* * *

strâng din dinţi
ca şi cum
aş agonisi această strânsură

umblu cu Moartea-n dinţi ca o căţea
ducându-şi puii la adăpost

plâng pe ascuns când
calc umbra cerşetorilor
şi nu am un cent în buzunar
să le fi dat
fără să mă vadă trecătorii -
ăştia doar grija mea ar avea-o

dracu' fumează fără filtru şi
scrumează
doar pe plămânii mei
pe nările mele îngâmfate
lacome după smogul urbei ambalate lucios

mă uit după fuste
şi tivul lor
(libertăţi cumva)
mă coase înăuntru bob de sudoare (şi
noroc că mai plouă
şi-mi spală pleoapa de închipuite trădări)

pe masa mea
care stă picior peste picior
ca o soacră modernă
vinul din pahar se mântuie singur
reproşul absenţelor de la liturghii

împart cu furnicile firmituri de pâine uscată
şi mă cred Mesia
frângând pâinea şi înmulţind peştii
nu-mi mai dârdâie lăuntric rugăciunile mustind de DĂ-MI
zic doar: prea mi-ai dat...
săru'mâna Doamne, oricine ai fi
oriunde te-ai fi aciuat pe aceste vremi de însingurare

lepăd măselele una câte una
fir ariadnei
să nu mă piardă Moartea din ochi

citesc cu o foame neînţeleasă orice
până şi ce-a fost în carnea acestei hârtii reciclate – râd
râd, râd şui
râd gâlgâind ca o venă deschisă aiurea
de un şiş ruginit
şi iubesc iubirea altora

şi vii tu

şi mă bănui

mă acuzi chiar

că aş fi poet?

ai tu curajul să-mi guşti ficatul, rinichii, să-mi lingi inima
când acestea toate te mestecă
aşa cum mestecă
numai cu gingiile
sângerând vernil
bunicii uitaţi prin aziluri?

mi-ai da cu var stârvul
ca la ciumaţi
şi un şut precaut
să nu se ia
în groapa comună a scursurilor

aplauzele tale sunt a sictir
a hârtie igienică
un,, bine că nu ţi se întâmplă ţie,, din ceea ce
scriu despre tine
tu încă mai ai cenţi pe card şi
mântuire vrac
doar de aia te rogi stereotipic, ce naiba
n-o fi aşa de chior Dumnezeu
să nu ştie taman El... câtă iubire ai investit
la bursă

îmi pun cravata pe pielea goală
îmi pun poza predecesorilor mei merituoşi
din punct de vedere politic
impetuoase generaţii ale unui sacrificiu-procent
fiindcă au murit în revoluţii absurde
şi zbier ca un melc
mă scutur ca un fluture
şi mă fălesc precum florile din plastic
de dinţii mei impecabil strânşi
pe fusta Morţii care
nu înţelege de ce
îmi este important numele tău

mă scap pe mine de frică
bănuind că
dacă ar exista un Dumnezeu
mi-ar bate obrazul
iar eu sunt numai obrazuri
pentru că nu ţi-am dat destulă atenţie
lăsându-te
să mă fumezi
aşa cum numai dracu ştie
şi să scrumeze
în găvanele mele

şi tu mă acuzi că-s poet?

unde erai când lacrima îmi era placentă?
unde erai când mi-am rupt aţa minţii să aflu
cât sânge să îţi mai dau
ca tu să mesteci molcom fericiri iluzorii?

văd cerul o maioneză tăiată
văd scârna ungând palme asudate
dând doar din ce este al altora
văd cruci
multe cruci gratuite
şi numai un suflet reînviind

acela
este
stropul de vin
stors din bobiţa viţei nimănui

şi dacă ai şti că tu eşti mai mult suflet decât
carne oarbă
şi că ai mai mulţi dinţi decât Moarte
iar m-ai bănui că-s doar
un poet -
(inflaţionară poeţime)

şi dacă ţi-aş şopti
iartă-mă
ce mi-ai ierta mai întâi de orice?

