Os

1
Eu dintotdeauna am încercat să aflu
ce este sufletul
şi unde se ascunde,
şi ce formă are;
şi-astfel, săptămâna trecută,
când am găsit pe faleză
acel oscior din urechea
unei balene-pilot care, probabil, a murit
acum câteva sute de ani, m-am gândit
că poate m-am apropiat
de un secret şi că aş putea scoate un înţeles
din acel oscior.

2
Ciocănaşul este partea cea mai durabilă-n timp
din noi toţi, oameni sau balene;
de forma unei linguri,
cu un căuş roz,
odată, demult, aflat în capul unei înotătoare pline de viaţă,
s-a alăturat celor două surori
din casa auzului;
avea doar cinci centimetri lungime
şi m-am gândit: sufletul
ar putea fi ceva asemănător,
la fel de dur, la fel de necesar –

3
şi, totuşi, insignifiant.
Lângă mine, marea cenuşie
deschidea şi închidea uşile valurilor,
eliberând iarăşi şi iarăşi
acel vuiet al talazurilor care ridiculizează timpul;
am privit prin întunericul fosforescent al apei,
dar n-am văzut nimic;
însă, aşa cum ştim cu toţii, nisipul auriu
este acolo la fund,
deşi ochii noştri nu l-au văzut niciodată,
nici mâinile noastre nu l-au atins.

4
Nisipul pe care l-am fi strecurat
printre degetele mâinii – fapte,
certitudini;
iar ce este sufletul, de asemenea
cred că nu voi şti niciodată.
Oricum, mă joc la hotarele cunoaşterii,
ştiind cu adevărat că
partea noastră este să nu ştim,
ci doar să privim şi să atingem, şi să iubim;
acesta este drumul pe care am mers,
calmă şi împăcată,
prin lumina pal-trandafirie-a dimineţii.

poezie de Mary Oliver, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De foarte multe ori acel "cum să fac" este doar jumătate din rezolvarea unei probleme dacă nu ştii motivul pentru care vrei rezolvarea. "Cum?" Apelează doar la partea raţională şi după cum bine ştim cu toţii, noi nu suntem numai fiinţe guvernate de raţiune. Bazându-ne doar pe ea, omitem o mare parte din potenţialul uriaş care zace în noi. Căutând şi simţind emoţia potrivită prin prisma căreia putem să ne rezolvăm problema, aproape că nu ne mai trebuie acel "cum". Emoţia bate la orice oră din zi raţiunea.

citat din Valentin Bărbulescu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă moartea nu-i sfârşitul

Dacă moartea nu-i sfârşitul, aş vrea să ştiu ce este.
Noi pentru eternitate nu existăm,
exceptând clipa de acum.
În pelerina mea de detectiv, m-am căţărat pe coama acoperişului,
apoi, am făcut un pas în spate
şi-am aprins un chibrit, să-mi luminez viaţa;
în timp ce ardea, s-a pierdut în întuneric,
neluminând nimic, doar pe ea însuşi.

Mi-am văzut viaţa căzând şi m-am gândit:
Well, pupă-n fund toată ştiinţa mea-într-ale fizicii!
Timpul s-a consumat – sau nu există,
Dar ştiu un lucru:
Viaţa trece prin noi cum trece lama
bambusului în creştere prin prizonierul prăbuşit în poiană –
ne intră prin sânge, prin capul care ţipă de durere.
Viaţa este ceea ce li s-a întâmplat deja celor morţi.
Nu existăm pentru totdeauna,
ci doar acum.
Viaţa trece prin noi precum raza
verde-a cărbunelui încins – o strălucire aurie,
opusul părerii de a fi.

Nu tu eşti cel care-şi face drum prin viaţă –
viaţa este baioneta care-ţi taie visul
exact pe cusătura acestuia
şi care te părăseşte excitat în mijlocul curentului,
în vreme ce tu încă mai râzi în gura mare,
şi asta până când unda apei s-a dus,
lăsându-te acolo, mâl crăpat în soare,
dar nici măcar acolo, vei fi absent
chiar şi din bătaia inimii unui peşte care moare.

Sus în pat, îţi simt pulsul cum bate ca un ceas,
iar degetele nostre-împreunate se-închid,
de parcă-am tâşni deasupra polilor, printr-un aer rece, translucid.
Iar asta se-întâmplă cu adevărat,
deşi ştiu că în zori mâna ta va fi doar os uscat.

