Întoarcerea

Un cer fierbinte, fără de culoare,
îmbrăţişa pustiul ars de soare.
Cu chip aprins, cu haine zdrenţuite,
prin spinii frânţi de vânt şi de copite,
prin nori de praf, prin mirosul de cloacă,
goneau porcarii slujba să şi-o facă.
Dar dintre toţi, mai copleşit de chin
era un tânăr, un sărman străin.
Plecat de la părinţi cu-averea-n brâu,
el o pierduse-n cârciumi şi-n desfrâu,
o risipise pungă după pungă,
crezând că mii de ani o să-i ajungă.
Şi-acum, în zdrenţe, muribund aproape,
el nu avea pe nimeni sa să-l scape!

Doar marea cu împărăţia-i sumbră
de taină, de tăcere şi de umbră...

În zare, pe sub crengi d-eucalipt,
venea o caravană din Egipt.
Un negustor bătrân rămas de rânduri,
mergea lângă cămila lui, pe gânduri.

Porcarul îl privea. Şi dintr-o dată
porni spre el prin arşiţa turbată.
"Ai milă, domnul meu! Un strop de apă!
Sunt istovit şi nimeni nu mă scapă.
Poate şi dumneata ai un fecior..."
Şi se opri bătrânul negustor.
Iar tânărul cu ruptele-i veşminte
se prăbuşi în pulberea fierbinte.
Bătrânul scoase dintr-un snop de stuf,
într-o carafă, apă din burduf.
Apoi veni, se-aplecă-n ţărână...
să-ntoarcă pe flăcău în sus cu-o mână...
Îl răsuci... dar el părea ca mort.
Privi bătrânul straniul său port:
un strai de zdrenţe care altădată
fusese o mantie bogată;
pe umeri, după semne ce nu mint,
purtase lanţ de aur sau argint.
Iar faţa lui... Dar cum? E cu putinţă?
C-un freamăt în întreaga lui fiinţă,
bătrânul se uită, crezând că-i vis.
Iar ochii celui tânăr s-au deschis.
— De necrezut! Pe Dumnezeul viu!
Văd bine? Ori visez... Dar eu te ştiu!
Nu! Nu mă-nşeală ochiul meu bătrân!
Tu eşti un fiu al marelui stăpân
din plaiul cel înalt... Stăpân puternic
şi înţelept, cum eu, sărman nemernic,
n-am cunoscut pe nimeni niciodată.
Şi când sub soare ai cui spune tată,
şi când e fără seamăn tatăl tău,
de ce să fii cu viaţa ta călău?
De-ai şti cum te doreşte! Cum îl doare!
De ce să mori, când poţi să-ţi ceri iertare?
Să pribegeşti cu turmele de porci,
când poţi în fericire să te-ntorci?
Dar hai! Dă-mi braţul! Tatăl tău te-aşteaptă.
Ascultă-mi dar povaţa înţeleaptă.
Ridică-te şi hai cu mine! — Nu!
Sări flăcăul brusc şi dispăru
printre tufişuri, dicolo de turmă,
"Întoarce-te!" mai auzi din urmă.
"Întoarce-te, cât nu e prea târziu!"
Şi glasul tot mai răsuna-n pustiu,
când undeva, ca o ciudată veste,
se auzi noianul printre creste...
acea împărăţie veşnic sumbră
de taină, de uitare şi de umbră...
Porcarul, alungit printre şopârle,
Privea cum valul spumegat se-azvârle,
lovind mereu în lespezi de jăratic,
neostenit, clocotitor, sălbatic,
ca-n ziduri de cetăţi o catapultă.

