Poem rustic

Să spun un fel de la revedere
ori
nu
ce spui, ţăranule,
pe câmpie potârnichile au început să cânte încă de dimineaţă
o săgeată de soare s-a oprit pe crengi ca să zacă
aşa cum o fac boii în dreptul adăpătoarei ce dă pe afară.
m-aş întinde în ierburi cui o să-i pese că înfloresc acum florile câmpului
soarele bate sus ca un pendul imens şi singuratic cine să se mai gândească
ştii că te-ai născut urlând jos pe iarba plină de sânge
şi vei ieşi din viaţă tăcut ostenit ca dervişul
ca şi cum n-ai fi avut apă
pentru gâtlejul tău
de om
pus la juguri la tot felul de cazne
ce rost să mai aibă cumpăna cana plină de apă din care te zvânţi
aşa cum se liniştesc
şi
animalele
mânate de sete şi câini
ca să nu se piardă de turmă
dar are tot rostul, pentru că oamenii ăştia buni sunt mai frumoşi decât lebedele
o eternă îmbrăţişare este vocea caldă a mamei
mama este lebăda naşterilor
ori
pântecul care te-a purtat şi născut.
Nu ştiu prea bine de ce caii sălbatici par mai frumoşi decât ceilalţi
în vis îţi ţin faţa eu sunt iubita ta cu gânduri de mure
posibil, omul este o stea mereu liberă, mereu scânteietoare,
pe pământ,
suntem oamenii care aleargă liberi şi nu se supun.
să nu spun aşadar un la revedere, ţăranule, ci să mă întind între ierburile acestea umede
omul este o cununie aleasă a gândurilor lăsată din Eden,
ce zici, ţăranule, cum e holda,
ori poate nu ţi-au ajuns astăzi grânele ca să umpli cu ele capătul drumului, ori brazdele negre
să mai încolţească niţel nişte grâu în dedesubtul pământului...
am în mână nişte talanţi nu ştiu la ce trebuiesc
sunt de la mama din mână,
oasele ei moi sunt aurul care m-a născut în mileniul cel fără necazuri,
îţi spun
în piept îi port glasul
nu-i risipi, nu-i risipi, nu-i risipi, strigă aurul gâtului, îţi sunt vrednice urmele picioarelor care au rămas peste holde
pesemne dumnezeu are nevoie de ei nu o să îi risipesc
ci
o să fac din ei pâine moale şi păsări.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intersecţii de vorbe

Nu sunt atât de romantică, moşule, tâmplă albă, vecinule,
care nu ştii cum duc zi de zi scrisorile dimineaţa la poştă,
cât plângeam pentru ele,
de fapt,
nu am mai modelat de mult timp pe oale din lut,
roata putredă e încă acolo,
ştiţi,
am învăţat pe de rost cum se ajunge cu mâinile,
cum se răscoleşte brazda, cu degetele, şi lut era destul
făcut din pământ şi din apă şi încă din tot felul de rămăşiţe vegetale adunate în timp,
roata mă chemase pe nume,
ştia cine sunt,
că împrumutasem numele Elisabetei,
nişte păsări frumoase mi-au spus
şi iubitul meu aşa să fi zis:
Lisabeth,
poate pe-o roată s-a făcut mai ales dreptatea Domnului,
bărbatul şi femeia, crescând de copilaşi din mâinile Lui de foarte departe
zbenguindu-se
doi
şiragurilor de ani
crescând aşa
până la adolescenţă,

De asta să îi spun eu femeii mele iubite,
probabil Dumnezeu nu ne lasă niciodată din mână,
şi toţi ne întoarcem la El
mai e un fapt,
aşa cum astăzi am uitat să îmi scot roata şi luturile
se făcuse târziu,
aşa
mi-am şi spus,
privind pe femeia aceea tare iubită,
ea nu mai crede în Dumnezeu ci Îl caută departe, în Mantre, ori pe frunte de munte ea se clatină,
poate Dumnezeu nu există, îşi zice,
peste ea se deschide răul ca o uşă care nu se mai închide,
ori ce pasăre verde se loveşte pe pomi,
ce să îi zic,
eu, bărbatul care întotdeauna i-am ghicit paşii/ picioarele/
ce să îi mai spun,
că totul e o mare iluzie, că e un mare lut, ce să-i spun?

