Bătrânul

Cineva, în noapte stă şi plânge...
Şi întrebată ce i-a mai rămas
Pruncii şi-au luat zborul şi-i aşteapta...
Pui ce-i aude după glas

Seară bună, moş bătrân. Pe cine
Oare-n prag aştepţi neîncetat?
Ştiu şi eu? Spune cu ochii-n lacrimi,
Am şi eu, departe, un băiat

Simţi privirea mângâindu-ţi chipul?
Eu sunt fiul tău, mă-ntorc la tine,
De-aş putea acum întoarce timpul,
Ţi-aş reda un strop de fericire...

Eu şi tu vom fi de-acum alături,
În pridvorul casei bătrâneşti
Amintirea satului şi firul
Dulcilor legende strămoşeşti...

Iată, parcă-mi văd în depărtare
Fiica. Doamne, e un vis,
Ea-i şi străluceşte-ntreaga zare
Şi căsuţa mea-i un paradis.

Am venit să te mai văd tăicuţă,
Dor mi-a fost, nu te-am văzut de mult
Mi se leagă lacrimile-n barbă
Când în braţe, tandru le cuprind.

Mi-amintesc când am plecat de acasă
Cum m-ai sărutat pe creştet şi mi-ai spus:
Să te-ntorci, să nu mă uiţi copilă
Şi de-atunci tăicuţă ai tot plâns...

Iată-mă-s. Păşesc ca-ntâia oară,
Sprijin îmi erai, Îţi răsplătesc
Grija ta, căci a-nceput să doară
Golul dintre noi şi te iubesc.

I-a cuprins pe amândoi în braţe
Şi i-a strâns la piept...
Vă aşteptăm... Fără voi, mai zise el în lacrimi
Parcă suflet nici nu mai eram.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-ai dus, tăicuţă

Te-ai dus, tăicuţă, oh, te-ai dus departe
Şi-n nemişcare morţii rătăceşti,
De-acum o veşnicie ne desparte,
Căci printre noi, de astăzi nu mai eşti.

Te-ascunzi în somnul fără de trezire,
Pe aşternut de lacrimi şi de flori,
De astăzi, tată, eşti nemărginire,
Plâns de durere, lacrimi de ninsori...

Te-ascunzi în anotimpuri fără nume
Şi-n vise treci să ne mai mângâi gândul,
Eşti înger azi, între pământ şi lume...
Te-ascunde în abis, sub cruci, mormântul.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Retrospectiva rurală

Privesc în sat şi uliţa-i pustie...
Nici câinii nu mai latră... Satu-i gol.
Mi-e dor de anii de copilărie!
De casa părintească mi-este dor!

Îmi chem din zare,-n lacrimi, amintirea...
M-aşteaptă doar potecile pustii...
Înceţoşată îmi mai e privirea!
Au ruginit şi frunzele în vii.

Ramuri pletoase-n plecăciuni şoptite
Poveşti de viaţă-mi spun... Şi ruginii
Îmi sunt de-acum şi-aducerile-aminte,
Din vremea când... oh, când eram copii.

Şi ivărul e-nţepenit la poartă
Şi plânge chiar şi cumpăna fântânii.
În barbă albă lacrimi mi se-nnoadă -
Îmi plâng în suflet, prea târziu străbunii.

Sunt geamurile fumurii de toamne
Şi lacătul singurătăţii strânge
Amărăciuni şi suferinţi şi foame
Şi tulnicul dreptăţii noastre plânge...

Bisercă de-acum îmi e pământul...
Şi îngenunchi şi îl sărut uşor.
Lacrimă de sânge-mi e izvorul...
Să nu-mi trezesc străbunii buni din somn,

Păşesc uşor şi sufletul îmi plânge
Îndemn mi-e crucea vieţii în înalt
Se pleacă ramu-n tânguiri şoptite...
Pământu-acesta plânge c-am plecat.

Şi sunt român şi sunt din nou acasă,
Mă iartă mama-ţară c-am plecat!
Furtuni de suferinţă se revarsă...
Mie sufletul de-acum îndoliat.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acea noapte

Îmi amintesc de acea noapte,
În parc, pe bancă, doar noi doi,
Vorbeam încet, uşor, în şoapte,
Deşi cu tine eram vioi.

Eu vorbeam mereu, mă bâlbâiam,
Vroiam să fie cât mai plăcut,
Doar pentru tine, căci te plăceam,
Vroiam doar să te sărut.

Iar tu, înger pur din Rai,
Priveai spre cer, erai tăcută,
Erai frumoasă, străluceai,
Ca o floare atent crescută.