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

strâng din dinţi
ca şi cum
aş agonisi această strânsură
.
umblu cu Moartea-n dinţi ca o căţea
ducându-şi puii la adăpost
.
plâng pe ascuns când
calc umbra cerşetorilor
şi nu am un cent în buzunar
să le fi dat
fără să mă vadă trecătorii -
aceştia doar grija mea ar avea-o
.
dracu' fumează fără filtru şi
scrumează
doar pe plămânii mei
pe nările mele îngâmfate
lacome după smogul urbei ambalate lucios
.
mă uit după fuste
şi tivul acestora
(libertăţi cumva)
mă coase înăuntru
bob de sudoare şi
noroc că mai plouă
şi-mi spală pleoapa de închipuite trădări
.
pe masa mea
care stă picior peste picior
ca o soacră modernă
vinul din pahar se mântuie singur
reproşul absenţelor de la liturghii
.
împart cu furnicile firmituri de pâine uscată
şi mă cred Mesia
frângând pâinea şi înmulţind peştii
nu-mi mai dârdâie lăuntric rugăciunile mustind de DĂ-MI
zic doar: prea mi-ai dat...
săru'mâna Doamne, oricine ai fi
oriunde te-ai fi aciuat pe aceste vremi de însingurare
.
lepăd măselele una câte una
fir ariadnei
să nu mă piardă Moartea din ochi
.
citesc cu o foame neînţeleasă orice
până şi ce-a fost în carnea acestei hârtii reciclate – râd
râd, râd şui
râd gâlgâind ca o venă deschisă aiurea
de un şiş ruginit
şi iubesc iubirea altora
.
şi vii tu
.
şi mă bănui
.
mă acuzi chiar
.
că aş fi poet?
.
ai tu curajul să-mi guşti ficatul, rinichii, să-mi lingi inima
când acestea toate te mestecă
aşa cum mestecă
numai cu gingiile
sângerând vernil
bunicii uitaţi prin aziluri?
.
mi-ai da cu var stârvul
ca pe ciumaţi
şi un şut precaut
să nu se ia
în groapa comună a scursurilor
aplauzele tale sunt a sictir
a hârtie igienică
un,, bine că nu ţi se întâmplă ţie,, din ceea ce
scriu despre tine
tu încă mai ai cenţi pe card şi
mântuire vrac
că doar de aia te rogi stereotipic, ce naiba
n-o fi aşa de chior Dumnezeu
să nu ştie taman el... câtă iubire ai investit
la bursă
.
îmi pun cravata pe pielea goală
îmi pun poza predecesorilor mei merituoşi
din punct de vedere politic
impetuoase generaţii ale unui sacrificiu-procent
fiindcă au murit în revoluţii absurde
şi zbier ca un melc
şi mă scutur ca un fluture
şi mă fălesc precum florile din plastic
de dinţii mei impecabil strânşi
pe fusta Morţii care
nu înţelege de ce
îmi este important numele tău
.
mă scap pe mine de frică
bănuind că
dacă ar exista un Dumnezeu
mi-ar bate obrazul
iar eu sunt numai obrazuri
pentru că nu ţi-am dat destulă atenţie
lăsându-te
să mă fumezi
aşa cum numai dracu ştie
şi să scrumeze
în găvanele mele
.
şi tu mă acuzi că-s poet?
.
unde erai când lacrima îmi era placentă?
unde erai când mi-am rupt aţa minţii să aflu
cât sânge să îţi mai dau
ca tu să mesteci molcom fericiri iluzorii?
.
văd cerul o maioneză tăiată
văd scârna ungând palme asudate
dând doar din ce este al altora
văd cruci
multe cruci gratuite
şi numai un suflet reînviind
.
acela
este
stropul de vin
stors din bobiţa viţei nimănui
.
şi dacă ai şti că tu eşti mai mult suflet decât
carne oarbă
şi că ai mai mulţi dinţi decât Moarte
iar m-ai bănui că-s doar
un poet -
inflaţionară poeţime
.
şi dacă ţi-aş şopti
iartă-mă
ce mi-ai ierta mai întâi de orice?

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt şi eu ca voi...

sunt şi eu ca voi, un om cu noapte şi de toate,
nu sunt poet şi nici n-am fost, înşir doar gânduri aranjate,
prea cult nu sunt, dar nici incult, am mai citit, chiar şi sonete,
le am pe-aici, pe foi de gând, sub ochii mei revin în trepte

când scriu în versuri, doar ce văd, ce gândul nopţii îmi dictează,
nu fac decât, ceva în plus, un strop de lacrimă cedează,
atunci din amintiri, de vânt, vă suflu vouă cu neştiinţă,
cuvintele, pe-un rând şi-un rând, poate vă e de trebuinţă

nu sunt mai breaz, sunt doar un om cu veselia îndurată,
ascunsă sub atâtea dăţi, de clpe, ce-am trecut prin viaţă
şi vreau să râd, şi vreau să plâng, aşa trăiesc şi eu mai bine,
urcând în cer, din alb pământ, pătat cu iernile din mine

de m-aţi vedea, o clipă doar, aţi înţelege de îndată,
că sunt normal, că n-am habar, de clipele ce mă aşteaptă
şi râd de voi şi râd cu voi, apoi iar râd, chiar şi de mine
şi fug în ploi, alerg în ploi, mă spăl încet de-a mea ruşine

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Siana

Te văd altfel, Siana,
te văd cu o mie de ochi
care nu se mai satură
să te pătrundă
şi vor să rămână orbi,
atârnaţi în carnea ta.
Mor de-a binelea
când îţi cade peste coapse
şalul nopţii,
când din mierea vâscoasă a lunii
îmi faci o inimă
şi mi-o serveşti în palme...
ah, e ca şi cum
aş trăi o mie de ani!