Un câmp foarte moale
şi
peste el
albăstrele
sunt mici şi dulci le-ai pune pe limbă
să vezi cine le-a făcut, din dragoste/ din apă dulce/ şi sare
punându-le cu gingăşie acolo unde trebuie
ca să crească,
să vezi
unde e izvorul care le-a hrănit, şi din care mi-am umplut cofele acelea, demult,
apa era foarte rece şi era sigur iarnă,
ochii mei nu mai văd decât albăstrelele,
leagăn peste ele
albăstrelele se leagănă boarea le mângâie,
atâtea albăstrele, fosta mea dragoste, care te-ai dus, şi te-ai dus,
apa
e acolo, turnată pe ele dinspre tot felul de nori drăguţaşi;

O să mă hrănesc cu mere din coşul acela şi cu puţină pâine
până vii tu
m-a învăţat o bătrână că merele cu pâine sunt hrană bună când eşti supărat
până vii tu
oamenii au secrete, în petale de flori care se ating unele pe altele, pe hârtie
din care se fac multe cărţi
din care se fac pomii
stelele
noaptea
din care se face marea şi spuma de mare
în ele;

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoţate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăştiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac şi le-a venit mai la socoteală. La o parte, aşa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cocoşul — paşa, cum îi zic toţi ai casei, — rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ştrengăreşte, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă ceţoşi de somn, priveşte. E poet. Sufletul lui, deşi războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par nişte burdufuri, când sunt seci ca nişte gogoşi; decât al tuturor gânsacilor, care se plimbă pe apă şi fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al răţoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănaţi; şi chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumuseţile firii, şi, fără părere de rău, îşi rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dânsul acum priveşte, pe când toţi ai casei dorm.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Cocoşul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii cred că singurul vis al unei femei este să se mărite şi să aibă copii. Iar tu crezi că, din pricina a tot ce ţi-am povestit, am suferit mult în viaţă. Nu-i adevărat, şi cunosc deja toată povestea asta, şi alţi bărbaţi s-au apropiat de mine spunând că vor să mă "protejeze"de tragedii. Dar ei uită că, încă din Grecia antică, cei care se întorceau din bătălii veneau ori morţi pe scut, ori mai puternici, supravieţuind oricărei răni. E mai bine aşa: mă aflu pe câmpul de luptă de când m-am născut, sunt încă vie şi n-am nevoie de nimeni care să mă apere.

Paulo Coelho în Vrăjitoarea din Portobello
Adăugat de Cecilia Casiana Ivanov
Comentează! | Votează! | Copiază!

Horă în duminică

Ca şi cum nu ţi-aş mai spune nimic iau în schimb în mână
cana de apă şi o scufund adânc adânc acolo unde începe apa şovăitoare să se limpezească
din ce în ce mai tare
s-ar deschide peste ea baba nopţii ar curăţi-o cu o rază de lună care alunecă peste;
Îţi par pesemne mai frumoasă aşa... cu amândoi umerii dezgoliţi
cu o cămaşă
care să mă acopere trăiesc în cămaşa aceea care îmi cântă pe spate
nu îmi trebuieşte nimic peste umeri
îmi aduc aminte de tata cum îmi trimitea de ziua mea floarea cea mai roşie
apoi se gândea dacă picioarele mele ar încăpea deja în conduri
cum şi mama purta.
Îmi port mersul meu cum şi mama purta.

Mergeam deunăzi la biserică clopotarul lipsea pesemne şi clopotarii îşi ţin femeile
în braţe şi în tot felul de cămeşi. Pesemne clopotarii
care iubesc nu mor niciodată.
L-am văzut venind înspre mine ca un chip drept şi bălai de pe peretele cu sfinţi
cu un strop de apă sfinţită pe pleoapă, părul lui galben şi prelins la ureche lucea în soarele de duminică
treisprezece ani o singură bătaie de palme îmi părea ca un sfânt căprior cu ochii din cei mai neprihăniţi
mi-a părut că doar pentru mine a bătut băiatul din palme
că pentru mine au sunat clopoţeii de la gleznele lui
i-am spus
tu eşti moartea el mi-a spus da eu sunt moartea sunt
însă cea mai frumoasă din toate
am glas de copil
probabil tu ai avut odată o fiică dar nu ţi s-a născut nu ţi s-a născut nu ţi s-a născut
glumeşti nu glumesc
femeia are copii cât pântecul ei cât femeia e para are copii cât pântecul ei
şi i-am zis atunci sună din clopote şi el a bătut din nou din palme şi din picioarele lungi
auzeam clopoţeii de la picioarele lui dar mai voiam să trăiesc
nu pot muri la treizeci de ani
mai voiam să trăiesc
mi-a zis nu ai fost niciodată căsătorită eşti femeie pentru tine sunt clopoţeii aceştia
iar eu doar două glezne să am
în cer femeile tinere sunt mirese cu moartea
eu doar două glezne să am
şi a bătut din nou din picioare
mi-am adus aminte de Munch de strigătul acela şi mi s-a făcut frică.
Am auzit din nou clopotul în duminica aceasta
dar nu l-am ascultat
cling cling
sună o stea prea frumos
pesemne Iisus în cer este prunc pentru El să plâng eu dacă nu o să Îl găsesc cuminte în iesle.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Însă în spate şi în dragoste nu te mai întorci niciodată

