Să se fi "stricat" Busola?

Cuvântul scris e-a Tatălui din cer scrisoare, trimisă nouă celor jos de pe pământ,
Busola pelerinilor care-au pornit pe drumul ce duce-n patria de sus, în cerul sfânt.
Dar cât de curioasă e de-atâtea ori busola, că-ţi vine tot să crezi că-i eronată,
Căci tocmai când te-aştepţi cel mai puţin, atunci primeşti un fel de pedepsire drept răsplată.
Păi să vedeţi: din doisprezece fii ai lui Israel, Iosif a fost şi fiu, şi frate cel mai bun din toţi.
Ceilalţi ai lui s-au dovedit a fi până la urmă răi şi ca fii, răi şi ca fraţi - şi pe deasupra hoţi şi mincinoşi.
Şi într-o zi, îl cheamă Israel pe Iosif şi îl roagă: "Te du în câmp la fraţii tăi şi-mi adu veşti;
Ei sunt plecaţi cu turma la păscut de multă vreme; mergi dar, te rog, şi vezi cum îi găseşti".
Iosif n-a stat la gânduri, nici să-şi facă socoteala la drumul lung şi soarele fierbinte din pustie.
Căci el iubindu-şi deopotrivă tatăl lui şi fraţii, tot ce făcea legat de ei făcea cu bucurie.
Şi-acum priviţi: răsplata Domnului pentru-altruismul lui e-o groapă cu noroi. Apoi, urgie,
Vândut ca sclav la nişte trecători călări pe drum, o ceată de ismaeliţi, de negustori.
Dar bine, Doamne, nu Te supăra că-Ţi facem întrebare: aşa cinsteşti Tu pe copiii Tăi ascultători?
Şi în sfârşit, ajunge sclav la domnul Potifar. Aici din nou, se dovedeşte credincios în ascultare.
Anii-au trecut şi Iosif e de-acum un tânăr chipeş, căruia doamna Potifar îi da mereu târcoale.
A încercat tot ce i-a stat ei şi în gând, şi-n minte, dar nu i-a reuşit deloc să-l tragă la curvie,
Căci chiar de nu erau evrei să-l urmărească-acolo, sfinţenia-i era lui Iosif totuşi vie.
Şi într-o zi, cucoana Potifar, pândind prilejul, îl prinde pe evreu să-l tragă iară;
Dar ce credeţi că face-atunci tânărul Iosif? Îşi lasă haina-n mâna ei şi fuge-afară
Plin de nădejdea sfântă şi îndreptăţită a unei răsplătiri, dar mai ales o-ncurajare.
Ştiţi ce-i trimite Dumnezeul lui din cer şi-acum? Ruşine, suferinţă pe nedrept şi închisoare.
Acum, uitaţi-vă voi singuri şi gândiţi: ce-ar fi putut să facă Iosif mai frumos şi mai dumnezeiesc
Şi cum altfel ar fi putut mai bine să cinstească Cuvântul Sfânt al Tatălui de sus, ceresc?
Desigur, nici chiar Tatăl cel ceresc veghind din ceruri n-ar fi pretins o biruinţă mai încununată.
Şi totuşi, pentru ce atuncea, Doamne, Tu-i dai ruşine, durere şi închisoare drept răsplată?
Cu întrebare-aceasta şi nedumerirea-n gând, să-l urmărim pe Iosif şi o să vedem că nu Scriptura
E eronată şi ne-apare-atât de curioasă, ci noi, că nu-i citim până la capăt toată-nvăţătura.
În închisoare, Iosif şi aici o duce bine, căci Domnul poate să îţi facă prieteni chiar şi pe vrăjmaşi
Dacă atunci când orişicât de curios S-ar comporta cu tine, nu te revolţi, ci tot ce vrea, aceea tu îl laşi.
Şi iată, o speranţă de eliberare se iveşte, dar vai, ce trist! Şi-aceasta, ca şi celelalte, l-a-nşelat.
Paharnicul, când s-a văzut din nou afară-n libertate, de Iosif şi de rugămintea lui fierbinte a uitat.
Acum, vă rog, să fiţi cu multă luare-aminte, căci cele ce urmează s-auzim pe mai departe,
Va fi lumina care unora din cititorii-acestor versuri de-un mare ajutor şi har le face parte.
Vedeţi? De-a lungul celor treisprezece ani de nedreptăţi, tânărul Iosif le-a-ndurat pe toate
fără-mpotrivire. Dar în străfund, acolo unde numai Domnul vede şi cunoaşte, ca o speranţă, ca un fel de licărire
Mocnea nestins, dar totdeauna gata să învie, nu răzbunare, ci să-şi scape viaţa căuta,
Necunoscând secretul tainic al păstrării vieţii, că numai cei ce ştiu s-o dea o pot păstra.
Şi-acum, când experimentează ultimul eşec în închisoare, întâia oară în cei treisprezece ani de încercare
Dă Domnului nu doar voinţa vieţii, ci însăşi viaţa, lăsând ca Domnul să-i aducă El când vrea eliberare.
Abandonându-şi Iosif planuri, acţiuni şi scheme de-ale sale, iată că intervine Domnul cu-ale Lui,
Şi ce n-a putut Iosif demonstra în treisprezece ani, arată Domnul într-o clipă prin lumina cerului.
Iar Domnul face mult mai mult, nespus mai mult acuma, căci El nu-l dovedeşte numai că-i curat,
Şi-apoi nici nu Se-opreşte după-aceea numai la simplul fapt că de-nchisoare şi sclavie l-a scăpat,
Ci-l face domn, stăpânilor peste imperiul mondial, salvând prin el pe lumea de atunci de la pieire.
Iar toţi ce care până-atuncea l-au nedreptăţit, şi dâra carului care-i purta i-o sărutau cu umilire.
Dar toate-acestea, orişicât de minunate ni s-ar prezenta, când ne gândim la ce-a putut să-l folosească Dumnezeu apoi,
Muţi de uimire, vom striga şi noi cuprinşi de adorare: "O Doamne, ia-ne-n şcoala asta şi pe noi, da, şi pe noi!"
Iosif ajunge să salveze viaţa-ntregului Israel din foametea ce bântuia atuncea pe pământ cumplit,
Simbolizând pe-Acela care-aduce lumii viaţa, din sfânta viaţă care la Golgota S-a jertfit.
Ajuns ca cel mai mare demnitar în fruntea ţării, după cei treisprezece ani de încercări,
Se dumireşte că răbdarea nedreptăţilor e calea a tot ce este har divin şi binecuvântări.
Abia acum, făcând retrospectiv o analiză, el vede cât de înţelept Domnu-a lucrat,
Când îl trimite rob la Faraonul care, altfel, evrei la curte n-ar fi acceptat.
Şi-apoi, când vede că nu fraţii lui, ci Domnul, i-a rânduit tot drumul ne'nţeles la început şi greu,
Le spune: "Domnul m-a trimis ca să vă scap de moarte. El m-a făcut să fiu aici ca Dumnezeu".
O, Doamne! Vrem să învăţăm şi noi de astăzi să pierdem propria noastră viaţă, ca apoi,
Reînviind-o Tu, s-o reproduci prin înmulţire-n alţii, făcându-ne un Iosif pentru cei de lângă noi.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Istoria lui Iosif

Cunoaşteţi voi, copii, povestea
Cu băieţelul cel cuminte,
Cu fraţii lui mânjiţi de sânge,
Invidioşi şi fără minte?
Aţi auzit cumva de-un tată
Albit de griji în cortul său?
Un tată bun cu toţi copiii
Ce seamănă cu Dumnezeu?

Aţi învăţat despre vânzare
Despre cămile şi arginţi?
De Ruben, Simeon şi Iuda
De Iosif, floare între sfinnţi?

Icoană vie a fost Iosif,
A lui Isus, smeritul Miel.
Acestea s-au numit, în Carte,
Istoria lui Israel.

Iosif, favoritul tatei,
Nu era, vai, şi al gloatei
,, Fraţii" l-au privit ciudos,
Pentru că era frumos.

Ei n-au înţeles decât
Că el trebuie-omorât,
Pentru că, din cer, un vis,
Măreţie i-a promis.

Providenţa l-a salvat
Şi pe aripi l-a purtat
Spre-mplinirea visului,
Căci nimic în lume nu-i

Să oprească un plan divin.
Lanţuri, umilinţă, chin
Toate-acestea l-au condus
Către patria de sus!
............
Plecând, supus, din cortul părintesc,
Pe câmpul plin de ierburi şi primejdii,
Ajuns apoi la groapa de gunoi,
Îngenunchiat, în umbra deznădejdii.

Apoi, cu nepăsaare aruncat
În groapa mai adâncă a sclaviei,
De-acolo şi mai jos a fost împins,
În ghierlă, şi mânjit de calomnie.

Dar să nu crezi că Domnul l-a uitat,
Căci toate au fost doar trepte către tron.
Cu darul său de prinţ şi de profet,
Ajunse Iosif domn, ca Faraon.

După mulţi ani de griji şi de uitări,
Mânaţi de lipsă mare şi de foame,
Cei zece fraţi pornesc către Egipt
S-aducă pâine la copii şi mame.

Ajunşi la domnitor i se închină
Ca stelele din visul dus cu anii,
Iar el cu gânduri bune îi încearcă
Le dă merinde dar le dă şi banii.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosif, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: Iată, "Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui: Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu". Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.

Sfântul Matei în Sfânta Evanghelie după Matei, 1:18-25
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fraţii lui Iosif

Seceta ardea pământul,
Cum spuse-n vis Cuvântul.
Spre Egipt, ca să ia hrană,
Se porni o caravană
Dinspre-ale lui Iacov case.
Numai Beniamin rămase.
Iosif de cum i-a văzut
Pe toţi i-a recunoscut.

Dar, ţinându-şi bine firea,
Le-ascultă istorisirea
Şi, oprind din ei pe unul,
Le dădu spre casă drumul...

După ce grâul sfârşiră
Fraţii înapoi veniră,
De-astă dată însoţiţi
De Beniamin şi smeriţi.

Domnul pe vicleni i-ncurcă,
Iar pe cei smeriţi îi urcă.
Să-I păzim învăţătura,
S-alungăm din suflet ura!

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

El domină Universul

A murit Învăţătorul sus pe cruce atârnat
Şi mormântul l-a primit de la omul cel bogat
Împlinindu-se cuvântul spus de vremuri prin Isaia
Ce-a văzut de mult în urmă moartea Domnului— văpaia
Sferinţelor cumplite prin care Isus va trece
Până trupul Lui ucis va vedea ţărâna rece
Iosif din Arimateea ucenic dar pe ascuns
I-a fost Domnului în viaţă ascultându-l pe Isus
El i-a oferit mormântul în care l-a aşezat
Pe Cel mort — ucis pe cruce — al vieţii împărat

Iar sabatul înfăşoară tot ce este-n Israel
Trupul Domnului rămâne în mormânt dar singurel
Sărbătoarea azi pulsează şi pe lamele de vânt
Se naşte o întrebare căci al vieţii Sfânt Cuvânt
A trecut din astă viaţă împlinind deplin Scriptura
Şi acum fără de suflare în mormânt îi e Făptura

Cine dar l-a dat la moarte şi cine l-a osândit
Numai bine în viaţă când Isus a-nfăptuit
Pe cei prinşi de duhuri rele pe atâţi i-a dezlegat
Şi-o viaţă nouă viaţă sfântă la atâţia El le-a dat

Pe cei prinşi de atâtea boli crude şi înverşunate
Isus i-a scăpat de ele şi le-a dat iar sănătate
Celor orbi le-a dat vedere muţilor le-a dat cuvânt
Pe leproşi i-a curăţat — i-a salvat cu-a Lui Cuvânt
Orice boală şi durere El Isus a vindecat
Iar pe cei săraci în braţe Domnul Însuşi i-a luat
Numai bine orişiunde Hristos Domnu-a-nfăptuit
De ce oare dar atunci a fost iată răstignit
Când atâtea mii de oameni în pustie-a săturat
Pâine peşte din belşug l-atîţi Domnu atunci le-a dat
Şi-a făcut doar numai bine pentru atâţia din popor
De ce oare condamnat a fost iată de sobor

Unii dintre ei au spus că li-e frică de romani
Din a Lui Isus pricină s-or preface în duşmani
Şi-or veni ca să distrugă ţara-ntreagă chiar şi neamul
Asta este o acuză pentru care l-au ucis pe Domnul
Dar ce-a spus Hristos Mesia totul iată s-a împlinit
Israel atâta vreme în lume-a fost izgonit
Şi aproape două mii de ani Israel a fost exclus
Din a lui patrie sfântă după cum Domnu a spus
Căci Isus este în toate Creator şi Domn al vieţii
El domnină Universul dar şi zorii dimineţii
Mâna Lui ne-a plămădit din ţărână cu iubire
Cu Tatăl Lui Cel Prea Sfânt ca noi în neprihănire
Să trăim în ascultare viaţa noastră pe pământ
Căci am fost iubiţi în toate de al Tatălui Cuvânt

A murit Isus pe cruce plătind vina omenirii
Ca să fim salvaţi pe veci smulşi din apele pieirii
Hristos ne este salvare pe El de îl ascultăm
Evenghelia cea Sfântă Îndreptar de o avem
Căci un singur Nume este mântuirea s-o primim
E Isus Hristos Mesia fraţii Lui pe veci să fim

De ne-ncredem dar în El şi doar El ne este ţintă
Vom intra odată-n cer — cu Isus la a Sa nuntă

poezie de Ioan Daniel Bălan (7 aprilie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Familia lui Iacov se duce în Egipt

"Să cred, sau să nu cred?", gândea bătrânul.
Să mai trăiască Iosif cel pierdut?
E-adevărat, Neftali, Ruben, Iuda?
E-adevărat că voi mi l-aţi vândut?
Ce minunată dragoste divină
A transformat necazul în lumină
Şi-a pregătit o zi de revedere,
Care să şteargă doruri şi durere!

Ce veste pentru amărâtul Iacov!
Tot mai trăieşte Iosif, fiul meu?
Ba încă el a fost unealta sfântă
Prin care ne-a dat pâine Dumnezeu.

Înţelegând conducerea divină
Îşi strânge, patriarhul, tot poporul
Şi intră în Egipt, cu toată turma,
Privind trecutul său şi viitorul.

Bătrânul Iacov, şef de caravană,
Întinerea gândind la fiul său.
Atunci a cunoscut înţelepciunea
Şi planul tainic al lui Dumnezeu.

Priviţi apoi pe Iacov rezemat
Cu mâna pe toiag, şi-apoi pe moarte,
Culcat în pat, cu ultima suflare
Ce binecuvântări la fii împarte...

Şi cercetaţi în Biblie, la rând,
Căci profeţia lui s-a împlinit,
Şi încă mai rămâne să vedem
Cum ŞILO va veni, de toţi slăvit.

Apoi muri şi Iosif, ca tot omul.
La moarte, credincios, cu-acelaşi ţel,
Rugă pe-ai lui să-l ducă în pământul
Lui Avraam Isaac şi Israel.

Căci au voit, în toate, patriarhii,
Să împlinească-a cerului sentinţă:
Chiar ultimul lor drum să dea pe faţă
O ascultare plină de credinţă...

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legea şi Viaţa veşnică

Domnul Isus ne-nvăţat cum viaţa s-o trăim
Fii ai Tatălui din ceruri noi astăzi cu toţi să fim
Şi ne-a dat ca Îndreptar Evanghelia cea Sfântă
Să putem intra o dată chiar în ceruri sus la nuntă
Prin Cuvântul Lui cel viu Domnul Isus ne-a-nvăţat
Să trăim neprihănirea să avem un duh curat
El ne-a spus că prin credinţă viaţa nouă o primim
Fii ai Tatălui din ceruri prin El doar aici să fim

Cine-n Mine se încrede Viaţa veşnică o are
Eu îi sunt dar pe vecie şi viaţă şi salvare
Prin credinţa în Hristos noi primim făgăduinţa
Nu prin Legea din Sinai avem aici biruinţa
Nu prin Legea ce s-a dat lui Israel în pustie
Ci prin harul vieţii noi vom intra în veşnicie
Căci Pavel aşa ne spune eu sunt mort faţă de Lege
Şi trăiesc pentru Hristos viaţa sfântă se-nţelege
Căci porunca din Sinai până la Ioan a fost

De atunci credinţa sfântă pentru noi dar are rost
Nici Avraam n-a avut Lege ci-a trăit doar prin credinţă
Şi-a fost gata să ucidă a fiului lui fiinţă
Dar Dumnezeu l-a oprit şi i-a spus că a văzut
Cât de tare dar în Sine Avraam s-a încrezut
Credinţa neprihănire Dumnezeu i-a scocotit
Şi Avraam în sfinţenie a fost iată mântuit
Nu prin Legea din Sinai ce-a fost dată mai târziu
Ci doar prin credinţa sfântă în Dumnezeu Sfânt şi viu
Tot aşa şi noi acum prin credinţă avem viaţă
Prin credinţa în Hristos Duhul Sfânt azi ne înalţă
Legea şi porunca a fost până a venit credinţa
Iar de atunci încoace pentru noi doar Hristos e biruinţa

Prin credinţa în Hristos primim dar neprihănirea
Nu prin Lege nu prin fapte ni se dă dar mântuirea
Însă după ce-am primit viaţa de Hristos toţi ascultăm
Şi fiinţa noastră-ntreagă pe vecie Lui i-o dăm
Trăind dar viaţa sfântă fără umbră de păcat
Evanghelia cea Sfântă cum pe noi ne-a învăţat
Iar când totuşi se întâmplă în greşeli să mai cădem
Domnului Isus chiar totul în rugă noi îi spunem
Şi îi cerem dar iertare fiinţa noastră să o spele
Căci avem viaţa sfântă cu toţi astăzi în vedere
În lumina mântuirii pentru veci noi vrem să fim
Dându-i cinste şi oanoare Mirelui ce îl iubim
11-02-2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iosif devine sclav

Pentru vina de-a visa
Celor ce nu convenea,
Iosif sclav a fost făcut
Şi la Egipteni vândut.
Dar l-a ocrotit mereu
Bunul nostru Dumnezeu,
Astfel că stăpânul chiar,
Dregătorul Potifar,

L-a-nălţat peste averi
Şi i-a-ncredinţat puteri
Peste toată casa lui...
Fost-a voia Domnului,

Mai presus de gândul rău
Al oricărui frate-al său.
Tu, băiete, fii curat,
Şi vei fi, la fel, 'nălţat.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu "Ce?", ci "De ce?"

(Romani 13,14)

Ne spune apostolul Pavel că tot ce citim în Scriptură
Din ce-a pătimit Israel ni-e scris nouă spre-nvăţătură.
Deci, haideţi acuma prin Duhul, spărgând barierele vremii,
Să facem un salt în Egiptul ce zace-ngropat sub milenii.
Nu vrem să vorbim despre glie - un petic de ţarină-ngropat
Sub lespezi de veacuri şi oameni, de intemperii frământat,
Ci vrem să vorbim despre Iosif a cărui viaţă de sfânt
Rămâne-va pururi exemplu a tot ce e om pe pământ.

Scriptura arată pe Iosif, vândut sclav la un demnitar
Al ţării Egiptului antic, pe numele de Potifar.
Acesta se pare-a fi fost cu grad de ministru-n armată,
Un om ce iubea să mănânce, să bea şi să tot chefuiască.
Cu vremea văzând el că Iosif era priceput şi cinstit,
Îi dete în grija lui totul, iar el sta tot pe chefuit.
Şi dacă era după dânsul, atât cât gândea Potifar,
Nu mai pleca Iosif de-acolo, căci era un bun gospodar.

Dar vezi, în culise din umbră, Satan spumega ca turbat,
Că-n loc să distrugă pe Iosif, îl vede în rang elevat.
Văzându-se-nfrânt iar mişelul, îşi scoate acum la atac
O armă prin care e sigur lui Iosif că-i vine de hac.
Avea mari speranţe-n femeie, căci n-a fost o Evă de fapt
Prin care-a târât el tot neamul de oameni în greul păcat?
Şi astfel la sfatul de taină se duce mişelul să ceară
Asupra lui Iosif să facă acuma o altă-nvoială.
Căci mare şi tare cât e, s-o ştie azi bine tot omul:
Îi e interzis lui Satan s-atingă-n creştin chiar şi-atomul.
Cu oricâte planuri ar face, el merge la Domnul întâi,
Căci nu mişcă-un deget când nu e întâi cunoscut Domnului.
Se duce în audienţă şi-l zice: "Înalte Stăpân,
Şi eu Te-aş sluji de-aş fi Iosif, când Tu Te arăţi aşa bun!
În loc de mizeria sclaviei, îl porţi prin trăiri ca de vis.
Păi cum ar putea să mai aibă ceva împotriva-Ţi de zis?
Dar ia dă-mi-l mie pe mână, şi-atunci ai să vezi imediat
Cum pentru un ceas de plăcere, el uită de tot ce i-ai dat".

Se-aşterne o clipă tăcerea. Stăpânul Preabun şi-ndurat
Marchează o limită fixă şi-apoi, după ce a semnat,
Atrage atenţia Satanei la semnul acesta al Său,
Să nu îndrăznească să treacă de limita lui Dumnezeu.
Satana se-nclină şi pleacă. Avea de-acum ce şi-a dorit,
Să-l tragă pe Iosif în cursa păcatului cărnii, curvit.
Avea şanse bune vicleanul şi n-ar fi crezut niciodată
Să scape pe Iosif din mână atât de uşor şi-astă dată.
Nici nu-şi dorea el mai multe: un Iosif frumos şi distins;
Madam Potifar, o femeie cu dor de curvie nestins.
Cât despre a lor întâlnire, nici umbră de îngrijorare,
Era Iosif zilnic prin casă, căci slujba-i da însărcinare.
Madam Potifar nu-i da grijuri, căci ea se-aprindea imediat,
De cum presimţea că prin juru-i foşnea pantalon de bărbat.
Doar Iosif îi dete o umbră cam slabă de îngrijorare...
Dar oricum, îşi zise Satana, ispita e mult, mult prea mare.
Doar şi el era tot din carne şi-oricât se ferea de păcat,
O damă ca doamna ministru era greu să fi refuzat.
Ba încă, îşi zise Satana, când însăşi madoana propune,
Nu poate să fie vreo forţă să îi mai reziste în lume.

Aşa se gândea şi cucoana, cea foarte obişnuită
De oameni cu ranguri şi nume să fie ades curtenită.
Şi vai, ce-o să zică acuma un sclav către care se pleacă
O doamnă ministru de ţară, să-i spună că vrea să îl placă?
De altfel, îşi zise cucoana, el tot o să-mi cadă-ntr-un fel,
Căci chiar de n-o face din poftă, mai este atunci un alt ţel.
Nu-i el prostănac într-atâta încât să-şi dorească mai bine
Să fie-alungat între sclavi, decât să trăiască cu mine.
Aici nu-i lipseşte nimic, nu dă nimănui socoteală.
Ca sclav ar răbda chin, bătăi, arşiţă şi frig, oboseală...
Era bucuros foc Satana şi-aşa sigur de reuşită,
Încât nici nu-i da lui prin minte ruşinea ce-i sta pregătită.

Şi-acum să-l privim iar pe Iosif. Ca tânăr frumos, ca bărbat,
El n-avea nevoie să caute femei să trăiască-n păcat,
Căci ele-l rugau cu tot focul, el doar trebuia să primească.
N-avea de ce-a se mai teme, de casa lui părintească;
Şi nici fraţi, surori, adunare, nimic din acestea n-avea.
Chiar Domnul din cer amuţise, nici El parcă nu mai era.
Cu toate acestea, priviţi-l, în mod uimitor biruind
Pe leul curviei ce-n spasme îi dă rotocoale răcnind.

Lăsându-l acuma pe Iosif, zburăm peste ani vreo cinci sute
Tocmai în palatul lui David. Şi-acolo, tiptil, pe tăcute,
Pândim suveranul ne'nvins de zeci de armate vrăjmaşe,
Cum cade răpus de-o privire, din cele fireşti pătimaşe.
E foarte ciudată-ntâmplarea, căci David, fiind împărat
Nu era un simplu burlac, el avea ţiitoare-n iatac.
Cu-atât e mai mare mirarea, cu cât constatăm că, de fapt,

Aici nu păgâna, ci David e cel ce instigă păcat.
Şi dacă de Iosif se roagă madam Potifar vreme lungă
Şi-ajunge să cadă învinsă tot ea până-n cele din urmă,
În cazul lui David se vede că n-a fost nevoie deloc
Din partea Bat-Şebei să-l roage, ci el o doreşte cu foc.
Aici socotesc că e locul, când pot să enunţ răspicat
Un mare principiu de viaţă, în cazul de faţă probat.
E mare Satan şi puternic, nu-i altul ca el pe pământ;
Nu-i forţă s-o ştie de frică, afară de Domnul Cel Sfânt.
Şi Domnul Cel Sfânt sus din ceruri, Acela ce doar porunceşte
Şi totul se schimbă în clipa în care porunca-Şi rosteşte,
Sunt forţele care-şi dispută al inimii omului tron:
Satana prin forţă şi silă; Isus, gentlemen, ca un domn.
Şi iată-le cum operează: Satana oricât e de tare,
Nu poate să mişte un deget în inima omului care
Nu vrea să-i primească momeala. Iar Domnul Cel Sfânt, Dumnezeu,
El poate ce vrea, cu-o excepţie: El nu vrea să vrea-n locul meu.
Reiese de-aici, aşadar, că nu poţi să învinuieşti
Pe nimeni, zicând că ai vrea, dar nu poţi altfel să trăieşti.
Nu poţi să îţi scuzi nici un fel trăirea ta în vreun păcat,
Şi nu poţi nici să te mândreşti, atunci când eşti sfânt şi curat.
Păcatul care te robeşte nu poate nimic fără tine.
Puterea prin care te-apasă din faptul că vrei tu îi vine.

Acum, ascultând încheierea, vrem taina să o dezlegăm,
Căci neapărat trebuieşte o lecţie să învăţăm.
Să afli secretul acesta, nu-ţi trebuie şcoli, seminare,
Ci doar să petreci multă vreme în rugă şi în meditare.
Iosif îşi făcea datoria, atunci când în casă-a intrat,
Aflându-se astfel sub paza de îngeri, din cer apărat.
David nu se-afla-n loc păzit, căci îngerii lui îl păzeau
Pe câmpul de luptă, nu-n pat, când alţii luptau şi mureau.
Dacă ar fi fost el la Raba, putea şi-Afrodita să vină,
El n-ar fi căzut c-ar fi fost protejat de o strajă divină.

Acum vom extrage de-aici şi pentru noi o-nvăţătură:
Atunci când ne-aflăm în vreun loc ce-l ştim apărat de Scriptură,
Să stăm liniştiţi lângă Domnul, că El ne va da biruinţa,
Aşa după cum ne-a lăsat în Biblie făgăduinţa.
Iar alta, apoi, e aceasta: dacă David cel supranumit
După inima lui Dumnezeu şi totuşi s-a prăbuşit,
Ce nădejde putem s-avem noi ca umblând după gustul firesc,
Să mai fim protejaţi de Isus, să avem ajutorul ceresc?
Căci dacă umblarea lui Iosif, plăcută lui Dumnezeu,
L-a păzit chiar şi atunci când femeia îl trăgea după sine mereu,
Umblarea după pofte-a lui David l-a târât într-atâta de jos,
Că văzând de departe-o femeie, a căzut într-un mod ruşinos.

Când Domnul te mână pe-un drum pe care-ntâlneşti paşii Săi,
Nu te va-nvinge Satana cu toţi aliaţii lui răi.
Când însă vreo poftă de-a ta te mână pe-un drum unde nu-s
Deloc urme sfinte de paşi lăsate de Domnul Isus,
Să nu îţi îndrepţi nici o clipă nici gându-n direcţia lui,
Chiar dacă pe drumul acela e chemat Numele Domnului.

Ne-alegem deci cu-nvăţătura: în mersul vieţii de-acum
Să nu ne-ntrebăm dacă-un lucru ce-l facem e rău sau e bun,
Ci grija de căpetenie să fie nu "Ce?", ci "De ce?"
De ce fac un lucru sau altul? îl vrea Domnul, sau că îmi place?
De rămânem acasă ca David, adică-n plăcerile noastre
În loc să ne-aflăm împreună, cu Duhul - căpitanul de oaste,
Vom culege aceeaşi ruşine şi durere cu care-a plătit.
Facă Domnul Isus Cel din ceruri ca de azi, după ce-am auzit,
Să-nvăţăm ca în orişice facem, oriunde ne ducem sau stăm,
Să fim în voia deplină a Domnului pe care-L urmăm.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cultele păgâne

La templu un fariseu
Şi un vameş au sosit
Se rugau Lui Dumnezeu
Cum de bine-au socotit

Fariseul ce ştia
Legea care i-a fost dată
Lui Dumnezeu îi mulţumea
Căci e singurul lui Tată

Tată scump îţi mulţumesc
De-a Ta Sfântă îndurare
Căci viaţa mi-o trăiesc
Şi umblu pe-a Ta cărare

Eu dau din izmă şi din toate
Cele ce Tu mi le dai
Cuvintele-ţi toate adevărate
La mine-n inimă — le ai

Eu postesc de două ori
Chiar Doamne pe săptămână
Şi îţi dărui multe flori
Căci viaţa-mi e lumină

Nu-s ca alţii pe pământ
Hărăpăreţi nedrepţi şi preacurvari
Căci eu ţin al Tău Cuvânt
Nu-s ca cei răi şi avari

Nu-s din cultele păgâne
Evanghelia ce n-o trăiesc
Ci eu Doamne penru Tine
Cultele azi le urăsc

Doamne eu trăiesc Cuvântul
Şi Scriptura o-mplinesc
Cultele fac doar pe sfântul
Eu o Doamne azi trăiesc

Iată fug de sărbători
Şi de atâtea lucruri rele
Eu Cuvântul Tău din zori
Îl înalţ azi printre stele

Toate cultele-s pierdute
Noi o Doamne împlinim
Ale Tale vii cuvinte
Şi mereu iată postim

Ei o Doamne s-au vândut
Noi suntem acuma sfinţi
Căci nu ţinem nici un cult
Cum ne-au spus vechii părinţi

Dar Scriptura ce vorbeşte
Să fii mândru şi-ngâmfat
Unde Domnul azi priveşte
La cel trufaş şi curat

Fariseul a trăit
Mult Cuvântul Celui Sfânt
Însă el nu s-a smerit
Trăind tot al Domnului Cuvânt

Vameşul însă stătea
Plin de groază şi de frică
Şi Domnului îi spunea
De-a lui viaţă rătăcită

De mine o Doamne ai
Milă azi şi mă ridică
Numai Tu viaţă dai
Inimii mele rănită

Fie-ţi milă dar de mine
Iartă-mi groaznicul păcat
Căci privesc acum la Tine
Doamne greu sunt vinovat

Iartă-mi vina şi păcatul
Căci Doamne sunt rătăcit
O ascultă-mă ca altul
Să nu fac Isus iubit

Cine dar a fost iertat
Vameşul sau fariseul
Ce era mult mai curat
Însă el îşi văzu eul

Toţi ceilaţi erau pierduţi
Numai el era curat
Unde vrei dar să te uiţi
Tot la alţii — nencetat

Să trăieşti ca fariseul
Tot pe alţii tu să-i vezi
Că-s pierduţi doar tu cu eul
De Domnul dar mai asculţi

Vameşul n-a mai văzut
Nici un om de pe pământ
Căci desigur el pierdut
N-avea al Domnului Cuvânt

Însă iată s-a smerit
Pe Domnul l-a implorat
Să-l ierte căci n-a trăit
Cuvântul ce ni s-a dat

Vameşul a fost iertat
Fariseul însă nu
Deşi el mult mai curat
Al lui suflet îl avu

Fariseul s-a mândrit
Cu viaţa lui curată
Însă vameşul smerit
L-a văzut pe Cel ce iartă

Domnul ne vrea azi smeriţi
Păcatul să ne vedem
Nu a altora c-atâţi
Cuvântu să n-ascultăm

Judecată ce o foloseşti
Cu ea vei fi judecat
Însă dacă te smereşti
Tu vei fi acel iertat

poezie de Ioan Daniel Bălan (12 aprilie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Începutul celor neprihăniţi

Psalmul unu ne arată
Omul cel neprihănit
Are inima curată
Şi lucrează fără pată
Domnul cum dar i-a vorbit

Ce începe-n viaţa lui
El duce la bun sfârşit
În suflarea harului
Se dăruie Domnului
Duhul Sfânt cum i-a vorbit

Bun e a lui început
Şi viaţa lui la fel
Căci al Domnului sfânt scut
Îi e pavăză şi avut
În Hristos — Emanuel

Omul cel neprihănit
Pe Hristos stăpân îl are
Căci el doar s-a dăruit
Mielului cel răstignit
Ce îi dă pe veci salvare

Începutu-i e o floare
Căci se-mbracă în lumină
În viaţa trecătoare
Vede a Domnului lucrare
Mâna care o să-l ţină

Oamenii neprihăniţi
Meşter îl au pe Hristos
Şi pe calea celor sfinţi
Înfloresc a lor dorinţi
În Mielul cel glorios

De aceea începutul
Lor e-o stea pe acest pământ
Căci îl au mereu pe Domnul
Cel ce a creat şi omul
Şi i-a dat a Lui Cuvânt

În viaţa de credinţă
Începutu-i diferit
Şi prin har şi-n biruinţă
Pentru a omului fiinţă
Domnul a fost răstignit

Cartea Sfântă ne arată
Că sunt începuturi bune
Şi atâtea-s fără pată
În viaţa ce-a fost dată
Prin sfinţenie şi rugăciune

Astfel împăratul Saul
Început bun a avut
Când el l-a văzut pe Domnul
Mai presus de cum e omul
Şi el iată s-a smerit

Aşa mic el s-a văzut
Şi pe Domnu aşa mare
Şi era necunoscut
Deşi Domnul l-a văzut
Că trăia în ascultare

Însă iată că sfârşitul
I-a fost rău şi nedorit
Căci n-a ascultat Cuvântul
Parc-a lui era pământul
Şi Saul s-a prăpădit

Să privim spre Petru dar
Ucenicul Lui Hristos
El a fost mărgăritar
În al Domnului sfânt har
Căci din lume a fost scos

Petru dar cel credincios
A căzut şi el amar
Dar pe Domnul lui Hristos
L-a iubit — şi serios
Suferit-a pe Calvar

Şi el Petru s-a întors
La credinţa sa dintâi
Că-l iubea mult pe Hristos
Domnul lui cel glorios
Ce i-a spus Petru rămâi

Rămâi Petru-n faţa turmei
Tu dar să o păstoreşti
Implicat în greul gijei
Să-ntăreşti darul credinţei
Căci apostol Petru eşti

Şi sfârşitul i-a fost bun
Pe braţele Lui Hristos
Al vieţii sfinte drum
I-a fost soare şi parfum
Pentru Mielul glorios

Fie-i slavă Lui Mesia
Pentru orice început
Căci El este veşnicia
Ce-şi păstrează armonia
Uniform pân" la sfârşit
01 sept. 2019 Betania

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiţi dar oameni noi

Înoiţi-vă fiinţele şi trăiţi ca oameni noi
Căutând neprihănirea prin a vremii aspre ploi
Umblaţi dar în sfinţenie şi-n iubire să trăiţi
Ca ai Celui Sfânt copii voi în veci să deveniţi
Adevăru să vă-ncingă şi Cuvântul Celui Sfânt
Cât umbla-veţi pe aicea şi cât veţi fi pe pământ
În luminile Scripturii voi mereu să vă sfinţiţi
Fii ai Tatălui din ceruri pururea dar ca să fiţi
În lumina mântuirii sufletul să vi-l predaţi
Lui Isus Hrtistos Mesia şi Lui doar să îi fiţi fraţi
Adevăru să vă-ncingă şi Adevărul să vă fie
O mireasmă a iubirii încă pentru veşnicie

Evanghelia-i lumina şi doar Ea azi vă arată
Drumul scump al mântuirii să nu fiţi la judecată
De aceea în Hristos să vă-ncredeţi azi mereu
El ne este Domn şi Mire El ne este Dumnezeu
Ascultaţi dar Legea Sfântă — Evanghelia Divină
Ca voi toţi de-acum să fiţi o mireasmă şi-o lumină
Trăiţi dar neprihănirea cum Scriptura vă învaţă
S-aveţi parte cu Hristos s-aveţi dreptul la viaţă
Înţelegeţi dar menirea azi ce vi s-a oferit
Căci Isus în locul nostru pe cruce-a fost răstignit
Şi prin El avem scăparea de pedeapsa cea cumplită
Cu toţi dar în veşnicie s-avem viaţa fericită