Aşa ţintuită în scaunul cu rotile,
eşti cel mai demn înger
ce se târăşte pe pământ,
abandonându-şi aripile în cer.
Nu îţi este jenă
că în loc de rochie lungă
porţi aceeaşi cămaşă
în formă de cruce...
Cum să nu te iubesc
când abia te apleci
vrând să atingi iarba,
pe când eu
nu ştiu
să trec prin ea fără să o calc?!
Lacrima ta râde
în fiecare plâns,
nu te temi că îţi va tâşni sângele
din răni,
strângi din dinţi
şi spui că e doar una din zile
când Dumnezeu mângâie pe altcineva...
Te-am văzut de mai multe ori
păcălind moartea
cu zâmbetul tău,
mi se părea că îi dedici poeme
şi ea chiar se bucura.

Să ştii că îmi crapă buzele
vorbind despre tine,
cuvintele mă înecă...
chiar dacă suferinţa
ţi se bate de sâni
ca nişte mărgele,
eşti atât de frumoasă,
Siana.

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu pot fără Dumnezeu!

Eşti Cel ce vede lacrima din suflet...
Atunci când inima suspină în tăcere;
Eşti Cel care-nţelege orice urlet,
Atunci când viaţa îţi fură orice plăcere!

Eşti Cel care respiră ca şi mine,
Şi duce mari poveri de pe la toţi...
Eşti Cel ce-aduce miere la ruine,
Să nu ne-mpotmolim ca nişte tonţi...

Eşti Cel numit să judece popoare.
Dar Tu, nu judeci cu ochi de pământean...
Nu ai prejudecăţi otrăvitoare
Şi ne iubeşti neîngrădit după-al tău plan.

În fiecare ceas te strig pe Tine.
Îmi place că îmi eşti mai mult de Domn...
Şi plâng şi râd când valurile-s pline,
Şi mă ţii tare prin credinţă şi în somn!

Şi mă iubeşti când mă răstesc la Tine,
Cânt viaţa mi-a mai dat încă o rană...
Tu înţelegi poverile străine
Şi inima-Ţi nu se preface-n stană...

Atât de multă răbdare ai avut...!
Ne îmblânzeşti leii din fiecare...
Cu Tine Doamne, niciun ceas pierdut,
Eşti tot numai sublim şi încântare!

Iubesc modulul Tău de Infinit...
Iubesc aşa cum Tu iubeşti pe lume...
Fără prejudecăţi şi neîngrădit
Şi-as scrie desprea asta în albume.

Iubesc că ai macheta vieţii şlefuită
Şi pentru fiecare ai un rost...
Şi chiar şi-atunci când mă găseşti grăbită,
Îmi aminteşti de dragoste şi post.

M-ai învăţat să simt cu cel ce simte...
Şi mi-ai dat numai daruri... de mă dor!...
Aş mai avea totuşi o rugăminte...
Când trebuie să plec... să nu mai mor!

Şi mi-ai şoptit despre răbdarea că-i virtute...
Şi nu prea mulţi o înţeleg pe ea;
Cu mai puţin, de evlavie să asculte,
Căci, cine-o are... moartea nu va vedea.

Mă mângâi uneori cu palme grele...
Eşti Cel care încearcă răbdarea-n orice dar;
Eşti Cel care rupe şi leagă zăbrele...
Eşti Cel care încearcă inima-n amar.

Ne vrei curaţi la minte, trup şi suflet...
Ne vrei neînfricaţi şi luptători!
Lumină noi să fim toţi într-un cuget,
Să dăruim din ce ne-ai dat, să fim iar flori!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus Hristos: Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.

replici din Sfânta Evanghelie după Ioan, Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii. - 17:6-26 de Sfântul Ioan Evanghelistul
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu pot fără Dumnezeu!

Eşti Cel ce vede lacrima din suflet...
Atunci când inima suspină în tăcere;
Eşti Cel care-nţelege orice urlet,
Atunci când viaţa îţi fură orice plăcere!

Eşti Cel care respiră ca şi mine,
Şi duce mari poveri de pe la toţi...
Eşti Cel ce-aduce miere la ruine,
Să nu ne-mpotmolim ca nişte tonţi...

Eşti Cel numit să judece popoare.
Dar Tu, nu judeci cu ochi de pământean...
Nu ai prejudecăţi otrăvitoare
Şi ne iubeşti neîngrădit după-al tău plan.

În fiecare ceas te strig pe Tine.
Îmi place că îmi eşti mai mult de Domn...
Şi plâng şi râd când valurile-s pline,
Şi mă ţii tare prin credinţă şi în somn!

Şi mă iubeşti când mă răstesc la Tine,
Când viaţa mi-a mai dat încă o rană...
Tu înţelegi poverile străine
Şi inima-Ţi nu se preface-n stană...

Atât de multă răbdare ai avut...!
Ne îmblânzeşti leii din fiecare...
Cu Tine Doamne, niciun ceas pierdut,
Eşti tot numai sublim şi încântare!

Iubesc modulul Tău de Infinit...
Iubesc aşa cum Tu iubeşti pe lume...
Fără prejudecăţi şi neîngrădit
Şi-as scrie desprea asta în albume.