Şi-ntr-un moment, fără accept,
Te-am luat de mână, ne-am ridicat,
Inima mi se oprise-n piept,
Te-am luat în braţe, te-am sărutat.

La sfârşit nimic n-ai spus,
Doar te-ai întors şi ai plecat,
Acea noapte a apus,
Cu gându-n stele m-ai lăsat.

Doar o fată mult privită
Pentru-o noapte neuitată,
Acea fată mult iubită
Pentru-o noapte fermecată.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de Andrei Tudora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintire pentru mama

Mamă, vin la crucea ta c-o floare!
Lacrimi curg din cer... Sub nori de pleoape,
Sufletul mi-e plin de întristare...
S-a trezit în mine-atâta noapte...

Mamă, vin acum din nou la tine
Şi te-mbrăţişez cu gând curat...
Mi-amintesc şi eu... vorbeam cu tine,
Iar apoi dezastru s-a-ntâmplat.

Vin la capul tău c-o lumânare...
Eu – lumina sufletului tău,
Mamă scumpă, sufletul mă doare,
Fără tine, mamă, mi-este greu.

Crucea ta, la colţul casei noastre,
E povara morţii tale, mamă!
Tu veghezi tăcut iubirii sacre
Destrămată-n muguri de aramă.

Mamă, casa parcă-i mai străină...
Nu mai ştiu, a noastră-i sau a ta?!
Mai trăiesc doar umbre-n ea, măicuţă,
Căci de-acum, în vis te vom avea.

Ică ţi-a lăsat un semn pe cruce...
Câte, mamă, ai fi vrut să-i spui!
De iubirea ce i-o porţi în gânduri,
Fiindcă e feciorul tău dintâi.

Ţi-a adus în dar o nepoţică
O iubeai, ca şi pe noi, măicuţă,
Ai murit în suflet cu-ntristarea...
O, măicuţă, mama mea cea plânsă!

Magda, soaţa lui, precum o fiică
Te-a încununat cu lacrimi, mamă...
Ai murit, Neta era departe...
A venit în lacrimi, la pomană...

Cătălin şi Daria, alături,
Plânsul peste umeri l-au purtat...
Dana şi Ionel, cu tine-n suflet,
Mamă scumpă,-n gânduri te-au urmat,

Ţi-ai dorit ca el să-ţi cânte! Iată,
O dorinţă ţi s-a împlinit...
Au şi ei, da, au şi ei o fată,
Mamă... şi pe tine te-au iubit!

Ai crescut-o ca întâi născută,
Ea te-a dus pe braţe la mormânt,
Oh, iubirea asta nu se uită!
Nu se uită sufletul tău blând!

Fiica mea, Alexa, îţi deschide
Poarta vieţii-n fiecare noapte...
Te-a visat! I-ai spus să stea alături
Celor ce tu i-ai lăsat departe.

I-ai spus, mamă, că îţi este bine,
Şi să nu mai plângem... tu veghezi
Din adânc de ceruri, în iubire,
Cu iubire să ne-ncununezi.

Ca-ntr-un stup, albinele, măicuţă,
Pruncii-ai strâns, nepoţi, prieteni, fraţi,
Sufletul ţi-e, luminând iubire,
Dar cu toţii suntem înlăcrămaţi...

Mamă, ai fi vrut să-mi joci la nuntă,
Când credeam şi eu în fericire...
Dar măicuţă, viaţa ţi-a fost scurtă,
N-ai avut această împlinire...

Plâng şi eu, deasupra plânge cerul!
Te desparţi de noi şi pleci uşor.
Azi te-nalţi, te-nalţi spre mântuire,
Mamă! Şi pe noi ne laşi cu dor...

Te-ai născut un fluture de-o clipă
Şi ţi-ai luat adio de la noi...
Dar te vom purta în gând, mămică!
Ne-ai lăsat în suflet trişti şi goi...
Căci eşti acelaşi înger de lumină
Care-ai plecat cu noi când am plecat,
În chip alb de fluture de noapte,
Sau cel care pe noi s-a aşezat...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio, mamă!

Mi-ai fost ca o mamă!
Aşa te cinstesc...
Şi viaţaţi-ai dus-o
În iad pământesc

Cuprinsă de grija
Trei prunci ai crescut,
Cedinţa în Tatîl
Ţi-a fost veşnic scut.

Atâta durere în suflet ai strâns!
În viaţă-ai luptat să trăieşti cum se cade
Şi iată, acum, măicuţă, te-ai dus,
Căci toate-ale vieţii sunt urme deşarte.