Dormeam când tu mi-ai spus la revedere
şi nu contează cât de mult, apoi, n-am mai putut dormi.
Viaţa-şi urmează cursul, cum ni s-a spus de-atâtea ori,
prin Cheri şi Karl, care nu vor mai mirosi nicicând ciocolată,
nici nu vor mai vedea-încântaţi cum bate vântu-n vele
şi nici nu vor mai răspunde la scrisori.

Viaţa zboară
prin Kate, care a fost Catherine constrânsă-a fi Kate,
care trage cu ochiul peste umăr la demonul Asmodeus,
dar vede Daily Mail.
( Îmi iau geanta. O am în mână-acum.)
Viaţa taie felii
din untul îngheţat în epava avionului din Alpi.
(Ţi-am găsit fotografia întoarsă invers.
N-am sărutat o fată atât niciodată timp; ştiu,
niciodată atât de blând sau de impropriu.)

Viaţa-i ceea ce te va ucide-într-un final –
şi eu aş putea plânge de dorul tău,
dar tu nu vei fi acolo ca să-ţi pară rău.
Am fost viaţă, făcuţi din viaţă.
Noi nu existăm prea mult.
Noi ne-am trezit şi, pentru o secundă, ne-am sărutat.
Asta-i tot.

poezie de Robin Hitchcock, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Cea Mai Mare

Ne-am dus, eu şi sufletul meu, să ne-mbăiem în mare cea mare,
Ajungând la ţărm am început să căutam un locşor pustiu şi liniştit.
Cum mergeam, am văzut un om stând pe o stâncă cenuşie;
Lua dintr-un sac praf de sare şi-l arunca în mare.

"Acesta este un pesimist," a spus sufletul meu,
"Să părăsim acest loc. Nu putem face baie aici."

Am mers până când am dat de-un golfuleţ.
Acolo am văzut un om stând pe o stâncă albă;
Ţinea-n braţe o cutie pentru bijuterii,
Din care lua zahăr şi-l arunca în mare.

"Iar acesta este un optimist," a spus sufletul meu,
"Nici acesta nu trebuie să ne vadă trupurile goale."

Am plecat mai departe.
Pe o plajă am văzut un om ridicând un peşte mort
Şi, cu infinită grijă, depunându-l iarăşi în apa mării.

"Nu putem face baie-n faţa lui," a spus sufletul meu,
Acesta este un filantropist."
Şi-am plecat mai departe.

Am ajuns într-un loc unde un om îşi urmărea umbra pe nisip.
Veneau valuri uriaşe şi i-o ştergeau,
Dar el tot continua îndârjit s-o urmărească.

"E un mistic," a spus sufletul meu, "Hai, să-l lăsăm în pace."

Şi-am plecat, şi-am mers până când am văzut un om care, tăcut,
Aduna spuma mării şi-o depunea într-un potir de alabastru.
"El este un idealist," a spus sufletul meu,
"În nici un caz nu trebuie să ne vadă goi."

Şi-am tot mers. Deodată, am auzit o voce plângând,
"Aceasta este marea. Aceasta este marea cea adâncă.
Aceasta este mare cea vastă şi atotputernică."
Iar când am ajuns în locul de unde venea vocea am văzut un om
Cu spatele întors spre mare şi cu o scoică la ureche,
Ascultându-i acesteia murmurul.

Şi sufletul a spus, "Să mergem mai departe. Acesta este un realist,
Omul care întoarce spatele întregului pe care nu-l poate cuprinde
Pentru a da atenţie unui fragment.

Am mers încă mai departe. Şi într-un loc buruienos, printre pietre,
Era un om cu capul băgat în nisip.
I-am spus sufletului meu, "Putem face baie, el nu ne poate vedea."
"Dimpotrivă," mi-a răspuns sufletul, "E cel mai letal dintre toţi.
Acesta este un puritan."

Atunci o tristeţe mare s-a lăsat pe chipul sufletului meu
Şi-n vocea lui.

"Să plecăm," a spus, "Pentru că nu există niciun loc
Îndeajuns de ascuns şi de singuratic unde să putem face baie.
Nu vreau ca acest vânt să-mi ridice părul auriu
Sau să-mi dezgolească pieptul alb,
Nu vreau ca lumina să-mi dezvăluie goliciunea trupului sacru."

Aşa că am plecat să căutăm Marea Cea Mai Mare.