Iubesc că ai macheta vieţii şlefuită
Şi pentru fiecare ai un rost...
Şi chiar şi-atunci când mă găseşti grăbită,
Îmi aminteşti de dragoste şi post.

M-ai învăţat să simt cu cel ce simte...
Şi mi-ai dat numai daruri... de mă dor!...
Aş mai avea totuşi o rugăminte...
Când trebuie să plec... să nu mai mor!

Şi mi-ai şoptit despre răbdare că-i virtute...
Şi nu prea mulţi o înţeleg pe ea;
Cu mai puţin, de evlavie să asculte,
Căci, cine-o are... moartea nu va vedea.

Mă mângâi uneori cu palme grele...
Eşti Cel care încearcă răbdarea-n orice dar;
Eşti Cel care rupe şi leagă zăbrele...
Eşti Cel care încearcă inima-n amar.

Ne vrei curaţi la minte, trup şi suflet...
Ne vrei neînfricaţi şi luptători!
Lumină noi să fim toţi într-un cuget,
Să dăruim din ce ne-ai dat, să fim iar flori!

Tuturor celor care iubesc Lumina Divină...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna

După cum ţi-am mai spus, după cum ţi-am jurat,
Pot să râd, pot să tac, pot să rabd, pot să duc,
Doar că toamna m-a luat... iar m-a luat la-njurat
Şi mă scuipă cu ploi şi cu frunze de nuc.

Nu contează că eu, nu importă că tu,
Nu înseamnă că noi, nu înseamnă deloc,
Doar că toamna mi-a luat cel din urmă atu,
Mă anunţă dator şi mă scoate din joc.

Nu-nţeleg cum de nu, nu regret dacă da,
Nu mai pierd câştigând câte clipe mi-ai dat,
Doar că toamna a vrut să-mi lipsească ceva:
nu o zi, nu un an, ci... întregul mandat.

După cum mi-am tot spus, după cum mi-am promis,
Pot să dorm, să mă spăl, să mănânc, să respir,
Doar că toamna nu vrea niciun alt compromis
Şi-mi scrîşneşte, din vânt, un alint: "hai sictir!"

Mă împiedic de ea ca de trei maidanezi,
Vreau să scap, vreau să uit, vreau să trec, vreau să vreau,
Doar că toamna sunt eu (tu nici nu mai contezi),
Anotimp dezolând, vreau să uit ca să beau.

poezie de Radu Luca Dupes
Adăugat de Radu Luca Dupes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă-mi, Doamne, o durere!

Dă-mi, Doamne, o durere,
Dar să nu fie moarte,
Şi-oleacă de putere,
Să scriu încă o carte.

Nu ţi-am cerut prea multe
Când m-am rugat la tine
Prin locurile culte
Ascunse-adânc în mine.

Nu ţi-am cerut palate,
Nu ţi-am cerut o pâine,
Voiam doar sănătate,
S-apuc ziua de mâine,

Iar tu, din bunătate,
Mi-ai dat atâtea zile;
Le-am irosit pe toate,
Făcându-le sterile.

Te rog, mai dă-mi o şansă,
Oricât ar fi de mică,
Să pot intra în transă,
Şi chiar în miez de frică,

Să văd iar universul,
Cum se desparte-n două,
Şi să primesc chiar versul
Din ochii tăi când plouă.

Dă-mi, Doamne, raţiune
Dincolo de simţire,
Şi lacrimi, poţiune
Cu gust de nemurire,

Să simt cum bate vântul,
Să simt cum curge apa,
Să simt plângând-pământul
Când se-adânceşte groapa.

Să simt întreaga lume
Cum o ating cu mâna,
Şi-n valul fără spume
Să-mi limpezesc româna.

Dă-mi, Doamne, frenezia
Şi dorul cu suspine,
Când vine poezia,
Să mă gândesc la tine,

Dă-mi, Doamne, o durere,
Dar să nu fie moarte,
Şi-oleacă de putere,
Să scriu încă o carte.

poezie de Ionuţ Caragea din Eu la pătrat, ediţia a II-a (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te iubesc…

– păienjeniţo, asta eşti!
M-ai prins în plasele tale şi mă canibăleşti
şi unde privirea ta lichidă şi dulce, care o verşi pe mine,
este anestezicul care îmi duce în nesimţire durerea.
Vezi, nu am nici un merit
pentru «teiubesc-urile» mele, n-am nici măcar o vină
că şi atunci când eu tac (şi asta se întâmplă numai când şi tu taci - cum îmi mai place când vorbim
în acelaşi timp, să ne măsurăm distributivitatea!) deci, când tac, atomii mei latră la tine,
dând să te muşte (de la - a muşca!)
fira-i
aşa, de zgăiboasă ce eşti!

fi mi-ar «teiubesc-ul» peren!

fira-i a mea şi numai a mea

«....şi în vecii vecilor şi acum şi puuuruuureeeaa» se aude glasul popii
de la înmormântarea de vis-à-vis de la 31 - tocmai a murit domnişoara bătrână,
aia cu voaletă dragă, cum care!
- 'mnezeu s-o
odihnească.