Simt lacrima-n gânduri cum pică şi plâng!
Ce zi-nsângerată de ploi şi durere!
E doliu şi sora în braţe mi-o strâng,
Dar ea nu mai poate găsi mângâiere.

Lumina prea sfântă a vieţii s-a dus...
Zadarnic şi lacrimi, zadarnic suspine...
De-acolo, din ceruri, cu sufletul strâns,
Măicuţa-ţi priveşte, priveşte spre tine.

Oh, fie-i ţărâna uşoară de-acum!
Şi trupul lumesc de acum doarmă-n pace!
Prea bună măicuţă, aşa te cinstesc,
Tu pumn de pământ căutându-ţi luminĂ,
Plecat de curând dintre noi, fără vină...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-am cunoscut demult

Mi-aduc aminte când te-am văzut întâia oară
Era o vară caniculară, iar tu erai cu ai tăi la mare
O zi superbă, vântul nu bătea, era soare
Aşa plăcut, mai adia uşor o boare

M-am aşezat pe plajă lângă voi aproape
Vorbeai cu fraţii şi mama ta în şoapte
Pe doamna am salutat-o şi mai târziu am şi vorbit
Mi-a explicat succint cum ea de soţ s-a despărţit

La ce mi-a relatat atunci nu prea eram atent
Ce pot să-ţi spun, iubito, eram adolescent
Am înţeles din ce am discutat
Că viaţa ei şi-a ta au fost un chin lângă acel bărbat

Te-am mai văzut câteodată în anii care s-au mai scurs
Erai de mână cu-n băiat, era îmbrăcat ciudat şi cam netuns
Mi-ai spus în trecere, cumva mai mult şoptit
Că acest băiat, ce de mână îl ţii, e al tău iubit

Sincer să fiu chiar dacă anii ca vântul au trecut
În minte şi în suflet doar pe tine te-am avut
Mi-aş fi dorit să ne întâlnim, să ne plimbăm mereu
Băiatul a cărui mână o strângeai, doream să fiu chiar eu 
Iar mai târziu te-am revăzut întâmplător
Erai foarte grăbită, aveai o programare la coafor
Te-am întrebat cu-n glas înfrigurat, cum eşti?
Tu mi-ai răspuns pe un ton trist că... te căsătoreşti

M-ai surprins cu ce mi-ai zis, am fost dezamăgit
Speram ca într-o zi, să fi dorit, să fiu al tău iubit
Când ai plecat am plâns şi am simţit speranţa ce dispare
În anii ce-au urmat am fost pe culmi de disperare

Şi-a venit acum un an şi clipa revederii
Erai aşa frumoasă, iubito, erau în floare merii
Ţineai de mână un băieţel, era frumos ca tine
Mi-ai zis că nu eşti fericită, că nu e totul bine
 
Din clipa în care te-am revăzut m-am tot gândit
La anii care prea repede au trecut
Şi vreau să-ţi spun acum, iubito, când mi-apari
Nu vreau în nici un chip să mai dispari

Te-am cunoscut de mult e adevărat
Şi tocmai de aceea te rog neapărat
Să crezi că încă te iubesc şi-ţi spun în şoapte
Te-am cunoscut de mult, chiar înainte de a te naşte

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina din viaţa mea

Întâlnirea noastră a fost doar într-o simplă zi,
Mi-ai apărut în drum ca raza de lumină,
Mi-ai apărut când uitasem ce-nseamnă a iubi
Şi cu toată lume eram doar o străină.

Eu mergeam încet pe drumul cel greşit,
Cu ochii împăienjeniţi şi plini de lacrimi grele...
Pe tine-n cale-atunci te-am întâlnit
Şi m-ai îndreptat cu chipul înspre stele.

În viaţa mea acum nu-i nici o amintire,
Nici un pic de lacrimi în inimă n-am străns,
Căci am greşit, şi-am suferit odată din iubire
Şi pentru aceea rău am rămas şi-am plâns.

Nu eram mai mult decât un om pierdut,
Eram prea disperată, chiar simţiam că mor,
Dar prezenţa ta arzândă m-a făcut
Să revin privind din nou în viitor.

Şi uite azi păşesc cu biruinţă
Şi mă îndrept în viaţă mai departe,
Dar ţie-ţi spun că poţi avea credinţă –
Sunt gata să te-ajut în orice greutate.

