Lumini şi nelumini
Nu ştiu dacă trebuie să mai spunem ceva
poate ar trebui să tăcem ani infiniţi începând de astăzi
infinitul, ştii. încape şi într-o ghindă.
Molecular
şi mai
jos
de atom
În raţii multiple.
Apoi, cum să nu-l ţină în apa în care mă joc acum cu picioarele, nepăsătoare şi liberă
infinituri sunt peste tot, îmi spui tu
şi al tău este foarte frumos şi adânc sub un ochi de demult care încă priveşte
dintr-o religie veche
probabil acel ochi să mă păzească şi pe mine - îţi zic
şi mă întorc fericită în mare, să mă joc din nou, cu picioarele obosite în ea.
E o mare frumoasă,
bate soarele cu mâinile lui pline de afini şi de afine în ea.
Şi nimic nu
pare să mă doară mai tare văzându-mă de jos sau de sus
odată cu păsările care trec pe deasupra ca nişte evantaie
ale Domnului.
Doamne, de departe se iscă furtuna de noapte şi cu carul cel mare să mă ia la dânsu-n lumină, şi n-o să te mai găsesc nicăieri... dinspre o chilie care pe nicăieri nu pare să existe
pe care doar am visat-o
plină
de ceară şi ceruri, unde bat încă stele, dacă trupul meu nu e de fapt decât o statuie frumoasă, de lemn.
poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare
Intersecţii de vorbe
Nu sunt atât de romantică, moşule, tâmplă albă, vecinule,
care nu ştii cum duc zi de zi scrisorile dimineaţa la poştă,
cât plângeam pentru ele,
de fapt,
nu am mai modelat de mult timp pe oale din lut,
roata putredă e încă acolo,
ştiţi,
am învăţat pe de rost cum se ajunge cu mâinile,
cum se răscoleşte brazda, cu degetele, şi lut era destul
făcut din pământ şi din apă şi încă din tot felul de rămăşiţe vegetale adunate în timp,
roata mă chemase pe nume,
ştia cine sunt,
că împrumutasem numele Elisabetei,
nişte păsări frumoase mi-au spus
şi iubitul meu aşa să fi zis:
Lisabeth,
poate pe-o roată s-a făcut mai ales dreptatea Domnului,
bărbatul şi femeia, crescând de copilaşi din mâinile Lui de foarte departe
zbenguindu-se
doi
şiragurilor de ani
crescând aşa
până la adolescenţă,
De asta să îi spun eu femeii mele iubite,
probabil Dumnezeu nu ne lasă niciodată din mână,
şi toţi ne întoarcem la El
mai e un fapt,
aşa cum astăzi am uitat să îmi scot roata şi luturile
se făcuse târziu,
aşa
mi-am şi spus,
privind pe femeia aceea tare iubită,
ea nu mai crede în Dumnezeu ci Îl caută departe, în Mantre, ori pe frunte de munte ea se clatină,
poate Dumnezeu nu există, îşi zice,
peste ea se deschide răul ca o uşă care nu se mai închide,
ori ce pasăre verde se loveşte pe pomi,
ce să îi zic,
eu, bărbatul care întotdeauna i-am ghicit paşii/ picioarele/
ce să îi mai spun,
că totul e o mare iluzie, că e un mare lut, ce să-i spun?
Un câmp foarte moale
şi
peste el
albăstrele
sunt mici şi dulci le-ai pune pe limbă
să vezi cine le-a făcut, din dragoste/ din apă dulce/ şi sare
punându-le cu gingăşie acolo unde trebuie
ca să crească,
să vezi
unde e izvorul care le-a hrănit, şi din care mi-am umplut cofele acelea, demult,
apa era foarte rece şi era sigur iarnă,
ochii mei nu mai văd decât albăstrelele,
leagăn peste ele
albăstrelele se leagănă boarea le mângâie,
atâtea albăstrele, fosta mea dragoste, care te-ai dus, şi te-ai dus,
apa
e acolo, turnată pe ele dinspre tot felul de nori drăguţaşi;
O să mă hrănesc cu mere din coşul acela şi cu puţină pâine
până vii tu
m-a învăţat o bătrână că merele cu pâine sunt hrană bună când eşti supărat
până vii tu
oamenii au secrete, în petale de flori care se ating unele pe altele, pe hârtie
din care se fac multe cărţi
din care se fac pomii
stelele
noaptea
din care se face marea şi spuma de mare
în ele;
poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
De la început
voi merge cu tine pe capul descoperit o să port cununiţa
mai caldă pe care mi-ai împletit-o de dimineaţă
dacă
vrei
o să-mi las papucul în iarbă
şi în picioarele goale cu tine o să vin ca să descoperim
soarele şi să îl lăsăm liber de lenea aceea lovită;
cred că te iubesc
vin şi rouă pe frunte şi pe buze se amestecă
preotul îşi ia pişcoturile şi intră în biserică
să
învelească icoanele
versurile prea lungi pesemne că îţi spun că sunt foarte sinceră
îmi pare
că nu ştii ce să spui
pe afară se clădesc spitale şi şcoli pentru fete foarte tinere
păsările verii le cântă şi le explică cum e de fapt
dragostea le arată flautul ei
iubirea e aşa
ei un pic de hârtie o crâmpoţeşti între degete
până îţi zboară
şi iarba pe care ai călcat e foarte liberă.
poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cu gândul, mâine
Mâna mea e un fel de
bună ziua,
nu ştiu ce mai faci cum îţi mai sunt vechile diamante iscate din zăpadă
eclatările magice,
ninse,
cred, mai ninge încă, mai zemuieşte zăpada,
în depărtare se văd mănăstiri şi mame în negru-
îi va învăţa pe ei măicuţa le va spune despre rugăciune,
astăzi m-am trezit cu faţa în palme,
pesemne în somn am ştiut ceva mare,
nu îmi mai aduc aminte -
poate erau doar caii sălbatici
libertatea trecea prin coamele lor, sufla vântul, tremurau apele peste toate,
văzusem
un mag în haine albe, pe cer, driade lăudându-l ori poate nu erau
zâne driade ci preotese nordice, foarte vechi, ajunsesem cu gândurile în nord,
m-am îndepărtat de biserică,
de mamele-n negru, dulcile mele maici, florile milei,
văzusem magul acela alb
înţeleptul,
şi nu m-am mai întors niciodată înapoi.
Dar nu mi-a părut prea rău după aceea,
îmi rămăsese o lumină mică în piept,
de care îmi aduceam aminte,
Şi-apoi am fost foarte fericită, tata mă ţinea pe genunchi, şi mă legăna
eram din nou mică şi frumoasă, cu picioarele legate, cu frângii,
ca să îi rămână fata aproape.
În depărtare vedeam o cruce din lemn stropi de vopsea
să mai cadă,
care-mi amintea că lumina e încă frumoasă. senină.
Sute de persoane în acelaşi timp, pe un singur bidiviu,
Nu ştiam de ce caii sunt înhămaţi li se pune zăbala şi trec pe carele-sănii tot satul,
Cum să crez? Cum să creez?
Vorbesc pesemne o limbă prea/veche/şi/tânără/ pentru picioarele mele legate
la asiatici se legau picioruşele fetiţelor şi se trângeau legăturile
pentru ca fetiţele să fie frumoase
poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Acea stare...
Aş vrea să fiu în stare, să am acea stare
De bine îmi pare că stau sub soare
Dar se pare, că pe strada mea nu apare
Ca atare,..., bag mâinile în buzunare
Şi găsesc o scrisoare scrisă într-o vreme oarecare
Cu lacrimi amare citesc despre acea întâmplare
În care eram în stare să răstorni şi carul mare
Suspin puţin şi trec mai departe în a mea cercetare
Mai bine nu cautăm acel ţinut de vrăjitoare
Ce cu priviri ademenitoare
M-au blestemat aşa de tare
Ce-mi pun ocaua la picioare şi mă doare
Inima in piept bătea aşa de tare
A mea suflare era doar pentru ea imi pare
Aprind o lumânare, şi o rugă către cerul mare
Să - mi apară pe cărarea cea care are crezare în mine ca atare
O am în minte şi aştept cuminte
A ei cuvinte sfinte
Îmi aduc de ea aminte
Din viitorul meu de dinainte...
poezie de Florin Găman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Însă în spate şi în dragoste nu te mai întorci niciodată
[imn cu păsări]
Joaca cu inima este
un pumn de grăunţe de porumb cu care îţi hrăneşti păsările sunt foarte flămânde
pe acolo au nevoie de oameni
aşa cum oamenii
nu au nevoie decât de mătase
poate eşti o prinţesă şi hainele de mătase te-au plictisit foarte tare
poate deasupra sunt o lună şi cu soarele în nuntă este noapte este şi ziuă
şi pentru ei pictezi câteodată
bambusul retezat
este rost
pentru cea mai frumoasă hârtie
duhuri haìne nu te sperie
le alungi cu un pic de mătase
şi aşa trec zilele, cu zăpadă în ele,
şi cu Samirahami marea perfectă,
prinţesă a apelor străvezii, care să te iubească, şi a peştilor de zăpadă, cu prinţesele nopţilor şi ale apelor,
frumuseţea îţi pare redundantă şi albă soarele prea alb redundant şi perfect,
cum spunea Platon
şi doreşti un alt timp şi o altă eră
este o animaţie a pendulei
care bate
perfect
şi un suflet al timpului
undeva scrâşneşte moara şi porumbul e bun
te plictisesc toate
unde nu se întâmplă nimic şi nu este durere
cine ştie cine îţi este vecinul şi ţara şi viaţa, pe unde foşneşti cu mătase în suflet,
şi de ce...
apoi amesteci culorile
cel mai frumos îţi pare portocaliul şi desigur bărbatul cu pielea înnegrită de soare
care poartă în spate sacul cu grâne
îl iubeşti pentru că nu ştie să mintă cum nici tu nu o să înveţi niciodată
dar
de undeva te cheamă ierburile, se porneşte duhul şi dumnezeu să te cheme
cum sufletele sunt chemate
şi vin.