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vin şi tristeţe (I)

E-un lucru bun acela că ori de câte ori stau într-un colţ al tavernei
sorbindu-mi grappa, pederastul este-acolo, aşa cum sunt şi copiii
cu ţipetele lor sau omul fără slujbă,
sau fetele frumoase care trec pe trotuar – toţi frângând
spiralele fumului meu de ţigară. "Aşa merg treburile, copile,
ţi-o spun de-a dreptul, eu lucrez în Lucento".

Însă vocea aceea, vocea aceea amară a bătrânului
(patruzeci şi ceva de ani, poate?) cu care-am dat mâna
într-o noapte rece, pentru ca apoi să plecăm împreună
pe drumul către casa mea, acea tonalitate de trompetă veche –
n-o voi uita niciodată, nici măcar în ceasul morţii.
N-a pomenit nimic de vin, dar îmi vorbea atunci
pentru ca eram suferind şi fumam pipă.
"În fumătorii de pipă," a declarat el, tremurând un pic,
"poţi avea întotdeauna încredere!" Am dat abrobator din cap.

"M-am întors şi-am găsit fetele mai prietenoase, mai sănătoase,
cu rochiile mai scurte – iar asta după luni lungi de foamete –
şi, pentru că prospeţimea lor mă îmbătase,
m-am trezit căsătorit – o dragoste senilă.
M-am însurat cu cea mai exuberantă, musculoasă fată
ca să simt iarăşi gustul vieţii, să nu mor
în spatele unei mese, într-un birou, înconjurat de străini.
Însă şi Nella era o străină pentru mine – iar un pilot student
a văzut-o şi mai târziu a pus gheara pe ea.
Acum el e mort, acel ticălos – acel biet copil –
a pierdut controlul avionului – bănuiesc că, de fapt, eu sunt ticălosul.
Acum are un copil – cine ştie dacă-i al meu? –
şi stă tot timpul acasă, iar eu nu-s decât un străin
care n-o poate face fericită. Nu îndrăznesc să spun un cuvânt,
şi nici Nella, ea doar se uită la mine."

Era drăguţ felul în care plângea când spunea toate astea,
felul în care plânge un om beat, o făcea cu tot corpul –
apoi, s-a atârnat de umărul meu spunând, "între noi,
întotdeauna respect", iar eu stăteam acolo, tremurând de frig
şi dorind să-l părăsesc, şi-ajutându-l să meargă.

E plăcut să bei grappa, dar e la fel de plăcut
să asculţi cum se-aeriseşte un om bătrân şi impotent,
care s-a întors de pe front şi-ţi cere iertare.
"Ce satisfacţie voi mai putea avea vreodată-n această viaţă?
Ţi-o spun de-a dreptul, eu lucrez în Lucento.
Ce satisfacţie voi mai putea avea vreodată-n această viaţă?"

*Grappa – băutură italienească asemănătoare rachiului nostru de tescovină.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă moartea nu-i sfârşitul

Dacă moartea nu-i sfârşitul, aş vrea să ştiu ce este.
Noi pentru eternitate nu existăm,
exceptând clipa de acum.
În pelerina mea de detectiv, m-am căţărat pe coama acoperişului,
apoi, am făcut un pas în spate
şi-am aprins un chibrit, să-mi luminez viaţa;
în timp ce ardea, s-a pierdut în întuneric,
neluminând nimic, doar pe ea însuşi.

Mi-am văzut viaţa căzând şi m-am gândit:
Well, pupă-n fund toată ştiinţa mea-într-ale fizicii!
Timpul s-a consumat – sau nu există,
Dar ştiu un lucru:
Viaţa trece prin noi cum trece lama
bambusului în creştere prin prizonierul prăbuşit în poiană –
ne intră prin sânge, prin capul care ţipă de durere.
Viaţa este ceea ce li s-a întâmplat deja celor morţi.
Nu existăm pentru totdeauna,
ci doar acum.
Viaţa trece prin noi precum raza
verde-a cărbunelui încins – o strălucire aurie,
opusul părerii de a fi.

Nu tu eşti cel care-şi face drum prin viaţă –
viaţa este baioneta care-ţi taie visul
exact pe cusătura acestuia
şi care te părăseşte excitat în mijlocul curentului,
în vreme ce tu încă mai râzi în gura mare,
şi asta până când unda apei s-a dus,
lăsându-te acolo, mâl crăpat în soare,
dar nici măcar acolo, vei fi absent
chiar şi din bătaia inimii unui peşte care moare.

