Citate similare cu În noapte, sub lună, îmi...

Focul din gând

În noapte, sub lună, îmi spune-o poveste
Un vânt ce adie-n poiana pierdută
În mijloc de codru, în lumea tăcută
A celor ce dorm în arpegii celeste.

Şopteşte deasupra mulţimii de fire,
A ierbii ce-şi unduie părul cel verde,
Sub vorbele-şoapte ce vin să dezmierde
Urechi de-ntuneric cu-a lor născocire.

O fi adevărul, sau doar inventată?
Stejarul cel falnic din margine ştie,
Căci şoaptele, toate, se-ntâmplă să fie,
Trecând peste timpuri, povestea lui toată:

Ieşise din ghindă fragil şi subţire
Cu teama în suflet, făptură plăpândă
Ce-ntinde spre viaţă încet, tremurândă,
O mică tulpină spre-a zilei lucire.

Priveşte spre ceruri şi vrea doar o rază
Puţină căldură, lumină şi rouă,
Căci iată şi primele frunze! - sunt două,
Şi-n lumea cea nouă, s-apară cutează.

Treptat, se trezeşte pădurea la viaţă
Se-aud din tufişuri dueluri de triluri:
Se-ntrec trubadurii-n culori şi în stiluri,
Un uliu-şi ascunde privirea de gheaţă,

Pe cer, astrul zilei se-nalţă de-o şchioapă,
Fantome de ceaţă dansează, prind formă,
Culorile nopţii acum se transformă,
O bufniţă capul roteşte, mioapă.

Micuţul stejar îşi priveşte vecinii,
Se-nalţă să vadă în jur cât cuprinde,
Deasupra-i batrânul din care descinde,
Alături e fagul, în vale aninii.

De-acum, peste toţi se revarsă lumină,
Iar frunzele lor par că râd de plăcere.
E trist stejărelul şi plânge-n tăcere,
Un prunc ce aşteaptă căldura să vină.

Suspină, aşteaptă şi, parcă de milă,
O rază-l ajunge şi-l mângâie tandru,
Trecând peste frunzele-i de copilandru
Făcându-l să râdă spre soare, abilă.

E scurtă plăcerea, e iar în penumbră
Privind spre coroana stejarului rege
Ce toată lumina din jur o culege,
Lăsându-şi urmaşul în marea lui umbră.

Cu greu se înalţă, cu foame de soare,
Trec lunile, iarna, e iarăşi în vară,
A fost ocrotit de nămeţi, de povară,
Dar traiul în umbră îl macină, doare.

Priveşte cu ură stejarul cel falnic
Ce pare-n putere şi nu vrea să moară
Îşi simte micimea în viaţă amară
Şi-aşteaptă finalul din gândul cel tainic.

Şi, poate un zeu din pădurea bătrână,
Citindu-i în gânduri de sus, de prin ceruri,
Sau iele ce-apar prin păduri din eteruri,
Cumva au venit cu un fulger în mână,

Călare pe norii ce-ntunecă zarea,
Gonind, în furtună, prin vânturi rebele,
Cu-n vuiet năprasnic şi gânduri mişele,
Priviri ucigaşe fixându-şi cătarea

Pe-acela pe care ar vrea să-l distrugă;
Mănunchiuri de raze brăzdează văzduhul,
Uriaşii din ceruri îşi varsă năduhul
C-un trăsnet năprasnic... şi pleacă în fugă.

Bătrânul stejar e cuprins de durere
Îl arde sub scoarţă un foc ce mocneşte
În rana adâncă ce creşte şi creşte...
Un suflet, prin fum, se ridică-n tăcere.

Cu lacrimi în ochi îi salută plecarea
O ciută cu puiul. O stea în cădere
‘I-anunţă sfârşitul, e-adâncă tăcere,
În toată pădurea se simte-apăsarea.

Un rege-a murit, dar e parcă devreme
Să facă schimbarea, s-accepte un rege
Atât de nevolnic, dar legea e lege!
Se-nclină copacii, nu-i loc de dileme.