[imn cu păsări]

Joaca cu inima este
un pumn de grăunţe de porumb cu care îţi hrăneşti păsările sunt foarte flămânde
pe acolo au nevoie de oameni
aşa cum oamenii
nu au nevoie decât de mătase
poate eşti o prinţesă şi hainele de mătase te-au plictisit foarte tare
poate deasupra sunt o lună şi cu soarele în nuntă este noapte este şi ziuă
şi pentru ei pictezi câteodată
bambusul retezat
este rost
pentru cea mai frumoasă hârtie
duhuri haìne nu te sperie
le alungi cu un pic de mătase
şi aşa trec zilele, cu zăpadă în ele,
şi cu Samirahami marea perfectă,
prinţesă a apelor străvezii, care să te iubească, şi a peştilor de zăpadă, cu prinţesele nopţilor şi ale apelor,
frumuseţea îţi pare redundantă şi albă soarele prea alb redundant şi perfect,
cum spunea Platon
şi doreşti un alt timp şi o altă eră
este o animaţie a pendulei
care bate
perfect
şi un suflet al timpului
undeva scrâşneşte moara şi porumbul e bun
te plictisesc toate
unde nu se întâmplă nimic şi nu este durere
cine ştie cine îţi este vecinul şi ţara şi viaţa, pe unde foşneşti cu mătase în suflet,
şi de ce...
apoi amesteci culorile
cel mai frumos îţi pare portocaliul şi desigur bărbatul cu pielea înnegrită de soare
care poartă în spate sacul cu grâne
îl iubeşti pentru că nu ştie să mintă cum nici tu nu o să înveţi niciodată
dar
de undeva te cheamă ierburile, se porneşte duhul şi dumnezeu să te cheme
cum sufletele sunt chemate
şi vin.
îndemni păsările către est, mereu către est şi departe de tine,
şi să laşi treburile cu moara, cu morarul în pace,
să cazi
să îţi întâlneşti sufletul
şi să cazi
să tot cazi...
pentru că trebuie, şi cuiva îţi dai sufletul,
începe să plângă din pântec să ieşi afară să te audă cerul şi pământul cel nou
nu bănuiai niciodată
ai o mamă un tată nou şi un cireş are nevoie de tine
apoi fabrica
îţi pui şorţul faci ce trebuie eşti plină de cenuşă desigur cuptoarele trebuiesc îngrijite
dar şi sufletul
te-ai îndrăgostit deja
şi îţi aduci aminte de moară de porumbeii pe care în altă viaţă i-ai hrănit cu porumb şi zăpadă
(dacă zăpada este mai frumoasă ca apa
şi dacă zăpada seamănă cu mătasea)
şi
stai
sub un soare de trestie moale
că de ce ai plecat
că de ce ai plecat
şi pe unde...
cireşul te alege pe aici cu frunzele însă nu îţi mai aduci aminte de casă
cântările de madrigal sunt totul
şi cu
vinul din strugurii graurilor şi al celor pe care ei îi sperie
graurii sunt alungaţi poate de pasărea de pâine
de ce taci
de ce nu mai spui de unde se mai culeg astăzi rubinele
fluturii
trec prin biserici se deschid ferestruicile pictate vitraliile sunt pe aici frumoase şi ireale
sunt mansarda poeţilor nebuni mult greşesc cu inima
Îl caută îşi nu Îl găsesc niciodată sau poate sufletele lor sunt grele de păsări
ne ating
vindecările mătasea şi dragostea
este doar o iluzie şi doar un dar de poveste
oare de ce au îngerii aripi
oare o să îi vedem aşa înaripaţi vreodată, după ce trecem, departe
oare cine mai calcă rubinul
cineva te prinde cu o cană de apă în mână,
e bună, izvorul este bun şi apa este proaspătă
ia din ea!
... dar în spate şi în dragoste nu te mai întorci niciodată.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După oglindă