Sus în pat, îţi simt pulsul cum bate ca un ceas,
iar degetele nostre-împreunate se-închid,
de parcă-am tâşni deasupra polilor, printr-un aer rece, translucid.
Iar asta se-întâmplă cu adevărat,
deşi ştiu că în zori mâna ta va fi doar os uscat.

Dormeam când tu mi-ai spus la revedere
şi nu contează cât de mult, apoi, n-am mai putut dormi.
Viaţa-şi urmează cursul, cum ni s-a spus de-atâtea ori,
prin Cheri şi Karl, care nu vor mai mirosi nicicând ciocolată,
nici nu vor mai vedea-încântaţi cum bate vântu-n vele
şi nici nu vor mai răspunde la scrisori.

Viaţa zboară
prin Kate, care a fost Catherine constrânsă-a fi Kate,
care trage cu ochiul peste umăr la demonul Asmodeus,
dar vede Daily Mail.
( Îmi iau geanta. O am în mână-acum.)
Viaţa taie felii
din untul îngheţat în epava avionului din Alpi.
(Ţi-am găsit fotografia întoarsă invers.
N-am sărutat o fată atât niciodată timp; ştiu,
niciodată atât de blând sau de impropriu.)

Viaţa-i ceea ce te va ucide-într-un final –
şi eu aş putea plânge de dorul tău,
dar tu nu vei fi acolo ca să-ţi pară rău.
Am fost viaţă, făcuţi din viaţă.
Noi nu existăm prea mult.
Noi ne-am trezit şi, pentru o secundă, ne-am sărutat.
Asta-i tot.

NB. Scrisă de excentricul cântăreţ şi compozitor britanic Robin Hitchcock (1953 - )
Recita actorul Alan Rickman, www. openculture. com/2016/02/alan-rickman-recites-if-death-is-not-the-end-a-moving-poem-by-robyn-hitchcock. html

poezie de Robin Hitchcock, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ziua în care mă îndrăgostisem de el, am decis că aşa este corect. M-am convins că poţi, uşor, să fii fidel cuiva, când este la o mare depărtare de tine. De ce să înşeli pe cineva, doar pentru că ai nevoie de o plăcere fizică? Înseamnă că ceea ce te leagă de acel om e doar bucurie trupească. Atât. Nu este iubire. Dacă, poate, ai nevoie de o consolare, o vorba bună şi nu o primeşti de la omul care te iubeşte, doar pentru că este departe, citeşte o carte. Reciteşte sms-urile lui, cele mai tandre. Declaraţiile de iubire. Aminteşte-ţi cele mai frumoase momente, sau scrie-i tu. De ce să îl înşeli? Poate că acel om nu se pricepe la cuvinte. Dar dacă îl iubeşti cu adevărat, simţi în inima ta şi în sufletul tău susţinerea lui, şi cea de care ai nevoie. Abia atunci când eşti fidel unui om, îl meriţi cu adevărat.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ceea ce eşti e dintotdeauna şi pentru totdeauna, are pupile nemişcate sau mişcate, are nas, fund sau păr? Are minte? Are formă? Se poate elibera din formă sau din minte ceva ce nu posedă o formă sau o minte, nu posedă nimic fiind însăşi inima nimicului? Astfel de oameni limitaţi nici măcar nu văd că eliberarea este de corp, nu pentru corp, de minte, nu pentru minte, de Absolut tot ce e Efemer, nu pentru efemer. Astfel de oameni sau guruşi de mâna a doua care pretind că îşi ţin pupilele nemişcate dacă i-ar prinde nazişti şi le-ar scoate ochii ei fireşte şi-ar pierde iluminarea falsă. Deşi posedă ochii, ei sunt orbi şi nu văd că şi atunci când cineva îşi pierde mâinile sau picioarele, când îşi pierde ochii, simţământul sfânt de A-Fi rămâne şi exact EL ESTE SINELE MANIFESTAT CA VIAŢA CA LIBERTATE şi nu o persoană care joacă o astfel de imagine. O scamatorie mai jalnică nici nu se putea. Doar recunoaşte Sinele tău. El nu doar că nu este prizonierul unei forme, dar absolut nici o practică nu poţi face pentru asta!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul meu - Cal priponit în soare