îndemni păsările către est, mereu către est şi departe de tine,
şi să laşi treburile cu moara, cu morarul în pace,
să cazi
să îţi întâlneşti sufletul
şi să cazi
să tot cazi...
pentru că trebuie, şi cuiva îţi dai sufletul,
începe să plângă din pântec să ieşi afară să te audă cerul şi pământul cel nou
nu bănuiai niciodată
ai o mamă un tată nou şi un cireş are nevoie de tine
apoi fabrica
îţi pui şorţul faci ce trebuie eşti plină de cenuşă desigur cuptoarele trebuiesc îngrijite
dar şi sufletul
te-ai îndrăgostit deja
şi îţi aduci aminte de moară de porumbeii pe care în altă viaţă i-ai hrănit cu porumb şi zăpadă
(dacă zăpada este mai frumoasă ca apa
şi dacă zăpada seamănă cu mătasea)
şi
stai
sub un soare de trestie moale
că de ce ai plecat
că de ce ai plecat
şi pe unde...
cireşul te alege pe aici cu frunzele însă nu îţi mai aduci aminte de casă
cântările de madrigal sunt totul
şi cu
vinul din strugurii graurilor şi al celor pe care ei îi sperie
graurii sunt alungaţi poate de pasărea de pâine
de ce taci
de ce nu mai spui de unde se mai culeg astăzi rubinele
fluturii
trec prin biserici se deschid ferestruicile pictate vitraliile sunt pe aici frumoase şi ireale
sunt mansarda poeţilor nebuni mult greşesc cu inima
Îl caută îşi nu Îl găsesc niciodată sau poate sufletele lor sunt grele de păsări
ne ating
vindecările mătasea şi dragostea
este doar o iluzie şi doar un dar de poveste
oare de ce au îngerii aripi
oare o să îi vedem aşa înaripaţi vreodată, după ce trecem, departe
oare cine mai calcă rubinul
cineva te prinde cu o cană de apă în mână,
e bună, izvorul este bun şi apa este proaspătă
ia din ea!
... dar în spate şi în dragoste nu te mai întorci niciodată.
poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Constelaţii care mor
(Iuliei Haşdeu)
De la lună şi-napoi
Fuge carul meu cu boi;
Carul mare o fi mic,
Carul mic o fi nimic?
Stelele din ochii tăi
Se despart în două văi:
Una duce la amiaz,
Luminând ochiul meu treaz,
Una-şi face drum spre Nord,
Dând lucirea pentr-un ort.
Carul mare-i scuturat
Peste noi şi peste pat.
Şi rămân cu ochi străin –
Toate pleacă, toate vin,
Numai carul meu cu boi
Nu-şi ia drumul înapoi,
Înapoi cu tot cu tine!
Calcă-ntruna peste mine
Şi mă-ntreb cum carul mare
Carul mic totuna-mi pare.
Şi mă-ntreb din ochiul drept
Dacă este înţelept
S-aştept iarna, să-mi fac car,
Din trei stele şi-un amnar;
Şi mă-ntreb din ochi străin
Unde-s toate care vin
Şi nu mi se-opresc în prag,
Depărtându-se-n şirag;
Şi mă-ntreb din ochi nedrept
Cât mi-e dat să te aştept.
Stâlp de stele pân' la nori,
Valul mării pe viori,
Podele de rozmarin
Şi pervazul de pelin,
Fereastră de măr uscat,
Eu – copac, dar neudat.
Sunt în nea de primăveri –
Ghiocelul unei seri,
Sunt în florile de meri,
În siropul unei veri,
Sunt în mâna unei doamne,
Sub piciorul unei toamne,
Dar las fulgii să mă cearnă,
Viforindu-mă-nspre iarnă.
poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Horă în duminică
Ca şi cum nu ţi-aş mai spune nimic iau în schimb în mână
cana de apă şi o scufund adânc adânc acolo unde începe apa şovăitoare să se limpezească
din ce în ce mai tare
s-ar deschide peste ea baba nopţii ar curăţi-o cu o rază de lună care alunecă peste;
Îţi par pesemne mai frumoasă aşa... cu amândoi umerii dezgoliţi
cu o cămaşă
care să mă acopere trăiesc în cămaşa aceea care îmi cântă pe spate
nu îmi trebuieşte nimic peste umeri
îmi aduc aminte de tata cum îmi trimitea de ziua mea floarea cea mai roşie
apoi se gândea dacă picioarele mele ar încăpea deja în conduri
cum şi mama purta.