Fira-i mereu dimineaţa cu zâmbetul tău transparent, prin care-ţi văd minunea de suflet, ciorchine
cu «teiubesc-urile» mele atârnând, ca nişte globuleţe în pomul de crăciun (în care n-am priceput cine a înfipt steaua!)

Fira-i mai atentă
la ce faci cu mâna aia
că aproape mă sugrumi...t.ăaaăight!
tocmai voiam să spun te iubesc şi uite...!

Stai aşa! Hooopaa!
Am impresia că miroase a inflaţie
de atâtea «teiubesc-uri» ia să pun io de-o reformă!
Voi produce cu nouăzeci la sută mai multă
tăcere şi voi trece pe pantomimă,
chiar aş vrea să te văd, cum mimezi tu uimirea,
când eu contorsionat, o voi face pe pipeta care-ţi toarnă pupicuri în ochi
fira-i
….mi-am muşcat limba,
mi-a căzut măseaua de minte
şi acum
măseaua de iubire s-a lăţit în gura mea
– dedată la pantomimă doar pe
(s-a topit tastiera, hai şi...)
– păienjeniţooo!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

locuim împreună
(era la patru luni după ce ne cunoscusem) clipa aia am numărat-o
ziua naşterii mele
.
îmi pierdusem credinţa
educaţia primită
aspiraţiile
memoria
toate astea le înlocuiseşi tu
şi-apoi
mă obişnuisem să mă schimbi
să fiu la înălţime
să-mi uit prietenii
să aştept cafeaua cum nu tu o faci
(precum tot ceea ce faci)
eu, doar cel care consumă şi astfel, toate
au contribuit pregnant la metamorfozele mele -
trăiam într-o poveste
.
şi deodată
.
după ani sau o clipă, totuna
tu, desculţă
numai în cămaşa mea
vorbeai la telefon, treaba ta cu cine
şi spuneai ceva despre un ex
şi cum să-mi fi dat seama că
eu eram ăla
sau...
.
ca după o partidă de amor în care dai totul
ca şi cum întreaga viaţă
asta şi este de fapt
iar moartea e orgasmul ei
pentru prima oară m-ai dus acolo
şi nu voi şti să-i dau nume
ar putea fi şi edenul dar nu mai contează -
m-am trezit singur
într-atât încât până şi Moartea murise
îmi păream pruncul ca în "micul prinţ"
pe o planetă doar a lui unde totul abia începe
şi nu-mi lipsea decât
cafeaua ta şi
de asta mi-am dat (şi habar n-am cui) seama
că am pus totul doar pe seama ta
când tu
erai doar o splendidă femeie
nu Dumnezeu, nici lumea sau demon
nu majordomul
poate cumva
un pic din toate
.
era de datoria mea să am o identitate
chiar dacă asta a însemnat multe capricii
neîndemânări
.
am coborât
sau urcat, nu ştiu
cu pas fără pas, ajuns lângă patul tău
unde te transfigurai şi m-am temut teribil
părea că nici nu mai respiri
şi am fugit
.
seara
când te-ai întors
ai găsit cina pregătită, aşternuturile impecabile
mirosea a...
acasă
am desfăcut vinul, m-ai dus de mână pe acoperiş unde
pentru prima dată
nu te-am mai aşteptat...
.
a doua zi eram bărbatul doldora de vicii
care te iubea molcom
păream soţul şi soţia din zilele astea de mileniul trei
fiecare pe contul lui
reîncepusem să merg la biserică
să-mi sun foştii prieteni
să merg la meci, să beau, să mă îmbrac în cămăşi cu burtă
să umblu nebărbierit dar niciodată, auzi?... niciodată
considerându-te o ex
.
povestea asta am sărbătorit-o la şapte ani
de când mă însurasem şi cu familia ta
pisica ta
multele tale poşete şi
doar eu făcând cafeaua -
orgoliul meu singular
.
acum nu
nuuuu, nu suntem bătrâni
ce dacă nu mai sunt partidele acelea
ce dacă ne tratăm unul pe celălalt
cum am fi doi colegi de grădiniţă
ne surâdem, semănând mai degrabă a grimase
şi ne certăm de la foste chestii mărunte dar
mergem mereu de mână prin parc fiindcă...
ce dacă nu ne mai primeşte la serviciu
poştaşul ne mai aduce câţiva bănuţi
cât să plătim tu ştii ce
.
de pe terasă privim cimitirul
cum priveam cândva hotarul să emigrăm într-o ţară foarte străină
.
suntem două pietre în forme ciudate
alţii rămaşi îi mai zic cruce
tu, una îndoită, eu, una cuminte
împreună boscorodesc despre câte n-au făcut când
erau dincolo
.
mai trec unii şi ne aduc flori
nu ne dăm seama de ce
de ce sunt rupte
iar nu mai ştim să plângem
ştim doar să aşteptăm
a doua venire
.
aduci cafeaua aia odată?

