Poate că aşa a început

arunc din mine floarea sângelui
ca pe o pasăre pe care o iniţiezi
plin de erori
în zbor

pe trupul de piatră al statuii
furnica
îşi urmează calea cuminte
saltă uneori
reaşează firimitura de azimă
fericită că a încăput încă o lume
pe spatele ei fragil

pe o floare
o viespe
îşi spală picioarele aproape invizibile

lasă câte o picătură de otravă
se scutură de uri
şi pleacă mai departe
la atac

poate că aşa a început să se nască
arta
cine mai ştie? cine mai ştie?

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine nu ştie şi nu ştie că nu ştie e bolnav - Tămăduieşte-l! Cine nu ştie, dar ştie că nu ştie, e neînvăţat - Învaţă-l! Cine ştie, dar nu ştie că ştie, e adormit - Trezeşte-l! Cine ştie şi ştie că ştie e învăţat - Urmează-l!

proverbe chinezeşti
Adăugat de Lorylinne
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alunec

alunec prin urechile acului.
îmi ţes timpul
pe pânza de apă a lumii.
păianjen de gând
arunc firimiturile de viaţă
în tâmpla iernii.
din soare,
doar floarea ştie să privească zidul.
îl sfarmă în pumni de culoare,
inventând simfonii.
tiparul e clasic.
cerul râde.
e bine.
atât de bine...
noi nu.
nu ştim.

poezie de Anne Marie Bejliu (17 decembrie 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

mi-era trupul brăzdat de râuri
treceam, cu mâinile lungi
să-mi văd pasul strâns între gânduri
între opriri provizorii destrămam întunericul
cine ştie unde plecam
poate am venit aici să construiesc iubiri
voi căuta mereu un loc în care să încăpem
cu ce am strâns în braţe
poate voi trece şi ne vom privi drumul
aşteptând să străbatem ţărmurile
cine ştie când
înapoi era ce am cunoscut înainte
cum să aleg
dimineaţa, ţi-am acoperit buzele cu palmele
trecând în altă mângâiere
tu, o picătură de ploaie, aproape, tot mai aproape

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când morţii sunt aşa departe

Nu mai gândi la zilele apuse,
Nu mai privi la umbrele rămase
În urmă; sufletele duse
În altă lume - cine ştie? – poate
Ne uită.

Când morţii sunt aşa departe,
Şi când de la pământ la stele
Atâta cale ne desparte,
Durerea – cine ştie? – dacă
La cer peste morminte poate
Să treacă.

Priveşte-n jurul tău – e marea
Vieţei; pleacă şi o-nfruntă,
Îmbată-ţi ochii-n contemplarea
Minunilor ce te aşteaptă;
Trăieşte, mergi oriunde soarta
Te-ndreaptă.

poezie celebră de Ovid Densusianu din Limanuri albe (1912)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oarbă o simt

de multă
vreme
nu mai dialoghez
cu
singurătatea
o accept

nu e mare deosebire
între o soră tăcută
sau agresivă
şi ea

cuminte

se aşează
la braţul meu
oarbă o simt
şi pe ea
când
între noi
un colţ de azimă
îşi întinde braţele
ca o
binecuvântare

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fug visele de mine, Profesore

fug visele de mine, Profesore
cifrele din inima ta
arcuiesc îndelungi îmbrăţişări
căldura cuprinde tălpile
şi încep să merg

picioarele nu mă ascultă
decât atunci când drumul
nu mă mai desparte de tine

plâng şi râd deopotrivă
pentru că citindu-te
poveştile curg
prin bătăile acelea necunoscute
ale tablourilor deja pictate
în inimile copacilor pe care i-ai sădit

uite, vin sărbătorile, Profesore
şi în mine
ascultă timpul o coajă de nucă

îmi povesteai
cum se fac cozonacii cu nucă
adăugam tăcut stafidele apoi
era iar primăvară
în jocul nostru
sau poate numai al tău
pentru că
în mine plânge o pasăre albă
cu ciocul portocaliu
şi ochii din ultima undă a mării
vara

zboară în jurul tău mereu
şi-ţi mai lasă în privire un gând bun
o lacrimă de zbor frânt
şi un zbor infinit

Profesore,
aşa-i că tăcerea alină
inimile însetate de rostiri?