Îmi port mersul meu cum şi mama purta.
Mergeam deunăzi la biserică clopotarul lipsea pesemne şi clopotarii îşi ţin femeile
în braţe şi în tot felul de cămeşi. Pesemne clopotarii
care iubesc nu mor niciodată.
L-am văzut venind înspre mine ca un chip drept şi bălai de pe peretele cu sfinţi
cu un strop de apă sfinţită pe pleoapă, părul lui galben şi prelins la ureche lucea în soarele de duminică
treisprezece ani o singură bătaie de palme îmi părea ca un sfânt căprior cu ochii din cei mai neprihăniţi
mi-a părut că doar pentru mine a bătut băiatul din palme
că pentru mine au sunat clopoţeii de la gleznele lui
i-am spus
tu eşti moartea el mi-a spus da eu sunt moartea sunt
însă cea mai frumoasă din toate
am glas de copil
probabil tu ai avut odată o fiică dar nu ţi s-a născut nu ţi s-a născut nu ţi s-a născut
glumeşti nu glumesc
femeia are copii cât pântecul ei cât femeia e para are copii cât pântecul ei
şi i-am zis atunci sună din clopote şi el a bătut din nou din palme şi din picioarele lungi
auzeam clopoţeii de la picioarele lui dar mai voiam să trăiesc
nu pot muri la treizeci de ani
mai voiam să trăiesc
mi-a zis nu ai fost niciodată căsătorită eşti femeie pentru tine sunt clopoţeii aceştia
iar eu doar două glezne să am
în cer femeile tinere sunt mirese cu moartea
eu doar două glezne să am
şi a bătut din nou din picioare
mi-am adus aminte de Munch de strigătul acela şi mi s-a făcut frică.
Am auzit din nou clopotul în duminica aceasta
dar nu l-am ascultat
cling cling
sună o stea prea frumos
pesemne Iisus în cer este prunc pentru El să plâng eu dacă nu o să Îl găsesc cuminte în iesle.
poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Aici se aruncă zaruri
Uneori mi se-ntâmplă să ies din mine,
mi se-ntâmplă aşa
cum o pasăre mare, foarte mare,
din zbor, se lasă la picioarele unui om singur.
Poate nu chiar atât de singur,
dacă ţine strâns la piept o vioară
frumos lustruită, dar care nu cântă,
care nu cântă, dar care se-aude
departe, în lunci neştiute de nimeni,
sau poate, într-un soare care nu încălzeşte,
dar care străluceşte în inima lui
şi în inima mea, totuna
şi focul se-aprinde singur, pe dealuri, a viaţă
şi care nu arde, căci frumoase femei
încă adună spice
şi tineri bărbaţi cu iarba în dinţi
le poartă pe braţe până în inima casei.
Uneori mi se-ntâmplă să ies din mine,
mi se-ntâmplă aşa
cum o pasăre mare, foarte mare,
se ridică uşor din vioara omului singur
şi zboară neîntrerupt spre o casă cu inimă.
poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Încă plouă
Nu mai conteneşte ploaia - - -
Neagră ca lumea omului, ca viaţa care se duce - - -
Oarbă ca cele o mie nouă sute şi patruzeci de cuie
Bătute pe cruce.
Nu mai conteneşte ploaia
Sunând ca pulsul inimii care bate-n ritmul ciocanului de pe Golgota,
Ca picioarele fariseilor necontenind forfota
Deasupra Mormântului:
Nu mai conteneşte ploaia
Pe Câmpul Sângelui unde răsar speranţe mici şi unde creierul hain
Işi hrăneşte lăcomia – acel vierme asemănător sprâncenei lui Cain.
Nu mai conteneşte ploaia
La picioarele Omului în Suferinţă, răstignit pe Cruce.
Hristoase, crucificat în fiecare zi, în fiecare noapte, ai milă de noi - - -
Cei Căzuţi şi cei, precum Lazăr, plini de bube, de noroi:
Lăsată-n Ploaie rana infectată pare aur şi la fel străluce.
Nu mai conteneşte ploaia - - -
Incă mai curge Sânge din Coasta rănită-a Omului în Suferinţă:
El poartă-n Inimă toate rănile lumii --- ale luminii scăzând în fiinţă,
Ultimul licăr al scânteii înainte de-a-înceta să existe
In sufletul care nu se mai înţelege pe sine, rănile beznei nepăsătoare şi triste,
Rănile ursului căzut în capcană - - -
Ale ursului orb care geme sub loviturilor îngrijitorilor, ţepuşe şi bice
Căzând peste carnea care nu se poate apăra... lacrimile iepurelui lovit de alice.