În locul umbrit de măreaţa coroană,
Din stratul de frunze se-nalţă-n lumină
Copii ai naturii, subţiri în tulpină,
Dar verzi... şi ce poftă de viaţă emană.

Curând, în poiana din sânul pădurii
În zori sau spre seară apar căprioare,
Iar ziua vezi fluturi atraşi de vreo floare,
Se-ntrec în buchetele albe şi murii.

Trec anii, poiana-i de-acum şi mai mare,
În iarnă, copacii din margini cedează
La vânturi, la ger, sau atunci când presează
Prea multă zăpadă şi n-au apărare.

Mai trec nişte ani peste proaspătul rege,
E mare de-acum, e puternic, rezistă,
Urmaşii lui, tineri, figura lor tristă,
Îl fac să zâmbească, de-un gând să se lege,

În care el însuşi creştea greu, în umbră,
Şi gânduri ciudate, din vremea aceea
Îl fac să-şi trăiască, din nou, epopeea,
Cu partea din viaţă urâtă şi sumbră.

A fost întâmplarea, destinul, norocul?
Doar gândul acela îl umple de vină,
E-o pată pe viaţa-i frumoasă şi plină,
Coşmarul ce-l chinuie: gândul şi focul.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Citate similare

Suflet pereche

Oftează, se întoarce şi închide,
cu un oftat ce se aude-n noapte,
o uşă grea ce-ndată s-ar deschide
la şuierul venit din miazănoapte.

Îi ştie drumurile şi semnalul
cu care îşi anunţă el venirea
atunci când, înspre casă,-ndeamnă calul
s-alerge, să-şi încheie bejenirea.

E-o iarnă grea şi nu mai au provizii
cu care să răzbească-n primăvară,
în casa lor ascunsă-ntre molizii
din valea ce din marii munţi coboară.

El a plecat, de-acum sunt două zile,
şi iată, vine noaptea, iar în munte
zăpada, frigul, drumuri instabile,
chiar cei mai duri n-ar vrea să le înfrunte.

Priveşte spre icoana din perete
şi se întreabă de-ar ajunge oare
aceeaşi rugăciune să repete,
sau muntelui să-i ceară îndurare.

Începe să adune din unghere
în rucsac, tot ce poate să încapă
şi le aşează, toate, la vedere,
să ştie că ce-i trebuie, nu-i scapă.

Aruncă încă două lemne-n vatră
şi se aşează tristă, gânditoare,
neauzind nici câinele ce latră
în albul iernii reci, necruţătoare.

Aşteaptă să se facă iar lumină
să meargă după el, căci nu mai poate
să mai aştepte omul ei să vină:
în casa ei e-acum singurătate,

Iar timpul trece greu atunci când teama
şi neputinţa îţi pătrund în suflet,
iar gânduri negre parcă ar da iama,
şi-apar când nu te-aştepţi, dintr-un răsuflet.

E pregătită, trebuie să doarmă,
să fie odihnită-atunci când, mâine,
în spate cu rucsacul şi o armă,
va colinda prin munţi: doar ea şi-un câine.

Lumina stranie a lunii pline
înlocuieşte focul ce se stinge,
dar n-ar putea înlocui destine,
sau flacăra iubirii, de-ar atinge.

Când noaptea se petrece în tăcere
iar noii zori se-aştern pe-a nopţii umbră,
un suflet chinuit din încăpere
se scutură de-o viziune sumbră.

Adună totul, iese,-nchide uşa,
îşi face cruce, apoi se îndreaptă
spre poartă şi hrăneşte căţeluşa
ce o priveşte blând şi o aşteaptă.

Se pierd curând pe drumul dinspre munte,
pe sub molizi bătrâni ce se apleacă,
pictând în stratul alb câte-un grăunte
din sacul plin de urme ce-o să facă.

E sigură că el e la strâmtoare,
dar că trăieşte şi că o aşteaptă,
că suferă, se chinuie, îl doare,
şi numele i-l tot repetă-n şoaptă.