Dansul acesta înţelege-l acum după paşi
de unde începe talpa mea să calce în care ceas în care dans dincolo de oglinda cea mare
nu mă lăsa să îţi spun totul eu
pesemne dragostea este păşitul într-o oglindă
aşezarea în ea
dacă tu mă urmezi, pesemne că ne vom îndrăgosti

lăsa-vom în spate odăile femeile tale pieptănătura timpului şi ceasurile care ştiu doar bătaia uniformă a secundei orologiul pe care l-ai cumpărat de la un anticar pe vecinul de la apartamentul doisprezece şi stupii lui din care ne-am hrănit lăsa-vom copiii pe care nu-i vom avea niciodată şi pe cei pe care îi vom avea lăsa-vom laptele de pe foc care dă să se-îmbrânzească în pasul cel vechi al timpului şi levănţica din dulapurile prea noi pe care le făceau ei dintr-un fel de rumeguş galben şi roz aurul de pe călcâiele mamei mele şi cerul mijit strâns într-o bucăţică de drojdie putrezită lăsa-vom cuptorul de pe-afară cu pâinea proaspătă şi moale aburindă în el care îmi aparţinea doar plină de funingine prea fierbinte tuleiele de porumb din care se face mălaiul pentru pâinea ce nouă a noului pentru că din galben se poate face orice pâine şi pe bărbatul pe care visam să-l iubesc în trecut în orice trecut

se va face dintr-odată lumină peste oglinda mea cea mare peste nisipul din ea

şi mă vei ţine în braţe doar în câmpia cea nouă, plină de flori

îmi vei spune prostii

lucruri portocalii, care se zic când vremea cucereşte pe fereastra închisă

căci dincoace de oglindă s-a făcut frig
ca şi cum soldaţii ar fi început să mărşăluiască cu puşca pe umăr
în cadenţă
sunt soldaţii nimănui dar nimeni pesemne ştie care sunt soldaţii lui şi care sunt măsurile răului şi a vânătoriilor de tot felul
şi îmi aduc aminte de ceasuri
pendula bate sarcastic nu mai este era timpurilor şi a secundelor care bat aceeaşi măsură
ca şi soldaţii
de aici va începe un timp nou şi o nouă oglindă
una mai mică
a tuturor împăciuirilor

în care vom sta amândoi
ca într-un fel de stea, cu pajişti de foarte departe.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tată, e 4 aprilie

azi îţi vorbesc despre
o zi de primăvară
când
toţi oamenii se împlinesc
ghioceii sunt mult mai ieftini
decât în anul în care ai plecat
mama şi-a înghiţit ultima lacrimă
spunând că
te-a visat în livada cu pruni
din spatele casei
dormeai sub prunul
care l-ai plantat
la naşterea mea
ai zis că
4 aprilie este ziua care
dă sens existenţei tale şi că
Dumnezeu te-a binecuvântat
nu ştiu cât de sincer
a fost cu tine
pentru că
ţi-a rupt din trunchi

ce să-ţi mai spun...

fotografia de pe noptiera
din camera de oaspeţi
am înrămat-o în lacrimi şi
va curge mereu înspre suflet
de-asupra fântânii
veghează soarele
are mult prea mult
sânge în priviri
şi pare trist şi flămând
să mai ştii că
în patul tău de două persoane
nu mai doarme nimeni

fără tine nu mai suntem noi

toate lucrurile sunt mici
întâmplător sau nu
Dumnezeu priveşte şi tace
acum eu sunt cel care trudeşte
prin casă
liniştea înspăimântă

din când în când
mă urc în pod şi privesc poarta
printre crăpăturile ţiglei
dar să ştii că
am lăsat-o întredeschisă
pentru ziua în care o să vii
să-mi spui
La mulţi ani!

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ghinda şi stejarul

Cu bunicul în pădure,
Am plecat să caut mure,
Prin hăţişurile de rugi
Am găsit un fel de nuci,
Fără striuri, maronii
Şi c-un pic de pălării,
Sunt ghindele din stejar
Din care vor creşte iar
Alţi copaci şi mai vânjoşi,
Arătoşi, mult mai frumoşi...

Bunicule, ştii ceva,
Eu cred că sunt ghinda, ta!
Aşa este dragul meu,
Cerul este Dumnezeu,
Mama îţi este pământul,
Viaţa ta este cuvântul,
În pădurea asta mare
Orice pâine are sare,
De-i amară, sub stejar
Curge vântul cel hoinar...