Nu mai conteneşte ploaia - - -
Apoi - - - O, zile, ridicaţi-mă sus la Domnul: cine mă ţine aici, jos? - - -
Iată, priveşte pe crugul ceresc şuvoaiele prin care curge sângele lui Hristos:
Se prelinge de pe fruntea Celui pironit pe crucea de lemn
Până departe la însetata inimă muribundă
In care ard toate focurile pământului - - - sânge coclit de durere şi chin,
Intunecat precum a Cezarilor cunună de dafin.
Apoi, vocea Acelui care a avut inima omenească răzbate prin ploi,
A Celui care a fost odată prunc culcat printre animale în ieslea din Betleem - - -
"Încă vă iubesc, încă vă dăruiesc lumină curată, Sângele meu pentru voi."
poezie clasică de Edith Sitwell, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Adam şi Eva
Poate că aşa a început totul
îţi înmoi degetele în culoarea roşu
aşa s-a făcut
iar pasărea învaţă să zboare chiar şi cu sânge şiroindu-i din trup
pe
cărărui vechi de brumă
chiar şi pe picioarele tale care merg în neştire ca să caute
mănăstiri curate
şi
bătăia veche de toacă
acum când a rămas doar o tăcere adâncă şi galbenă de s-au prăbuşit toate
cu pumnalul pe o bordură ca şi cum s-ar fi rănit toate ale lumii acesteia
poate doar pasărea să mai ştie
pe unde a trecut prin ce leagăne şi-a lăsat duhul
ori pe unde s-a despărţit pe lângă ce fântâni de lume
să mai treacă
hrăneşte naibii pasărea aceasta altfel
se vor opri ceasurile
după inima ei
acum
liniştită
mai sunt doar câteva cărărui de smochini şi de brumă amestecate în timpurile-acestea
probabil ar trebui să îţi scriu despre bărbat şi femeie
cum s-au întâlnit când era răcoare şi bine în poala pădurii
de unde atâta Adam de unde ar fi Eva pe care o strânge la piept după stânci
ţinându-i sânul cu mâinile crămpoţindu-l cu mâinile mâinile mâinile coapsa jupa dezvelitura ei netedă
dumnezeu a uitat culoarea în pasăre şi nu îi mai dă drumul vreodată
stă cu ghiarele-n ei
pentru că şi el este pasăre şi are un ochi în spatele capului şi cu ochiul acela nu lasă
e
doar
calea
îngerilor
care aşteaptă în spatele furiei care priveşte de departe perechea
va mai curge mult sânge până se va despărţi bărbat de femeie, din pasăre
ca să alerge din nou
întâmpla-se-va din nou atunci atingerea bărbatului
ţinându-i din nou poala rochiei ridicând-o deasupra capului să se dezgolească odată sfârşitului
bărbatul
femeia
ţinându-şi sufletul în mâini fiecăruia
p
â
n
ă
la Eden.
poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Încă plouă
Nu mai conteneşte ploaia - - -
Neagră ca lumea omului, ca viaţa care se duce - - -
Oarbă ca cele o mie nouă sute şi patruzeci de cuie
Bătute pe cruce.
Nu mai conteneşte ploaia
Sunând ca pulsul inimii care bate-n ritmul ciocanului de pe Golgota,
Ca picioarele fariseilor necontenind forfota
Deasupra Mormântului:
Nu mai conteneşte ploaia
Pe Câmpul Sângelui unde răsar speranţe mici şi unde creierul hain
Işi hrăneşte lăcomia – acel vierme asemănător sprâncenei lui Cain.
Nu mai conteneşte ploaia
La picioarele Omului în Suferinţă, răstignit pe Cruce.
Hristoase, crucificat în fiecare zi, în fiecare noapte, ai milă de noi - - -
Cei Căzuţi şi cei, precum Lazăr, plini de bube, de noroi:
Lăsată-n Ploaie rana infectată pare aur şi la fel străluce.
Nu mai conteneşte ploaia - - -
Incă mai curge Sânge din Coasta rănită-a Omului în Suferinţă:
El poartă-n Inimă toate rănile lumii --- ale luminii scăzând în fiinţă,
Ultimul licăr al scânteii înainte de-a-înceta să existe
In sufletul care nu se mai înţelege pe sine, rănile beznei nepăsătoare şi triste,
Rănile ursului căzut în capcană - - -
Ale ursului orb care geme sub loviturilor îngrijitorilor, ţepuşe şi bice
Căzând peste carnea care nu se poate apăra... lacrimile iepurelui lovit de alice.
Nu mai conteneşte ploaia - - -
Apoi - - - O, zile, ridicaţi-mă sus la Domnul: cine mă ţine aici, jos? - - -
Iată, priveşte pe crugul ceresc şuvoaiele prin care curge sângele lui Hristos:
Se prelinge de pe fruntea Celui pironit pe crucea de lemn
Până departe la însetata inimă muribundă
In care ard toate focurile pământului - - - sânge coclit de durere şi chin,
Intunecat precum a Cezarilor cunună de dafin.