În tine am găsit încrederea deplină
Şi orice aş simţi îţi mărturisesc –
Ai apărut în viaţa mea ca raza de lumină
Pe care am îndrăgit-o şi astăzi o iubesc!

poezie de Diana Enachii
Adăugat de Diana Enachii
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-ai crede...?

Dacă ţi-aş spune azi copile
Că eram mic şi mă duceam cu vaca,
Iar haina ruptă de pe mine,
Era prea mare şi-o călcam cu talpa?

M-ai crede sau m-ai lua în râs,
Sau ţi-ai întoarce privirea de la mine?
Pentru că ştii copile cât am plâns,
Si cât de greu a fost ca să te cresc pe tine.

Eu n-am avut copilărie, am muncit de mic,
Bunicii tăi nu m-au lăsat la şcoală,
Eu astăzi nu îţi cer ţie nimic,
Doar te aştept, azi curtea mi-e prea goală.

Imi amitesc că tremuram în luncă
Când pica brumă peste iarba ofilită,
Iar vita noastră începea să plângă
Si mă privea parcă cu milă şi obidă.

-Ehei copile, astăzi plâng,
Sunt amintiri ce dor mai rău ca boala,
Nu pot în braţe să te strâng,
Si cel mai mult mă doare depărtarea!

Că de-ai fi fost aici cu mine
Te-aş fi rugat ca să mă duci pe câmp,
Mi-au mai rămas puţine zile
Si nu am lacrimi să mai plâng.

Mi-aş fi dorit să văd ultima oară
Malul izvorului unde plângeam,
Să simti şi tu cum este să te doară
Când alţii râd de tine că tatal tau este ţăran.

poezie de Dorin Dumitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Foaie verde, foaie rară

Foaie verde, foaie rară,
Am plecat străin prin ţară,
De pe malul Jiului,
Să-mi cânt jalea dorului...
Doamne, Doamne, ce destin!

Cânt cu slovele de foc,
C-am muncit şi n-am un strop,
Dar am prunci înalţi ca bradul,
Mândru sunt cum nu e altul.
Doamne, Doamne, dă-mi cuvânt!

Am muncit Doamne, din greu,
Vai de sufleţelul meu!
Traiul nu mi-a fost uşor
Şi am suferit de dor,
De părinţii mei, de sat...

Doamne, nu mi-a fost uşor!
Lacrimi, valea satelor,
Leagăn lin, de vânt, legănat.
Prin ţărână alergam
Şi în sat ne întorceam... iar, în sat.

Mamă, când m-am ridicat
Şi-am ajuns şi eu bărbat,
Am venit din nou, acasă,
Mamă şi m-ai pus la masă
Şi copil, ţi-am lăcrimat.

Tată, tu ai fost mereu
Paza sufletului meu...
mi-ai spus: taică, eşti bărbat,
viaţa azi ţi-a demonstrat.
Fii mereu!

Poţi cu greul a lupta...
De căsuţă nu uita! De pământ...
Nu uita nici de pridvor,
Căci de tine-i locul gol
Şi flămând...

Azi, în amintirea voastră,
Tată, am plecat de-acasă,-n cimitir.
Vin să pun o lumânare,
Căci acel ce părinţi n-are,
Nu-i copil!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio, mamă!

Mi-ai fost ca o mamă!
Aşa te cinstesc...
Şi viaţa ţi-ai dus-o
În iad pământesc.

Cuprinsă de grijă
Patru prunci ai crescut,
Credinţa în Tatăl
Ţi-a fost veşnic scut.

Atâta durere în suflet ai strâns!
În viaţă-ai luptat să trăieşti cum se cade
Şi iată, acum, măicuţă, te-ai dus,
Căci toate-ale vieţii sunt urme deşarte.

Simt lacrima-n gânduri cum pică şi plâng!
Ce zi-nsângerată de ploi şi durere!
E doliu şi sora în braţe mi-o strâng,
Dar ea nu mai poate găsi mângâiere.

Lumina prea sfântă a vieţii s-a dus...
Zadarnic şi lacrimi, zadarnic suspine...
De-acolo, din ceruri, cu sufletul strâns,
Măicuţa-ţi priveşte, priveşte spre tine.

Oh, fie-i ţărâna uşoară de-acum!
Şi trupul lumesc de acum doarmă-n pace!
Prea bună măicuţă, aşa te cinstesc,
Tu pumn de pământ căutându-ţi lumină,
Plecat de curând dintre noi, fără vină...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A venit aseară tata

Tata a venit aseară să mă vadă... I-era dor!
Cică de atâta vreme nu-i călcasem în pridvor...
A bătut la uşa casei cu o mână tremurândă.
Avea lacrima sub pleoape şi-i era privirea blândă.