Şi nu se-nşeală: vede-n depărtare,
spre ceruri îndreptându-se-ntr-o rugă,
şuviţe negre dintr-un foc la care
el s-a-ncălzit, ascuns într-o văiugă.

Aleargă într-un suflet şi-l zăreşte
săpând într-un troian, de unde scoate
samarul cu bucate ce-l găseşte
rămas la calul ce-a murit, pe spate.

A fost o avalanşă, busculadă,
ce l-a surprins pe drumul spre pădure
cu pietre, buturugi şi cu zăpadă
ce l-a făcut tot iadul să îndure.

E bine, rănile nu-i sunt prea grave,
şi-n supărarea ce-are-n ochi gravată
apar, treptat, două luciri firave,
iar inima-i, din nou, e invadată

de bucuria mare ce urmează
o viaţă de iubire ocrotită.
O ia în braţe, strâns, iar ea oftează:
-Ne-om descurca! Acum, sunt liniştită!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Raza de iubire

A fost o zi pe care n-am s-o uit
cum n-aş putea uita mireasma zilei
în care ploaia, sub imperiul milei,
s-a scurs din norul negru, adormit,
şi a scăldat, cu stropi de apă vie,
natura, îmbiind-o să învie.

Eram la umbră de stejar bătrân
şi dormitam alături de izvorul
ce, în pădure, completa decorul
în care, liber, gândul să-mi îngân,
iar adierea unui vânt molatic
şoptea spre o sclipire de jăratic:

Nu poţi să te ascunzi, prinţesa mea,
de tatăl tău, tu, rază de lumină,
iar de arşiţa zilei nu ai vină,
căci, singură, nicicând nu ai putea
să-ncingi atât de tare o ţărână
ca nici măcar o floare să rămână.

N-ai cum! Destinul tău nu-i separat
de-al razelor ce pleacă dinspre Soare
dând, pe Pământ, şi viaţă şi culoare,
dar tu, prin frica ta, ai demonstrat
şi, tuturor, ai dat acum de ştire
că nu eşti doar o rază, eşti iubire.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa timpurilor triste

S-a frânt viaţa-ndouă, în trei, în o sută...
Se stinge lumina şi-n noapte pornim,
O stea în cădere, alaiul de nuntă
Drumul spre mâine, tăcut, îl umbrim.
Cu privire de ciută urmărim în tăcere,
Durerea şi plânsul din ochi şiroind,
Ne cheamă-n adâncuri râu galben de miere
Şi-un pas, ca o clipă, ne cheamă, murind.

S-a frânt viaţa-n două, în trei, în o sută...
Un clopot se-aude, ceva s-a sfârşit,
Ceva a-nceeput... În privire de ciute
Izvorul vieţii e-un râu clipocind.
Lumina se schimbă deodată-n făclie,
O flacără geme în ochi muribund,
Un suflet se-ndreaptă spre-o lume pustie
Şi-şi pleacă genunchiul aici, pe pământ.

Se stinge lumina şi-n noapte pornim...
Nu-i nimeni, în şoaptă măcar să vorbească,
Nu-i nimeni, de gheţuri şi frig să vorbim
Şi nu mai există un drum către casă.
Sub ramuri de sticlă ades poposim,
Se frânge tăcerea-n fragmente de vis,
De-atâta ninsoare la tâmple albim,
E ger, tot mai ger, un ger nepermis.

O stea în cădere, alaiul de nuntă,
O nuntă de cioclii plătiţi a jeli,
Pornesc spre morminte cu paşii de ciută...
Ce false impresii! Un rol pentr-o zi...
Îşi scutură toamna, de jale, copacii,
Se tânguie ramuri sub lacrimi de ploi
Şi-alungă vânatul în noapte, gonacii,
Străini, lângă cruce, rămânem doar noi.