ştii, uneori mă retrag într-o cochilie
şi
dacă vei păşi atent
vei descoperi în nisipul plajelor tale
din poveşti
acea scoică sub care ascult marea
glasul tău
şi toate acele istorii nesfârşite
ale tinereţii în care
alergai după o coadă de vulpe
din casa părintească
speriat de întuneric

nu ştiai poate
că în clipa aceea
dacă aprindeai o lumânare
Iisus te cuprindea cu tot cu rugă
la pieptul Său necuprins de realitate
cuprins într-un rug nesfârşit
nestins
într-o inimă a inimilor

- celui care ştie -

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici se aruncă zaruri

Uneori mi se-ntâmplă să ies din mine,
mi se-ntâmplă aşa
cum o pasăre mare, foarte mare,
din zbor, se lasă la picioarele unui om singur.

Poate nu chiar atât de singur,
dacă ţine strâns la piept o vioară
frumos lustruită, dar care nu cântă,

care nu cântă, dar care se-aude
departe, în lunci neştiute de nimeni,
sau poate, într-un soare care nu încălzeşte,

dar care străluceşte în inima lui
şi în inima mea, totuna
şi focul se-aprinde singur, pe dealuri, a viaţă

şi care nu arde, căci frumoase femei
încă adună spice
şi tineri bărbaţi cu iarba în dinţi
le poartă pe braţe până în inima casei.

Uneori mi se-ntâmplă să ies din mine,
mi se-ntâmplă aşa
cum o pasăre mare, foarte mare,
se ridică uşor din vioara omului singur
şi zboară neîntrerupt spre o casă cu inimă.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spovedanie tăcută

după amiază,
ies în parcul din spatele blocului.
aleg banca de lângă plopul
cu trunchiul plin de noduri.

tac prea mult cred.

ziua răsucesc sub tălpi
podeaua casei.
întorc mişcarea între uşi şi ferestre,
până la saturaţie...

aleg cu privirea un tei.
încep spovedania tăcută.

un câine se aşează sub palma mea.
instictiv, îl mângâi.
îi simt trupul răsturnat pe picioarele mele.
adoarme.

nu am uitat hârtiile şi pixul.
refuz să mai pierd "piesele de şah".
din ele creşte poezie.
de câte ori pierd un text,
moare în mine un copil.

scriu...

închei spovedania.

câinele se trezeşte.
se întinde leneş, cască.
rămâne cu spinarea arc sub palma mea.

poezie şi câine somnoros.

râd.

am scris...

poezie de Anne Marie Bejliu (8 mai 2012)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

mă îndoi în mine
ca o carte de poveşti pliant
din oase care
trosnesc
la fiecare adevăr nespus

ele mă adună
şi mă risipesc
în căldura umedă care
sufocă minciuna
până la strigăt

mă pliază timpul
într-o singură filă
până reuşesc să mă nasc
singură
în plin război
cu mine însămi

mă îndrept
într-o ultimă răsuflare
redevenind om
sau pasăre
sau copac
oricum
tot o cruce

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine ştie dacă există un Moş Crăciun care lasă sub copac cadouri invizibile pe care puţini oameni le pot vedea?

citat din Fabrizio Caramagna
Adăugat de Doina Maria Tudor
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe, cine ştie...

Departe, cine ştie în ce oraş ploios
Cu tâmplele în palme vei fi gândind la mine,
Privind spre cerul umed, tomnatec, somnoros –

Departe... cine ştie în ce oraş ploios...

Cu fruntea sprijinită pe degetele pale
În ochii tăi, străino, aduni melancolie
Răsfrângi tristeţi de toamnă în lacrimile tale –

Cum stai aşa... cu fruntea în degetele pale...