În iubirea Lui cea sfântă haideţi dar să ne-mbrăcăm
Şi viaţa noastră-ntreagă Lui Hristos doar să i-o dăm
Ca să fim a Lui mireasă pe nori să-l întâmpinăm
Veşnic şi în veşnicie pe Isus să-l lăudăm
Şi lumina Lui cea sfântă de azi să ne lumineze
O cale în lumea asta pentru noi El să creeze
Să ne umple a Lui iubire noi să ardem pentru El
Să strigăm toţi osanale pentru al nost" Emanuel

Căci Isus ne vrea curaţi şi smeriţi şi-n ascultare
Haideţi dar de acum cu toţii să umblăm pe-a Lui cărare
Deci trăiţi în sfinţenie şi în fapte mereu bune
Să facem dar ce ne cere — Domnul Vieţii ce ne spune
În lumină şi Adevăr viaţa noastră s-o trăim
Spre săraci să-ntindem mâna fii ai Tatălui să fim
Cu milă şi îndurare pe ei dar să-i ajutăm
Şi de Domnul Sfânt al slavei noi cu toţi să ascultăm
Să mergem pe la bolnavi pe la cei în suferinţă
Fapte vrednice de Domnul să facem azi prin credinţă
Mirele când va veni să ne ia de pe pământ
C-am trăit a Sa iubire împlinind Cuvântul Sfânt
Atunci Domnul Sfânt al Vieţii sus pe nori ne va lua
C-am trăit în ascultare împlinind porunca Sa

O vai mulţi atunci vor geme şi vor plânge cu amar
Că n-au ascultat Cuvântul n-au privit înspre Calvar
Înspre Domnul vieţii sfinte spre Isus Mântuitorul
Cel ce omenirii-i este stânca vie şi ajutorul
Numai cei ce-n ascultare a lor viaţă şi-au trăit
Vor cânta cu drag onoare — fie Domnul prea mărit
Haidem să trăim viaţa ascultând ca nişte sfinţi
Ca atunci în veşnicie de Hristos să fim primiţi
Doar spre Domnul mântuirii spre Hristos noi să privim
Fii ai Tatălui din ceruri prin El dar de azi să fim
Lui Hristos să ne-nchinăm să urmăm a Lui Cuvânt
Plini de har şi de credinţă şi plini de Duhul Lui sfânt

N-aţi citit chiar în scriptură Dumnezeu că e gelos
Nimănui să se închine nu vrea omul aici jos
Ci-nchinarea toată iată Lui Dumnezeu s-o aducă
Căci doar prin Isus poporul înspre Tatăl astăzi urcă
Niciun Nume nu s-a dat omul viaţa s-o primescă
Decât Numele Hristos — El numai să mântuiască

Cel Prea Înalt a hotărât să dea viaţă prin Hristos
El Cuvântul cel Dintâi — slavă Fiului cel glorios
El e vrednic de-nchinare numai de pe acest pământ
C-a murit jertfit pe cruce — El al Tatălui Cuvânt

Numai Lui să ne-nchinăm — Lui să-i cerem ocrotire
Căci şi-a dat viaţa Însuşi pentru a noastră mântuire
Pe Ioan îngerul-opreşete atunci să i se închine
Şi-l îndeamnă să o facă Celui Sfânt din înălţime
Dumnezeului Cel Sfânt să se-nchine azi cu toţi
Căci e singuru-n măsură să-i învie pe cei morţi
Numai Lui să ne rugăm să îi cerem mântuirea
C-am aflat din Sfânta Carte Dumnezeu că e iubirea
Şi-n Tit Pavel îl numeşte pe Hristos că-i Dumnezeu
Iasr apostolul cel mare s-a numit un rob al Său
În Isus dar se oferă Paradisul cel pierdut
Peste veacuri numai El ne e soare — ne e scut

Numai El ne-ntinde mâna chiar din foc să ne salveze
Şi o nouă viaţă sfântă în noi El ca să aşeze
El Isus Hristos Mesia — Mielul Sfânt şi răstignit
Ce viaţa şi lumina nouă dar ne-a dăruit
Îmbrăcaţi-vă cu Adevăru să rămâneţi în picioare
Când furtuna va veni prin Isus s-aveţi salvare
Deci luptaţi-vă pe cale toţi de aici să fiţi curaţi
Domnului Isus Hristos pentru veci să fiţi predaţi
Înţelegeţi dar Cuvântul şi nu daţi dar înapoi
Căutând viaţa sfântă să fiţi toţi dar oameni noi
26-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum se mântuie o ţară (2 Cronici 7,12-14)

Şi eu vreau ca ţara-ntreagă să se-ntoarcă la Hristos,
Şi eu vreau ca preşedinte să fie un credincios.
Nu-i asta la urma urmei dorinţa lui Dumnezeu,
Ca tot omul să-L primească drept Mântuitorul său?
Da, aşa-i, dar când e vorba despre scopul nostru care
Urmărim când vrem s-aducem ţara pe sfânta cărare,
Ne-mpărţim în două cete: cei care sincer doresc
Pocăinţa ţării-n sine şi-un alt scop nu urmăresc;
Iar ceilalţi prin pocăinţa ţării urmăresc de fapt
Doar o viaţă mai comodă, într-o lume de păcat.
Când vezi un creştin politic plin de zel minune mare
Să-şi împingă toată ţara pe-a sfinţeniei cărare,
Dă-i Scriptura s-o deschidă la a doua Cronici şapte,
La versetul treisprezece şi de-acolo mai departe.
În a doua Cronici şapte, în versetul amintit,
Domnul spune cât se poate şi de clar şi lămurit:
"Când poporul Meu se roagă - zice Dumnezeu Preasfântul;
Când poporul Meu Mă caută - spune-aici iarăşi Cuvântul;
Când poporul Meu se-ntoarce de la căile lui rele,
Atunci Eu, Domnul din ceruri, Eu prin harurile Mele
Am să-ntorc ţara la Mine; dar nu ca să puteţi voi
Să vă lăfăiţi în bine într-o lume de nevoi".

După ce-a închis Scriptura, ai să-1 vezi că nu-i convine
Când e vorba să înceapă pocăinţa-ntâi cu sine.

Ceata doua sunt cei care nu se joacă cu Scriptura,
Nu-i schimonosesc Cuvântul, ca să-i schimbe-nvăţătura.
Sunt cei ce urăsc favorul lumii care-a prigonit
Şi L-a răstignit pe cruce pe Stăpânul lor iubit.
În iubirea lor curată pentru Domnul lor Hristos,
Scârbesc lumea trecătoare, dar iubesc pe păcătos.
Şi-n iubirea lor curată, văd prostească nebunie
Să-i ceri lumii să accepte a cerului armonie.
Iartă-ne, o, Doamne sfinte, mişeleasca viclenie
De a osândi în alţii propria noastră murdărie!
Căci noi necitind acasă la copii Sfântul Cuvânt,
Cerem la păgâni să-1 bage în scoli şi-n învăţământ.
Şi pentru că de asemeni n-avem timp de rugăciune,
O cerem ca o programă în învăţământ în Iume.
Iar de când Laodicea L-a-mpins pe Hristos de-o parte,
Vrea prin televiziune să-I facă publicitate.
Doamne, la-nceput creştinii se-adunau pe sub pământ,
Dar ce har şi ce putere răspândea al Tău Cuvânt!
Evanghelia atuncea era aspru prigonită,
Dar a fost ca niciodată mai sfânt şi mai drept trăită!
Se-nmulţeau atunci creştinii cu mare repeziciune,
Fără rugăciune-n şcoală, fără şcoli creştine-n lume.
Nu puteau nici să rostească numele Isus Hristos,
Dar trăiau din plin ca Dânsul printre oameni aici jos.
Nu vorbeau pe stadioane, dar trăindu-şi pocăinţa
Şi pecetluind cu sânge acest scump cuvânt "credinţa",
Ca bureţii după ploaie se-nmulţeau ducând Cuvântul
Pân' la marginile Terrei, căci lucra Domnul Preasfântul.

Care însă-a fost secretul ce-i făcea să se-nmulţească,
De-au ajuns întreg imperiul Romei să îl împânzească?
Iată-l: e doi Cronici şapte! Ei pe când se adunau,
Nu cu pocăinţa lumii, ci cu-a lor îşi începeau
Misiunea jos în lume, cum Isus i-a învăţat
Chiar în ziua cea din urmă, când la cer S-a înălţat.
El le-a zis atunci să-nceapă din Ierusalim întâi,
Apoi să meargă-n Iudea - zona-nvecinată lui,
În Samaria, şi de-acolo - tot o zonă-nvecinată,
S-ajungă cât mai departe, să-mpânzească lumea toată.
Noi începem tocmai invers, dinspre lume înapoi,
Şi vrem, pocăind pe alţii, să o ducem bine noi.
Cine-o ia însă-nainte de Hristos şi de Scriptura,
Dovedeşte că nu-L are, căci îi calcă-nvăţătura.
Doamne, vrem şi noi acuma, să ne-ntoarcem înapoi
Şi să-ncepem chiar de astăzi pocăinţa-ntâi cu noi,
Trăind morţi faţă de sine şi de poftele păgâne,
Ca s-aprindem pentru Tine, Doamne scump, întreaga lume! Amin!