Numai rădăcina mea
Ţine-n frâu cumpăna grea,
Scoate-n zare apă pură,
Îţi pune în gură-o mură,
O frăguţă foarte dulce,
Te sfinţeşte sub o cruce
Şi-ţi arată că în zare
Păsări mii zboară sub soare
Într-o ţară cum nu este
Alta-n ce se povesteşte,
Este România sfântă,
Domnul o binecuvântă!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la început

voi merge cu tine pe capul descoperit o să port cununiţa
mai caldă pe care mi-ai împletit-o de dimineaţă

dacă
vrei
o să-mi las papucul în iarbă
şi în picioarele goale cu tine o să vin ca să descoperim
soarele şi să îl lăsăm liber de lenea aceea lovită;
cred că te iubesc
vin şi rouă pe frunte şi pe buze se amestecă
preotul îşi ia pişcoturile şi intră în biserică
să
învelească icoanele
versurile prea lungi pesemne că îţi spun că sunt foarte sinceră
îmi pare
că nu ştii ce să spui
pe afară se clădesc spitale şi şcoli pentru fete foarte tinere
păsările verii le cântă şi le explică cum e de fapt
dragostea le arată flautul ei
iubirea e aşa
ei un pic de hârtie o crâmpoţeşti între degete

până îţi zboară

şi iarba pe care ai călcat e foarte liberă.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destinul a făcut să mă nasc în inima singuraticei Sardinii. Dar chiar dacă m-aş fi născut la Roma sau la Stockholm, nu aş fi fost diferită. Aş fi fost mereu ceea ce sunt – un suflet pasionat de vicisitudinile vieţii şi care percepe limpede oamenii, aşa cum sunt, crezând mereu că pot fi mai buni şi că nimeni în afară de ei nu-i împiedică să creeze împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Totul este ură, sânge, durere, dar poate că totul va putea fi cucerit într-o zi prin iubire şi prin gânduri bune.

Grazia Deledda în Trestii în vânt
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt izvorul de schimbare pentru mine şi pentru cei din jurul meu, eu sunt cel care decide, eu sunt cel care sufăr, eu sunt cel care mă bucur, şi nimeni nu îmi poate spune cum trebuie să fiu şi ce trebuie să fac, ce este în mine este cu mult mai puternic decât ce este în lume, aşa m-am născut şi asa am să mor, precum un meteorit care a făcut din noapte zi, ca mai apoi să se stingă la orizont.

Marius Torok
Adăugat de Marius Torok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni şi flori

Oamenii sunt precum florile....
E plină lumea de flori,
De oameni şi... OAMENI.
La fel ca florile, trăiesc şi mor
Atât cât le este dat să trăiască..

Cunosc oameni ca florile perene;
Aceştia sunt prietenii mei.
Trec ierni vin primăveri,
Iar ei sunt lângă mine.
Nu au nevoie decât să-i ţin aproape
Aşa cum florile trebuiesc udate,
Din când in când să nu se usuce.

Alţii sunt ca nişte buruieni inflorite...
Trăiesc doar pentru ei,
Işi trag puterea din seva pământului
Şi mor fără regretul celor din jur.

Unii sunt precum bujorii infloriţi
Îi simţi arzînd mereu pentru alţii.
Dăruiesc dragoste, pace şi linişte;
Aceştia sunt adevăraţii OAMENI.

poezie de Angelina Nădejde (20 mai 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt ce par a fi

Nu sunt ce par a fi -
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!...
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu...
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât... Cel care sunt!...

Sunt cel din urmă strop de vin
Din rustica ulcică de pământ
Pe care l-au sorbit pe rând
Cinci generaţii de olteni -
Cei mai de seamă podgoreni,
Dintre moşneni
Şi orăşeni -
Strămoşii mei, care-au murit cântând:
"Oltule... râu blestemat...
Ce vii aşa turburat"...
Dar Oltul i-a plătit la fel
Cum l-au cântat şi ei pe el...
Şi cum - mi-e martor Dumnezeu -
Astăzi, nu-l mai cânt decât eu!...

Pe mine, însă -
Ce păcat
Că vinul vechi, de Drăgăşani,
M-a întinerit cu trei sute de ani,
Când fetele din Slatina
Cu ochii mari cât strachina,
De câte ori le-am sărutat,
M-au blestemat
Să-mi pierd cu minţile
Şi datina,
Să nu mai fiu cel care sunt
Cu-adevărat,
Şi ca să fiu pe placul lor,
Să le sărut doar la... culesul viilor,
În zvonul glumelor zvârlite-n vânt
Pe care Oltul, când le prinde -
Oricât ar fi de turbure -
Se limpezeşte
Şi se-ntinde
Cu ele până-n Dunăre!...