La marginea unui sat
Cai priponiţi la soare
Un singur om
Străin
Tăcere.
M-am apropiat de el pe furiş
Un ochi îi plângea
Iar celălalt nu vedea
De ce îţi plânge doar un ochi
L-am întrebat ca un copil.
Pentru că nu mai am decât un suflet, mi-a răspuns.
Pe celălalt l-am dăruit unei femei
Care nu avea
Şi pe care am iubit-o doar pe jumătate.
Acum rătăcesc prin lume şi caut Să vindec sufletul rămas călător
De sufletul nepăsător
Al Ei.
A adăugat străinul ciudat
Cu două suflete, dar singur.
Până atunci eram convins
Că lucrul cel mai grav pentru un om
Este să-şi piardă sufletul.
De fapt, e mult mai grav să pierzi
Perechea lui
Rămânând ca un cal priponit în soare
La marginea unei lumi
Nicăieri.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Universul inteligibil este doar raţiune şi nu s-ar mai putea naşte încă un altul care să fie doar raţiune, ci dacă se năştea un altul trebuia să fie inferior aceluia, nefiind raţiune, dar nici materie căci materia nu este ordonată, de aceea trebuia să fie un amestec. Cele la care universul acesta se opreşte sunt materia şi raţiunea, iar acolo de unde începe se află sufletul, care guvernează amestecul. Partea din suflet raportată la realitatea divină superioară rămâne neamestecată şi nu are piedică în actul ei, după cum partea sufletului care dă viaţă corpului nu primeşte nimic de la el.

Plotin în Enneade
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am născut pe Google

m-am născut pe Google
am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră
către cealaltă lume căreia probabil trebuia să-i spun Mamă
am atins-o cu degetele mele pătrate
şi mi-a fost teamă... din păcate
să nu o rănesc şi să nu mă rănească
cuvintele mele aveau nevoie de atingere pământească

degeaba ne ţinem de mâini
nu vom avea niciodată priză la public, ci doar la curent
ştim amândoi că adevărata mană cerească
este un abonament

mai demult, am primit mesaj de la Dumnezeu
îmi spunea că va veni o zi în care
va exista o singură biserică universală
credinţa, da, credinţa va fi o stare de euforie
declanşată de nevoia oamenilor
de a privi dincolo de nihilism

m-am născut pe o pagină de istorie
care nu va fi niciodată scrisă, cu certitudine
va rămâne o întâmplare
transpusă în milioane de pixeli

am murit pe Google
înconjurat de miliarde de ferestre
deschise pur şi simplu din greşeală
să nu mai spuneţi niciodată
că Dumnezeu este orb

poezie de Ionuţ Caragea din M-am născut pe Google (2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lască Ştiuio: Omul nu rămâne niciodată neatins de ideea că îşi pierde o bună parte din timp încercând să trăiască; totuşi, mobilul care-i lipseşte acestuia din încercarea de a descifra gravitatea situaţiei este starea METAfizică alimentată de frământarea gratuită la care nu va obţine niciodată un răspuns, cu atât mai puţin o pâine pentru a-şi umple... timpul. Trebuie să recunoaştem: un disconfort epidermic nu poate fi decât reconfortant în vremuri de cumpănă. Astfel, ştiind că îşi pierde timpul, având noţiuni vagi despre ceea ce înseamnă "a pierde" şi "timp", atenţia lui este deturnată de la adevărata stare de lucruri: cum ar putea cineva să piardă un bun pe care nu-l are în posesie? Cum ar putea omul să-şi piardă timpul, dacă nu a reuşit încă să pună sub semnul întrebării, nici măcar preţ de o milisecundă, puterea sa de înţelegere a unei himere de-o asemenea anvergură? Dacă nu are timp, omul nu are ce pierde. Dar dacă nu ştie să piardă? Atunci natura timpului va fi pentru el cu atât mai străină cu cât imaginea-i reflectată în oglinda nopţii îi va ascunde umbra care se învârte după soare întocmai ca orele după lumină. Pentru că nu timpul este entitatea care se scurge, ci omul însuşi, cu tot ce are el de oferit seamănului său: sufletul în schimbul unei pâini şi pâinea ca fisă, aflată în mâinile celor care se pot juca ore în şir, zile la rând, ani interminabili la aparatul cu marionete.