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai o dată

Evrei 9:27
Oamenilor le e rânduit
Să moară numai o dată
Tatăl cum a hotărât
Dar urmează o judecată

Căci o viaţă omul are
S-o trăiască pe pământ
De Domnul în ascultare
Şi al vieţii Cuvânt Sfânt

Aceasta dar ni s-a dat
Iată pentru omenire
S-avem sufletul curat
Parte având de mântuire

Căci iată numai o dată
Oamenii sunt rânduiţi
A trăi aici să poată
De Domnul spre fi primiţi

Ori respinşi din neascultare
De Cuvântul Celui Sfânt
Căci în suflet nu se are
Dragostea pentru Cuvânt

Doar o singură viaţă
Omul iată aici are
Chiar dacă el îşi înalţă
Fiinţa-n binecuvântare

El în firea pământească
Altul nu va mai trăi
Ci în cea duhovnicească
Domnul de va hotărî

Căci Domnul Isus Hristos
Stăpâni-va-ntreg pământul
Când domi-va aici jos
Să-mplinească tot Cuvântul

Fiinţele duhovniceşti
Toate atunci din omenire
Cu armuri vii şi cereşti
Vor avea-o cerească fire

Nu ca oameni pe pământ
Ci ca îngeri o să fie
Dup-al Domnului Cuvânt
În Noua Împărăţie

Oamenii ce-or să trăiască
Ca şi oameni pe pământ
Vor avea copii să-i crească
Dup-al Domnului Cuvânt

Însă cei din noua fire
Ce-au fost iată mântuiţi
Vor trăi-n neprihănire
Ca şi îngerii cei sfinţi

Domnul toate-a râţnduit
Şi iubirea şi lumina
Pentru omul mântuit
Ce-l slujeşte-ntodeauna
08-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iosif pune la probă pe fraţii săi

Din nou trimite tata pe feciori,
După un timp, să cumpere merinde
Din nou îi cercetează bunul domn,
În timp ce dorul, inima-i aprinde.
Din multele necazuri îndurate
Strânsese Iosif mare-nţeleptciune,
Ca să-şi testeze fiecare frate,
Cu dragoste şi fapte de minune.

El le-a săpat în suflet pocăinţă,
Ca să le poată oferi iertare.
O, Doamne dă-mi şi mie-acea ştiinţă,
Acea înţelepciune uimitoare,

Să dau nu numai grâul şi arginţii
Pentru vrăşmaşul care m-au urât,
Şi să-mi iubesc şi fraţii şi părinţii
Cum prinţul Iosif i-a iubit atât.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petru pe ape

După ce-a dat drumul la noroade Domnul Isus a urcat
Sus pe munte să se roage Tatălui Adevărat
Pe când iată ucenicii în corabie vâsleau
Căci trimişi atrunci de Domnul dioncolo ei se duceau
Dar Isus urcă pe munte să se afunde-n rugăciune
Tatălui Cel Sfânt din cer tot din inimă a-i supune
Şi pierdut în rugăcine iată noaptea cum îl prinse
Numai singur sus pe munte căci iubirea îl ajunse
Pentru Tatăl Sfânt din ceruri şi Părintele iubit
Care jos îl trimisese pentru omul cel pierdut

Dar în vremea aceasta iată ucenicii toţi pe mare
Nu-şi găseau atunci liniştea căci treceau prin încercare
S-a strârnit un vânt puternic marea era agitată
Şi veneau în şiruri valuri peste marea tulburată
Încă mai mari se făceau şi talazuri atunci grele
Se nălţau în nopatea neagră azvârlindu-se spre stele
Nu mai contenea furtuna şi nici vântul nicidecum
Ci-şi tăia prin apa mării atunci groaznicul ei drum
Pe când iată în furtună ucenicii greu luptau
Şi cu vântul şi cu marea — valurile îi loveau

Atunci iată deodată o nălucă au zărit
Cum aluneca pe valuri cu un chip abia zărit
Un om umblă acum pe valuri iată marea îl susţine
Deşi valurile-s mari înspre noi iată cum vine
Plini de frică ucenicii atunci iată au ţipat
Dar Isus atunci deodată înspre ei El a strigat
Îndrăzniţi şi nu vă temeţi căci Eu iată aici sânt
Doamne i-a zis Petru atunci vreau s-aud al Tău cuvânt
Dacă Tu eşti o Isuse porunceşte-mi ca să vin
Pân" la Tine peste ape să-ţi văd chipul Tău Divin
Vino Petre atunci i-a zis al nostru Mântuitor
Valurile când veneau şi talazu-ngrozitor
Însă Petru fără frică a păşit atunci pe mare
Căci privise spre Hristos şi-avea fermă-ncredinţare
Căci Domnul cel Sfânt din ceruri chiar pe valuri îl susţine
Şi deplin încredinţat nicio teamă n-avea-n sine
A păşit plin de credinţă peste ape peste valuri
Şi-a fost primul om pe ape — dincolo de idealuri
Petru a umblat pe ape aşa ca şi Domnul său
Când privi doar spre Hristos — Fiu Unic de Dumnezeu

Primul om de pe planetă apa ce l-a susţinut
Când deplin atunci în Isus ucenicu s-a-ncrezut
Dar aşa puţină vreme căci deodată şi-a luat
Privirea de la Hristos şi spre valul tulburat
A părivit Petru atunci şi groaza l-a năpădit
C-a-nceput să se scufunde şi de moarte îngrozit
A strigat atunci la Domnul — scapă-mă te rog Isus
Căci de ape Doamne iată sunt din nou acuma dus
Domnu-ndată şi-a-ntins mâna pe Petru l-a apucat
Până când ambii pe punte în corabie-au intrat

Astfel Petru cu Isus au umblat atunci pe ape
Ucenicului cel sfânt credinţa i-a fost aproape
Câtă vreme a crezut — peste valuri a păşit
A fost primul om de aici care mare-a biruit
Ţintă vie pe Hristos câtă vreme l-a avut
Apa mării ca uscatul pe Petru l-a susţinut
Şi Petru cu Domnul Isus în corabie-au păşit
Pe când iată chiar şi vântul de tot el s-a linişţtit
Şi furtuna a dispărut parcă nici n-ar mai fi fost
Căci Isus era din nou soare sfânt şi adăpost
Şi văzând schimbarea vie şi şi în ceruri şi pe mare
Au venit toţi la Isus să-i aducă închinare

Cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu Tu eşti
Şi furtunii şi chiar mării de poţi Tu să porunceşti
Glorie dar Lui Isus — cinste slavă şi onoare
C-aduse dar tuturora dintre valuri mari salvare
Fie-i Numle slăvit şi de-a pururi lăudat
Căci El doar spre mântuirea omului dar a lucrat
Pentru Isus Tată Sfânt noi acum îţi mulţumim
Căci prin El ne-ai dat viaţa pururi fii Tăi să fim
22-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mesia şi Adevărul

ca Hristos din Nazaret
n-a fost nimeni pe pământ
al vieţii Sfânt Profet
şi-al Lui Dumnezeu Cuvânt

n-a fost nimeni ca Mesia
Sfânt curat şi fără pată
El să umple veşnicia
cu lumina Sa curată

nimenea nu a trăit
fără pată fără vină
ca Cel Sfânt desăvârşit
veşnic ce este-o lumină

numai El ne-a învăţat
şi ne-a spus că Dumnezeu
iubeşte cu adevărat
pe cei din poporul Său

doar Isus ne-a arătat
Tatăl Sfânt că azi lucrează
că El vrea cu adevărat
omul — cu fiinţa trează

aşa frumos — de Dumnezeu
Domnul Isus ne-a vorbit
şi ne-a spus că-i Fiul Său
Fiul Tatălui slăvit

ca Isus din Galileea
nimenea n-a mai vorbit
despre Tatăl despre cheia
Lui ce i s-a oferit

Isus iată — a mărturisit
Tatăl Sfânt că l-a trimis
omul iarăşi mântuit
să fie în Paradis

Tatăl Meu lucrează
Eu de asemenea lucrez
să vă ţină mintea trează
Eu în Rai să vă aşez

şi-n Cuvântul Lui sublim
Domnul Vieţii ne-a vorbit
Eu din ceruri iată vin
să dau viaţă în sfârşit

Eu sunt Calea şi Viaţa
şi Adevăru iarăşi sunt
ce vă luminează faţa
şi în cer şi pe pământ

Adevăru azi de-l vreţi
Eu sunt iată pe pământ
pe Tatăl să îl vedeţi
puteţi numai prin Cuvânt

o veniţi acuma dar
astăzi dar să îl slujiţi
El vă-mbracă-n a Lui har
pe veci fii să-i deveniţi

adevărat adevărat vă zic
cine crede azi în Mine
în lume n-are nimic
ci viaţa-n veşnicie

căci în ziua de apoi
din morţi îl voi învia
şi-a iubirii sfinte ploi
în inimă-i voi turna

Eu sunt Învierea şi Viaţa
cine crede dar în Mine
va avea curată faţa
sus în slăvile senine

în Mine cine dar crede
iată chiar de-ar fi murit
va trăi — el nu îşi pierde
dreptul de-a fi răsplătit

cine crede-n Mine şi trăieşte
în veac el nu va muri
căci răsplata şi-o primeşte
iar când Eu voi reveni

Eu sunt Calea şi Adevăru
chiar şi viţa iată sânt
pentru oameni Eu sunt ţelul
al Vieţii Sfânt Cuvânt

mlădiţa aceea care
roadă astăzi nu aduce
va ajunge la pierzare
în foc Tatăl — o s-o arunce

fiţi de azi dar înţelepţi
şi ascultaţi de Tatăl Meu
ca în lumea celor drepţi
să fiţi fii de Dumnezeu