Drumul spre mâine, tăcut, îl umbrim...
Copac fără viaţă, bătrânul nost tată...
Şi noi, ca şi el, datori o să fim,
Să mergem stingheri către lumea cealaltă.
Ne doare tăcerea, am vrea să-i vorbim,
În gând poposeşte, apoi pleacă iar,
Pe margine gropii, mai tare-l jelim.
Ce tată, ce tată, ce tată aveam!

Cu priviire de ciută urmărim în tăcere,
Sărutăm prada morţii, un vulcan clocotim
Şi se naşte în noi ură, milă, durere,
Deodată, cu el în tăceri ne-nfrăţim.
Ne priveşte din neguri însetată de sânge
Cu nări tremurânde, ciuta – un vis
Şi în neguri ascunsă, zvârcolindu-se, plânge
Căci finalul vieţii-i va rămâne nescris.

Durere şi plânsul din ochi şiroind,
Tăcerea şi zvonul de nuntă deoadată
În viaţă şi moarte adesea nuntind
Fii-vor ori poate nu vor fii niciodată.
Cad frunze de miere din cerul beteag,
Trec vise şi temeri la maluri de pleoapă,
Te-ai dus printe îngeri, tăicuţule drag,
Te-ai dus printre îngeri măicuţa mea dragă.

Ne cheamă-n adâncuri râu galben de miere
Şi-n lacrimi de miere, copii, ne-ntrupăm,
În tocuri lăsăm neînscrisele semne,
Suntem verbe ce-n lume, ca un vis evadăm.
Ne-nălţăm în neant fulgi albi de lumină,
Cu noaptea de zgură fuzionăm repetat,
Pentru toată tăcerea nu e nimeni de vină,
Pentru toată durerea sunt doar eu vinovat.

Şi-un pas, ca o clipă, ne cheamă murind,
Ne arde iubirea – trecută pedeapsă,
Suntem doar o umbră, vulcan clocotind,
Ni-i poarta închisă, nu-i un drum către casă.
Aleargă prin umbre stihii... Pendulăm
Un ceaas peste timpuri departe de vreme
Şi plângem şi iarăşi haotic zburăm
Şi sufletul, trupul în rugă şi-l cere.

Şi-un pas, ca o clipă ne cheamă, murind,
Ne cheamă-n adâncuri râu galben de miere,
Durerea şi plânsul din ochi şiroind,
Cu privire de ciută urmărim în tăcere.
Drumul spre mâine, tăcut, îl umbrim,
O stea în cădere, alaiul de nuntă,
Se stinge lumina şi-n noapte pornim...
S-a frânt viaţa-n două, în trei, în o sută...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina ultimelor flori

Să fie vina toamnei ce ştiu că îi plăcea,
A razelor de Soare şi-a strălucirii lor
În trecerea prin norii ce par a le veghea
Căderea spre pământul de ele cerşetor?

Ori, poate-atâtea frunze ce cad, şi cad, şi mor,
Să fie vinovate şi gândul să-mi dezmierde
Cu amintiri din vremea când florile de dor
Priveau, cu duioşie, spre zări cuprinse-n verde.

Dar dacă-i vina zilei, dar dacă-i vinovat
Doar vântul ce înclină şi umple de fiori
O lume-n care toamna iubirea a lăsat
Ca ultimă lumină a ultimelor flori?

Nu ştiu de vină cine-i, dar e ceva lumesc
Şi-n visul meu apare, mai des decât oricând,
Spunându-mi că-i aproape, eu doar să-mi amintesc
De roza ce se-nalţă prin florile de gând.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşa secretă

În lumea ascunsă de ceţuri şi nori,
Ferită de rele şi ochi muritori,
Din mica poiană, se-aude un cânt
Ce, lin, se ridică pe aripi de vânt.

Se clatină frunze, atinse, pe rând
De sunete care, spre zare zburând,
Îşi poartă povestea ce pare un vis
Trezit dintr-un somn care-l ţine închis.

E-o mică prinţesă ce cântă în zori,
Punându-şi pe cap o cunună din flori.
O rază de soare o-nvăluie, cald,
Iar ochii-i lucesc în culori de smarald.