Acum, cu pleoape-nchise, el ascultă.
În freamătul ciudat ca un descântec
se desluşeşte-un hohot şi un cântec
ce-l cântă-n joc de spume vârcolacii:
"Nici roşcove nu ai... cum au gândacii!
Aruncă-te!... aici avem de toate!..."
Şi râd şi cântă apele-nspumate...
dar parcă iar aude pe bătrân...
"Tu eşti un fiu al marelui stăpân..."
E poate vântul. Dar din nou deodată...
"Şi când sub soare ai cui spune tată..."
Zadarnic. Am căzut prea mult, prea rău.
"Şi când e fără seamăn tatăl tău..."
Zadarnic. Se târî către vâltoare.
"De ce să mori când poţi găsi iertare?"
Zadarnic... Sunt pierdut... aici rămân...
"Tu eşti un fiu al marelui stăpân...
Privi în jos. Şi-n mintea lui nătângă,
se-nfioră şi începu să plângă.
"Tu eşti un fiu..." Zadarnice cuvinte!
Mai pot eu spune cuiva părinte?
"Puternic... înălţat... şi înţelept..."
Pe cel´lalt frate-l ţine-acum la piept.
În jurul său ispravnici şi argaţi
slujesc cu drag şi-adorm îndestulaţi...

Se ridică pe stânci pe neaşteptate.
"Aruncă-te! Aici avem de toate!"
Privi spre cer şi auzi deodată
un hohot depărtat de plâns... Şi iată,
simţi în piept o undă ne-nţeleasă
şi izbucni: Mă-torc la el acasă!...
Mă duc să-i spun de-o-parte-ntr-un ungher,
că am greşit faţă de el, faţă de cer,
c-am fost nebun, nesocotit, neghiob.
Şi... am să-l rog să mă primescă rob!...

Pe drumul dintre lanuri şi livezi
printre câmpii cu turme şi cirezi,
sub zări de cristaline transparenţe
venea plângând un tinerel în zdrenţe.
Venea privind în jurul său mirat
că toate le-a ştiut şi le-a uitat...
Cărări şi plaiuri... margini de zăvoi...
i se păreau acum atât de noi.
Măslini şi rodii... gata să-nflorească...
Şi sus... acolo... casa părintească...
Şi inima începe-acum să-i bată...
Dar uite, drept în faţa lui de-odată,
aleargă... tata... către el aleargă...
Ah, pieptul parcă-i gata să se spargă...
"Copilul meu!" Şi s-au cuprins acum.
S-au sărutat şi-au plâns acolo-n drum.
— Sunt vinovat... faţă de cer... faţă de tine.
— Aduceţi iute haina cu rubine!
— Să-ţi fiu copil acum nu se mai poate...
— Puneţi-i un inel cu nestemate!
— Chiar să fiu sluga ta e-un har prea mare!
— Tăiaţi viţelul cel de sărbătoare!
— Primeşte-mă ca rob de-acum ´nainte!
— Aduceţi cea mai bună-ncălţăminte!
— Cum, tată, pot să cred că m-ai iertat?...
— Ai fost pierdut şi iarăşi te-ai aflat!...

*

Prietene, aleargă-n zări! Aleargă!
Sunt multe bucurii în lumea largă!
Dar când la guşti pe toate, rând pe rând,
rămâi mai înseat şi mai flămând.
Ferice de acel ce-n ceasul greu
îşi aminteşte că există Dumnezeu.
Şi mai ferice de acela ce, deodată,
a înţeles că Dumnezeu e Tată!...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul cel mai mic

Odată o pildă Domnul nostru-a spus
C-un om bogat ce avea doi fii
Dar fiul cel mai mic s-a dus
Să bată-n lumea mare doar câmpii

Iar fiul cel mai mare la casa părintească
Rămas-a să lucreze pe-al tatălui ogor
Cu muncă şi cu sârg viaţa să-şi trăiască
Acasă dar clădindu-şi prin muncă-un viitor

Şi fiul cel mai mic averea şi-a pierdut
Cu fetele stricate şi oamenii cei răi
Sărac curând ajunse şi-un om necunoscut
Căci a călcat porunca — de la părinţii săi

Şi-a fost lovit amar de atâta sărăcie
Căci el ajunse la porci îngrijitor
Chiar el ce-odată avese — atâta bogăţie
În zdrenţe ajunsese ca orice cerşitor

Însă prin neagra noapte un glas el auzi
Întoarce-te acasă căci tatăl tău te aşteaptă
Şi el la sânul lui din nou te va primi
Căci el e atât bun — şi tatăl tău te iartă

Şi iată dar băiatul spre casă a plecat
Iar tatălui îi spuse ceva — că fiu-i se va-ntoarce
Şi tatăl lui nerăbdător mereu l-a aşteptat
Acasă dar voind ca să-l primească-n pace