replici, scenariu de Ionuţ Popa
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dialoguri ale înţelepciunii

iubito, drumul spre înţelepciune
este drumul spre libertatea din noi înşine
drumul spre centrul fiinţei noastre
tu ştii că cea mai preţioasă călătorie
este aceea către sufletul nostru,
către noi înşine, către nu se ştie unde
călătorie ce o facem în singurătate şi apoi în moarte
iubito, o singură îndoială, o singură greşeală
în dragoste, surpă totul în nebunie şi extaz.
eu în viaţă am dorit fără măsură, fără răgaz
am îndrăznit fără măsură, am iubit fără măsură.
în primul anotimp am descoperit lumea,
în cel de-al doilea-vezi bine- m-am îndrăgostit de tine
în al treilea anotimp am reflectat la lucrurile toate
în al patrulea am plecat într-o călătorie fără bagaje
spre care dintre visele mele adunate, iubito?
m-am îndreptat spre ceea ce nu am trăit la timp,
şi nu vom mai trăi niciodată nicicând
noi suntem ca un cântec etern
cântat cu fiinţa toată,
un cântec ce nu se poate cânta niciodată
de la sfârşit spre început, un cântec iubit
pe care trebuie să-l cânţi totdeauna la infinit
iubito, se poate muri din iubire
în deşert se duc doar îndrăgostiţii
şi nebunii frumoşi la fire
răstigniţi între viaţă şi moarte, doar nisipul
singurătăţii absolute le este mângâiere
în marea lor singurătate
noi am trăit viaţa pe apucate, iubito
am iubit până la demenţă nopţile şi rătăcirile
prin mahalalele întunecate ale fiinţei,
eu am iubit suflul cosmic în tine
suflul spiritului tău, jocurile firii nebunatice
abandonarea în întunericul nefiinţei,
în adâncurile telurice,
ori matricea tuturor virtualităţilor tale
am avut revelaţia unirii desăvărşite în sărut
nu vreau să aflu că pentru tine am murit demult
cum te-aş putea eu pierde pe tine,
când tu eşti soarele meu frumos şi nebun
când razele tale mă încălzesc pe acest drum
cum să uit eu soarele şi dincolo de moarte?

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În momentul în care judecăm şi punem o etichetă, instantaneu se închid toate canalele de învăţare. Imaginează-ţi oamenii pe care îi dispreţuieşti, ca şi categorie socială. Aşa-i că nu prea ţi-a trecut prin cap vreodată că poţi învăţa ceva de la ei? Ce ai putea să înveţi de la oameni de care fugi şi vrei să te îndepărtezi? Doar nu ai vrea să ajungi ca ei, nu? Nu e nimic valoros în ei. Ei bine, vreau să îţi spun că în fiecare fiinţă umană de pe Pământ vei putea să găseşti lucruri rele, defecte şi ceva ce nu îţi place chiar deloc. De fiecare dată când vei judeca un om după defectele percepute de tine, conforme cu nivelul tău de înţelegere a vieţii, îţi răpeşti singur şansa de a lua ce este bun de la acel om, din experienţa lui de viaţă sau din calităţile şi talentele lui. Judecata este o formă de automutilare pentru că te face să îţi furi ţie căciula. Te privezi pe tine de şansa de a evolua şi de a învăţa în permanenţă de la tot şi toţi cei care te încojoară. Acesta este cel mai mare secret al personalităţii alfa: să nu judeci cartea doar după copertă. Să refuzi să întorci spatele unei oportunităţi de învăţare doar pentru că nu e învelită în hârtie roz, cum ţi-ar plăcea ţie.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În momentul în care judecăm şi punem o etichetă, instantaneu se închid toate canalele de învăţare. Imaginează-ţi oamenii pe care îi dispreţuieşti, ca şi categorie socială. Aşa-i că nu prea ţi-a trecut prin cap vreodată că poţi învăţa ceva de la ei? Ce ai putea să înveţi de la oameni de care fugi şi vrei să te îndepărtezi? Doar nu ai vrea să ajungi ca ei, nu? Nu e nimic valoros în ei. Ei bine, vreau să îţi spun că în fiecare fiinţă umană de pe Pământ vei putea să găseşti lucruri rele, defecte şi ceva ce nu îţi place chiar deloc. De fiecare dată când vei judeca un om după defectele percepute de tine, conforme cu nivelul tău de înţelegere a vieţii, îţi răpeşti singur şansa de a lua ce este bun de la acel om, din experienţa lui de viaţă sau din calităţile şi talentele lui. Judecata este o formă de automutilare pentru că te face să îţi furi ţie căciula. Te privezi pe tine de şansa de a evolua şi de a învăţa în permanenţă de la tot şi toţi cei care te înconjoară. Acesta este cel mai mare secret al personalităţii alfa: să nu judeci cartea doar după copertă. Să refuzi să întorci spatele unei oportunităţi de învăţare doar pentru că nu e învelită în hârtie roz, cum ţi-ar plăcea ţie.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea nu pierde nimic