La fel şi eu, ca orice bun creştin,
Pe malul Oltului, cândva,
Mă voi întinde tot aşa,
Când cel din urmă strop de vin
Îl voi sorbi tot din ulcica mea,
Nu din paharul de argint, al altuia -
Pahar străin!...
Şi-abia atunci voi fi cu-adevărat
Cel care-am fost -
Un nou crucificat -
În vecii vecilor... Amin!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Burbuntuis amos

Undeva, pe perete, pendulul a încetat să bată, cum viaţa-o făcea...
cling
cling
doar inima ta în cămaşa cu dungi, peste cămaşa nopţii, în dungi (întocmite de rouă şi praf)
să mai ştie acum;
în şifonier doarme încă rochia de mireasă a
mamei
visează ceva?
doar inima mea în cămaşa cu dungi, peste cămaşa nopţii,
de dungi negre, prelungi
să-mi fi spus odată, atunci, că pianul de la părinţi îl vânduse, frustrant, pe nimic
aşa cum şi oamenii vând
n-o să te vând
promit, o să stau lângă tine să mă auzi cum respir
palmă peste palmă care vroia, inimă, să plece de ieri
de ce ai pleca?
de ce să nu vii? Furia (focului) bolboroseşte o vrajă oarecare
în ibric
alături, sticla de lapte; ieri se făcuse din ierburi şi din nisip;
să mai stăm un pic în cămăşi...

te întrebasem cum îţi place
religia
muzica
cireşul, cu zăpadă pe el
cerul este un fel de îmbrăcăminte pentru oameni
ei se aşază în cer
când le vine vremea
ori
când dorm şi le ţin îngerii chipul ca să vadă mai bine stelele

care vor veni;

probabil că sunt un copil
toată viaţa am fost
în
felul cum îmi ţin picioarele unul peste celălalt, plină de lene
aşa cum
ne
vine cămaşa ta înspre mine

surogat

să pun un copac mic, cu boltă verde, în ea.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini şi nelumini

Nu ştiu dacă trebuie să mai spunem ceva
poate ar trebui să tăcem ani infiniţi începând de astăzi
infinitul, ştii. încape şi într-o ghindă.
Molecular
şi mai
jos
de atom
În raţii multiple.
Apoi, cum să nu-l ţină în apa în care mă joc acum cu picioarele, nepăsătoare şi liberă
infinituri sunt peste tot, îmi spui tu
şi al tău este foarte frumos şi adânc sub un ochi de demult care încă priveşte
dintr-o religie veche
probabil acel ochi să mă păzească şi pe mine - îţi zic
şi mă întorc fericită în mare, să mă joc din nou, cu picioarele obosite în ea.

E o mare frumoasă,
bate soarele cu mâinile lui pline de afini şi de afine în ea.
Şi nimic nu
pare să mă doară mai tare văzându-mă de jos sau de sus
odată cu păsările care trec pe deasupra ca nişte evantaie
ale Domnului.
Doamne, de departe se iscă furtuna de noapte şi cu carul cel mare să mă ia la dânsu-n lumină, şi n-o să te mai găsesc nicăieri... dinspre o chilie care pe nicăieri nu pare să existe
pe care doar am visat-o
plină
de ceară şi ceruri, unde bat încă stele, dacă trupul meu nu e de fapt decât o statuie frumoasă, de lemn.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii ce zic?

aici nu-i vorba de mine, sau despre cum ar trebui să ne mişcăm ca să fim plauzibili
acel zid pe care ţi-ai imprimat urmele palmelor tale, acel zid care ţi-a îngrădit existenţa
acum nu mai există, ştiu că nu crezi, ai rămas cu impresia asta
sufletul tău mutilat, inima ta rănită de moarte
un trup vlăguit nu mai are ce pierde
când priveşti o pasăre în colivie, spune ce vezi
pentru cine să cânte şi de ce, mă rog, ar trebui să o facă
când nu mai ai aer scoţi capul pe geam
nu te mai interesează cum e timpul afară
dacă a nins ori dacă rândunelele încă îşi mai fac cuib
cred că aşa a simţit frate-meu când şi-a tăiat venele
când l-am întrebat de ce a făcut-o, a dat din umeri şi atât. uneori
ţi se pare prea mult, chiar dacă, pentru a fi pe val
trebuie să te trezeşti un pic mai devreme
din ce în ce mai devreme, până când observi că nu mai poţi să observi diferenţa dintre noapte şi zi
e patru dimineaţa şi vezi soarele cu mustăţile lui ţâşnind înspre cer
noaptea, luna ţi se pare o meduză albastră
nu-i simţi veninul
pentru că el deja este în tine de când te-ai născut
cum am spus, aici nu-i vorba de mine. cine sunt eu ca să judec
aici e vorba de altceva, despre iarbă
despre nisipul pe care îl ţin în pumni
şi nu pentru a lăsa vreo cine ştie ce dâră. tu
poate crezi că mi-e frică
nici pe departe
am văzut atâtea, am mâncat destulă pâine uscată
am iubit am plâns şi am râs suficient de mult
încât să nu mă mai doară nimic
dar tu?

eu atâta te întreb, ce argumente ai
vino cu ceva credibil, cerul va fi acelaşi în orice condiţie

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Latura întunecată a înţelepciunii...