Când iată dar pe drum venea din depărtare
Un chip necunoscut — creştea şi tot creştea
Când tatăl îl aştepta cu atâta nerăbdare
Căci pe băiatul lui acasă din inimă-l voia

Şi iată chipu acela mai mare şi mai mare
Cine-o fi oare — or" n-o fi chiar băiatul meu
E el — şi se avântă deodată-n alergare
Şi-n braţe îl cuprinse chiar pe băiatul său

O fiul meu o fiul meu — ce mare bucurie
Iar să te revăd acasă c-ai venit
O să te îmbrac ca fiu şi-o să-ţi dărui o mantie
O fiul meu — o fiul meu iubit

Eu nu sunt vrednic ca numele să-ţi port
Şoptise fiul cel mai mic cu atâta întristare
Dar tu eşti fiul meu şi eu îţi dărui tot
Căci dragostea mă arde cu atâta frământare

Aduceţi haina cea mai bună pentru al meu băiat
Şi puneţi-i inelu-n deget căci astăzi îl primesc
Se-ntoarce fiul meu acasă şi atât m-a bucurat
Căci dorul azi mă face mai mult să îl iubesc

A fost pierdut — dar s-a găsit şi iată-l lângă mine
S-a-ntors băiatul meu acasă şi eu în sărbătoare
Iarăşi îl primesc căci nu e orişicine
E mare bucuria — o vai e atât de mare

Dar fiu ce rămase acasă — rămăsese-n curte
Nu vrea să intre-n casă căci tatăl l-a primit
Pe fiul cel mai tânăr ce nu voi s-asculte
Şi-averea lui întregă el şi-a prăpădit

Doi oameni iată — în faţă ni se arată
Fiul cel mai mare în casă ce-a rămas
Dar inima lui crudă pe fratele nu-l iartă
Şi nu-l mai vrea în casă nici măcar un popas

Şi fiul cel mai mic ce-acum el s-a întors
Din nou la tatăl său şi care l-a crescut
Dar nu mai vrea nimic căci iată e pe dos
Ştie că averea — praf el a făcut

Eu văd în fiul cel mai mare — îl văd pe Israel
Iar fiul rătăcit — neamurile care
Îşi văd distrusă viaţa şi-l vor pe-al vieţii Miel
Căci vor ca să se scape de moarte şi pierzare

Fiul cel mai mic la tatăl s-a întors
Şi astfel fu găsit din plin de tatăl său
Dar fiul cel mai mare era neserios
Deşi era acasă — era în sine rău

El nu vedea iubirea şi n-o înţelegea
Trăind dar în belşug şi fără suferinţă
Tot că-i aparţine lui — însuşi el vedea
Şi nu-i păsa nicicum de-a fratelui fiinţă

El nu privea prin Duhul ci numai doar prin fire
Vroind să aibă totul vroia numai avere
Cum fratele mai mic odată în neştire
Aşa gândi odată firea doar cum cere

Tatăl Cel din ceruri vrea să ne desprindă
De tot ce avem aicea averi şi chiar comori
În El să ne încredem viaţa-ni să depindă
De-a Sale slăvi din ceruri — şi nu de-ai firii zori

Şi nu dar de pământ de bunuri şi averi
Ci doar de Fiul Lui Isus — pe veci să fim legaţi
Căci El este Lumina ce ne-a adus de nicăieri
Şi ne-a luat cu Sine să-i fim pururea fraţi
31-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taine...

O, Tată, ce eşti Tu? Şi unde?
Din stânci în stânci, ca Moise pe Horeb,
încerc să urc prin ceaţa ce Te-ascunde.
Şi am atâtea, Doamne, să Te-ntreb.
Eşti Tu cuprins în vreme şi în spaţiu,
când Tu cuprinzi în Tine Însuţi tot?
Pot eu întinde către Tine braţul?
O, iartă-mi îndrăzneala şi nesaţul.
Vreau să-nţeleg atâtea... Şi nu pot.

