
versurile prea lungi pesemne că îți spun că sunt foarte sinceră
îmi pare
că nu știi ce să spui
pe afară se clădesc spitale și școli pentru fete foarte tinere
păsările verii le cântă și le explică cum e de fapt
dragostea le arată flautul ei
iubirea e așa
ei un pic de hârtie o crâmpoțești între degete

până îți zboară

și iarba pe care ai călcat e foarte liberă.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Întreabă Luna

Îți mai amintești ceva de mine?
Măcar, poate puțin, din când în când
Măcar pe-o filă dintr-un tainic gând
Cu Luna vorbesc mereu de tine

Spune-mi de știi că încă te iubesc?
Mai ții minte buchetele de flori?
Tu și acum ții până în zori
Un câmp de flori aș vrea să-ți dăruiesc

Îți mai amintești ceva de mine?
De ochii mei plecați în fața ta
De teama mea de-a nu te supăra

Aș vrea, mereu puțin, din când în când
Când ai o stare încremenită
Să-ți stau sub gene - măcar o clipă

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Amintirea e probabil o casă de zăpadă

A venit iarăși toamna iar eu am inima descoperită și dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
și nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o așteptam de foarte de mult timp
vie
steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
și pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri și ierburi,
și mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârșesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
semințele nu se sfârșesc niciodată, pentru anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
și pentru cerbi;
și
atunci
... apari dumneata și îmi spui toamna vine oricum,
pentru
toamna e o catedrală
a vinului bun, și a bărbaților care își dau viața fără cunoască regret,
poate doar frică și alte spaime mai mari. ca la oricare.


Deși sfârșitul trage frunzele după el, deși năucește toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îți spun:
pădurea de brazi e nesfârșit de frumoasă,
cetina e nemuritoare și îl vestește pe Domnul meu.


Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am așteptat-o
s-o văd
până târziu, apară pe cer.


În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...


În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluțele cad, dar nu mor,
ninisoarea și steaua ei albă
e taina nemorții.
Renii și câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitație, iarna, a cerului viu.


Îmi pare, acum, cred cunosc toate tainele și ele cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă și frig, ca acum -
toamna cred fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine și ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.


Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
și zăpezile care cad peste noi;
și cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.


Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, și peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...


îmi construiți o mansardă frumoasă
imi este frig și o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viață și să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Adi Conțu

Lacrimi de ceară

Curg lacrimi calde dintr-o lumânare,
Îi pâlpâie lumina printre umbre,
Iar tu îmi stai ascunsă într-o stare,
În care nepăsarea te pătrunde.

Îți joacă forme negre pe pereți,
Le urmărești însă n-ai vrea fie
Și te întrebi de oare nu repeți,
Greșeli precum acela ce nu știe.

Mai e puțin, lumina ei se stinge,
Iar altă lumânare nu mai ai,
Te uiți la ea cum ceara se prelinge,
La fel cum curge-o lacrimă din rai.

Te tot gândești, îți va fi întuneric,
Nu știi de vrei dormi, de vrei să nu,
Privești spre cer, sunt stele, e feeric
Și una-i vrea să fii, de poți, chiar tu.

Îți plâng din lumânări lacrimi de ceară,
Adememenite parcă de firesc,
Căderea lor nu pare să te doară,
Dacă nu-ți curg din trupul omenesc.

poezie de (13 august 2018)
Adăugat de Anna GheorghiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Gând de toamnă...

(ludic)


Poem simplu, de dragoste

E felul în care răsare soarele undeva lângă peretele casei
a izbit nucul și îl umple cu raze
și din copac ies păsări, proaspăt trezite,
chemi cu alt nume
razele s-au topit, deja, la tine în păr
și mi-ai uitat
fața de lună
chipului
și atunci, numai atunci, îmi vine să mă joc cu degetele tale
cu mâna, printre degetele tale,
nu mă satur
ca și cum am străpunge sunete de chitară
îmi place cum îți așezi părul
și brațele
ești poate mai frumos decât mine și mai păcătos
cel mai drăguț
atunci când pisica Nera ți se încâlcește în picioare
și toarce
ți se cațără pe perechea de blugi și te sperie
te-am primit, deja, la mine în palmă
e răcoros în
filigoria păcatului
cu pisica.
în mașină, s-au topit toate razele
pe afară, pe vopseaua roșie, și în vreme,
tu te răzgâiești, acum, prin fotografiile mele
și surâzi...
strugurii din mâinile tale sunt mai dulci, în toamna aceasta,
țin, pesemne, în pulpă, aproape tot soarele molcom
îmi răsare, acum, ca un gălbenuș proaspăt, lângă peretele casei...
razele, de câteva luni,
te-au uitat -
contele vremii de mult nu mai răzbate prin anotimpuri
și prin razele, de doar câteva luni,


c-ai plecat.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook