După furtună

Există-atâtea insule!
Multe precum stelele de pe crengile copacului ceresc la miezul nopţii,
de unde meteoriţii sunt scuturaţi şi cad
asemenea fructelor în jurul goeletei numită Zborul Sorţii.
Dar toate lucrurile trebuie să cadă – aşa a fost întotdeauna –
de o parte Venus, de cealaltă Marte;
cad – şi sunt unice – aşa cum Pământul este unic,
o insulă-n marele-arhipelag al aştrilor.

Primul meu prieten a fost marea. Acum, este ultimul. Şi cel mai drag.
Acum mă opresc din vorbit.
Muncesc, apoi citesc, relaxându-mă sub felinarul prins de catarg.
Încerc să uit ce-a fost fericirea,
iar când acest subterfugiu devine inutil, urmăresc stelele.
Uneori sunt doar eu şi spuma mării tăiată de foarfecele vântului
înălbind puntea, şi luna deschizând
uşa unui nor, şi lumina stelelor deasupra mea.

Mai este şi un drum în siajul lunii care mă duce acasă.
Din adâncul mării îmi cântă o creolă cu ochi de peruzea.

poezie de Derek Walcott, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea este Istorie

Unde-ţi sunt monumentele, bătăliile tale, martirii?
Unde ţi-e memoria tribală? Domnilor,
într-o criptă străveche. Marea. Marea
le-a închis pe toate. Marea este Istorie.

La începuturi, aburi uleioşi se înălţau,
greoi ca haosul;
apoi, ca o luminiţă la capătul unui tunel,

a apărut felinarul unei corăbii –
şi aceasta a fost Geneza.
Apoi, au fost norii de ţipete,
rahatul, geamătul:

Exodul.
Oase lângă oase sudate de corali,
mozaicuri
cimentate de binecuvântarea umbrei rechinului,

acela a fost Chivotul Legii.
Apoi, din mănunchiul de raze ale soarelui
conectat la podeaua mării a venit

harpa rezonatoare a robiei din Babilon,
asemeni unui lanţ de albe ghiocuri încătuşând
femei înnecate,

constituind mai apoi brăţările de fildeş
ale Cântecului lui Solomon –
dar oceanul continua să întoarcă paginile albe

în căutarea Istoriei.
Apoi au apărut oamenii cu ochi grei ca nişte ancore
care se coboară afundându-se acolo unde nu sunt morminte,

tâlhari care frigeau juncani,
lăsând în urmă coaste carbonizate, frunze de palmier pe ţărm,
apoi spuma, înverşunatul pântece

al mareei înghiţând Port Royal,
iar acesta a fost Iona,
dar unde-i Renaşterea ta?

Domnule, este încuiată în nisipurile mării,
dincolo de recifurile truditoare
unde zac fregatele şi tunurile lor,

uită de ochelari, te voi ghida eu.
Totul este subtil şi submarin,
traversând colonadele de coral,

prin ferestrele gotice ale ventilatoarelor mării
acolo unde anghile solzoase, cu ochi de onix,
clipesc, îngreunate de juvaere, asemeni unei regine chele;

şi mai există acele bariere de peşteri
încrustate cu scoici,
care sunt catedralele noastre,

şi furnalele care germinează uragane:
Gomora. Oase măcinate de morile vântului
în calcar şi în mălai,