Afară plouă... plouă... şi vântul toamnei bate
Cântând întristătoarea şi vaga-i melodie,
În jurul meu s-aşterne pustiu... singurătatea –

Afară plouă... plouă... şi vântul toamnei bate...

Şi mă gândesc la tine, frumoaso de departe,
La ochii-n cari se stinge un dor de mângâiere,
La soarta nendurată ce calea ne-o desparte –

Şi mă gândesc la tine, frumoaso de departe...

În sufletu-mi coboară tristeţi sfâşietoare
Şi golul din odaie se-mprăştie în mine.
Durerea ta, străino, pustiul tău mă doare –

Şi-n sufletu-mi coboară tristeţi sfâşietoare...

Şi-acum, când cade seara din cerul somnoros,
Când tot mai larg se-ntinde în jurul meu pustiul
Te stingi şi tu, ca mine, urzind un vis frumos –

Departe, cine ştie în ce oraş ploios!...

poezie celebră de Victor Eftimiu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Singurătatea orbului
s-a umplut de cuvinte

lemnul glăsuie în graiul teiului
pasărea
aripa şi-o lasă pe tâmpla lui
în graiul legănării
vântul îi atinge fruntea
şi naşte frunze

numai el, orbul,
ştie
din care anotimp vin toate
pentru că tâmpla lui
a devenit demult
un râu o cărare
o mişcare a viului
prin viu adulmecând
imaginea

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piatră şi floare

Mai aproape de depărtarea noastră
sunt imediatul meu, piatra şi floarea...
bunăoară cicoarea!

Nu resemnarea mută a pietrei mă doare,
se ştie că piatra trăieşte sonor şi veghează
(regnul mineral are cuvânt, oameni buni)
şi nici disperarea florii spulberate de vânt
nu ne opreşte din a da iubirii noastre avânt
(regn vegetal, natură vie şi pururea trează),
proiectându-ne, în zbor, spre zările-albastre,
dăruind aripe verzi răs-zburărilor noastre...

Tu însăţi, iubito, eşti piatră şi gingaşă floare,
sorbindu-mi amărăciunile, tandru, sub soare,
zeiţă căzută-n ispită şi-n viaţă, cu părul perlat,
corolă în piatră tu eşti şi preacurată, eşti poezie,
anulând vijelios a pământului sumbră melancolie...

Alungă-mi, tristeţea, alungă-mi sfiinţa şi ceaţa
şi dă-mi o otravă mortală, mai dulce ca viaţa,
piatră şi floare, cu sânge-azuriu de cicoare,
iubind dimineaţa!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu stiu ca ma iubeste

o mână de piatră o mână de apă un coridor verde
visul în care mă trage după sine doamna selaginella beauv
ce poate fi mai de încredere
purtăm ochelari galbeni şi umbrele noastre

în pantofi pe cuie lichide
valsul trecerii

întotdeauna e azi
cine ştie câştigă
cine nu ştie tot câştigă
deasupra un cer cu stele neterminate şi încă un cer
şi încă

şi degetele mele ning din azi în azi fulgul unghie
pe care mi-am scris iniţialele
să fiu găsită

eu ştiu că mă iubeşte
doamnă selaginella beauv eu ştiu că mă iubeşte

poezie de Silvia Caloianu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine ştie de ce lăcremez? Poate iubesc sau poate aştept; şi nădejdele mele încep să le irosească anii. Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată.

Mircea Eliade în Romanul adolescentului miop
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simt că lui Amza Pellea nu-i putem spune "adio", ci numai "la revedere". Cine ştie, cândva, într-un ram înflorit, într-un bob de grâu, într-o toartă de lut, într-o picătură de ploaie sau într-un fir de iarbă – cine ştie... cândva, poate, ne vom reîntâlni.