E straniu tabloul şi greu de descris,
Amestec de vis c-un real paradis:
Pădurea în care copacii zâmbesc,
Insecte şi păsări se joacă, vorbesc,

Din flori se înalţă şi zboară perechi
Mici zâne venite din timpuri străvechi,
Iar multe-animale se-adună, treptat,
În mica poiană... Un loc fermecat!

Ea vine adesea, din vechiul tărâm,
În care natura e doar caldarâm,
Copacii sunt blocuri, iar iarba-i gunoi,
Chiar râul e-asfalt cu maşini în şuvoi.

Cântarea de-acolo îi sparge-n timpan
Fragmente şi cioburi de zgomot duşman,
Iar aerul pare bolnav şi stingher,
Lipsit de lumină, de Soare şi cer.

De-acum, a-nvăţat cum să scape de chin,
Şi-nvârte o cheie ce pare-un suspin
În uşa secretă ce-o trece prin nori
Spre lumea de vis, unde-s alte valori.

O lume în care iubirea-i un cânt
Ce rar se aude acum pe Pământ,
O lume în care durerea-i trecut,
Iar timpul se scurge încet, neştiut.

Se-opreşte din cântec spre seară, deodat',
Aude un sunet continuu, ciudat,
Priveşte, tăcută, în spaţiul real,
Prinţesa ce doarme... pe-un pat de spital.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

De ce, când e soare, eu văd totu-n ceaţă?
De ce, când e ceaţă, eu ard totu-n soare?
De ce fericirea n-alintă, ci doare?
De ce moartea-şi are rostul ei în viaţă?

De ce lumea bună e doar o... scursură?
De ce orizontul pe toţi ne-amăgeşte?
De ce floarea vieţii în noi se-ofileşte?
De ce fericirea nu lasă, ci fură?

De ce sufăr, oare, când altul iubeşte?
De ce iubesc oare propria-mi durere?
De ce m-asurzeşte clipa-mi de tăcere,
Când un val la ţărmuri prin ochi se topeşte?

De ce cred în visuri, când visul mă minte?
De ce nu-mi las somnul să-şi facă lucrarea?
De ce-mi este-aproape mereu depărtarea?
De ce nu-mi las dorul să treacă-n cuvinte?

De ce caut timpul în larg de oceane?
De ce stâmpăr munţii c-o lacrimă-amară?
De ce, doar prin lacrimi, un rău se repară?
De ce-mi bate pulsul din nou în timpane?

De ce eu am parte doar de uşi blocate?
De ce plec în lume pe cărări imunde?
De ce merg de-o viaţă şi n-ajung niciunde?
De ce toate-n soartă-s mereu ocupate?

De ce-mi umplu viaţa cu trăiri confuze?
De ce oare altul n-are loc de mine?
De ce îmi e rău, în loc să-mi fie bine?
De ce greu mă doare un sărut pe buze?

De ce-mi fug de mine când n-am ce-mi mai face?
De ce nu las timpul să treacă cuminte?
De ce tac, când totu-i potop de cuvinte
Şi nu îmi las dorul să sufere-n pace?

De ce n-am, la toate, răspunsuri valide?
De ce caut zarea prin zări fără zare?
De ce fac din noapte o rază de soare?
De ce iau din soare doar miezul fierbinte?

De ce scriu, în mine, doar pagini uitate?
De ce-mi ard în palme doar focuri de gheaţă?
De ce-mi prind destinul c-un capăt de aţă?
De ce mă lumină doar miezul de noapte?

De-aş şti de ce-s astea întrebări vitale
Şi de ce lumina în ochi se aprinde,
De ce îndoiala pe om îl cuprinde,
Aş fugi de mine, mi-aş pieri din cale.

De-aş şti de ce gândul cade iar pe gânduri,
De-aş şti de ce clipa se trece-n uitare,
De ce-n zorii zilei o speranţă moare,
Aş ieşi din mine, m-aş preface-n vânturi.