şi ele au fost Plângerile –
au fost cu siguranţă Plângerile,
nu au fost Istorie;

apoi au apărut, precum gunoaiele când seacă râurile,
trestiile satelor cafenii,
atârnând unele de altele şi congelându-se în oraşe,

iar seara, corurile musculiţelor,
şi, deasupra acestora, turlele
care străjuiesc pe Dumnezeu,

aşa cum a ne-a dezvăluit Fiul Lui, iar acesta a fost noul Testament.
.
Apoi, aplaudând, au sosit albe infirmiere
pe valurile progresului,
iar aceasta s-a numit Emancipare –

celebrări, bucurii –
dispărând repede
aşa cum dantelele mării se usucă în soare,

dar aceasta nu era istorie,
aceasta era numai credinţă,
pentru ca apoi fiecare rocă să se desprindă în propria naţiune;

apoi s-au ţinut sinoadele muştelor,
apoi a venit stârcul secretariatului,
apoi a venit buhaiul de baltă orăcăind în căutare de voturi,

licuricii cu idei strălucitoare
şi liliecii propulsaţi ambasadori,
şi paraziţii, poliţie în kaki,

şi omizile în robe de judecători
examinând cu atenţie fiecare caz,
şi apoi urechile întunecate ale frunzelor –

şi prin chicotitul sărat al rocilor,
fiecare cu piscină proprie, se auzea sunetul,
ca un zvon lipsit de ecou,

al Istoriei începând cu adevărat.

poezie de Derek Walcott, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină deasupra mării

Motto
"Din când în când toţi ne pierdem câte un pic.
Prietenii sunt singurul drum pe care ne întoarcem acasă".

A fost o vreme când, pierdut şi lipsit de apărare,
Viaţa mi se scurgea de-a dreptul la-întâmplare;
Neştiind încotro mă-îndrept în noaptea mare,
Eram cu totul la cheremul sorţii.

De nicăieri, o rază de lumină, -n faţa mea,
A spintecat noaptea fără lună, fără-o stea –
Iar eu am putut, extrem de clar, vedea
Drumul spre liman, spre izbăvire.

Am întors nava cap compas spre coastă
Şi, căutând scăpare de pe marea vastă,
Am urmărit, în clipa din toate cea mai fastă,
Mâna luminoasă care-mi arăta printre valuri calea.

Ajuns la mal, în miezul nopţii de coşmar,
Drept în faţa mea, sus, de pe coama unui deal,
Îmi făcea cu ochiul, zâmbind, lumina unui far...
Apoi, prietenii m-au dus acasă.

poezie de Robert S. Bise, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singură în sala întunecată

Singură în sala întunecată
Marele spectacol e doar pentru mine
Pe scenă sunt toate stelele lumii
Dar lumina lor nu mai vine.

A fost oprită de nu ştiu cine
Şi nu ştiu de ce şi nu ştiu până când
Şi în sala pustie în care stau
Se aud stelele plângând.

Nu ţipa, mi s-a spus, să nu faci panică
Lucrurile trebuie luate aşa cum sunt
Şi eu nu ţip si nu încerc să fug
Eu intru liniştită în pământ.

poezie de Ileana Mălăncioiu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele

ce sunt stelele? am întrebat
cu toate că nu aşteptam nici un răspuns

stelele sunt licuricii cerului
care se nasc, trăiesc şi mor în fiecare noapte

stelele sunt globuri mari de foc
în care ard toate părerile de rău, toate amăgirile

stelele sunt vestitorii împlinirii dorinţelor
atunci când când cel ce se roagă chiar crede în tăria rugăciunii

stelele sunt tovarăşii de drum ai lunii
să nu se plictisească nopţi de-a rândul în singurătate

încă nu ştiu ce sunt stelele, dar ştiu că toţi oamenii frumoşi
ne privesc din adâncul nopţilor şi ne veghează

poate, cândva, voi fi şi eu o stea...
poate

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt izvorul de schimbare pentru mine şi pentru cei din jurul meu, eu sunt cel care decide, eu sunt cel care sufăr, eu sunt cel care mă bucur, şi nimeni nu îmi poate spune cum trebuie să fiu şi ce trebuie să fac, ce este în mine este cu mult mai puternic decât ce este în lume, aşa m-am născut şi asa am să mor, precum un meteorit care a făcut din noapte zi, ca mai apoi să se stingă la orizont.

Marius Torok
Adăugat de Marius Torok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colindul ramurilor de alun

O plângi pe mama-n seara de Ajun,
Vei plânge şi în ziua de Crăciun,
Vei plânge poate fraţii, poate taţii,
Aşa, neputincios, precum damnaţii.

Şi totuşi o lumină nefirească
Pe fruntea rece să se prăbuşească,
Nu este nici din cer, nici din pământ,
Ci este din al lor ultim cuvânt.

Auzi colindătorii la fereşti,
Sub fulgii care ning ca în poveşti,
Auzi cum vocile în tine cad
Spre seară, când te-aşezi pe lângă brad.

Şi rupi din pâinea caldă din cuptor,
Apoi zâmbeşti ca un umil actor,
Gândind că fulgii care cad pe drum
Sunt mult mai calzi decât eşti tu acum.

Să laşi lumina asta nefirească
Pe fruntea rece să se prăbuşească,
Prieten drag, sub ramuri de alun,
Nu este nimeni singur de Crăciun...

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Greşeli, schimbări şi ajutor

Fac asta din dorinţă,
O fac din neputinţă,
Căci sunt o simplă fiinţă
Ce simte suferinţă.

Fac asta cu folos,
O fac cât mai frumos,
Dar simt că merg în jos,
Şi-o fac mai dureros.

Încerc s-o fac mai bine,
Gândindu-mă la tine,
Dar lacrimi cad puţine
Şi frica nu mai vine.

Şi aud că vrei să-mi ceri
Să încerc din răsputeri,
Să renunţ la zeci poveri,
Să n-am parte de dureri.

Dar n-am vrut să fie-aşa,
N-am vrut să uit de ea,
Iar atunci când ea pleca,
N-am vrut a mă schimba.

Cu gându-n stele m-am trezit,
Asta nu-i ce mi-am dorit,
Am uitat tot ce-am iubit,
Am uitat tot ce-am simţit.

Am greşit, am realizat,
M-ai ajutat, nu mi-a păsat,
Dar când pe uşă ai plecat
Nimic frumos n-a mai durat.

Şi-acum când ştiu unde greşesc,
Acum când ştiu ce îmi doresc,
Încerc din nou să-mi amintesc,
Încerc mereu să te găsesc.

Am uitat tot ce-a durut,
Nu mai am ce am avut,
Şi-ncep să simt ca la-nceput,
Dar prea târziu, te-am pierdut.

Am fost mereu un gânditor,
Am fost mereu un visător,
Am fost mereu un luptător,
Dar acum cer ajutor.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri de Crăciun

Cad din cer atât de singuri
Fulgii peste-al meu Crăciun,
Se aşează peste muguri
De tăceri care îngân

E doar linişte, Crăciunul,
Ce-a intrat în casa mea,
El cu mine fac tot unul,
Adunat cu vremea sa.

Cad din cer stele de noapte,
Nu prea multe doua, trei,
Sunt răzleţe şi sunt toate
Ale mele şi-au văpăi.

Cad aşa, însingurate,
Întind mâna să le prind,
Sunt prea sus şi sunt departe,
Cad arzând şi-apoi se sting.

Caut prin casă şi cotloane
Poate mai e cineva,
E-o lumină ce nu doarme,
A trimis-o luna mea.

Cad din cer atât de singuri
Fulgii care m-au albit,
Câte toamne, câte geruri,
Doamne, singur-am trecut.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La ceas de sărbătoare

Azi am mai prins un trandafir
În buchetul drag al vieţii mele
Şi mulţumind lui Dumnezeu
De darul de el hărăzit,
De puiul drag ce mi-la dăruit,

Acum, la ceas de sărbătoare, nu îţi cer palate sau averi,
Mai dă-mi vreo câţiva ani puteri
Sau lasă-mă aşa cum sunt
Să-mi văd cu drag puiul crescând
Şi din iubirea mea de mamă
Dându-i un sfat de bună seamă

M-ai înzestrat, Doamne, pe lume
Cu dar, talent, dar şi cu supărarea
În viaţa mea mi-ai dat o alinare
Şi lângă mine am cea mai scumpă floare
În viaţa asta nimic nu îţi mai cer
N-am să dezleg acest mister
M-ai înzestrat cu daruri sfinte
Mândria mea pe lumea asta este că sunt părinte

Pe ale vieţii spumegate valuri
Ce ne trezim prea obosiţi la mal
Şi nu vedem că marea noastră
Îşi spumegă grăbit ultimul val
Pământul tot e plin de alge
Vaporul îşi trage negrele catarge

Şi ne trezim în iureşul furtunii
Albit de sărurile uitării
Într-un carnagiu infernal
Trecuţi de jumătatea vieţii
Ne îndreptăm spre anii duri ai bătrâneţii
Nostalgic ne amintim de tot ce-a fost
Cum trece timpul, nu ai habar
Şi ne trezim pe puntea vieţii,
Fiind cel mai singuratic marinar.

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portretele

Pe masa mea am trei portrete,
Ce le privesc ades, când scriu.
Imagini, care-mi spun discrete
Ce-am fost, ce sunt şi ce-o să fiu.

Întâiul, rupt şi plin de pete,
Lipit de mult pe mucava,
M-arată un copil cu plete
Aşa precum am fost cândva.

Al doilea - ce mai podoabă!
Batjocorit şi el de fum,
M-arată trist, cu faţa slabă,
Bătrân, aşa cum sunt acum.

Iar cel din urmă e un craniu
Răpit odihnei din sicriu.
O hârcă, ce-mi arată straniu
Portretul meu: cum o să fiu...

poezie clasică de Radu D. Rosetti
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul

Cât de mic este pământul
În acest lung univers;
Unde nu pătrunde gândul
Nici măcar un singur vers.

Doar pământu-i plin de viaţă
Într-o oază de-ntuneric;
Unde-i ca un fir de aţă
Visul nostru, tainic feeric.

Universul căt de mare
Este mort, este pustiu;
Doar pământul nostru-n zare
E un corp ceresc, dar viu.

Ah! e viaţă, Ah! Ce bine,
Pe pământul meu cel bun;
E ca mierea de albine,
Visul meu ce-l simt acum.

Din pustiul întuneric
Viaţă dulce a ieşit,
Pe pământul meu himeric
Unde eu sunt otrăvit.

Otrăvit sunt de-o tristeţe;
De-o tristeţe-aşa de dulce
Căci vii tu, bătrâneţe!
Şi nimic nu pot a duce.

Căci de mii de ani încoace
Tot se naşte spre-a muri,
Şi totul din nou se-ntoarce,
Din pământ, de unde vii!

Şi ce tainică durere
Este în sufletul meu;
Căci pământul e plăcere
Când te duci la Dumnezeu.

Şi pământu-acesta mare
E-un fior înţepător;
El te naşte, el nu moare,
Şi te lasă călător.

Călător în lumi de vise
Fiecare-i pe pământ...
Iar luminile sunt stinse
În adâncul meu mormânt.

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa devreme

Ceva care nu a mai fost niciodată,
care este acum
şi care apoi, iarăşi, nu va mai fi,

căruia îi sunt observator
(observator care, de asemenea, nu va mai fi) –
dar care observă parcă din eternitatea
cea fără de timp
momentul de acum:

vânzătorul care a încheiat o afacere,
femeia tânără care l-a plătit,
fetele de liceu cu buze roşii, îndrăzneţe, un pic timide,
fetele de la ghişeu în pauza pentru cafea,
barbaţii macho;

toţi bătând maşinal
apa în piua celorlalţi,
inconştienţi de mâna timpului

care face ca toate lucrurile să dispară, să pălească,
să cunoască schimbarea.
Iar ei trăiesc astăzi ca şi cum sunt eterni,
deşi sunt aici doar pentru o zi.

Iar eu observ – şi sunt ca ei
doar pentru o zi.

poezie de Louis Dudek, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea nu pierde nimic

MAREA este întinsă.
Marea îmbrătişează ţărmul din Chesapeake, sub soarele apusului,
şi ultima stea, dimineaţa, deasupra culcuşurilor de stridii,
şi bărcile întârziate-n larg ale oamenilor singuri.
Cinci case albe pe-o fâşie îngustă de pământ... cinci zaruri în căutarea şansei.

Nu demult... marea era întinsă...
Iar astăzi marea nu a pierdut nimic... ea păstrează totul.

Sunt înnebunit după mare.
Fac cântece despre mare, plâng toate plânsetele mării,
am uitat atât de multe cântece-ale mării şi-atât de multe plânsete-ale mării.

Sunt înnebunit după mare.
La fel, cei cinci oameni cu care-am împărţit, odată, un peşte fript
într-un cort din prelată pe timpul unei furtuni de nisip.

Marea ştie mai multe despre ei decât ar putea şti vreodată ei înşişi.
Ei ştiu doar cum îmbrăţişează marea şi că nu-ţi mai dă drumul niciodată.

Marea este întinsă.
Marea trebuie să ştie mult mai multe lucruri decât oricare din noi.

poezie clasică de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ea

Tocmai acum, tocmai acum
când o iubesc cel mai mult,
tocmai acum am minţit-o.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea ţine cel mai mult la mine,
tocmai acum am umbrit-o.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea se gândeşte la mine fluier a pagubă.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea e cea mai frumoasă de pe lumea
stelelor mele,
orbesc.
Tocmai acum, tocmai acum
când îi simt graţia
străbătând toate zidurile oraşului
surzesc.
Tocmai acum, tocmai acum
când simt că ei îi este dor de mine
îmi jignesc prietenii
nemaisuportând cât de dor poate să-mi fie de ea.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea îşi calcă de drag de mine
rochia în carouri,
eu stau şi curăţ lănci cu benzină
ca să le azvârl în animale şi în vulturi.
Tocmai acum, tocmai acum
cind ar fi trebuit să fiu
cuprins de o tandră alergare,
mă prelungesc în vis
de frica de a fi fericit.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea iradiază de lumina inimii ei,
citesc despre toate novele
şi toate stelele explodate
şi mă lungesc cât cea mai lungă stradă din oraş
şi mă asfaltez
şi mă îmbrac în ninsoare şi gheaţă,
mai ales în gheaţă,
maii ales în gheaţă, mai ales în gheaţă,
ca ea, scumpa şi divina de ea
trecând să alunece
şi să cadă şi să-şi rănească glezna,
pe care, doamne,
de atâta vreme nu i-am mai sărutat-o.
La urma urmei,
cine are curajul să sărute o gleznă
dacă ea nu şchioapătă?!

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Mara
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Stelele nu cad pe jos
Să fie strânse într-o poală.
Nu sunt nici ciobul cel sticlos
Ce fuge de la sticla plină/goală.

Nu sunt frământul prea lutos
Să strice robusteţea la o oală.
Stelele nu cad pe jos
Să fie strânse într-o poală.

Sunt spicul plin în lanul cel mănos
Pe zariştea senină şi ovală.
Sunt diamant pe cerul preanoros
Şi sunt lumina cea astrală -
Stelele nu cad pe jos...