O, Tată, ce eşti Tu? O conştiinţă
a unei insondabile puteri?
Trăieşti ca mine? Eşti şi Tu fiinţă
cu bucurii, cu dor, cu suferinţă?
Sau eşti mai sus de gând şi de dureri?...

Spre focul din pustiu privea profetul
şi se simţea atâta de mărunt.
Dar când a vrut să-Ţi poată şti secretul,
Tu i-ai răspuns: "EU SUNT ACEL CE SUNT".

Tu eşti! Deci numai Tu şi nimeni altul!
Căci toate sunt ţesute din nimic.
Simboluri sunt şi carnea şi bazaltul.
Dar ce eşti Tu, Supremul, Preaînaltul,
spre care-atât de trudnic mă ridic?

Tu ai creat şi crini, şi orhidee,
şi cerul cu ciudatele-i caleşti,
şi chipul de copil şi de femeie,
şi geniul sclipind într-o idee.
Dar Tu, Făuritorul, Tu ce eşti?...

M-ai tors din nevăzute molecule.
Şi poate că, în carnea mea de om,
sunt mii de căi lactee minuscule,
un univers în fiece atom.

Poate pământul nostru totodată
e-o parte dintr-un fir de praf gigant.
Şi-n pulberea ce mi s-a pus e gheată
sunt galaxii aduse din neant...

Zidar fără mistrie, fără drişcă,
Tu chemi din vin, din absolutul NU.
Învârţi în cer morişcă în morişcă!...
Pe toate-odată forţa Ta le mişcă!
O, Tată, mă cutremur. Ce eşti Tu?

Cum ai ascuns sămânţă în sămânţă?
Un sâmbure e-un chivot. Şi în el,
alt chivot poartă altu-ascuns la fel.
Şi toate cer de mii de ani fiinţă.

Dar sufleul? Dar duhul? Lumi latente!
Ce taine-avem în noi şi nu le ştim!
Suntem neexplorate continente!
În lut nu sunt vibrări de sentimente.
Tu ce-ai ascuns în noi?... căci Te iubim...

Dar iată, văd o zi de sărbătoare.
Apostolii... aşteaptă un răspuns...
("Arată-ne pe Tatăl şi-i de-ajuns...")
O, Filipe, ce slăvi ameţitoare!

Mă uit cum intră soarele-n grădină...
cum îngeri albi aripile şi-au strâns...
Trăsare Magdalena în lumină.
"Rabuni!" strigă inima ei plină.
"Rabuni!" strigă glasul ei în plâns.

O văd cum cade în genunchi pe stâncă,
prin ceaţa cu sclipiri de curcubeu.
"O, nu M-atinge, Miriam, căci încă
n-am fost... acolo sus... la Tatăl Meu..."

La Tatăl? Cum? La Tatăl?! Faţă-n faţă?...
În sanctuar de negândit?
O, ce-ntrebări, tot sufletu-mi îngheaţă!
Pe când Isus dispare brusc din ceaţă,
spre Tatăl, cu viteza infinit...

Şi, iată, plec şi eu. Şi văd cu gândul
planete cu inele în culori...
Străbat în zbor spiralele de-a rândul
şi văd supragiganţi uluitori.

Deodată, în noianul de mistere
un chip de crin înaintează blând
spre Tronul Alb de plasmă şi putere.
Încremenesc oştirile-n tăcere.
Şi-un glas de om se-aude murmurând:

"Părinte Sfânt, am isprăvit lucrarea...
Am biruit prin Tine pe Cel Rău,
ca să câştig pentru pământ iertarea.
Primeşte-Mă acum, la pieptul Tău..."

"O, Fiu născut, cu nimeni altu-asemeni,
Ieşua!... sunt atât de fericit!
În Tine-am fost când, printre spini şi cremeni,
cu stropi de lacrimi alergai să semeni,
în Tine tot Calvarul l-am suit!

Acum e-al Tău pământul! Ia şi-mparte!
Domneşte peste neamul omenesc
cu cheile de viaţă şi de moarte!
Mai mult, priveşte împrejur, departe!
Tot cerul, Fiul Meu, Îţi dăruiesc!"

*

Jos pe pământ în casa cu zăvoare
stau ucenicii palizi de năduh.
Dar Cineva în faţa lor răsare.
E om? E Dumnezeu? E lut? E Duh?