Sanda Toma în revista Teatrul (decembrie 1983)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru că încă exist

Se ascund cuvinte în spatele draperiilor

viaţa ca o mână de cenuşă umple pământul cu sensuri
pe mine timpul mă lasă indiferentă
îmi place pumnul de cenuşă răvăşit în care căldura încă mai tremură
sub coasa unui singur cuvânt mă adun la final
nu mai rostesc nimic
privesc pe ziduri dansul păianjenilor
spitalul nu cuprinde durerea
la poartă am văzut cruci în care stăteau chipuri de oameni şi boabe de grâu necopt
spicele verzi aşteptau reîntâlnirea

pentru că în spatele draperiilor există ferestrele
las miezul de pâine să îngheţe şi chem vrăbiile cuvintelor să-şi ciugulească esenţele

pentru că în spatele draperiilor exist scriu şi mor încet
las muzica să curgă spre lumina soarelui

pentru că în spatele draperiilor cineva cântă
le dau la o parte şi las tot soarele care mi se cuvinte
să-mi îmbrăţişeze sensurile
cuvintelor aşternute la fel ca pe miezul de pâine
care îngheaţă sub ciocurile vrăbiilor
sensurilor clipelor trăite şi netrăite
aşternute sau nu în file

pentru că încă exist

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lungi-s-ar vraja destrămată

mă-nvârt în sfera asta mică
numită univers finit
privesc şi umbrele cum pică
din pomul vieţii nesfârşit

o picătură de otravă
şi alta de nectar primesc
de câte ori spun în oglindă
măi, chip de lut, eu te iubesc!

şi-un ciob ajunge-n talpa lată
- metaforă căzută-n clipă -
ia-mă, Tu, Doamne, de-o aripă
trezeşte-mă din viaţă iar

şi dacă îndrăznesc spre somnu-mi
de om comod să mă îndrept
urechea scutur-o iar zdravăn
pământul reavăn să-l strivesc
în căzătura mea de fată
femeie sau ce-oi fi acum

lungi-s-ar vraja destrămată
când trează mă visez că zbor
să nu mă-nvârt încă odată
în sfera mică dintr-un scut
de-argint de aur şi de aer
s-ajung iară şi iar acum
ce sunt

ce sunt eu, Doamne, pe pământ
şi-n câte-oglinzi privesc deodată?

când cerul bolta lui cea lată
şi-o scutură în ploi zăpadă
şi-n primăveri şi-n veri şi-n ierni
ba chiar şi toamna câteodată
uită ce lună e şi noi
primim zăpada prea curată

ce sunt eu, Doamne?
ce suntem noi?

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atingere de mătase

ţi-ai imaginat câţi viermi are mătasea în ea
câte frunze de dud culese în nu ştiu câte poale de fecioare
câte cântece de iubire s-or fi auzit până în măduva zilelor
pentru câţi bărbaţi pe câte câmpuri pentru câţi ani de trai
şi câte ofuri din cine ştie câte piepturi nu se vor fi stins în ecou
câte mâini înverzite de clorofilă câte râuri de borangic n-or fi spălat
culorile mătăsii câte pagini nu vor fi scris

şi câte rafturi nu vor fi bătut în cuie cine mai ştie câţi tâmplari
câte încăperi întunecoase în care să mişune doar ei în treaba lor mătăsoasă

şi câte bătrâne n-or fi povestit fetelor lor cât de delicate să fie cu viermii aceştia

ca de pe mine să cadă aceste mătăsuri la prima ta atingere

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stare 8

printre minciuni,
măştile copacilor singure, pot simula zborul.
lasă cenuşa trecutului în cupa ninsorilor apoi,
mâinile moarte, pline de minciuni,
le recolorează anotimpurile, reconstruind o lume falsă.

cenuşa prostiei arde totul.
de unde să mai ceri ecoul?
de unde să mai ceri puritatea anotimpului?

tălpi pline de mocirla umanului,
mărşăluiesc de-a lungul falezelor,
ucigând câte un pescăruş,
pentru fiecare respiraţie a falsităţii.

indiferent de anotimp,
câte o mână murdară,
adaugă timpului încă un blestem.

poezie de Anne Marie Bejliu (7 februarie 2012)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!