împliniţi învăţătura
ce Însumi v-o dăruiesc
trăiţi dar astăzi Scriptura
pentru Tatăl Vost" Ceresc

fiţi ca robii ce aşteaptă
să se-ntoarcă a lor stăpân
şi trăiesc cu judecată
căci faptele le rămân

Evanghelia cea vie
să vă fie doar sprijin
Mirelui din veşnicie
să-i cântaţi mai pe deplin

Eu la Tatăl dar mă duc
însă iar mă voi întoarce
vreau în braţe să v-apuc
să umblaţi în sfânta pace

să ştiţi Tatăl e mai mare
decât Mine-n Univers
înspre El vă tai cărare
să vi-l fac mai pe-nţeles

numai Eu vi l-am descris
şi ce face Tatăl Meu
vă arăt — ca-n Paradis
să păşiţi prin Harul Său

Tatăl Însuşi vă iubeşte
pentru că m-aţi ascultat
şi cu drag vă mântuieşte
prin sângele Meu curat

orice dar astăzi veţi cere
în Numele Meu voi face
să vă fie o mângâiere
şi când inima-n voi tace

când ceva în Numele Meu
voi cereţi ca să primiţi
slăviţi-l pe Dumnezeu
viaţa sfântă s-o trăiţi

se cere sinceritate
predare Lui Dumnezeu
Domnul să vă facă parte
tuturor de darul Său

apoi iată în tăcere
răspunsu să-l aşteptaţi
cu credinţă la vedere
Domnului să vă predaţi

Tatăl vrea sinceritate
şi o inimă curată
să aveţi cu Sine parte
sfinţenia v-a fost dată

glorie dar Lui Mesia
slavă Tatălui Cel Sfânt
căci Isus e bucuria
Adevărul din Cuvânt

poezie de Ioan Daniel Bălan (8 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine crede dar în Mine

Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată
Şi cine se-ncrede în Mine sus în cer are un Tată
Căci din cer m-am pogorât nu să fac dar voia Mea
Ci a scumpului Părinte — să-mplinesc doar voia Sa
Voia Lui acesta este din tot ce dar El mi-a dat
Să nu pierd aici nimica cum dar El m-a învăţat
Voia Tatălui Meu este pe Fiu cine îl vede
Să nu piară pe vecie — în El cine se încrede
Şi aşa Mântuitorul ne-a vorbit de Fiinţa Sa
Pe acel ce crede-n Mine din morţi îl voi învia

Eu sunt Pâinea — din cer ce s-a pogorât
Domnu aşa odinioară despre Sine ne-a vorbit
Dar iudeii nu credeau şi-i vorbiră împotrivă
Căci a lor viaţă atunci — era-o barcă în derivă
Nu-i acesta Fiul lui Iosif între noi care trăieşte
Cum dar El acum ne spune din cer că El Însuşi este

Însă Doamnul le-a vorbit — între voi să nu cârtiţi
La Mine nimeni nu vine viaţa de nu o sfinţiţi
Dacă Tatăl nu v-atrage şi nu locuieşte-n voi
Nu puteţi veni la Mine să vă-nvii în ziua de apoi
În proroci e scris — toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu
Cine dar de Tatăl ascultă va primi Cuvântul Meu
Iar în ziua de apoi Eu fiinţa îi voi învia
Şi de-a pururi şi-n vecie viaţă el va căpăta
Adevărat adevărat vă spun — cine crede dar în Mine
Viaţa veşnică o are şi el de la moarte — la viaţă vine
Căci Eu sunt Pâinea Vieţii din cer care se coboară
Şi din Ea cine mănâncă în veci dar ca să nu moară
Cine dar din Ea mănâncă în veci dar — el va trăi
Şi Pâinea pe care o dau este trupul Meu să ştiţi
Pentru voi dar iată-l dau fraţii Mei cu toţi să fiţi
Cine crede dar în Mine Viaţa veşnică o are
Căci Eu îi ofer un nume şi îi dau pe veci salvare
O veniţi dar prin credinţă — Evanghelia o urmaţi
Ca să fiţi cu toţi de aicea şi surori şi să-mi fiţi fraţi
11-02-2020- mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domnia Lui Hristos

Când în slava Lui cerească Domnul Isus va veni
El îşi va întinde mâna şi totul va înnoi
curăţa-va tot pământul de păcat nelegiuire
şi toţi oamenii cei răi vor fi daţi doar la pieire
Domnul va-nnoi pământul şi faţa-i va transforma
căci doar El crease totul şi a Lui este puterea
şi toţi oamenii-or să fie de Hristos dar îmbrăcaţi
prin a Lui lumină sfântă o să fie transformaţi
vor trăi aici viaţa cum copacii din pădure
căci nu va fi aici nimeni mintea lor ca să o fure
doar Satan va fi legat şi în temniţă închis
astfel că pământu-ntreg va fi atunci un Paradis

nici un rău nu se va face pe tot muntele cel sfânt
căci Isus îşi va impune omenirii al Lui Cuvânt
şi va fi o nouă eră omul cum n-a mai văzut
căci viaţa va fi-ntreagă sub al Domnului Sfânt scut
împreună atunci cu mielul lupul blând va locui
şi cu vitele-ngrăşate leul se va zbengui
cu ursoaica la păşune vaca se va desfăta
pe pământ chiar nici un rău loc aici nu va avea
o pace fără hotar va fi iarăşi peste tot
împlinindu-se Cuvântul Celui Sfânt şi Savaot

copilaşul cel micuţ cu năpârci se va juca
nici un rău nu se va face şi nimic nu va avea
tot pământul va fi plin de lumina Lui Hristos
şi rău nu va exista pe pământ aicea jos
iată Domnul dar ce zice al vieţii Creator
Eu fac ceruri noi pentru omul muritor
şi-atunci vă veţi bucura tresăltând de bucurie
căci trăi-veţi dar viaţa iată până-n veşnicie
şi întreg Ierusalimul piatră scumpă atunci va fi
căci peste întreg pământul Hristos doar va stăpâni

oamenii vor înflori ca şi cedrii din Liban
îndreptându-şi dar viaţa înspre-al fericirii lan
a lor muncă pe pământ în zadar nu va mai fi
vor avea atunci de toate sute de ani vor trăi
iată Domnul ce vorbeşte şi El Însuşi azi ne spune
atunci va fi o nouă viaţă şi va fi o nouă lume
oamenii nu vor avea copii ca să îi înmormânteze
ci ca plini de bucurie pe braţe să îi aşeze
Hristos le va fi lumina şi de toate le va da
să trăiască-n bună stare fericită având viaţa
iată dar ce se va face oamenii cum vor trăi
când peste întreg pământul Hristos Însuşi va domni
îmbrăcată-n fericire planeta va fi lumină
omenirea atunci întreagă va trăi fără de vină

prea puţini înspre păcat ochii îşi vor îndrepta
şi vor fi toţi pedepsiţi doar stăpân va fi Mesia
astfel că-n neprihănire omu viaţa-şi va trăi
ce-a râvnit atâta vreme iată el va dobândi
Raiul Raiul cel pierdut îi va fi iar locuinţa
numai pentru că Hristos îi oferă biruinţa
glorie dar Lui Hristos slavă Celui Prea Înalt
Raiul cel plin de miresme iarăşi omului l-a dat
Tată scump şi Sfânt din cer noi o iată-ţi mulţumim
pentru Noul Paradis în care ne-ai dat să fim
slavă cinste şi onoare acum iată ţi-am adus
te slăvim o scumpe Tată şi-l cinstim azi pe Isus

poezie de Ioan Daniel Bălan (30 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ciudăţeniile iubirii Domnului Hristos

(Ioan 11,6)

Cine vrea să înţeleagă tainele lui Dumnezeu
Trebuie să fie gata la tot pasul şi mereu,
Să găsească în Scriptură comportări tare ciudate,
Ale căror înţelesuri sunt total contrariate.
Cine însă rabdă criza şi aşteaptă cu răbdare
Va primi lumină sfântă, har şi binecuvântare.

Haideţi să vedem acuma un aspect foarte ciudat
Al împrejurării-n care Lazăr a fost înviat.
Surorile trimit vestea că cel pe care-1 iubea,
Era greu bolnav şi-L roagă să vină a-1 vindeca.
Iar Cuvântul precizează că Isus iubea la fel
Şi pe Marta şi Maria, cari erau surori cu el.
Acum luaţi, vă rog, aminte: după ce citim întâi
Că Isus iubea pe Lazăr şi pe surorile lui,
Atunci când primeşte vestea că Lazăr era pe moarte,
Nu dă nici un semn de grabă, ci rămâne mai departe
Încă două zile-n locul unde ucenicii Lui
Făceau slujba botezării în apa Iordanului.