Mi-am plecat cuminte capul şi l-am sărutat pe mâini –
Semn de binecuvântare pe la noi, pe la români.
Întrebări curgeau în râuri, precum ploaia ce-l udase
Pe cămaşa ruptă-n coate, parcă dincolo de oase...

Jur că ai palat, tăicuţă, eu murdar sunt de noroi.
Stai o clipă şi vorbeşte! Mă voi duce înapoi...
Eu l-am luat sfios de mână, de bocanci l-am descălţat
Şi-n palatul unui suflet, ca pe-un rege l-am băgat.

Îi fac semn să se aşeze, dar se uită la picioare
Şi pe dat' se ruşinează, că-s şosetele murdare.
Îi dau altele curate... (Toate-s noi pe la oraş)
Şi-i sărut talpa crăpată de la muncă, pătimaş.

Poartă-n suflet mângâierea de când eu eram de-o şchioapă.
Văd deodat' cum prinde-a plânge. Cere un pahar cu apă.
Parcă vrea să primenească lacrima ascunsă-n vad
Şi priveşte printre umbre un tărâm îndepărtat...

Timpu-mi este pe sfârşite, m-au chemat duşii la vatră
Şi-aş fi vrut, copile dragă, să te mai privesc odată.
Ştiu, căsuţa părintească, nu e taică-aşa bogată,
Că am tras din sărăcie şi durere, viaţa toată.

Dar e rodul muncii noastre. Când de casă ţi-o fi dor,
Noi te aşteptăm, doi îngeri şi-o icoană, în pridvor.
Şi-apoi treci şi ne mai pune câte-un boţ de lumânare,
Nu lăsa sufletul nostru,-n întuneric şi-n uitare!

Firul vieţii lui se rupse. Şi de lacrima din cale
Mai oftă, apoi se duse pe a morţilor cărare.
...............................................................................
Şi s-a dus şi bietul tata. La căsuţa părintească,
În a vieţii legănare, nimeni nu-i să mă primească.

Flutură în gânduri doliul. Pe un caier de lumină,
Ce s-a scurs în întuneric, pe cărări de muselină,
Trec cu îngeri alături, bunii mei părinţi, rămaşi
Într-un colţ de amintire, într-o casă, la oraş...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărut mâna, tată!

- Sărut mâna, tată! Mi-era dor de tine!
Stau aici, la cruce, gândul să-mi împart...
Plâng de dor, tăicuţă, dar nu-mi e ruşine.
- Fiule, nu plânge! Uiţi că eşti bărbat?!
.............................................................
Tăcerea mea, mi-a zis Sorin, cândva,
Vine cumva şi de la-nţelepciune...
Eu plâng tăicuţă, în tăcerea mea.
(O boală crudă-a tăbărât pe lume.)
Să ştii, nu mai avem nici oxigen
Şi în spitale zi de zi se moare.
Pământul ăsta este un infern...
Trebui' să-mi dai, tăticule, crezare!
S-au dus în cimitir prieteni buni,
S-au dus bătrâni, femei, copii şi mame.
Mai suntem doar o mână de români
Cu vise şi idei fenomenale.
Suntem batjocoriţi, scuipaţi, supuşi,
Conştiinţa,-n lanţuri, ca un lup se zbate
Şi milogim dreptatea pe la uşi
Şi geamurile inimii sunt sparte.
Şi de durere ne-am ascunde-n moarte,
Dar şi groparii lucră non-profit,
Săpând de-o vreme, tată, zi şi noapte,
De parcă lumea asta s-a sfârşit.
Cum Dumnezeu permite... Dumnezeu,
Tăicuţă drag, atâta chin şi ură?!
Căci la biserici mă închin şi eu...
Dar, inutil, mă-nec în băutură.
Că diavolul nu-i fără de păcat
Şi mai zvâcneşte, când şi când în mine.
De când de Domnul m-am apropiat,
Mă jur, tăicuţă, nu îmi este bine.
Poate că-i plata pentru-a mă trezi.
Eu sunt sărac şi lacrima mi-e plată.
Dar am venit, tăticul meu, să ştii,
Că te iubesc mai mult ca niciodată.
- Ce fac (mă-ntrebi), copii tăi, Sorin?!
- Ei bine fac şi viaţa li-i uşoară.
- Atunci, copilul meu, de ce suspini?
- A început genunchiul să mă doară...
O minimă zvâcnire n-am în piept,
Privesc nepăsător acestea toate
Şi de un timp, pe Dumnezeu l-aştept,
Că... ce să fac?! Aşa nu se mai poate.
Roboţi meschini, cu frunţile plecate,
Purtând pe trenă viruşi inumani
Sunt tot mai mulţi şi-s dătători de moarte.
Mă simt ca-ntr-un oraş de şobolani.
M-am vaccinat, dar restul, tot poporul,
Aşteaptă liniştiţi după perdea
Să vadă ce răspunde viitorul
La testul ăsta. Oh, ce viaţă grea!
- Ce fac nepoţii?! Zi-mi o vorbă bună!
- Le spun, de când eram un prunc, mereu, poveşti,
Cum alergam desculţ pe arătură...
(De ce bunicul?! Nu erau converşi?!)
Stau în tablete zi de zi cu nasul
Şi accesează timpuri virtuale.
Imensitatea cerului albastru
Nu-i mişcă, tată, stau în nepăsare!
Şi chiar şi eu rămân uitat pe laptop.
Mi-e frică, tată, de robotizare!
Să nu pot plânge? Să nu ştiu de teamă?
Să nu ştiu cum (când), de ce şi cum se moare?!
Dorul de tine, iată, mă trezeşte
Şi-mi sfârtecă conştiinţa. O cafea
Am luat cu mine, tată şi-am venit
S-o beau cu tine, azi, la crucea ta.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În sat