Apoi, vocea Acelui care a avut inima omenească răzbate prin ploi,
A Celui care a fost odată prunc culcat printre animale în ieslea din Betleem - - -
"Incă vă iubesc, încă vă dăruiesc lumină curată, Sângele meu pentru voi."
poezie de Dame Edith Louis, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Geneză - 2 -
Am coborât undeva în suburbia unde se spăla rufărie, pe copaci atârnau flori foarte albe
brahms prevestea, la început, balamucul, zănateca mişcare brawniană şi entropia
ceva nou se naşte mereu dintr-o rufă murdară
eu eram o naivă
ca
o mare
naivă
Aşa ca oceanul cel tânăr, din care nu s-a pescuit niciun ton. eram vis. picătură de sânge.
Nu ştiam că pe cer coborâseră stelele
roz
albe
şi galbene
să îşi spele picioarele pe alt cer, ca fecioara, cu picioarele ei zgâriate în crengile pomilor
cumva se mai aşază copaci,
şi pădure
şi
pomi, în livadă
apoi curgerea izvorului printre pomii aceia
şi-atât...
Îţi ţineai între degete bucăţica de cretă şi desenai din carne soarele, luna,
ce lacrimi... să le mai umblăm încă puţin cu picioare desculţe, cu o talpă de sunete:
emisar-mov la capăt de lună, picătură şi ploaie
ce ploaie... ce lacrimi...
de ce nu înviezi şi de ce nu mă vezi...
Însă prin comete şi prin sori se făcuse lumina, crescuse din rană,
de ce să vorbim despre corbi, de ce să vorbim despre soare,
întâi întunericul, un corb şi o lacrimă,
apoi luna şi soarele, noi mai întâi am aşeza fericirea.
la început dumnezeu a făcut răul şi întunericul,
peste el s-au aşezat albine, comete,
soarele plin
sorii
şi
dorul
pe câmpuri, o floare nemaivăzurtă răsare,
şi mireasa se prinde în horă
o prinzi tu de mijloc
sau nu o ghiceşti
niciodată
încă nu te întâlnisem, cu toate că lumina mi-o luase puţin înainte,
ce îţi mai fac cireşii, cireşele, atunci când visează,
ninsoarea te mai mângâie încă, hai spune,
ţi-e frig,
peste buze,
pe gura ta moale să îţi cadă sărutul...
mama ta,
ce îţi mai face?
leleica?
îţi croşetează, pesemne, şosete de lână, şi luna, şi lâna în care e luna-nvelită?
eu sunt saltimbancul care te coboară în mare
multă mare sunt eu
şi cădere în mine
eu sunt sarea pe care ea calcă cu degetele,
talpa mea sărată eu sunt,
o să-ţi cânt şi-o să-ţi cânt până când totul apune, când în mine-o să apun,
vocea mea este caldă şi molcomă,
nu te teme,
ea se culcă încet,
ca sfârşitul glasului care dintr-o dată se stinge.
Dacă visezi un chip palid, musai ninge în lume şi se naşte ninsoarea,
mie îmi e frică de întuneric, dar în cer sunt conduri şi păpuşi, care se cunună;
de acolo din cer începe de fapt soarele
acolo se scriu începuturi de soare
şi Domnul.
Nu ştiu cum e să fii vinovat, ca o Eva
mincinos sau şăgalnic
începutul păcatului este probabil tăcerea şi merele
s-a
lăsat
peste
toate
o
primăvară
moale
şi
dulce
între meri se mai aude încă aripa ruptă a rândunelei
şi eu te aud.
poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Prevestire
Spui că am înnebunit.
Eu doar îţi prevestesc toamna,
Văd vârtejul de frunze de castan
Care ne împresoară,
Pe care tu te prefaci că nu-l vezi,
Să ştii că nu eşti scutită de vreme,
De clipă,
Ieri ţi-am adunat nisip alb din plete,
Mă doare,
Te văd mereu la fel,
O vioară într-o clepsidră,
Doar prevestesc toamna.
Tu spui că-s nebun,
Ştii că eşti încă frumoasă
Că mă joci pe degete,
Dar totuşi vine toamna,
Iubeşte-mă dacă mai vrei,
Te joci cu mine,
Îţi stă bine,
Eu îţi prevestesc toamna.
Te uiţi la castani prin oglinzi,
Cuprinde-mă aşa cum ştii numai tu,
Ai braţele de marmură.
Mă încearcă anotimpul,
Timpul,
Cărarea asta rece,
Vârtejul de frunze care ne împresoară
Şi pe care tu te prefaci că nu-l vezi.