MAREA este întinsă.
Marea îmbrătişează ţărmul din Chesapeake, sub soarele apusului,
şi ultima stea, dimineaţa, deasupra culcuşurilor de stridii,
şi bărcile întârziate-n larg ale oamenilor singuri.
Cinci case albe pe-o fâşie îngustă de pământ... cinci zaruri în căutarea şansei.

Nu demult... marea era întinsă...
Iar astăzi marea nu a pierdut nimic... ea păstrează totul.

Sunt înnebunit după mare.
Fac cântece despre mare, plâng toate plânsetele mării,
am uitat atât de multe cântece-ale mării şi-atât de multe plânsete-ale mării.

Sunt înnebunit după mare.
La fel, cei cinci oameni cu care-am împărţit, odată, un peşte fript
într-un cort din prelată pe timpul unei furtuni de nisip.

Marea ştie mai multe despre ei decât ar putea şti vreodată ei înşişi.
Ei ştiu doar cum îmbrăţişează marea şi că nu-ţi mai dă drumul niciodată.

Marea este întinsă.
Marea trebuie să ştie mult mai multe lucruri decât oricare din noi.

poezie clasică de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Nis, eşti căzut în cap?! Ce naiba ai?! Nu-ţi dai seama ce înseamnă 13 ani?! E vorba de ani, nu de ore, zile sau luni, ci ani... Într-o perioadă atât de lungă, orice este posibil; se pot întâmpla multe. Poţi lua în calcul mai multe variante, dar nici n-are rost să-ţi baţi capul cu aşa ceva, pentru că-ţi toceşti nervii de pomană! Ce-i cu tine?!
Nistor: Păi, şefu', ştiu că ai dreptate, că-i vorba despre 13 ani, dar ea mi-a promis...
Lucian: Ţi-a promis?! Ce ţi-a promis? Că o să te aştepte? Ce ştia ea atunci? Era doar o copilă naivă, visătoare, care a luat totul ca pe o joacă! Dar aici nu-i nici o joacă! Nu e o glumă banală, e pe bunelea!
Nistor: E adevărat că avea doar 16 ani, dar nu era naivă! Ştia ce zice. Era foarte sigură de ea. Şi mi-a promis singură, fără să-i cer ceva în acest sens.
Lucian: Ţi-o fi promis ea, tot ce se poate, dar tu, om la 22 de ani, cât aveai atunci, cu capul pe umeri, unde ţi-a fost mintea în acel moment? Plecată cu sorcova?! Calculează numai! Dacă la plecarea noastră avea 16 ani, atunci după 13 ani, dacă vom reuşi să ajungem înapoi exact după cum prevede programul nostru, va avea 29 de ani. 29, pricepi?! La vârsta asta, ar putea fi căsătorită şi chiar ar putea avea copii, destul de mărişori.
Nistor: Ce tot zici, şefu'?!
Lucian: Ce tot zic?! Nimic imposibil, Nis! Ţi se pare ţie că aş exagera cu ceva?! Mie nu... Dacă atunci ţi-a promis, poate că nu şi-a dat seama ce spune. Sigur nu s-a gândit la implicaţiile cuvintelor ei. La doar 16 ani, foarte sigur că nici măcar nu ştia ce înseamnă cu adevărat dragostea. Poate şi sub influenţa gestului tău de a o fi salvat de acei doi derbedei, te considera ca un fel de prieten, deşi prietenia ei semăna mai mult a recunoştinţă. Cred că îi erai drag, ca un frate mai mare, care o putea ocroti la nevoie; fratele pe care nu l-a avut niciodată. Te aşteptai la mai mult din partea ei, la doar 16 ani?
Nistor: Aşa e, şefu', dar...
Lucian: Nici un dar, Nis! Gândeşte-te mai bine şi ai să-mi dai dreptate! Nu-ţi face speranţe deşarte în privinţa Adelei. Nu te lega cu disperare de ideea că ea te-ar aştepta, pentru că la întoarcere s-ar putea să ai o surpriză neplăcută. N-aş vrea să fiu în pielea ta în acel moment.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am gândit