În sat, pe-o uliţă pustie
Trece-un bătrân... ades clipeşte.
Parcă e mult prea lungă calea...
Povara-i grea... Şi se opreşte.

Îşi face semnul crucii... Iată!
Deodată pare că asudă...
Mai şterge-o lacrimă ce-i pică
Pe chipul obosit de trudă.

Şi merge iar. În drum zăreşte
O mogâldeaţă... un căţel...
Se-apleacă, mângâindu-l tandru,
Apoi, bătrânu-l ia cu el.

Îşi vor uni singurătatea
Şi împreună vor mâncă,
Îl va păzi-n tăcere noaptea
Şi de blestem îl va scăpa...

Căci ce amară e tăcerea
Când n-ai cu nimeni a vorbi!
Doar el, un biet căţel o ştie...
Cu duioşie îl privi...

Îl ia în braţe, îl priveşte...
Pornesc în drumul către casă,
Spre nicăieri, un om şi-un câine...
Ce viaţă Doamne, oh, ce viaţă!

În dimineaţa următoare,
Un trecător pe drumul drept...
Străin! Se şterge pe picioare
De praful greu. L-apasă-n piept

Un dor de casa părintească,
De apa rece de izvor...
- Tăicuţă, m-am întors acasă!
De voi, de sat îmi este dor!

Dar unde-i mama?! Pâinea caldă?!
Pe masă-i doar un blid... Atât!
- Oh, fiule, spuse bătrânul,
Să te aştepte n-a putut.

În ceasul ultim al tăcerii
A luat fotografia ta
Şi-a plâns amar, a plâns măicuţa,
S-a stins tăcut precum o stea.

Oh, tată, iartă-mi neputinţa!
Măicuţă, n-am putut veni
Să-mi iau adio de la tine,
Însă mereu te voi iubi!

- Zadarnic plângi acum copile,
Vezi?! Doliul flutură în poartă
Şi mama... mama nu mai vine!
Poate că-i încă supărată!

- Străinătatea bat-o vina,
Străinătatea m-a furat,
Mă iartă tată, iartă-mi mamă!
Ştiu că doar eu sunt vinovat...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea mea s-a stins

pentru Bianca

Lacrimi nu mai am, când te privesc zăcând neînsufleţită....
În agonii şi suferinţe te-am privit zvâcnind...
O singură dorinţă aveam a-mi fi împlinită...
Ca tu, să te mai bucuri... prin viaţă tot trăind....

Nu poate nici cuvânt, şi nici lacrimi amare,
Să stingă cea durere ce-o simt în piept arzând...
Mi-ai fost copilul dulce, ce m-alinta c-o floare,
Iar eu... fără de tine, mă văd uşor căzând...

Şi te-am iubit, cum nu se scrie-n cărţi...!
Şi mi-ai fost în suflet... tu mult m-ai alinat...!
Poate să mai treacă încă zece vieţi...
Eu nu am să te uit, copil mult adorat!

Bianca, te iubesc! Tu eşti acum plecată...
M-ai părăsit şi tu... cu mult, mult prea devreme...!
Şi trebuie s-accept soarta... deşi, neresemnată...
Primisem despre tine, atât de multe semne!