Să ştii că nu eşti scutită de vreme,
De clipă,
Tu spui că sunt nebun,
Că prevestesc toamna,
Doamne,
Cât de frumoasă eşti!
poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Te ocolesc...
pun pe mine ca o haină
amintirea de demult,
te-am iubit frumoasă doamnă
dar la timpul cel trecut
acum las în pace visul
ce-l avut de-atâtea ori,
sunt acum cum e proscrisul
care ţi-aducea doar flori
pun pe mine şi uitarea
ochilor nemărginiţi,
care îmi furară zărea
şi mă scoaseră din minţi
trec acum pustiu pe stradă,
strada ta cu-al tău parfum,
furişat să nu mă vadă
un vecin, cel taciturn
nu mai ştiu ce e cu mine,
mă trezesc pe drumul tău,
ştiu că asta nu-i de bine,
încă am păreri de rău
te-am iubit frumoasă doamnă,
poate încă te iubesc,
dar nu vreau să-mi fac iar rană,
furişat te ocolesc
poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Te ocolesc...
pun pe mine ca o haină
amintirea de demult,
te-am iubit frumoasă doamnă
dar la timpul cel trecut
acum las în pace visul
ce-l avut de-atâtea ori,
sunt acum cum e proscrisul
care ţi-aducea doar flori
pun pe mine şi uitarea
ochilor nemărginiţi,
care îmi furară zărea
şi mă scoaseră din minţi
trec acum pustiu pe stradă,
strada ta cu-al tău parfum,
furişat să nu mă vadă
un vecin, cel taciturn
nu mai ştiu ce e cu mine,
mă trezesc pe drumul tău,
ştiu că asta nu-i de bine
încă am păreri de rău
te-am iubit frumoasă doamnă,
poate încă te iubesc,
dar nu vreau să-mi fac iar rană,
furişat te ocolesc
poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Amintirea e probabil o casă de zăpadă
A venit iarăşi toamna iar eu am inima descoperită şi dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o aşteptam de foarte de mult timp
să vie
să steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
şi pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
şi mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci
... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa fără să cunoască regret,
poate doar frică şi alte spaime mai mari. ca la oricare.
Deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi năuceşte toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă,
cetina e nemuritoare şi îl vesteşte pe Domnul meu.
Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am aşteptat-o
s-o văd
până târziu, să apară pe cer.
În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...
În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă
e taina nemorţii.
Renii şi câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a cerului viu.
Îmi pare, acum, cred că cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.
Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.
Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...
Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,
vine EA?
poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Amintirea este probabil o casă de zăpadă
A venit, iarăşi, toamna, iar eu am inima descoperită şi dreaptă,
îmi spuneai că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru aceea pe care o aşteptam, de foarte mult timp,
să vie,
să steie,
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află, sub ceruri,
şi pentru că toate se află, ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
nu mai îmi cumpără viaţă,
şi, mereu, este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ,
dar se usucă.
şi se umple de alb.
ca şi oamenii.
Însă, seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa, fără să cunoască regrete,
poate doar frică şi alte spaime mai mari.
Şi, deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi sfârşiturile năucesc toate frunzele,
vai, oda mea,
vai, draga mea, cea îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă!
cetina este nemuritoare şi verde, îl vesteşte pe Domnul meu!
Supt de teamă, şi ars, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, a ei,
iar eu
cumva am aşteptat steaua aceeea
s-o văd,
până târziu, să apară pe cer.
În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar, undeva, deasupra tuturor brazilor.
În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele, steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă e taina nemorţii.
aşadar, renii şi câinii de pază vor rămânea unde e cel mai rece, anul acesta...
îmi este frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele-steluţele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a Cerului-viu.
Îmi pare că, acum, cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine,
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig,
ca acum...
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă, cu îmbobociri de zăpadă.
Pentru că toate sunt ale noastre:
zăpezile, hornurile murdare, casele şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela Cer-viu
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi,
căci pe ea am iubit-o altfel.
Ne cuprinde o frică foarte firească despre tot,
până când
norii le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne este frică, însă, de zăpada care cade peste noi.
Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,
vine EA?
poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Chemări
Cu palma ta, îmi desfăceai destinul,
Îmi pare că-mi ziceai că sunt frumos...
De prin caişi dulceaţa, ca şi vinul
Din apă binecuvântată de Hristos,
Se scutura în aer şi prin poame.
Sus, miroseau caişii, mâna goală
Se străduia prin rodul de prin coame
Sclipi-ţ-ar trupul cu sclipiri de fală!
Caisele-ntrupează-un drum de rod
Îmi pare că-s magii, că-s vrăji de ceaţă
Întins livezii ca un fel de pod
Cu rotunjimi ce dau a dimineaţă.
Eu sunt bărbatul tău, la-frunte-amoiul,
Astrânge-mă, îţi zic, din depărtare...
Dar glasul meu, sărmanul, ca strigoiul
Se pierde în tăcerea cea mai mare;
Adastă-acum în iarba ce te cheamă,
Ca pe un flutur gol, recunoscut!