M-aş duce-n nisipuri ca un vânt de dune,
Aş iubi-ndoiala ca pe-o zână rece,
Aş trăi iubirea ca pe-un dor ce trece
Şi doar cu uitarea, uitând, aş rămâne.

Dar cum toate astea n-au vreo raţiune
Şi nu poţi prin viaţă s-alegi altă viaţă,
Arzi, prin suferinţă, globul tău de gheaţă...
Omul una face, gândul alta-i spune.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adunând în suflet veşnicie

De mă duc cu gândul în trecut,
să privesc prin vreme încă-odată,
cât-aş vrea să-o luăm de la-nceput,
viaţă dragă-n amintiri păstrată...!

Chiar bătut de iernile prea reci
sau de toamnele-mbrăcate-n ceaţă,
alergând pe vechile poteci,
aş mai vrea să râd cu tine, viaţă.

Prin păduri de fag şi de stejar
noi cărări ascunse să mă cheme,
frunze dantelate de arţar
umbră să îmi fie peste vreme.

Sub înaltul cerului deschis,
peste văi ascunse între dealuri,
sufletul să-mi fie paraclis
gândului brodat cu idealuri.

Către viitor deschis zburând,
timpului să-i mai adaug zile,
prin fâneţe să privesc oricând
zâmbetul frumoaselor copile.

Şi privind spre chipurile lor
tinereţea vajnică să-mi fie,
să mă-mbăt cu apa din izvor
adunând în suflet veşnicie.

poezie de Corneliu Neagu din revista Armonii Culturale ISSN 2247-1545, ediţia din 21.04.2021
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mesager sânzian

Se simte un tremur, în noaptea adâncă,
Al ierbii umbrite din partea de deal
Ascunsă în taine ce trec un portal
Deschis doar o dată pe an, într-o stâncă.

Apar, ca din visuri, plutind, în tăcere,
Cu forme ce par mesageri în destin,
Fecioare desculţe, cu-aspectul divin,
Din gânduri pierdute-n luciri efemere.

Se-nvârt printre vorbe ce par un descântec,
În tremur frenetic, trecându-şi, agil,
Din braţe în braţe, firavul copil
Ce-n lumea de dincolo încă-i în pântec.

Îi pun coroniţă de flori sânziene,
Îi mângâie zâmbetul şi îl vrăjesc,
Punându-i pe frunte puteri ce-l feresc
De orice descânturi şi gânduri viclene.

Îi cântă destinul cu glasuri şoptite
Îi fac viitorul să-i fie deschis
La tot ce înseamnă frumos într-un vis,
Privirile-albastre să-i fie vrăjite.

Cuvinte să-i zboare spre lumea cea mare,
În versuri iubite de toţi ce le-aud,
În suflet să aibă doar verdele crud
Al anilor tineri şi plini de candoare.

Îl trec prin portal înspre partea-nsorită,
Fecioarele-s goale, sunt iele acum,
Pământul e ars, sânzienele scrum,
Prin focuri aprinse, în rouă călită,

Micuţa făptură se naşte când cerul
Trimite lumina, al soarelui dar,
Trecând în uitare al nopţii hotar
Şi poarta ce-ascunde în neguri misterul.

Când timpul, trecut printre gânduri, se cerne
Şi caută doar amintiri ce-au rămas,
Se-opreşte o clipă şi face popas
În mica poiană, în care-şi aşterne,

Din flori ce-mi răsar dintre gânduri mereu,
Un pat sânzian, căci copilul... sunt eu.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mesager sânzian

Se simte un tremur în noaptea adâncă
A ierbii umbrite din partea de deal
Ascunsă în taine ce trec un portal
Deschis doar o dată pe an într-o stâncă.

Apar, ca din visuri, plutind, în tăcere,
Cu forme ce par mesageri în destin,
Fecioare desculţe, cu-aspectul divin
Din gânduri pierdute-n luciri efemere.

Se-nvârt printre vorbe ce par un descântec
În tremur frenetic, trecându-şi, agil,
Din braţe în braţe, firavul copil
Ce-n lumea de dincolo încă-i în pântec.