Nu pot eu fără tine! Copil celest ce-ai fost...
Sufletul mi-e spart în cioburi răsfirate...
Voi înţelege poate, că totul are-un rost...
Deşi, prin agonii plutesc acum în toate!

Mă doare şi mă probuşesc de a ta plecare...
Ai fost prea tânără, când tu m-ai părăsit...!
Acum am o nevoie aprig de-o schimbare,
Am inimă zdrobită şi suflet pustiit!

Oh, te iubesc atât! Iubesc spre veşnicie...!
Şi ne vom revedea... atunci când ceasul vine.
Tot ce-a fost dat să am, mi-a fost luat să-mi fie...
Dar ne vom întâlni... pe plaiuri verzi, divine.

Tu, suflete curat... să ştii cât te-am iubit!
N-aş fi crezut vreo clipă... să mori în locul meu...!
M-aş fi sacrificat... şi iar m-aş fi zidit...
Şi ţi-aş fi luat durerea şi tot ce ţi-a fost greu.

Şi la final am înţeles: noi nu putem alege!
Destinul este scris cu mult timp de am fi...
Acela ce iubeşte... doar bucurii culege,
Nimic din ce-ţi propui... nimic nu vei primi!

Pentru aleşii Domnului...
Dedicaţie specială pentru fiica mea, plecată prematur către cele sfinte...
R. I. P. BIANCA - 3 februarie 2000 - 22 mai 2017

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valurile vieţii

(Lelianei Rogojinaru)

Valurile vieţii trec în depărtări
Şi cu ochii-n lacrimi, mama-i uneori.
Pe obraji de sticlă, curg mărgăritare
Şi Măicuţei Sfinte, îi cere iertare.

Tânără fecioară, îşi dorea băiat,
Căci femeii-n lume-a suferi i-e dat,
Dar a fost să fie, fiică să se nască,
S-o păstreze-n suflet şi să o iubească.

Chipul ei de zână ţeasă la ferestre
Odă mulţumirii, ie de poveste –
Părul de castană, ochi de diamant,
Voce de izvoare, în păduri de jad.

Mulţumesc măicuţă, te sărut cu drag!
Lacrimi curg şiroaie pe-al iubirii prag...
Oh, Maică Maie, ţie-ţi mulţumesc,
Că am o copilă şi mult o iubesc.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi şti

Voi şti că vin la Tine, Doamne
Voi şti că eşti cu mine iar
Voi şti că Tu eşti cel ce-mi spune
O rugăciune este-un har.
Voi şti că n-ai plecat departe
Că numai eu nu Te-am văzut
De-atâta plâns şi întristare
Mi-a fost şi sufletul căzut.

Mă ia de mână, Doamne, acum
Să mergem amândoi pe drum
Mă ia de mână, nu mai sta
Ca să mă pui la dreapta Ta.

Să fiu cu Tine împreună
Şi să priveşti la chipul meu
Să-mi pui luceferii în mână
Şi dragostea de Dumnezeu.

Să Te cunosc cum nimeni alta
La umbra Ta să odihnesc
Să-Ţi spun apoi cutremurată
Isuse, Doamne, Te iubesc!...

poezie de Adriana Cristea (18 aprilie 2002)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dileme

A căzut o frunză şi-am călcat-o verde,
Nu ştiu de o doare şi nici de mă vede,
Rămasă în urmă a-nceput să moară,
Eu păşesc agale să nu mă mai doară.

Cred că vine toamna sosind dintr-o parte
Cu răzleţe lacrimi în cer adunate,
Încă-i cald spre seară şi e uscăciune
Şi plutesc prin aer miresme de prune.

Nu ştiu şi nu-mi pasă cum este afară,
Tu nu eşti cu mine şi n-ai fost de-o vară,
Ai plecat voioasă cu o dimineaţă
Fără stropi de rouă pe flori şi verdeaţă.

Nu erai mâhnită şi nici supărată
Cu-al meu braţ de vise te-ai pierdut deodată,
Am rămas cu luna să vorbesc în noapte
Când şi când îmi spune cât eşti de departe.

Pustiit în mine m-am prins de-a mea mână,
Nu vreau să fiu singur când mă ceartă luna,
Îmi vorbesc în şoaptă când aştern poeme,
Să-nţeleg femeia când iubind se teme.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-am căutat

Te-am căutat atât de mult şi am sperat că n-ai să pleci,
Mi-ai lăsat sufletul mut şi pe obraz doar lacrimi reci.
Nu mă întreba dacă mai plâng, nu am să-ţi spun tot ce mă doare,
Chiar dacă răni în suflet strâng, tot ce-ţi ofer azi e UITARE.