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă pliez pe toane, să te am...

Tu mă descompui şi mă compui, tu mă urci în cer şi mă cobori,
Sunt a ta şi sunt a nimănui, sunt deşert şi ploaie fără nori.
Tu mă înfloreşti, mă veştejeşti, mă desfiinţezi şi mă-ntregeşti,
Azi mă uiţi şi mâine mă iubeşti, mă alungi şi iarăşi mă primeşti...

Îmi frângi visele într-un minut şi ningi peste mine-n luna mai
Ca şi cum nici nu m-ai cunoscut şi doar iarnă şi furtuni îmi dai.
Vii prin mine şi mă viforeşti, de nu-mi mai găsesc niciun poem,
Doar septembrie îl mai citeşti, şi să nu mi-l furi, încă, mă tem...

Aştept jurământ pe inelar, să te ştiu, cumva, numai al meu,
Tu îmi spui că visu-mi e-n zadar şi că totul e doar un clişeu.
Nu te ştiu decât din amintiri ale unei toamne în amurg,
Când mi-ai pus pe buze trandafiri şi de-atunci dorinţe-n mine curg...

Şi îmi eşti şi nu îmi eşti şi-aştept, ca din când în când să te aud,
Glasul tău aş vrea să îl păstrez şi în glasul meu să îl includ...
Mai visez, încă n-am obosit, că te voi privi în ochi vreodat'
Şi atunci vei şti cât te-am iubit... şi de toate tu eşti vinovat...

Mă pliez pe toane, să te am, ca pe-un elixir pentru pustiu
Şi la orice caznă mă înham, doar ca să te am cât de târziu...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cădere

Smulge-un fir de iarbă, mestecă-l în dinţi şi vei înţelege,
Vei înţelege complet ceea ce exprim eu acum incomplet.
Tânjesc să fiu o rădăcină,
Urmând, ca o sevă, doar propriile mele senzaţii....
Mi-ar plăcea să am toate simţurile – inclusiv
Intelectul, imaginaţia şi inhibiţia –
Pe pielea mea, astfel încât să mă pot rostogoli pe solul zgrunţuros
Şi să-i simt mai acut asprimea şi denivelările.

Aş fi nespus de mulţumit dacă trupul ar fi sufletul meu,
Pentru că numai atunci aş simţi cu adevărat
Toate adierele de vânt, toţi sorii şi toate ploile.
Aşa ceva este însă imposibil, iar eu sunt disperat, furios,
Îmi vine să-mi rup hainele cu dinţii
Şi cu gheare-ascuţite de leu să-mi sfâşii carnea
Până când va curge sânge, curge, curge...

Sufăr pentru că toate acestea sunt absurde,
Ca şi cum eu aş putea speria pe cineva
Cu sentimentele mele de ostilitate către destin, către Dumnezeu,
Sentimente care apar atunci când noi ne confruntăm cu Inefabilul
Şi brusc realizăm cât suntem de mărunţi şi de vulnerabili.

poezie clasică de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

... Aş vrea, de s-ar putea....

Am fost aproape de Rai, cu tine de mine aproape
Cu al tău grai desprins din Rai
Erai zâna ce-mi spuneai şoapte in noapte
Acum eşti prea departe şi nu ai parte de cele ce le sperai

Voi înţelege cândva, atunci când voi putea
Că cele întâmplate, mi-au fost date spre a fi învăţate
Din baza mea de date te voi şterge şi nu aş vrea, pe tine, cu numele, iubita mea
Dar asta este dorinţa ta, ce o voi respecta mai presus dintre toate

Se prea poate, că intr-o noapte să mă strigi în şoapte
Dar eu voi da întâietate la a mea viaţă
Căci din cele prezentate, nu mai aud a ta inimă cum bate
Departe poate în altă viaţă, ne vom întâlni poate în piaţă

Să fac la toate faţă nu am cum, că nu sunt paiaţă
Al meu suflet fierbinte îl pun la gheaţă
Fetiţă minunată ce mi-ai dat cândva speranţă
M-ai învăţat ceva, să nu mai îmi pun sentimentele pe faţă

A fost aievea doar un vis
Multe atunci s-au zis
La un sărut aprins
Să tremuri nu ţi-am interzis

Doresc să trăiesc şi eu firesc
Omenesc voi să vorbesc
Şi din tot ce făptuiesc
Nu voi să greşesc

Trecutul e o poveste ce-mi dă de veste
Că prezentul se trăieşte. la fiecare aşa cum este
Şi voi ca în viitorul ce mi se pregăteşte
Una că tine dacă mai este.

poezie de Florin Găman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubeşte-mă aşa cum sunt