"Şalom Lahem! EU SUNT! Cel care vine!
EU SUNT! Cel răstignit! Cel din mormânt!
Pe Tatăl Meu Îl va cunoaşte-oricine.
Toată puterea- n cer şi pe pământ
Mi-a dat-o El. Acum luaţi Duh Sfânt!
Eu sunt cu voi. Şi Tatăl e cu Mine!"

Da. Iată cheia. Fruntea-n colb se-aşterne.
Acum, acolo sus, în veşnicie,
o, Filipe, tu vezi Lumina Vie
şi urci mereu pe treptele eterne...

Iar eu, în clipa de ţărână, iată-L,
cu faţa sângerândă sub povară,
în Salvatorul meu Îl văd pe Tatăl,
cum Îl vedeai şi Tu odinioară...

*

Din stânci în stânci, o, Chip divin, cu Tine
cobor de pe Horeb cu suflet plin;
cu tablele nădejdilor în mine.
Şi-ngenunchind, Îţi mulţumesc.
Amin.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacey (către tatăl său beat şi leşinat): Presupun că ăsta este un moment bun pentru a avea acea discuţie tată/fiu. (Imitându-şi tatăl.) Deci, cum merge şcoala, Pacey? (El însuşi.) Păi, tată, merge chiar bine. Chiar mă schimb. Se pare că sunt destul de deştept. Chiar aş putea avea potenţial de facultate. (Ca tatăl său.) Bravo, Pacey, am ştiut mereu că o să te dovedeşti a fi inteligent. Cum se poartă fetele cu tine? (El însuşi.) Am cunoscut o femeie. (Ca tatăl său.) E drăguţă? (El însuşi.) Drăguţă? Andie e frumoasă. E inteligentă, e amuzantă. Îţi spun eu, tată, fata asta este cu adevărat specială. Din nu ştiu ce motiv, pare să creadă că şi eu sunt special. Tu de ce nu poţi vedea asta? Ah? De ce nu mă vezi? Când ai renunţat la mine, când aveam cinci ani? Sau zece, sau doisprezece? Am 16 ani, tată! Şi sunt aici şi nu sunt perfect, dar mă străduiesc atât de mult pentru tine! (Începe să plângă.) Eu doar...(Suspină.) Şi e datoria ta! Este datoria ta să mă iubeşti, indiferent de cine sunt sau o să fiu în viitor! Pentru că eşti tatăl meu. (Suspină.) Eşti tatăl meu. (Suspină din nou.) Ar trebui să mă iubeşti, nemernicule! Nu pot face asta singur.

replică din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

EU NU MĂ POT TÂRÎ CÂND TE IUBESC

Încerc a fi aici enoriaş
Cum azi îmi dau poruncă preoţi noi,
Dar vreau să-ţi fiu, Părinte, un ostaş,
De-aceea nici genunchi nu vreau să-ndoi;

Că Tu ai vrut Lumina Ta s-adun,
Şi ochii mei să-şi ia lumini din Cer,
Deci, eu, în jos, cum oare-aş fi nebun
Să pot privi şi-n Iadul rău să pier?

Eu n-am primit, zvârlit pe-acest pământ
Şi soarta grea de şarpe-aici căzut,
Mă lasă, Doamne, deci, să fiu un sfânt
Cum chiar m-ai vrut, făcându-ţi chip din lut!

Eu ştiu că nu mă vrei nici tu plecat,
Că după chip şi-asemănare-ai vrut,
Să-ţi fiu, aici, chiar Fiu crucificat,
Dar vertical, cum Tu m-ai conceput!

poezie de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce nu vii?

"De nu vii de pe cărări străne
să-Mi cazi la piept ca un copil iertat?
Eu n-am fugit, când numai pentru tine,
ca Isaac am fost pe rug urcat.
Mai mult de-atât, ce jertfă de iubire?
Şi cui i-ar da mai mult de-atât prin gând:
Un fiu pierdut să râdă în neştire
Şi-un Dumnezeu să cheme lăcrimând?...