poezie de Maria Tonu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rocadă

Visez, uneori, că sunt regină, peste inima ta, că
un pion, foarte slab, mă urmăreşte, cu un revolver, calibru mic,
de la izvor şi pădure, ca vânatele!, de ce să nu..
şi, atunci, speriindu-mă,
fiindu-mi frică,
te iubesc într-un tren mic, care trecuse pesemne pe la tine prin inimă;
şi apoi prind aripi, mă ridic deasupra lumii, cum se ridicau stelele,
pesemne, la începuturi, între ele, milioane de ani lumină, cineva a împins foarte tare stelele, sau le-a dăruit zborul, trenuri de stele şi maici se rotesc.
îţi invoc pieptul şi sângele
şi
îţi spun să mă cauţi, raniţa e în spatele tău, deşerteaz-o de numeroasele mere amare
căci a venit primăvara, cu-a ei ştiinţă în dragoste...
îmi pare că teama Isoldei
e în picătura licorii
care nu ajunge la cine trebuieşte...
cum se mai scutură, peste noi, furtunoasele mame ale fructelor, cu toate petalele...
nu este oare
petala
măicuţa cea mai adevărată a unui fruct?
cum se mai scutură, peste tot, furtunoasele maici ale fructelor...
umplu toată România de o ploaie şi de o nepricepere fadă... cad peste pârâiaşe, dezordonate,
sfinţindu-le... dar noi nu ţinem, în cord, chipul fals!
visez uneori că mă
umpli
de humă
că doar pentru tine mă întind pe scenele vieţii, cu pietre peste inimă,
să vedem odată
cum se umplu, din nou, iubirile cu sevă, cuminţenia iubirii
se hrăneşte, pesemne, din piept;
iubeşte-mă!
să vedem, odată,
de unde începuseră stelele să priceapă rotirea, peste trandafiri,
binecuvântându-i.

Iubirea pesemne începe de la un tren care soseşte;
dai hrană;

Îţi spun, nu te mai roti atât peste inima mea simplă,
ca un rege,
doar caii liberi sunt regi şi regine, eu sunt doar un ceas de perete,
o stea,
şi o inimă,
pisicosule, ce eşti, şi pahar plin de fructe!
o pisică!
îmi imaginez
doar,
simbolistica spaimelor;
este la tine în palmă,
egretă ce eşti, o egretă!
îndrăgosteşte(-) mă!
în înfricoşarea mea molcomă.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Ce e de făcut dacă nu mă recunosc?
Nu sunt nici creştin, nici evreu, nici musulman;
Nu sunt nici din est, nici din vest, nu sunt nici ţărmul, nici marea;
Nu sunt nicio comoară a Naturii, nici stelele din cer;
Nu sunt nici pământul, nici apa, focul sau aerul;
Nu sunt nici cerul, nici noroiul;
Nu sunt din India, China, Irak sau Kharasa;
Nu sunt al acestei lumi, dar nici al celeilalte;
Nu sunt al Paradisului şi nici al Iadului;
Nu sunt nici Adam, nici Eva, Eden sau Rizvan.
Locul meu este unde nu este niciun loc,
Urma mea este fără urmă;
Nu sunt nici corpul, nici sufletul, pentru că eu aparţin Preaiubitului meu.
Am renunţat la dualitate şi am văzut amândouă lumile ca fiind doar una,
Doar pe Tine Te caut, pe Tine Te ştiu, pe Tine Te văd, pe Tine Te chem.
Tu eşti cel dintâi, ultimul, cel din exterior şi cel din interior,
Nu cunosc pe nimeni decât pe Tine, Cel Care Eşti
Cupa iubirii mi-a umplut sufletul, iar cele două lumi mi-au scăpat din mână.

poezie celebră de Rumi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

JOACA CU TIMPUL

Mă joc cu timpul!
În fiecare dimineaţă,
Deschizându-mi pleoapele cu greu,
Îmi trebuie un lung moment
Ca să îmi vin în fire
Şi să îmi dau seama
Unde şi în ce timp sunt eu.
Mă joc cu el,
Se joacă cu mine,
Ieri a fost mai volubil,
Astăzi, de angoase-i plin,
Dar ştiu că nimic din ce-a fost
Nu mai pot retrăi,
Aşa că încerc să găsesc
Punctul de unde din nou
S-o pornesc.
El, timpul, este frivol,
Cât ai clipi pleacă în zbor
Şi mă trezesc gârbovită
Şi cu sufletul gol.
Joaca cu timpul,
O iluzie, cu dorinţe avide
De nemărginire,
A fost ieri, a fost azi,
Dar, fi-va şi mâine?