Doamne, cum să înţelegem că iubeşti neţărmurit
Un om care-1 laşi să moară în durere chinuit?
Nu că ne-ndoim de Tine şi de dragostea Ta mare,
Prin care totul există şi rămâne în picioare;
Însă mintea noastră-ngustă nu poate să înţeleagă
Felul prea ciudat în care dragostea Ta operează.
Când a fost să vii din ceruri, ca să ne aduci salvare,
Ai zburat, Doamne, ca gândul, fără nici o amânare.
Iar acum, când era vorba de trei paşi mai la o parte,
Să salvezi pe un prieteni care se afla pe moarte,
După cum citim Scriptura, parcă nici nu Ţi-a păsat,
Ci-ai mai stat vreo două zile, şi-abia-n urmă ai plecat.
Şi ca Avraam îţi zicem: Doamne, nu Te mânia;
Încă o nedumerire, şi-apoi Te vom asculta:
Dacă, Doamne, Tu eşti gata să dai sfânta Ta răsplată
Până şi acelui care dă doar un pahar cu apă,
Cum le laşi Tu-acum pe Marta şi Maria-n disperare,
Să aştepte două zile până fratele lor moare?
Ele care-au avut uşa casei lor mereu deschisă,
Când acum sunt în nevoie s-o afle pe-a Ta închisă?...

Domnul a tăcut o vreme. Iar în timpu-acesta eu,
Reluând din nou citirea Scripturii lui Dumnezeu,
Am căutat să văd acolo dacă mai găsesc cumva
Situaţii ca acestea, ca să le pot compara.
Şi-am găsit două exemple: pe Corneliu, şi apoi
Pe Isus sus pe Golgota, cum I-ascultă pe-amândoi
Dumnezeul sfânt din ceruri. Să vorbim puţin acum
Despre felul cum ascultă Dumnezeu pe un păgân.

Întâlnim în cartea Sfântă pe Corneliu cel zelos,
Rugându-se zi şi noapte, tot ca şi un credincios.
Ce frumos se vede-aicea cât de prompt răspunde
Domnul Rugăciunilor pe care I le-nalţă oricând omul!
Nici n-a reuşit Corneliu să-şi termine ruga lui,
Că i-a şi sosit solia cu răspunsul cerului.
Când vezi cu câtă iuţeală se pogoară Domnul Sfânt
Să asculte rugăciunea unui om de pe pământ,
Ţi se pare că tot cerul e intens preocupat
Să răspundă celor care rugăciuni I-au înălţat.

Cu-acest gând frumos în minte şi foarte-ncurajator,
Haideţi să vedem acuma un contrast uluitor.
Suntem la Iordan cu Domnul. Iată-L, este botezat,
Şi în clip-aceea cerul s-a deschis şi-a declarat
Că Isus e din vecie Fiul Tatălui iubit,
În care Tatăl plăcerea, ca Fiu şi om, Şi-a găsit.
Iată-L iarăşi tot pe Domnul, sus, pe muntele schimbării,
Unde Tatăl Îl declară subiectul adorării.

Şi-acum, după toate-aceste mărturii copleşitoare
Ale dragostei de Tată pentru Fiul Său, Cel care
Plin de slavă-a fost şi sfânt Şi în cer, şi pe pământ,
Să mergem sus la Golgota unde, atârnat pe cruce,
Suferea Cel cărui vină nimeni n-a putut aduce.
Iată-L suferind acolo chinuri care niciodată
Nu pot încăpea în mintea noastră de păcat spurcată.
Asta e culmea mirării cea mai mare pe pământ:
Cum se poate ca atuncea când Se roagă acest sfânt
Nici un glas de nicăierea, ceru-ntreg să amuţească,
Ba chiar Dumnezeu din ceruri, Tatăl Lui, să-L părăsească?
Cum? Când un păgân îl strigă Dumnezeu n-a aşteptat
Să-şi sfârşească rugăciunea, ci-i răspunde imediat;
Iar când Fiul Său Preasfântul strigă-n mare disperare,
Ceru-ntreg tace ca plumbul!... Cum se poate asta oare?....

La-nceputul poeziei, am spus noi că doar cei care
Nu sunt repezi în verdicte, ci aşteaptă cu răbdare,
Vor primi lumină sfântă şi cerească-nvăţătură
Din ceea ce pentru alţii e un nonsens în Scriptură.
Urmărind pe-Acela cărui, părut, I S-ar fi făcut
Cea mai mare nedreptate când, strigând, ceru-a tăcut,
Îl găsim, după-nviere, într-o stare care-aduce
Perfectă iluminare peste ce-a-ndurat la cruce.
Ce-a fost El în toată viaţa, a fost Fiu ascultător.
Crucea însă, numai crucea L-a făcut Mântuitor.
Ca să îmi răspundă mie azi, când Îl strig din păcat,
Tatăl a tăcut când Fiul de pe cruce L-a strigat.
Şi dacă atunci la cruce Tatăl Sfânt L-a părăsit,
A fost numai ca să poată astăzi să fie primit
De un neam întreg de oameni, cu care în bucurie
Să petreacă veşnicia nesfârşită-n părtăşie.

*

Din exemplele acestea, cum ni le-a lăsat Scriptura,
Raportat la tema noastră, să găsim învăţătura!
Isus deci primind solia că cel pe care-1 iubea
E căzut din greu la boală, chinul morţii suferea,
În loc să se ducă-n grabă să-i arate că-1 iubeşte
Două zile nici cu vorba nu îi dă măcar de veste;
Ci abia după ce moare, cu vreo patru zile-n urmă,
Merge şi Isus acolo, însoţit de mica-I turmă.
Cele două surori plânse îi spun: "Doamne, e-n mormânt!"
La această veste Domnul le răspunde un cuvânt
Ce conţine-o taină-adâncă şi o-nvăţătură care
Poate fi considerată aproape ca cea mai mare.
Prima dată Domnul spune: "Lazăr va fi iar cu voi".
Ele zic: "O, da, ştim, Doamne, că în ziua de apoi".
Iar a doua oară Domnul le face descoperirea
Că El nu-i doar învierea, ci-i şi viaţa, nemurirea.

Iată deci pentru ce Domnul n-a venit imediat,
Ci-a lăsat să moară Lazăr şi nu l-a mai vindecat.
Dar deşi câteva zile ele-au suferit cumplit,
Cine poate spune-acuma câştigul de la sfârşit?
Ele-L cunoşteau pe Domnul doar ca sfânt vindecător;
Azi însă li se arată al vieţii-ntreţinător.
Li s-a luat nădejdea pusă într-un Lazăr trecător,
Ca să poată să şi-o pună într-al vieţii Făcător.
Ele-aflând acum că Domnul nu-i numai vindecător,
Ci El este însăşi viaţa şi al ei susţinător,
Au trăit o viaţă plină de nădejdi şi bucurie,
Căci trăiau prin Cel ce-i viaţa, şi acum, şi-n veşnicie.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar Hristos este Viaţa

Domnul când îmi e scăparea
Nu mă tem de niciun rău
Căci mă-mbracă-n îndurarea
Şi-mi oferă El salvarea
Căci Isus mi-e Dumnezeu
Paza sufletului meu

Când Hristos îmi e lumina
El mă-mbracă în Cuvânt
Ca să-i cânt întodeauna
Că-mi e viaţa şi cununa
Până voi intra-n mormânt
Să fiu plin de Duhul Sfânt

Doar Isus îmi e menirea
Tot ce am aici mai sfânt
El îmi dă neprihănirea
Şi mi-arată doar iubirea
Ca Fiinţa Lui să-i cânt
Cât voi fi pe acest pământ

Cât de scump este azi drumul
Chiar la umbra Lui Hristos
Cum nu este chiar niciunul
Căci toate se sting ca fumul
Dar rămâne aici jos
Cel creat doar — de Hristos

Numai El e mângăiere
Numai El e bogăţia
Căci ne are în vedere
În lumea care azi piere
El ne ţine azi fiinţa
Şi ne dăruie credinţa

Prin Hristos şi doar prin El
La Tatăl avem intrare
Al vieţii sfinte Miel
Ne e scop şi ne e ţel
El ne e înviorare
Şi în veci de veci salvare

Nimeni altul nu mai poate
Să ne dea neprihănirea
Să ne scape de la moarte
În Rai să ne facă parte
Să ne ofere dar iubirea
Şi de asemeni izbăvirea

Nimeni mâna nu ne-a-ntins
Să ne ofere veşnicia
Viaţa noastră ca un vis
Să fie un drum deschis
Căci Isus e bucuria
Şi e raiul— armonia

Numai El azi ne oferă
A vieţii cale sfântă
Tot ce inima ne speră
Chiar a fericirii eră
De-n noi inima azi cântă
Şi spre El duhu se avântă

Căci trăim doar prin Isus
În lumina Lui curată
Cum nici stele aici nu-s
Dar sângele Lui i-a curs
Şi viaţa ne e dată
Doar prin jertfa-i fără pată

De aici nimeni n-a-ndrăznit
De aici de pe pământ
Să fi dar mărturisit
C-aici jos el a venit
Trimis chiar de Tatăl Sfânt
Pentru omu-n moarte frânt

El să fie o lumină
Omenirea s-o salveze
Pe-a lui braţe să o ţină
Fiind dar fără de vină
Tatăşlui s-o-ncredinţeze
Şi-n ceruri să o aşeze

Nimeni altul n-a-ndrăznit
Despre sine să susţină
Că-i lumină-n răsărit
Că este neprihănit
Şi că el e o lumină
Că nu are nicio vină

Eu sunt Viaţa şi-Nvierea
Nimenea nu a mai spus
Căci nimeni n-are-nfierea
Tatălui făcând plăcerea
Ca şi Fiul Lui Isus
Ce i-a fost în veci supus

Noi venim să-ţi mulţumim
Pentru tot ce Tu ne-ai dat
Azi copii Tăi să fim
Inima să-ţi dăruim
Mire scump şi minunat
Să-ţi dăm sufletul curat
Betania 15 dec. 2019

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!