De ce nu vii când încă sunt aproape?
De ce te-ascunzi cât încă te mai chem?
De ce nu simţi lumina Mea pe pleoape
şi Harul Meu, în ceasul tău suprem?

De ce nu vrei să fii cu Mine-n slavă,
să colindăm alături ceru-ntreg?
Din flori de Rai, din veşnica dumbravă,
cu mâna Mea cunună să-ţi aleg!

De ce nu vii, tu suflet nehotarnic,
cât încă pot Mântuitor să-ţi fiu?
Când vei striga, va fi atunci zadarnic,
Vei plânge-amar, dar poate prea târziu!

Mai mult de-atât, ce jertfă de iubire?
Şi cui i-ar da mai mult de-atât prin gând:
Un fiu pierdut să râdă în neştire
Şi-un Dumnezeu să cheme lăcrimând?"

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alcesta

Şi iată că deodată între ei
soseşte vestitorul, aruncat
în clocotul ospăţului de nuntă
ca-ntr-o fiertură-un nou ingredient.
Cei care beau acolo n-au simţit
că zeul a intrat pe-ascuns strângându-şi
ca pe-o hlamidă udă de ploaie zeitatea.
S-ar fi părut că-i unul dintre dânşii.
Deodată însă-un oaspete văzu
pe tânărul stăpân al casei cum
în capul mesei nu mai stă, ci este
smuls parcă-n sus şi oglindind în toată
fiinţa lui ceva străin, cumplit.
Apoi amestecul se limpezi
şi s-a făcut tăcere; doar la fund
a mai rămas o drojdie de zgomot
şi-un strat de bâlbâială tulbure,
ce mirosea urât a râs stricat.
Şi-atunci au cunoscut pe zveltul zeu,
şi cum stătea, plin de solie-adâncă,
ne-ndurător – aproape-au şi-nţeles.
Şi totuşi când s-a auzit ce este
a fost mai mult decât o ştire – a fost
ceva de neînchipuit. Admet
va trebui să moară. Când? Acum.

El însă cupa spaimei lui şi-o sparse
şi dintre cioburi mâinile-ntinzând
a început cu zeul târguiala.
Doar câţiva ani, un an măcar, un an,
câteva luni, sau săptămâni, sau zile,
ah! zile nu, doar nopţi, o noapte numai,
o noapte, noaptea asta, numai asta.
La toate zeul răspundea că nu.
Şi-atunci Admet a dat un ţipăt lung
şi n-a mai contenit, ţipând mereu
ca muma lui atunci când l-a născut.

Şi iată chiar că muma lui, bătrână,
veni spre el, şi tatăl lui bătrân,
şi amândoi bătrâni şi veştejiţi
stăteau acum uimiţi în preajma lui;
iar el când i-a văzut atât de-aproape,
ca niciodată, s-a oprit şi-apoi
şi-a frânt deodată glasu-n plâns şi-a spus:
Tată,
ţii tu aşa de mult la ce-a rămas,
la drojdia asta ce nu poţi s-o înghiţi?
Mai bine-azvârle-o jos. Iar tu, bătrâno,
matroană,
ce rost mai ai când ţi-ai născut copiii?
Şi pe-amândoi îi prinse dintr-o dată
ca două vite de jertfit. Dar iată
că repede-i lăsă şi-i dete-n lături;
parcă lovit de-un gând şi strălucind
la faţă, strigă: Creon, Creon!
Atâta doar, doar numele acesta.
Dar pe figura lui stătea alt chip,
pe care nu-l spunea, chip fără nume,
în aşteptare, îndreptat fierbinte
spre tânărul prieten ce şedea
în faţa lui la cellalt cap al mesei.
Bătrânii (se citea pe faţa lui),
vezi tu, nu-s buni pentru răscumpărare,
sunt prăpădiţi şi slabi, n-au nici un preţ;
tu însă, tu, cu frumuseţea ta...