Doamne, ei nu ştiu cum este să te adormi mereu
flămând de răspunsuri

ei nu ştiu cum este să te bântuie fantomele adevărurilor pe care
deşi nu le-ai descoperit încă
îţi sfâşie inocenţa până la os

nu ştiu ei cum este să îţi scrii testamentul pe pereţii din celula
singurătăţii
cu degetele însângerate de neatingere
cum este să te rogi mereu cu sufletul îngenuncheat
pentru numai un gram
de naivitate

nu ştiu ei Doamne cum este să te trezească în miezul nopţii
barosul frământărilor cosmice
să îţi plângă chiar şi umbrele de milă
ei nu ştiu cum este să fii fidel toată viaţa aceleiaşi convingeri
chiar dacă pentru asta se va râde de tine în toate culorile

ei nu ştiu cum este să le pui suferinţelor tale nume de poezii
doar ca să nu înnebuneşti
nici cum este să îţi întâlneşti propria moarte de atât de multe ori
încât să te împrieteneşti cu ea şi să vă alintaţi

ei nu ştiu mai nimic Doamne
şi cu toate acestea sunt inexplicabil şi iraţional
de fericiţi

poezie de Gabriel Petru Băeţan din volumul de versuri Headshot
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de tristă-mi părea viaţa...

Îmi pare că nu sunt temple şi nici ziduri, pe unde trec eu...
şi nici bariere... un drum de păsări...
atât de tristă-mi părea viaţa...
că e o câmpie făcută din dragoste şi din cămăşile tale, cărora mă închin eu,
e şi ăsta un fel de a demistifica viaţa...
aşez zânele pe portative,
şi le numesc chopin...
apoi
cuvintele nu le mai spun.
nu le mai pun.
nu mă mai gândesc la nici măcar unul.
le ţin, în taină, în buzunarele poate prea sparte.
e numai în vrăjitorie şi în ghiocurile mărilor viaţa aceasta,
din ea nu se mai iscă viitor.
şi
alerg
prin viaţă, suflecându-mi hainele, poalele, să mi le fure păsările, veacurile, vrăjitoarele din anonimat,
poştăriţele împing încă scrisori către Dumnezeu, unde eşti, Doamne, unde ne sunt rugăciunile,
spun ele, împingând la scrisori.
e totul uscat,
pentru că, de ani, nu a mai plouat pe aici...
să răsară odată, să răsai, să apari de pe drumul tău vecin, nebătut,
ţipetele Africii să se audă până la toţi zeii ploii, şi mai departe, încă,
îmi pare, uneori, că dumnezeu e vecin cu câteva stele, restul sunt păsări;

Pesemne divinitatea înseamnă nu îngeri, ci păsări,
şi multe aripi de umplut pământurile cu viaţă,
jos,
unde miroase a pământ,

şi a apă gâlgâitoare;

Pesemne e prea târziu pentru globuri,
dar nu prea devreme pentru Crăciun,

aşa sunt copiii, aşa e Dumnezeu, se naşte dacă lumea Îl cheamă

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem pentru Ylo

Basmul tău, cu elefantul, şi cu apa lui cu noroi,
ciudăţenia lui molcomă,
este deja
într-o carte, cu multe desene scrijelite cu mâna stângă
şi cu sunete de pian printre slove
copiii sigur vor bate din palme
şi vor gânguri
cu stele deasupra
pentru că basmul tău este nemuritor
iar elefantul
un animal pe placul copiilor
dacă eu spun totul, acum,
în noroi, acoperit pe jumătate de mâl,
elefantul este foarte sătul, este şi flămând,
este doar o tipologie a coşmarurilor tale nevinovate,
ori poate elefantul tău nici nu există
nici măcar ca idee,
ci a coborât, pântecos, dintr-o fotografie,
poate eşti tu,
sau nu,
poate este un alt elefant,
el îmi pofteşte lumea şi cireşele, pe care, cu mânuţa mea, le-am adunat,
dar tot felul de sărăciri,
şi de neînţelegeri,
colcăie, încă, de pildă, în gândul ei, mustul acela prea dulce,
de mică, nu este obişnuită cu vinul,
este doar,
gustul de toamnă
şi bogăţia picioarelor Lui,
acum, nu s-ar făcea, niciodată, vin pentru nunta miresei
căci El nu s-a mai înapoiat, niciodată, în ţinutul acela
ori la ţinătorii aceia de nuntă, care L-au chemat.

