Puiul de lebădă

Se revărsa în crânguri întâia zi cu soare,
loveau ciocănitoare în rugi de trandafiri,
de parcă primăvara cea veşnic zâmbitoare
bătea la uşa lumii cu degete subţiri.
Şi iată gospodina s-a înălţat pe scară
să pună sus, în coşuri, un aşternut bălan.
Şi păsările mame pe cuiburi adăstară
să scoată pui de aur, cu ciocuri de mărgean.
Iar după legea vieţii şi-a morţii, la soroace,
din fiecare coajă ieşi un pui frumos.
Dar s-a-ntâmplat să iasă atunci dintr-o găoace
un pui cum nici o cloşcă pe-acolo n-a mai scos.
În loc de puf de aur şi aripi smălţuite,
avea un strai ca fumul şi ochii mari şi trişti.
Iar păsările toate priveau spre el uimite.
Şi-l ciocăneau toţii puii pe câmp şi-n porumbişti.
Pe gâtul ca o coarbă curgea adesea sânge
şi nu-şi găsea prieteni de doruri nicăieri.
Iar pe-nserat, la vremea când orice pui se strânge,
dorit de aripi calde şi blânde mângâieri,
venea şi el sfielnic, cu ceilalţi să se culce,
ca să-şi aline trupul şi sufletul beteag.
Dar nu găsea nici pace, nici mângâiere dulce,
ci lovituri tăioase, ce-l izgoneau pribeag.
Atunci, ascuns în umbră, privea cu lungi suspine
spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de poveşti.
Şi aţipea pe scară, cu teama de jivine,
şoptind încet: Mămico, de ce nu mă iubeşti?...
Însă pe lac când puii cu ghiare răsfirate,
priveau uimiţi spre apă, din umbra de răchiţi,
el, puiul fără fală, plutea c-o maiestate,
de care cei cu ghiare se minunau smeriţi.
Dar el trecea departe în zarea diafană,
din papura foşnită de vânt legănător,
să-şi vindece în larguri a sufletului rană,
în freamătul de unde şi de ceresc fior.
Iar seara, câteodată... întârziind pe ape,
acolo printre stele... parcă pluteau lumini...
Atunci, un zvon de glasuri venea tot mai aproape...
şi dispărea deodată, în zarea de rubini...
Ah, glasurile-acelea care păreau că-l cheamă...
cu se-auzeau de dulce! Şi-adeseori, stingher,
în graiul lui de taină, striga deodată: Mamă!...
Şi rămânea cu ochii căutări spre cer...
Aşa trecură zile şi nopţi de-nsingurare,
şi puii cei de aur crescură ca feciori,
stârnind prin colţuri lupte şi fâlfâind în soare
şiraguri de mărgele şi sclipet de culori.
Iar puiul fără slavă şi fără de prieteni,
tot mai urât, mai vânăt şi mai stingher crescu.
Dar toamna, când pe coastă coboară vânt prin cetini,
o tainică minune cu el se petrecu.
Căci vinetele pene i se făcură albe,
şi gâtul ca o harfă tăiată din omăt.
Păreau că-i stau pe umeri toţi nuferii în salbe.
Iar el, porni pe ape, fără-a privi-ndărăt,
porni pe lac departe, în pacea legănată
şi toată vremea nopţii pluti în depărtări.
Dar către zorii zilei se arătă deodată
un palid nor de stele călătorind în zări.
Atunci, c-un strigăt, puiul, sfărmând un strop în pleoape,
aripile de nuferi le desfăcu uşor,
şi, mângâind văzduhul, se ridică din ape
spre lebedele albe care-l chemau în zbor.
Şi nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
când puiul fără mamă şi fără mângâieri,
spre stolul de lumină a străbătut genunea
şi-a dispărut în zare eternei primăveri...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puiul

Trist
şi singur în găoace,
puiul galben-auriu
a simţit într-un târziu
că-i stingher,
că n-are pace.
A simţit că lumea lui
tot mai strâmbă
nu ştiu cum,
se face...
"Ce-o fi asta?"
se gândi.
"Cum de m-a ajuns năpasta
să trăiesc într-o mărgică,
într-o casă
tot mai strâmbă,
tot mai mică?...
Să nu pot să-mi aflu loc
nici pe faţă,
nici pe spate.
Şi să-mi crească,
după toate,
uite
ce nătâng de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciudă
eu cu ciocul,
ca un prost...
Însă ciocul ce s-audă?
Cade-n stânga,
bate-n dreapta
şi-mi atârnă
ca o bârnă
fără rost.
Mi-ai ieşit şi doi ochi mici.
Ce să fac cu ei aici?
Mi-au crescut şi aripi grele.
Ce să fac aici cu ele?
Iar sub pântec,
la picioare,
se făcură nişte ghiare...
lungi... cu vârfu-ncovoiat...
Simt că toate-n pântec mi-au intrat!
Doamne,
pentru ce mi-ai dat
daruri care-mi sunt povară?..."

Şi,
lăsat pe partea stângă,
a-nceput uşor să plângă
puiul
pentru-ntâia oară...

*

Dar deodată,
în găoc,
bate cineva de-afară...
Cioc!
Cioc, cioc!
Inima în pui se zbate,
se-nfioară.
Cine...
oare cine bate?...

Cu un tremur ca de-o vrajă,
a bătut şi puiu-n coajă.
Uite!
Sub ciocănituri solide
se deschide
o fereastră!
Doamne,
ce privelişte măiastră!
Apoi uite-acum cât loc...
unde poate să alerge
să se joace,
să se culce...
Iar un glas atât de dulce,
glas de mamă...
andantino,
iată,
îi vorbeşte:
Vino...
Şi sări degrabă puiul
din bârlogul vieţii vechi.
O, acum cât e de bine
să ai ochi,
să ai urechi!...
Ce frumoasă e lumina!...
Parc-ar vrea în piept s-o soarbă.
Asta ce-i?
Un fir de iarbă...
Iar acolo?
E grădina...
Şi-nălţând privirea-n soare,
puiul,
suflet de pripas,
a bătut din aripioare
şi-a făcut întâiul pas.
Iar apoi,
dup-o clipită,
a zărit într-un arbust
o grăunţă rumenită.
Mm!
Da´ bună e la gust!
Iar colea, o gâză mică
pe un fir de busuioc.
Doamne,
ciocuşorul totuşi
nu e...
nu e rău de loc!
Dar aici în noua ţară,
ce s-ar fi făcut el oare
fără aripi, fără ghiare,
fără vechea lui povară
din căsuţa cea sihastră?
Bietul pui...

*

Fraţii mei,
povestea lui
nu-i decât povestea noastră...

Cinste,
curăţie,
milă,
jertfă,
inimă umilă,
lacrimi grele,
bunătate,
şi suspine după stele,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci aici cu ele?
Să fii mut ca oaia-n strungă,
cu răbdare (îndelungă!),
să nu fugi după avere,
după nume,
să iubeşti pe cel ce-i gata,
de-ar putea,
să te sugrume,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci cu ele-n lume?
Când sub soare are preţ
numai zâmbetul isteţ,
numai vorba îndrăzneaţă,
numai paşii rari şi grei,
numai mâna cu mănuşă
care trage la cenuşă
de la toţi
pe turta ei;

da,
când viaţa e-o berbuncă
unde toţi străbat răscrucea
şi în calea ta aruncă
spini şi cioburi
fără număr,
tu,
să-ţi iei în taină crucea
şi s-o duci umil pe umăr...
suspinând discret,
cuminte,
sub scuipatul de ocară...
O, Părinte,
Creatorule-ndurat,
oare pentru ce ne-ai dat
daruri
care sunt povară?

*

Pentru ce?
Nu ştii?
Aşteaptă...
Vine-o clipă,
un soroc,
când la marginile lumii
cineva din cer va bate...
Cioc!...
Cioc, cioc!
Şi-n acest străvechi găoc
se va face o fereastră
către lumea cea măiastră.

Şi-atunci,
frate,
cât va fi de bine
să ai pieptul cu suspine,
să ai umerii cu cruce,
să ai tâmplele cu spini,
să ai faţa toată plină
de a lacrimilor salbe!
Căci acestea toate, toate,
se vor face... aripi albe
şi tunică de lumină
şi cunună de rubini
şi toiag de-mpărăţie,
care ştie lumi să-nfrunte
(după cum Ioan ne-a spus!)
când ne va sclipi pe frunte
numele etern,
ISUS!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pui de pom şi pui de om

Un sâmbure de pom
Prinde viaţă din pământ.
Din pântece, pui de om
Către viaţă-şi ia avânt
Când puiul de pom prinde rădăcini,
Puiul de om se joacă prin vecini.
Când puiul de pom, drept se înalţă,
Puiul de om se-alintă şi se răsfaţă.
Când puiul de pom prinde să rodească,
Puiul de om începe să iubească.
Când puiul de pom rodeşte din plin,
Puiul de om îşi făureşte destin.
Când puiul de pom nu mai este pui,
Puiul de om îşi construieşte rostul lui.
Când fostul pui de pom nu mai rodeşte,
Atunci, puiul de om, îmbătrâneşte.
Când timpul pentru fiecare a trecut,
Pomul este vreascuri, iar omul... a tăcut.

poezie de Dumitru Delcă (22 noiembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada morţii

Cobora pe Topolog
Dintre munţi, la vale...
Şi la umbra unui stog
A căzut din cale.

În ce vară? În ce an?
Anii trec ca apa...
El era drumeţ sărman
Muncitor cu sapa.

Oamenii l-au îngropat
Într-un loc aiurea,
Unde drumul către sat
Taie-n lung pădurea.

Şi de-atunci, lângă mormânt,
Plopi cu frunză rară
S-au zbătut uşor în vânt,
Zile lungi de vară.

Soarele spre asfinţit
Şi-a urmat cărarea.
Zi cu zi l-au troienit
Vremea şi uitarea.

Dimineaţa ca un fum
Urcă pe coline,
Zvon de glasuri dinspre drum
Până-n preajmă-i vine.

Peste vârfuri lunecând
În argint, condurii
Înfioară când şi când
Liniştea pădurii...

Numai colo-ntr-un frunzar
Galben în lumină,
Stă pe-o creangă de arţar
Pasăre străină.

Stă şi-aşteaptă fără glas
Parcă — să măsoare
Cum se mută, ceas cu ceas,
Umbra după soare...

*

Astfel, tot mai neştiut
Spre adânc îl fură
Şi-l îngroapă-n sânu-i mut
Veşnica Natură.

Vara trece; pe cărări
Frunza-n codru sună.
Trec cernite înserări,
Nopţi adânci cu lună.

Iar când norii-nvăluiesc
Alba nopţii Doamnă,
Peste groapa lui pornesc
Vânturi lungi de toamnă...

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vulturul îşi plecă în jos capul; în fund, în noaptea deschizăturii adânci, tăiată ca de pala unui zmeu, şerpuia, sclipind ca argintul, izvorul. Şi i se făcu dor de răcoarea dulce a undei şerpuitoare. Săltă şi se repezi în fund; se lăsă în voie să cadă în apă; stropii reci îl acoperiră deodată, ca nişte pietre scumpe, şi, întinzând gâtul gol, bău îndelung, însetat. Apoi îşi luă iarăşi zborul până pe stâncă, sus, se lăsă pe o coastă, întinse aripile la soare, şi închise ochii. Aţipi... Adieri de vânt îl înfăşoară în vălul lor. Aproape se trezeşte; prin pleoapa închisă încă parcă zăreşte un foc grozav, a cărui flacără încinge tot cuprinsul zării. Se ridică. Departe, în nori de sânge, soarele apune. Munţii parcă-s aprinşi, cerul arde. Îşi ia zborul, grăbind spre cuib.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Vulturul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petru pe ape

După ce-a dat drumul la noroade Domnul Isus a urcat
Sus pe munte să se roage Tatălui Adevărat
Pe când iată ucenicii în corabie vâsleau
Căci trimişi atrunci de Domnul dioncolo ei se duceau
Dar Isus urcă pe munte să se afunde-n rugăciune
Tatălui Cel Sfânt din cer tot din inimă a-i supune
Şi pierdut în rugăcine iată noaptea cum îl prinse
Numai singur sus pe munte căci iubirea îl ajunse
Pentru Tatăl Sfânt din ceruri şi Părintele iubit
Care jos îl trimisese pentru omul cel pierdut

Dar în vremea aceasta iată ucenicii toţi pe mare
Nu-şi găseau atunci liniştea căci treceau prin încercare
S-a strârnit un vânt puternic marea era agitată
Şi veneau în şiruri valuri peste marea tulburată
Încă mai mari se făceau şi talazuri atunci grele
Se nălţau în nopatea neagră azvârlindu-se spre stele
Nu mai contenea furtuna şi nici vântul nicidecum
Ci-şi tăia prin apa mării atunci groaznicul ei drum
Pe când iată în furtună ucenicii greu luptau
Şi cu vântul şi cu marea — valurile îi loveau

Atunci iată deodată o nălucă au zărit
Cum aluneca pe valuri cu un chip abia zărit
Un om umblă acum pe valuri iată marea îl susţine
Deşi valurile-s mari înspre noi iată cum vine
Plini de frică ucenicii atunci iată au ţipat
Dar Isus atunci deodată înspre ei El a strigat
Îndrăzniţi şi nu vă temeţi căci Eu iată aici sânt
Doamne i-a zis Petru atunci vreau s-aud al Tău cuvânt
Dacă Tu eşti o Isuse porunceşte-mi ca să vin
Pân" la Tine peste ape să-ţi văd chipul Tău Divin
Vino Petre atunci i-a zis al nostru Mântuitor
Valurile când veneau şi talazu-ngrozitor
Însă Petru fără frică a păşit atunci pe mare
Căci privise spre Hristos şi-avea fermă-ncredinţare
Căci Domnul cel Sfânt din ceruri chiar pe valuri îl susţine
Şi deplin încredinţat nicio teamă n-avea-n sine
A păşit plin de credinţă peste ape peste valuri
Şi-a fost primul om pe ape — dincolo de idealuri
Petru a umblat pe ape aşa ca şi Domnul său
Când privi doar spre Hristos — Fiu Unic de Dumnezeu

Primul om de pe planetă apa ce l-a susţinut
Când deplin atunci în Isus ucenicu s-a-ncrezut
Dar aşa puţină vreme căci deodată şi-a luat
Privirea de la Hristos şi spre valul tulburat
A părivit Petru atunci şi groaza l-a năpădit
C-a-nceput să se scufunde şi de moarte îngrozit
A strigat atunci la Domnul — scapă-mă te rog Isus
Căci de ape Doamne iată sunt din nou acuma dus
Domnu-ndată şi-a-ntins mâna pe Petru l-a apucat
Până când ambii pe punte în corabie-au intrat

Astfel Petru cu Isus au umblat atunci pe ape
Ucenicului cel sfânt credinţa i-a fost aproape
Câtă vreme a crezut — peste valuri a păşit
A fost primul om de aici care mare-a biruit
Ţintă vie pe Hristos câtă vreme l-a avut
Apa mării ca uscatul pe Petru l-a susţinut
Şi Petru cu Domnul Isus în corabie-au păşit
Pe când iată chiar şi vântul de tot el s-a linişţtit
Şi furtuna a dispărut parcă nici n-ar mai fi fost
Căci Isus era din nou soare sfânt şi adăpost
Şi văzând schimbarea vie şi şi în ceruri şi pe mare
Au venit toţi la Isus să-i aducă închinare

Cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu Tu eşti
Şi furtunii şi chiar mării de poţi Tu să porunceşti
Glorie dar Lui Isus — cinste slavă şi onoare
C-aduse dar tuturora dintre valuri mari salvare
Fie-i Numle slăvit şi de-a pururi lăudat
Căci El doar spre mântuirea omului dar a lucrat
Pentru Isus Tată Sfânt noi acum îţi mulţumim
Căci prin El ne-ai dat viaţa pururi fii Tăi să fim
22-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă bătrânilor ce pleacă

Să simţi ninsoarea încolţind la tâmple,
E sentimentul arderii totale...
Atunci devii ocean de pietre scumpe
Şi ai întreaga lume la picioare.
Din înălţimi, cu gândul tău deodată
Coboară îngeri stranii. Ploi şi vânt...
S-au risipit bătrânii-n lumea toată
Şi parcă toate, toate s-au pierdut.

Să simţi ninsoarea încolţind la tâmple!
Venită din istorii-am să revin,
Spre-a-ncununa cu umbra voastră zorii...
Să luăm cu toţii ultimul festin!
Să fluture cu îngerii deodată
Aripi de stele şi aripi de vis.
Iar noi, cei răstigniţi pe-a vieţii roată,
Să fim întâiul vers care s-a scris...

E sentimentul arderii totale...
Un in de pace şi un imn de dor.
Un steag de doliu flutură-n ninsoare,
Un suflet izbăvit, nemuritor...
Se-apleacă ramu-n ploi de rugăciune,
Pe-altare pică lacrimă de sânge
Şi prunci şi fraţi se roagă la icoane,
Iar Maica Sfântă şi Iisus ne plânge.

Atunci devii ocean de pietre scumpe,
Copil bătrân cu armie de lut.
Din tine toţi vulcanii vor erupe
Când vei porni spre cer cu Duhu Sfânt.
Atunci cenuşa noastră-n zări se-aşterne –
Un fluture cu aripă de nor,
Un râu de plâns, pierzându-se alene,
Răspuns la plânsul de tăceri şi dor.

Şi ai întreaga lume la picioare...
Cu fir de aur ia ţi-ai ţesut,
Te-ai înălţat din rădăcini amare
Şi-ai înflorit român pe-acest pământ.
Azi se apleacă cumpăna fântânii
Miroase pâinea aburindă-n vatră
Şi-ncercănate pleoape, dansul mâinii,
Din alte ţări, să te întorci, te-aşteaptă.

Din înălţimi, cu gândul tău deodată,
Coboară îngeri răstigniţi pe cruci,
De anotimpuri, de dureri, de soartă...
Al nimănui de-acum, tu te tot duci!
De-acuma glasul tău e o strigare
Şi plâns de ploi te cheamă în neant.
E un ecou, un imn de-nmormântare...
Spre alte lumi şi timpuri eşti chemat.

Coboară îngeri stranii. Ploi şi vânt
Bat la fereastra inimii bătrâne.
Îmbătrânim şi noi pe rând, pe rând,
Precum un fulger frânt în plecăciune.
Ne dor de răstignire,-n rugi târzii
Şi pleoapele de plumb. Şi gene grele
În alte lumi, curând, se vor zidi...
Cenuşa morţii va pica pe ele.

S-au risipit bătrânii-n lumea toată,
Străjeri ai morţii... Trupuri de granit
S-au strâns în cimitire laolaltă.
Tăcerea dintre ei s-a risipit...
Arhangheli, vin, cu targa lor de stele
Sufletul greu a-l înălţa în noapte.
Clepsidra, azi ascunde timpuri grele...
Ce vă aşteaptă dincolo de moarte?!

Şi parcă toate, toate s-au pierut
În hăuri insalubre,-ntunecate,
Voi ştiţi că în uitare v-aţi născut,
Dar n-aţi putea uita, căci nu se poate,
O clipă, timpul, să-l opriţi în loc,
Să alergaţi degrabă la altare,
Cerşind o picătură de noroc
Din valul cast al marilor oceane.

Şi parcă toate, toate s-au pierdut,
S-au risipit bătrânii-n lumea toată.
Coboară îngeri stranii... ploi şi vânt,
Din înălţimi, cu gândul tău deodată.
Şi ai întreaga lume la picioare,
Atunci devii ocean de pietre scumpe...
E sentimentul arderii totale.
Să simţi ninsoarea încolţind la tâmple!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul zbor

Se-aude un strigăt venind dinspre cer,
sinistru în noapte şi-n liniştea ei,
ce pare să-ncheie un dans –derniėre-
c-un ultim adio spre vechi odisei.

Se rupe din neguri, coboară, uşor,
apare, ca-n vis, o frântură de stea,
m-apropii şi văd cum bătrânul cocor
continuă, încă, din aripi a da.

Pământul e ringul în noul balans
din care se-opreşte, privind înspre cer,
spre stele ce par că-l invită la dans,
şi uită că-i singur; începe, stingher,

un vechi ritual, o rotire, şi-apoi
în vechi amintiri îşi găseşte puteri,
pluteşte prin ele, devine vioi
şi-ncheie în ritmul de vis şi plăceri.

Când zorii se-anunţă şi stelele pier,
iar ziua renaşte în zarvă şi cânt,
o scurt-adiere înalţă spre cer
o pană a celui ce zborul şi-a frânt.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se gândea cum fusese ea de prigonită şi de batjocorită şi acuma toţi spuneau că e cea mai frumoasă dintre toate păsările. Chiar şi liliacul se apleca spre ea cu crengile în apă şi soarele strălucea călduţ şi domol. Şi lebăda şi-a întins aripile, şi-a înălţat gâtul şi a spus din toată inima: "Pe vremea când eram o răţuşcă urâtă nici în vis nu m-aş fi gândit la atâta fericire!".

finalul de la Răţuşca cea urâtă de Hans Christian Andersen
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripile de dimineaţă

Am încercat să zbor,
dar toţi îmi spun că aripile mele sunt pentru înot.
Mi-am încercat întâi aripile din somn,
Aproape reuşisem.
Cu răsuflarea tăiată planam peste câmpii albastre şi domuri înalte,
mă înălţam şi coboram aievea.
Cât vis era în zbor şi-n vis câtă zburare
când se-ncheiau sub aripi
imensităţi albastre-n continuă urcare!
Plutind pe mai departe,
din aurora boreală mi-am tăiat o parte.
Erau minunate ca aripi, dar prea mari erau
şi, când m-am rotit într-o parte,
ameţită de-atâta adâncă imensitate,
au alunecat la nord, acolo unde erau învăţate
să stea şi să fluture.
Aripile de miazăzi când le-am vrut
pe la subsiori, când luam viraje, s-au descusut.
Într-o poiană, un fluture bătrân
mi le-a dăruit pe ale sale.
Spunea că înţelepciunea vieţii nu e să zbori,
Ci, cât mai mult, să stai în nemişcare.
Cu-asemenea aripi subţiri,
care imediat mi s-au rupt,
să gândeşti aşa nu-i de mirare.
Atunci m-au găsit aripile de dimineaţă:
înalte, albe, sidefii, cusute fără aţă,
parcă din nori, parcă din ceaţă,
parcă sunând a micşunele,
clopoţei argintii la încheieturi,
pe margini, boabe de rouă cu stele,
nici cântec de leagăn doinind,
nici auz de pasăre albă auzind,
Urcând şi sunând, spaţiile deschizând,
sufletul înălţând
la marginile mării hodinind,
când apusurile vii cerurile-nchid,
fremătând în zori, peste mări, în argintii zale,
înotând prin ceruri umbrite de stele,
Mari cât ale crinilor petale.

C-o sete nebună de viaţă, de parcă
nicicând nezburând, nicicând neîncetând,
ar fi pornit din însuşi izvorul de viaţă,
mai pure decât crinul,
mai limpezi decât seninul,
argint de porumbiţă picurându-mi pe spate,
dor de zări şi viaţă, dorul de departe,
dorul de lumină, lumină neâncetată,
neatinsă, neapropiată,
adevărată!

poezie de Dania Vasilescu din Aripile de dimineaţă
Adăugat de mihai51
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puiul de păpădie

A-nflorit întâia oară,
Azi, un pui de păpădie,
Şi-a deschis corol-afară
Din tichia-i fumurie.

Dar parcă nu este floare,
M-am mirat în gândul meu;
Seamănă mai mult c-un soare
Alintat de-un curcubeu.

Şi se-nalţă în lumină,
Hrănit de un bob de rouă,
Să vestească prin grădină
Că natura-i-n haină nouă.

Mai târziu, cam înspre seară,
Puiul meu a-mbătrânit
Şi copiii se mirară -
Cum de a încărunţit!

Un vânt cald venit din sat,
A suflat, aşa deodată,
Că pe sus a şi luat
Umbreluţele-i de vată.

Acum tristă, în grădină,
Doarme păpădia mea,
Cu frunza de rouă plină
Doar o stea o mângâia.

poezie pentru copii de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre stele

Plutesc şi zbor
spre cer, spre stele.
M-alină ne-ncetat
un gând ascuns de iele;
aş vrea să-l ştiu,
dar nu-l cunosc...
căci e departe.
Este-n stele
şi numai astrele îl ştiu.
Să merg încet pe scară,
să iau ce nimeni
nu ar lua.
O stea!
Şi nu povara.
Plutesc şi zbor
spre cer, spre stele.
Este un vis visat...
sunt gândurile mele.

poezie de Irina Matei
Adăugat de Claudia Antoche
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când trăiau cocostârci pe casele noastre, erau şi ei suflet din sufletul nostru, şi când venea toamna, îi petreceam, ne duceam şi noi cu sufletul până hăt departe, prin ţările calde. Iarna tânjeam fără dânşii, spre primăvară începea a ne suge ochii depărtarea, şi când se întorceau era o mare sărbătoare, pentru că împreună cu dânşii se întorceau şi sufletele noastre zbuciumate.

Ion Druţă în Păsările tinereţii noastre (1971)
Adăugat de Illy
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fim

Să fim al ciocârliei zbor
Când mă săruţi pe gât uşor
Plutind spre zarea violet
Cu tril de fluturi în balet,

Uniţi de dragostea fierbinte
Rostită doar printre cuvinte,
Cu ochii mov privind spre cer,
Sorbind al dragostei mister

Dintr-o cafea cu gust de rouă
Din nori când va porni să plouă
Cu raze mari de curcubeu,
Să-ţi fiu regină, să-mi fii zeu,

O armonie dintr-un cânt,
Să le fiu ochilor descânt,
Buzelor să le fiu aleasă,
Prin galaxii să-ţi fiu mireasă

Învăluită în petale,
Flacără vie-ntre vestale,
Călăuzind, cu paşi de foc,
Destinu-ţi spre gingaş noroc.

De dor, să-ţi fiu aprinsul rug,
Râzând, iubirea s-o conjug
Etern la timpul viitor,
Să-mi fii al nopţii Visător

Cu aştrii stând sfios la sfat
Despre castelul ce-am creat,
De Lună binecuvântaţi,
De Soare veşnic apăraţi.

Călătorind purtaţi de vânt,
Zidind castele din cuvânt,
Să ne-ndreptăm spre Absolut,
Să fim Sfârşit şi Început

Dar, mai presus, noi doi să fim,
De la banal pân' la sublim.
Şi aş mai vrea, dacă se poate,
Să fim surâsul dintr-o carte!

poezie de Marilena Răghinaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Argintul de aur

să priveşti spre tine şi să te vezi
mic
mic, mic de tot gol-puşcă
deasupra cristelniţei în braţele preotului pregătit
să te creştineze

şi-atunci eu – celălalt tu – am văzut
fulgerul
doi îngeri cu
un arc dublu elicoidal de argint şi de aur în mâini
coborând din cupola înaltă, fără sfârşit a bisericii
ca flacăra sfântă în ziua învierii
şi pătrunzând în creştetul capului tău
de unde până atunci plângeai te-ai luminat
deodată faţa ta s-a umplut de pacea şi
liniştea de înţelepciunea şi iubirea străbunilor

atunci ai ştiut – tu celălalt eu –
fluviul tău de gene curge prin timp
nu prin spaţiu
şi va curge aşa mereu nestăvilit
mai departe tot mai departe spre mâine

fluviul tău de gene
venind din nopţile timpului de la
Eva şi Adam spre lumină
a deschis gura şi a cuvântat iată
opera perfectă
– argintul de aur –
sufletul izbucnind în spirit nu doar în
oase şi cărnuri

atunci am ştiut – eu celălalt tu –
că

nici un bunic al străbunicelor tale
nu a murit de tifos la şase ani
nici o bunică a străbunicilor tăi
nu a murit virgină la optzeci de ani

poezie de Vlad Scutelnicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipe efemere...

Vrăjiţi mi-s ochii sub catifeaua nopţii,
Cupolă de vis, brodată divin,
Când stelele sorţii pe toţi ne sfidează,
Ştiind ce ne aşteaptă-n destin.

Vântul timid sărută flori de tei,
Parfumând cărările verii în noapte,
Luna sfioasă ca o fecioară cuminte
Caută poveşti de iubire sub stele,
În vii şi noi scânteieri.

Care e menirea voastră?
Muze caline, prietenele mele,
Unde vă faceţi culcuş sau case,
Nu vă e milă de frământările mele?

Ca o divă printre stele vechi şi caste,
Flori de foc în nopţi de smoală,
Luna trece nici că-i pasă
Ce gândesc sau ce mă apasă,
Ce iubire port sub stele.

Timpul toarce roluri multe...
Şi ne mângâie în vise,
Eu sub tâmple argintii
Descifrez enigme ascunse,
Ca să uit de ce mi-e dor,
Ca să uit de-al meu Ulise,
Rătăcit în depărtări.

Ce-ar fi cerul fără stele
Şi pământul fără flori,
Ce-ar fi omul fără visuri,
Fără al iubirii fiori,
Ce-ar fi munca fără sporuri
Şi viaţa fără onoruri,
Ce-ar fi Terra fără oameni
Şi Geneza fără valuri...
Ce-ar fi viaţa fără moarte,
Ce e dincolo de toate,
Ce eşti Tu divinitate?
Univers plin de iubire,
Univers plin de dreptate,
Cu rele în miez de noapte...
Sau nimicul plin de toate,
Univers prea plin de şoapte,
Printre stele înflorate,
Când îmi dai răspuns la toate?

Până atunci, clipe efemere,
Pace spre eternitate,
Şi iubire pân la stele,
Că-i mai bună decât toate.

poezie de Valeria Mahok (10 iunie 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bărăganul

Pe cea câmpie lungă a cărei tristă zare
Sub cer, în fund, departe, misterios dispare,
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu-nveseleşte pe bietul călător.

Pustietatea goală sub arşiţa de soare
În patru părţi a lumei se-ntinde-ngrozitoare,
Cu iarba-i mohorâtă, cu negrul ei pământ,
Cu-a sale mari vârtejuri de colb ce zboară-n vânt

De mii de ani în sânu-i dormind, zace ascunsă
Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă,
Ce-adoarme-n focul verii l-al grierilor hor
Şi iarna se deşteaptă sub crivăţ în fior.

Acolo floarea naşte şi moare-n primavară,
Acolo piere umbra în zilele de vară,
Şi toamna-i fără roadă, ş-a iernii vijelii
Cutrieră cu zgomot pustiele câmpii.

Pe cea savană-ntinsă şi cu sălbatic nume,
Lung ocean de iarbă necunoscut în lume,
O cumpănă se-nalţă aproape de un puţ,
Şi-n orizon se-ndoaie ca gâtul unui struţ.

Un car cu bivoli negri a stat lângă fântână.
Vro doi români în soare ş-o sprintenă română
Încungiură ceaunul ce ferbe fumegos
Pe foc, şi mai departe un câne roade-un os.

Pe car un copilandru priveşte-n departare...
Zadarnic ochii-i zboară din zare-n altă zare!
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu se arată pe câmpul de mohor!

Din vreme-n vreme numai, lungi şiruri de cocoare
Sub bolta albăstrie zbor tainic călătoare,
Şi vulturi mari, prădalnici, cu gheare înarmaţi,
S-adună, lăsând puii pe vârfuri de Carpaţi.

Ah! dulce, glorioasă şi mult strălucitoare
Va fi ziua de viaţă, când, pe sub mândrul soare,
Trecând în răpegiune, un zmeu cu-aripi de foc
Goni-va trista moarte ce zace-n acest loc!

Mult vesel va fi câmpul când vecinica-i tăcere
Va dispărea deodată la glasul de-nviere
Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fer,
Vestind noua răpire a focului din cer!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

EU, COPACUL...

Eu m-am ascuns adesea, de mine, prin pădure
Şi mă credeam copacul cu trunchi şi ramuri dure;
Am alergat timidă spre licăriri de soare
Şi mă credeam, eu însămi, o stea nemuritoare....

Mi s-a-ntâmplat odată s-alerg spre nicăieri,
Să zbor printre iluzii chiar dincolo de zări,
Am alergat prin beznă şi prinsă în hăţiş
Nu-mi mai găseam cărarea să ies spre luminiş...

Atuncea eu, copacul, m-am clătinat în noapte
Şi-am picurat în zori cu rouă şi cu şoapte...
Mi s-a deschis deodată fereastra către Cer
Şi m-am rugat în taină:,, Nu mă lăsa să pier!''

Şi am rămas copacul firav, dar în picioare;
Eu mai alerg şi-acuma, ca orice muritoare,
Să ies din întuneric, culeg din cer lumină,
Şi trec prin,, uşi'' deschise... cu inima senină....

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rapsodii de vară

I

Cine-ar putea să spună
Câţi secoli au trecut
De-o lună,
De când nu te-am văzut?...

Salcâmii plini de floare
Se uită lung spre sat,
Şi-n soare
Frunzişul legănat

Le-atârnă ca o barbă...
Acolo mi-am găsit
În iarbă
Refugiul favorit.

Acolo, ca-ntr-un templu,
De-atâtea dimineţi
Contemplu
O tufă de scaieţi.

Pe când departe-n zare,
Mirat ca un copil,
Răsare
Un astru inutil...

II

Iubito, fără tine
Începe-o nouă zi...
Dar cine
Le poate socoti?

Că zilele-n restrişte
Se-nalţă şi apun
Ca nişte
Baloane de săpun...