Dar nu, rămâi doar gândul meu de seamă
Că niciodată nu te-am cunoscut;
Căci între noi, bătăi de ani de râpă
Mâncaţi de antipozi şi de-arahnide
Desene moi, ce trupul ţi-l ocupă
Un strai frumos şi oasele silfide.
Îmi pare, cu o nimfă să te-asemeni,
iar de invoc Egiptul, sunt robit
să zac acum lângă ăşti doi gemeni
genunchii tăi, şi nici nu i-am zărit.
Nu fi acum o fluturare rară...
Îmi pare că pe-afară-i rost de mas
Şi gând la gând, spre mine te coboară
În carnea-n care încă am rămas.
()
Ce să-ţi mai spun acum, la despărţire?
Frumoasă eşti, nebuna mea nălucă
Din pomul cu esenţe în neştire
Îţi dau caise, calea să-ţi aducă...
poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Stela: Poţi să-mi explici şi mie ce este asta, frumosule?! Sunt convinsă că ţi-e foarte cunoscut acest obiect. Iar tu, lunganule, dă-te mai încolo! Deci, ce ai de zis în apărare, frumosule?! Hmm... N-aud nimic! Te ascult, comandante!
Lucian: Ce-ai vrea să-ţi spun?!
Stela: Adevărul. Ce-ai zice despre asta?
Lucian: Adevărul?! Bine, recunosc... Am luat câteva pastile de acolo, să mă ajute să dorm. Nişte somnifere...
Stela: Câteva, zici?! Doar câteva?! Atunci, explică-mi, te rog, de ce cutiuţa asta, care până în urmă cu câteva zile, era plină ochi, e acum aproape goală?! Nu lipsesc deloc doar câteva, cum zici tu!
Lucian: Bine, de acord, am luat mai multe, poate. Dar nu pe toate deodată. Câteva doar. Le-am luat... în etape; două sau patru, la câteva ore distanţă...
Stela: Asta ar mai fi lipsit, să le fi luat pe toate deodată! Şi acum... Poţi să-mi spui sincer, ce naiba se petrece cu tine, pentru că eu nu-mi dau seama!? Eşti cumva inconştient când procedezi astfel, ţi-ai pierdut complet minţile, sau ce?! De ce taci, comandante?! Te rog, spune-mi, ce naiba e cu tine?! Eşti anormal, sau cum?!
Lucian: Nu ştiu...
Stela: Nu ştii?! Nu te simţi bine până nu faci câte o boacănă din asta, mare de tot?! Desigur, n-ai mai fi tu dacă ai renunţa la toate prostiile astea... Vorbeşte odată! De ce taci?! Încă aştept explicaţii din partea ta... Să te aud, comandante! Ce ai de zis în apărare?
Lucian: Ce-aş putea spune?! N-am ce explica! Îmi pare rău...
Stela: Ah... Îţi pare rău, nu?! Şi cu asta crezi că ai rezolvat totul?! Eşti complet nebun! Nebun, nu glumă!
Lucian: Nu ştiu; probabil...
Stela: Probabil?! Nu probabil, ci foarte sigur!
replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ştii ce zic?
aici nu-i vorba de mine, sau despre cum ar trebui să ne mişcăm ca să fim plauzibili
acel zid pe care ţi-ai imprimat urmele palmelor tale, acel zid care ţi-a îngrădit existenţa
acum nu mai există, ştiu că nu crezi, ai rămas cu impresia asta
sufletul tău mutilat, inima ta rănită de moarte
un trup vlăguit nu mai are ce pierde
când priveşti o pasăre în colivie, spune ce vezi
pentru cine să cânte şi de ce, mă rog, ar trebui să o facă
când nu mai ai aer scoţi capul pe geam
nu te mai interesează cum e timpul afară
dacă a nins ori dacă rândunelele încă îşi mai fac cuib
cred că aşa a simţit frate-meu când şi-a tăiat venele
când l-am întrebat de ce a făcut-o, a dat din umeri şi atât. uneori
ţi se pare prea mult, chiar dacă, pentru a fi pe val
trebuie să te trezeşti un pic mai devreme
din ce în ce mai devreme, până când observi că nu mai poţi să observi diferenţa dintre noapte şi zi
e patru dimineaţa şi vezi soarele cu mustăţile lui ţâşnind înspre cer
noaptea, luna ţi se pare o meduză albastră
nu-i simţi veninul
pentru că el deja este în tine de când te-ai născut
cum am spus, aici nu-i vorba de mine. cine sunt eu ca să judec
aici e vorba de altceva, despre iarbă
despre nisipul pe care îl ţin în pumni
şi nu pentru a lăsa vreo cine ştie ce dâră. tu
poate crezi că mi-e frică
nici pe departe
am văzut atâtea, am mâncat destulă pâine uscată
am iubit am plâns şi am râs suficient de mult
încât să nu mă mai doară nimic
dar tu?
eu atâta te întreb, ce argumente ai
vino cu ceva credibil, cerul va fi acelaşi în orice condiţie
poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!