Din ziua în care ai plecat, nicicând n-am mai zâmbit,
Şi aş vrea să stii că în urma ta, pe nimeni n-am iubit,
Mi-e cerul fără stele, mi-e cerul fără soare,
Şi inima din piept, iubito, iar mă doare.

Rămas în urma ta, tot strâng la piept iluzii,
În noaptea fără stele, amintiri, îmi sunt perfuzii,
În toate, doar pe tine mereu te regăsesc,
Stau singur şi adorm, în lacrimi mă trezesc.

Te-am aşteptat în gară pe un peron pustiu,
Ştiam că vii la mine, cu tine urma să fiu,
Ţi-am pregătit în grabă, un imens buchet de flori,
Când ai sosit, iubito, ne-am sărutat de mii de ori.

N-aş fi crezut că soarta e atât de nemiloasă,
Erai în faţa mea, fericită şi frumoasă,
Tu îmi zâmbeai continuu, iar timpul tot trecea,
Eram iubitul tău, iar tu prinţesa mea.

Te voi iubi o viaţă, mereu ai fost confuză,
Mai pot simţi şi acum aroma ta pe buză,
Parfumul tău de firmă şi chipul tău angelic,
În camera noastră, dragă, noi ne iubeam feeric.

Mi-e dor de glasul tău şi dorul ma doboară,
Dar poate într-o zi te aştept din nou la gară,
Ne aşteaptă banca noastră din parcul părăsit,
Eu ştiu şi ştii şi tu, noi doi chiar ne-am iubit.

poezie de Daniel Scripcaru
Adăugat de Daniel Scripcaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-ai înviat ca să mă stingi

Cu vocea susurând
mi-ai scos din inimă
venin,
m-ai înviat cu tine
când m-ai găsit
pe vânt,
eram frunză uscată,
eram mormânt
sub crin,
m-ai strâns la piept
şi mi-ai şoptit
că eu îţi sunt descânt.

M-ai înviat cu viaţă
mi-ai curs uşor
prin vene,
luceafărul iubirii
tu
mi-ai aprins cu tine,
- e prea târziu...
dar tu mi-ai spus că mai e vreme,
că flacăra iubirii,
iubirea
o menţine.

M-ai înviat,
mi-ai strâns cenuşa-n legământ,
m-ai desenat femeie,
mi-ai spus:
- Să nu mai plângi!
m-ai îmbrăcat în zâmbet,
dar
azi
sunt iar mormânt,
căci tu m-ai înviat
ca iarăşi

să mă stingi.

poezie de Silvia Urlih
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lacrimă fierbinte

Trezindu-mă cu chipul nins, în zori,
Încununată-n suflet de fiori,
Plecai pe drumul greu, stropit de ploaie,
S-ajung la mama care-şi plânge pruncul în odaie.

Era bolnavă şi slăbită de puteri,
C-o inimă zdrobită de dureri,
La Domnul se ruga-n lacrimi amare.
Cu ce-a greşit, blânda măicuţă, oare?!

Atunci, în starea ei de neputinţă,
Văzu salvarea-n pace şi credinţă.
Plângea măicuţa lacrimă şi jale,
Strigând la sfinţi, la Domnul, la icoane.
Cu ochii goi şi aţintiţi spre cer,
Cerea un strop de pace din eter.

Pe lume, Doamne, am avut fecior,
Cu chipul sfânt, cu voce de izvor,
Suflet curat... cu dragoste de mamă.
L-ai luat, lăsându-mi lacrimă amară.

Oh, Doamne Sfinte, ce greşeală, da.
mi-ai luat lumina, pacea, dragostea...

Privesc în ochii mamei şi îi citesc durerea.
Doamne, i-ai luat iubirea şi puterea.
Şi-ar da tot ce a strâns pe-acest pământ,
Să-i mai ajungă-odată la mormânt.

Dar n-are cum, puterea n-o mai lasă,
Stă ţintuită într-un pat, acasă.
Văzând din uşa casei ei, durerea,
Parcă şi mie mi s-a luat puterea.

Cu ochii-n lacrimi, parte-i sunt la dramă,
Că şi eu, Doamne, pe pământ sunt mamă.
De suferinţă nu mai am cuvinte...
Asta înseamnă să rămâi părinte.

Lacrimi fierbinţi la cimitir se varsă...
Mama, în gânduri, îl întoarce-acasă.

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!