Mi-ai liniştit viaţa când mi-ai şoptit din stele
Că îmi respecţi credinţa şi patimile mele.
Mi-ai dat din ochi speranţa şi zâmbetul pe buze,
Văzându-ţi apoi chipul de parcă-şi cere scuze

Pentru un mers al vieţii ce schimbă omenirea
Şi-atâtea bulversaţii ce-ţi şterge şi menirea.
Dacă în piept îţi bate tic-tacul pentru mine
Şi poţi ierta un suflet pe care-l ştii prea bine,

O să mă-ntorc pe drumul cu macadam mărunt
Să-ţi cer o îndurare: „Iubeşte-mă cum sunt”.
Iar dacă necuratul din nou îmi va surâde
Înferecă-mă-n lanţuri şi-arumncă-mă-n Bermude.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt liber să visez că sunt liber

precum o gâză prinsă-n lumină
(nu voi şti niciodată dacă era dispusă să ardă)
...............................
poate nici Isus nu era pregătit de crucificare
...............................
doar din când în când rătăciţii mai împart speranţa
ereticii doar vin şi pleacă ca la un job regulat
nu ca o scuză pentru cine ştie ce războaie
doar aşa ca să nu moară de plictiseală
între două veşnicii
iar eu îmi strig dorul de primăvară prin tine
ca să uit de toate zăpezile acestea cenuşii
ca şi cum doar împreună putem elibera fulgii
din strânsoarea gravitaţiei

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decembrie

Se apropie iar ziua mea şi iar n-o să-mi spui La mulţi ani
Nici anul trecut nu mi-ai spus, deşi, ştii foarte bine:
Cu cât nu-mi vorbeşti cu atât te pironeşti şi mai mult în mine
E un fel de metaforă a ta, un fel de viclenie a speciei
Gândurile tale sunt cuie care se bat singure mai ales pe
Încheiturile mâinilor, acolo unde-ţi înrădăcinezi poveştile
În timp ce dorm, aşa de dragul distracţiei la miezul nopţii
Când tu crezi că nu ştiu ce vrăjitorii faci sub pielea mea
Îţi lipeşti urechea de inima mea şi începe să ningă
Îţi place să auzi viscolul cum îţi îmbată mintea
Şi-atunci lupii din păduri, dar şi cei din mine se mai domolesc
Doar mai scânteiază leneşi a sfârşit de iubire
Te văd scotocind prin lada bunicii doar, doar
Mai găseşti un crâmpei din mine pus bine de oamenii
Care chiar m-au iubit, păcat că toţi aceştia sunt morţi
Şi-aş vrea să-i întorc aşa cum se întorc zăpezile pe uliţele triste
Măcar o dată pe an, măcar o dată pe an să fie ziua mea
Cred că şi ninsorii îi e dor de drumul pe care s-a topit cândva

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu semnez niciodată condicile de absenţă

plec pur şi simplu precum un soldat necunoscut
nu-mi las nici umbra să facă contra-apelul
doar îmi sărut iarba aceasta verde care se înclină
la trecerea mea prin viaţă
de parcă mi-ar şti pasul
de parcă mi-ar ierta coasa
de parcă mi-ar fi ascultat visele din vis
şi atunci când îmbrăţişam cerul
dar şi atunci când mă înveleam cu pământul
şi când te ţineam în braţe
dar şi când îl căutam pe dumnezeu
alergând după fluturi alergând după licurici
între două suflări de păpădie şi o floarea soarelui
chiar dacă ar putea părea o copilărie în lumea asta
parcă într-o veşnică aşteptare a unei şi mai veşnice luminiţe de la un şi mai veşnic capăt de tunel
nimic nu mă poate convinge că dumnezeu are nevoie de intermediari ca să-mi lumineze inima
nici de taxe şi construcţii megalictice ca să-mi ierte păcatele
aşa că nu voi da ortul niciunui popă
nu voi semna nicio condică de plecare din lume
doar aşa ca să-mi pot vedea de moarte simplu
şi să nu rămân dator pământului cu o groapă
îmi doresc doar un rug
aşa cum mi-a fost şi viaţa
aşa cum poate îmi va fi şi veşnicia

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa repede îmi curge

Doamne,
Viaţa repede îmi curge.
Şi mă-întreb, unde se duce?
Că de-ar curge încetişor,
Precum apa de izvor,
Limpede, cristal de munte,
Nu mi-ar mai lăsa pe frunte
Brazdele-atât de adânci,
Parcă-s crăpături în stânci.
Îmi curge viaţa ca lava
Izbucnită din vulcan.
Îmi întinde mie tava
Să-îmbătrânesc an de an.
Doamne,
Lasă-mă aşa cum sunt.
Mai am de împlinit ceva.
Cât mai calc acest pământ,
Să las semne-n urma mea.
Două flori am de crescut.
Frumoase ca două stele.
Le iubesc atât de mult.
Sunt lumina vieţii mele.
Cu mine dacă eşti bun,
La picioare am să-ţi pun
Sufletul, ce Tu mi-ai dat
La-început, când m-ai creat.
Viaţa vreau să curgă lin
Şi fetele să-mi trăiască.
Să aibă un cer senin,
Tot ce-i frumos, să iubească.