Viile sunt foarte dulci, de fapt, în anul acesta,
dar eu nu am poftit, niciodată, fără rost,
la prea mult vin,
rândurile cu mosc şi de smirnă
sunt cu două mii
de ani
mai bătrâne
iar de El îmi amintesc, astăzi, toate veacurile.
în Caana Galileii, o mireasă Îl aşteaptă să intre,
la nuntă,
după 2000 de ani, încă, pe pământ, şi oalele sunt pline cu apă curată
şi nu e, aici, nicio altă minune, ca să le răstoarne;
e, în schimb, atât de multă lumină în cer...
şi de stele...
Îi este, pesemne, foarte milă de stele...
Sunt ca nişte ulcioare cu apă...
În ele, pune Dumnezeu niţică sare, şi lacrimi amare, şi un izvor,
şi, atunci, ele cresc...

Uneori, credeţi-mă, înţelepciunea luminii este o grădină
violet şi cu roşu
să mai zăbovim, aşadar, mult prea departe de lume!

animaţia unui bărbat care îmbrăţişează o femeie foarte simplă
sunt desene, iubiri şi culori,
ori copaci, purtători de culoare,
ai nevoie de stele, ori de vin,
ori de arătarea butoaielor,
când îi mângâi, femeii, obrajii?

Acesta este discursul copilei Ylo, de foarte mult timp te aştepta să apari,
vei veni, să apuci să mănânci din cireşele ei,
căci sunt bune şi dulci, iar, miercuri, vor bătea toate clopotele
coşul de răchită va cădea, atunci, pe jos, deşertat
limitele fericirilor pot fi depăşite, într-o dimineaţă.
căci
acum este seară, târziu,
şi nu noaptea se coc cireşele, pe creanga copacului
este doar un avatar cu cireşe
ylo
ylo
pânza pe care am pictat cireşul este binecuvântată şi acuarela
s-a aşezat minunat
deşi aceea care pictează, abia desluşeşte, tuşele care trebuiesc să apară;

Şi ea este, desigur, foarte tânără
nu are nevoie
decât ca o croitoreasă să îi taie drumul prin lume ca printr-o pânză de mătase foarte simplă şi scumpă
şi
pe deplin, desluşită
să se lucreze, prin pânză, cu foarfeca ei, mai departe,
şi,
din lume, să iese, desigur, o rochiţă frumoasă şi simplă,
un semi-voal,

un destin.

În ierburi, se trezesc, acum, greierii, cu viorile picioarelor,
cu câteva oceane, cu un poem şi cu păsări foarte frumoase deasupra
şi cu multe stele
care nu vor mai muri niciodată

nici basmele nopţii

este o (mândră) ondulare cu stele.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăcrimează cine râde - (paradoxuri)

Lăcrimează cine râde şi mai naşte un surâs
Întunericu-i mai tainic, de-i lumina tot mai sus
Peste lume ninge toamnă, dacă primăveri mai vin
Eu îţi sunt prieten mâine, chiar de azi îţi sunt străin...

Mai cerşesc un loc în Raiul cel râvnit de amândoi
Doar dac-am întins o mână şi prin Iadul cu noroi;
Şi sunt cel mai mare înger, te păzesc de cele rele
Eu, de-am adunat tăciunii, diavolul căderii mele...

Sunt iubitul ce-ţi recită din poeme de demult
Eu, ce nu ştiam cum cântă muza; doar ştiam s-ascult.
Şi-ţi adun din universuri flori de colţ pe lună plină
Eu, care călcam pe frunze şi-aveam inima haină...

Tu-mi aduci în noaptea nunţii toana nesfârşitei rugi
Să-ţi mai dau răgaz o clipă, nu ştiu ce să mai îndrugi;
Dar îţi spun că, dintre stele ce-au adus mărturisiri
Numai una dintre ele are-n colţuri trandafiri...

Niciun spin ce-a stors din viaţă picătură de pelin
Nu a înţepat când seva ce-i curgea n-avea venin;
Răul-rău va fi ma aprig şi mai greu de îndurat
Doar atunci când dinspre bine bate vânt nevinovat...

Şi nu-i ziuă fără noapte şi nu-i dulce făr-amar
Şi de sunt acum frumoasă, unii-mi spun că n-am habar
Că nu pot să fiu cum sunt, cu atâtea vise-n zbor
Dacă n-am căzut destul, dacă visul nu-mi omor...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!