poezie de Luci Ţunea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jen: Plec, Dawson. Dar înainte de a pleca aş vrea...
Dawson: Dar, Jen...
Jen: Nu, nu, ascultă-mă, te rog. Bine? Asta pare să fie ziua adevărului şi este rândul meu acum. Mi-am pierdut virginitatea la 12 ani cu un tip mai mare decât mine care m-a îmbătat. Nu-mi amintesc numele lui. Dar după ce m-am speriat pentru prima dată de o posibilă sarcină, am început să iau anticoncepţionale şi foloseam prezervativ de cele mai multe ori sau uneori, nu ştiu, nu mi-e clar. Beam foarte mult şi leşinam şi tot aşa. Mi-am început viaţa sexuală prea devreme şi nu doresc asta nimănui. Adică sexul la o vârstă atât de fragedă este întotdeauna o idee proastă. În cele din urmă am fost prinsă făcând sex în patul părinţilor mei. Fetiţa lui tata făcând sex în faţa lui. Încă nu mă poate privi în ochi, dar m-a trimis la 200 mile depărtare tocmai ca să nu fie nevoit s-o facă. Dar nu mai sunt fata aia. Nu am fost niciodată, dar nu sunt nici imaginea de alba-ca-zăpada pe care mi-ai creat-o tu. Sunt undeva la mijloc şi încerc să mă descopăr.
Dawson: Jen, nu e vorba de tine. Sunt doar inhibiţiile mele prosteşti. Părinţii mei au o viaţă sexuală nebunească, iar eu, eu am folosit-o pentru a măsura fericirea lor.
Jen: Sexul nu aduce fericirea.
Dawson: Ştiu. Acum ştiu asta.
Jen: Îmi pare rău că te-am minţit, dar nu mă pot scuza pentru trecutul meu. Adică am învăţat ceva din el, sunt o persoană mai bună, m-a adus unde sunt acum. Şi asta e şansa mea să o iau de la capăt. Este şansa mea şi ar fi drăguţ dacă m-ai susţine.
Dawson: Cu o condiţie!
Jen: Care?
Dawson: Să mă ierţi, Jen, deoarece comportamentul meu nu poate fi răscumpărat şi nu merit pe cineva atât de pasional şi deschis şi sincer şi frumos ca tine.(Se îmbrăţişează.) Încă o dată?
Jen: Aham.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-a lungul secolelor din nou şi din nou, descoperirile cosmice ne-au retrogradat imaginea de sine. Cândva Pământul era considerat din punct de vedere astronomic ca fiind unic, până când astronomii au aflat că Pământul este doar o altă planetă care orbitează în jurul soarelui. Apoi, noi am presupus că Soarele este unic, până când am aflat că stelele nenumărate de pe cerul nopţii sunt şi ele sori. Apoi am presupus că galaxia noastră, Calea Lactee, era întregul univers cunoscut, până când am stabilit că nenumăratele lucruri difuze de pe cer sunt alte galaxii care împânzesc peisajul universului cunoscut de noi. În prezent, cât de uşor este să presupunem că un singur univers este tot ce există. Totuşi, teoriile emergenete de cosmologie modernă şi continua reafirmare a improbabilităţii că ceva este unic, ne cer să râmânem deschişi la ultimul asalt asupra pledoariei noastre pentru unicitate: universuri multiple, altfel cunoscute drept "Multivers", în care universul nostru este doar unul din nenumăratele baloane care se desprind mai departe din structura cosmosului.

citat din Neil deGrasse Tyson
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!