poezie de Dumitru Delcă (4 august 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea mea e Isus

-poem-
Doamne
Tu care ţii legământul
şi umbra
Cuvintelor Tale
nu vrei
pe palma Ta azi să mă iei
şi
viaţa să-mi schimbi
subtil

şi-n umbra Ta să mă transformi
după
propria-ţi dorinţă
o umbră
din propria-ţi umbră
să înfloresc
o dată cu ziua pe care Tu Însuţi mi-o
dai
cu Tine în Rai
odată să fiu
Isus

Mâna Ta
eu mâna Ta
o vreau
mâna
străpunsă pe Golgota
şi azi ce dăruie viaţă
şi
atâta mângăiere

pe
Tine te vreau
Isuse
Miel şi Mire
la umbra aripilor Tale
eu vreau să m-odihnesc
şi
odihna să-mi găsesc

pe degetele
curcubeului mă culc
dar ochii
spre Tine îmi fug Isus
ca limbile unui ceas fără linişte

vreau
să-ţi văd ochii ca para focului cum mă
urmăresc
şi ochii mei mi-i caută

Doamne
eu nu mi-am găsit odihna
aici pe pământ în
lipsa Ta
ci doar
pe
palmele Tale
şi-n
lumina ochilor Tăi ca para focului ce ard orice taină
căci
odihna mea
în Tine s-a ascuns Isus

Tu
eşti viaţa
şi fericirea mea Isus

n-am găsit
nici pacea
nici liniştea
şi nici fericirea
pe palmele lumii acesteia
şi nici în poala hainei ei

pentru mine
nici măcar literatura
şi nici poezia
nu
sunt
nu sunt

fericirea mea
ci
numai Tu Isus
Tu
Isus
eşti fericirea mea

fericirea
numai Tu Isuse eşti
aşa
a hotărât
Cel Prea Înalt
s-ascundă
în Tine tot ce există bun în Univers

Isuse
Ţie mă închin
Şi
pe degetele Tale îţi pun
fiinţa mea
primeşte-o
te rog
şi
dă-i Tu frumuseţea Ta
aşa cum voieşti
să
fiu şi eu o lumină
şi
să mă aseamăn cu Tine

fă-mă
umbra Ta pe
degetele zilei de azi
înflorită

cu privirea ochilor Tăi ca
poara focului

cât de scump
Isuse eşti
cât de scump
uită-te
Tu Însuţi uită-te
şi vezi-ţi Propria-ţi Fiinţă
prin ochii mei
căci pentru Tine e simplu
Tu
eşti Dumnezeu
şi nu eşti un om ca mine lipsit
de
putere
şi atâta-nţelepciune
căci
numai chipul zilei îl pot prinde în
privirile mele

Tu
prinzi în
privirea Ta
şi gândul şi umbra
în umbră ascunsă
şi tainele toate doar Tu le pătrunzi şi le ştii
şi ochii Tăi vii
toate le văd
înmugurindu-ne şi ochii şi paşii pe măgura timpului
tivită cu picuri de floare
pe
aripile vântului
uşor
ce încă mai bate

Isuse
vreau degetele Tale
umbra să-mi prindă
şi odihna mea
Tu
să-mi fii un izvor de cuvinte
cum
numai Tu Însuţi ştii să le spui

Lumina
Şi viaţa mea
Pururi
Isuse să fii
04-12-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Ei, bine, ce vrei să-mi arăţi aici?! Eu nu văd nimic interesant.
Lucian: Le recunoşti cumva?
Lia: Foile astea... Sunt cumva din jurnalul meu?!
Lucian: Exact.
Lia: Dă-mi-le, imediat!
Lucian: Nu încă. Nu-ţi fie teamă! Le vei recupera, imediat, pe toate, intacte.
Lia: Cum au ajuns astea la tine?!
Lucian: Le-am rupt eu din jurnalul tău, cu câteva zile în urmă, mai exact joi... Ştii tu, când erai la baie.
Lia: Îmi amintesc! Iar când te-am întrebat ce-ai făcut între timp, mi-ai spus că nimic deosebit, doar m-ai aşteptat pe mine...
Lucian: Şi ce-ai fi vrut să-ţi fi spus?! Că ţi-am găsit între timp jurnalul personal, l-am răsfoit fără acordul tău şi am oprit câteva file din el?! Am preferat să ţin secret acest lucru, câtva timp.
Lia: De ce le-ai rupt?!
Lucian: Pentru că aici scrie ceva foarte interesant, care mi-a atras de îndată atenţia. Scrie că... Mă iubeşti. Mai exact, scrie că te-ai fi îndrăgostit de mine, fără ca măcar să mă fi cunoscut, doar din descrierile pe care mi le-au făcut colegele tale, demult. Este sau nu aşa?! Corectează-mă, dacă greşesc!

replici din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!