M-am gândit într-o zi
la ce aş fi eu fără zâmbetul tău,
eu fără mângâierea ta.
Nemăsuraţi, paşii vorbei m-au
dus uneori către tine şi ţi-am spus ce nu era.
Din vorbe
îmi făcusem regat şi eu,
pierdută prin el, nu mai ştiam
să spun ce era cu mine.
Gândurile mele vechi mă cuprindeau şi mă făceau noapte.
Fără să văd lumea,
fără să-mi pese ce era cu ea şi cu mine,
credeam că trăiesc.
Şi s-a făcut toamnă peste aleile
pe care fugeam. Şi nu mai ştiam dacă era
toamnă afară sau doar în mine.
Nu vedeam, nu simţeam penele
vântului zburând peste nori...

M-am gândit că eu
am venit la tine în suflet
ca într-o casă dărâmată
din temelii de cuvânt.
Până în zori
am să mă nasc

din nou rază
şi cuvântul meu poate
o să ajungă la tine
ca un pescăruş străin
ce ne împarte de azi
cerul în bucăţi
egale cu noi.

M-am gândit la o zi în care
vorbele nu ar mai fi, în care
paşii ar bate doar pe loc,
urmele ar păşi înainte şi
umbrele ar merge alături de
oameni pe stradă,
la braţ cu zâmbetul lor.

M-am gândit că
asta ar fi
de n-am fi.
Dar tu, tu te-ai gândit
ca într-o zi
să dai de pomană cerneală
pentru sufletul meu?

poezie de Daniela Slapciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel puţin odată în viaţă, cu toţii am crezut că o anumită poezie a fost scrisă în mod special pentru noi: adevăr şi emoţie. Aşa creionul mi-a devenit prieten şi terapeut. Nu m-am gândit niciodată la ce voi face până la urmă. Nu am avut năzuinţele unui scriitor, dar am luat un creion în mână şi nu l-am mai pus jos: mi-am văzut în el sufletul cum îşi arunca flăcările străvechi la rădăcina cuvântului. Cred că fiecare autor are ceva unic în felul său de a scrie, se identifică cu propoziţiile care izvorăsc din inconştient prin asocieri mentale spontane şi asta il face unic. Nu sunt unul dintre marii scriitori, pot scrie puţin, şi trebuie să o fac. Dacă vrei să devii un bun scriitor, tot ce trebuie să faci este ca dintr-un cuvânt mic să obţii un cuvânt mare pe care să-ţi pui amprenta artistică. Este minunat să trăieşti într-o lume în care unii dintre noi scriu poveşti, alţii le trăiesc; eu le respir.

Camelia Opriţa în Zidul gândurilor (aprilie 2020)
Adăugat de Maria Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toată viaţa m-am gândit la dragoste ca la o formă de sclavie voluntară. Ei bine, lucrul ăsta este o minciună: libertatea există atunci când dragostea este prezentă. Persoana care se dăruieşte pe de-a întregul, persona care se simte cea mai liberă, este aceea care iubeşte din tot sufletul.

Paulo Coelho în Unsprezece minute
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţinuturi străine

Sus în cireşul din curte oare cine
S-a urcat, ce copil, dacă nu mititelul de mine?
M-am ţinut de ramuri strâns, cât am putut de bine,
Şi-am privit spre ţinuturi îndepărtate şi străine.

Am văzut grădina din vecini cu ochii mei,
Împodobită cu fel de fel de fori pe-alei –
Şi multe alte locuri de pe lumea asta minunată,
Locuri pe care nu le mai văzusem niciodată.

Am văzut cum pe râu valurile se perindă
Şi cum apa-i este cerului de-oglindă;
Drumul plin de praf, galben ca o funie de ceapă,
Cu oameni tropăind către oraş în grabă.

De-aş găsi un pom mai înalt, un pom aparte,
Aş putea privi încă mai departe,
Acolo unde râul, umflat de alte ape,-n mare
Se strecoară fericit printre şalupe şi vapoare,

Unde, oriîncotro apuci, drumul cu dichis
Te duce direct spre insulele din Paradis;
Acolo copii iau prânzul când au chef
Şi toate jucăriile sunt vii, făcute din sidef.

poezie de Robert Louis Stevenson,1850-1894, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!