Cu mâinile sub tâmplă
Cum stau aşa culcat,
Se-ntâmplă
Un fenomen ciudat:

Privirea mea distrată
Prin negre rămurişti
Mi-arată
Doi ochi adânci şi trişti

Şi-n orice strop de rouă
Văd două braţe, mici
Ca două
Picioare de furnici.

Dar dacă o lăcustă,
Din verdele talaz,
Robustă
Îmi sare pe obraz, -

Din ochii mei dispare
Mirajul interpus,
Pe care
L-am zugrăvit mai sus,

Şi-n ochii mei deodată,
Ca-n alte dimineţi,
S-arată
O tufă de scaieţi...

III

Acum natura-ncepe
Cu tainicul ei glas
Din stepe
Să cânte-ncet pe nas.

Prin ierburile crude,
Sub cerul fără fund,
S-aude
Un bâzâit profund

Şi până la amiază
Pământul încropit
Vibrează
Adânc şi liniştit.

Sunt gâze şi gângănii
Ce sar şi fac mereu
Mătănii
Când trec prin dreptul meu,

Şi-mpreunându-şi zborul,
În ierburi îşi ascund
Amorul
Multiplu şi fecund.

IV

Şi-n vremea asta, oare,
Când eu visez mereu
La soare -
Ce face dorul meu?

Iubirea mea nebună,
De-abia trezită-n zori,
Adună
Mănunchiuri mari de flori.

Se-ntreabă – ce să facă?
Şi făr-a pregeta,
Ea pleacă
Întins, la casa ta.

Şi nici nu bagi de seamă
Cum pasu-i furişat
Cu teamă
S-apropie de pat,

Ci doar treasari deodată
Şi parcă-ţi pare rău.
Mirată,
Te uiţi în jurul tău...

Iar ea-ntr-un suflet vine
Cu părul desfăcut
La mine,
Să-mi spuie ce-a făcut...

Aşa, spre zarea largă,
Pe zi de-atâtea ori
Aleargă
Pe drumuri lungi de flori.

V

Târziu, când peste lanuri
Coboară spre câmpii
Noianuri
De umbre argintii;

Când luminosul crainic,
Luceafărul stingher
Şi tainic
S-aprinde iar pe cer

Şi cu lumina nouă
Sclipeşte ca un strop
De rouă
Pe vârful unui plop,

Iubirea mea fugară
De-abia s-a liniştit,
Şi-afară,
Ca un copul trudit,

Pe-un maldăr de sulfine,
Cu cel din urmă gând
La tine,
Adoarme suspinând.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te chem în vis

Adorm iar uşor, cu gândul departe,
Departe pe-un nor, pierdut în noapte,
Respir amănunte, purtat spre lumină,
Amintiri cărunte aştept ca să vină.

Renasc în visare şi somnul mi-e dulce,
Către o clipă gându-mi se duce…
Şi iată că dorm şi totu-i pustiu
Doar lângă tine aş vrea să mai fiu.

Tresar de prin vise, te caut, te chem,
În nopţile-aprinse pe tine te-ndemn,
Să vii, să apari, cu mine să stai
Lumină în noapte mie să-mi dai.

Tu nu mă asculţi, pluteşti anormal,
Spre lună, spre stele, eu par un banal,
Te rog, dar coboară din nou într-un vis
Şi du-mă, condu-mă spre-al tău paradis.

Dar ce simt eu? Ce văd? Ce aud?
Sunt şoapte pierdute în beznă, în vânt?
A tale pierdute suspine în noapte…
Le-ascult venind, răzbind de departe.

Tu nu mă vrei, te chem în zadar,
Şi în orice vis se naşte-un hotar.
Dar ce mai contează? Tu n-ai vrut nicicând
Să vii-n al meu vis, te-am chemat plângând…

Şi-acum în final, când ziua-i aproape,
Te văd, parcă simt cum vii de departe;
În noaptea adâncă ce curge încet
Pe tine fiinţă, a te visa încep…

poezie de Cristian Olaru
Adăugat de Eliana Doru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea spre lumină

Ţi-e dor de-acel albastru care-n noapte,
în lumea fascinantă, ireală,
cu simţuri noi, puternice şi apte,
îţi colorează visul de vestală.

Cu faţa către cer, îţi cauţi drumul
spre liniştea atât de mult dorită,
iar pleoapele-s perdele pentru fumul
din amintiri ce-au ars şi te irită.

Că s-au pierdut, n-a fost o întâmplare,
au ars pe rând, în multe anotimpuri
în care ţi-ai ascuns iubirea-n mare
atunci când arca lui trecea prin timpuri

Cu cer senin sau, poate, uragane
de care te-ai ferit şi-ai stat deoparte,
lăsând ca valuri mari şi turbioane
să-l mâne, singur pe cărări, departe.

În lumea ta, sunt visuri ce te-mbie
la o uitare-a vieţii fără vină
iar calea ta în viitor să fie,
în linişte şi pace, spre lumină.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!