Deodată însă el nu-şi mai văzu prietenul.
Rămase-n urmă-acesta,
şi-acum spre dânsul ea venea, chiar ea,
parcă mai mică decât o ştia,
uşoară, tristă-n haina de mireasă.
Ceilalţi cu toţii sunt doar calea ei
pe care ea păşeşte: (în curând
va fi aici, în braţele lui, care
Îndurerate se deschid). Şi iată
că ea porneşte vorba; nu cu dânsul.
Vorbeşte-acum cu zeul şi zeul o ascultă,
şi toţi abia în zeu aud ce spune:

Răscumpărare pentru el nu poate
să fie nimeni. Eu pot să-l răscumpăr.
Eu pot să trec în locul lui. Nu-i nimeni
la capăt cum sunt eu. Ce-mi mai rămâne
din tot ce-am fost. Nu ţi-a spus oare ea
care-ţi aduse veştile că patul
ce-aşteaptă dincolo e sub pământ?
Rămas bun mi-am luat. Şi înc-o dată
rămas bun şi iarăşi rămas bun.
Mai mult nu poate-un muritor să ia.
De asta am venit, ca tot ce este
sub dânsul îngropat, sub cel ce-acum
e soţul meu, să piară, să se piardă.
Ia-mă cu tine. Mor în locul lui.

Şi-aşa cum vântul saltă peste mare
aproape ca pe-o moartă-o duse zeul,
de soţul ei departe, într-o clipă,
dar hărăzindu-i lui c-un semn ascuns
o însutită viaţă pământească.
Admet spre ei se năpusti-ntinzând
buimace mâini, ca-n vis. Dar ei erau
acum la uşă unde, tânguioase,
femeile se-ngrămădeau. Văzu
cum fata către el s-a-ntors, c-un zâmbet
pe faţă luminos ca o speranţă
ce-aproape că era făgăduinţa
că din adânca moarte va veni
spre el cel viu...

Şi el atunci,
cu mâinile acoperindu-şi faţa,
a-ngenuneheat, nevrând să mai zărească
nimica, după zâmbetul acela.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deschide-mi o fereastră

Deschide-mi o fereastră către Tine,
Ascultă-mi rugăciunea, Domnul meu,
Mă ostenesc să te ascult mai bine
Şi când mă rog mă rog la Dumnezeu.
Sunt o făptură mică neînsemnată -
O gâză într-o lume de poveşti -
Dar mă mândresc că am în cer un Tată
Că Tu eşti Tatăl meu şi mă iubeşti.

Aşa cum sunt am fost creată-anume,
M-ai modelat cu palmele din lut,
Mi-ai dat un trup şi-apoi mi-ai dat un nume
Şi-n toate după Tine m-ai făcut.

Mi-ai dat iubire şi mi-ai dat credinţă
Că voi ajunge iar în casa Ta
M-ai învăţat că totu-i cu putinţă
Că nu-i nimic ce Tu nu poţi ierta...

Deschide-mi o fereastra către Tine,
Ascultă-mi rugăciunea, Domnul meu
Apleacă-Ţi îndurarea peste mine...
Sunt doar un om, dar strig la Dumnezeu...

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascultă

Ascultă. Se-aude un glas.
Se-aude o şoaptă ciudată.
Şi poate în piept, un talaz,
începe să bată.
Ascultă. Ori nu-l mai cunoşti?
Şi totuşi e-atât de aproape!
În el e un freamăt de oşti,
un murmur de ape.

Ascultă. Ce largi simfonii!
Şi parcă... demult... înainte
ţi-era cunoscut. Nu-l mai ştii!
Ia adu-ţi aminte!

... Odată când primul păcat
te-a frânt sub întâia povară...
Atunci ţi-a vorbit răspicat
prima oară.

Apoi... ţi-aminteşti?... undeva...
se vorbea de Isus, de Salvare.
Tu nu ţi-ai dat seama. Era
a doua chemare.

De-atunci, din zori când te scoli,
şi noaptea când liniştea creşte,
prin oameni, prin visuri, prin boli,
mereu îţi vorbeşte.

Şi simţi un fior. Dar degrabă
păcatul te cheamă, te cere.
— Ce-a fost? conştiinţa te-ntreabă.
— Nimic. O părere.

Nimic? Să te-ascunzi cu-o minciună?
Nimic? E un duh ce se joacă?
E-un foşnet de frunze? O glumă?
O vorbă de cloacă?

Ascultă. Acel ce-ţi vorbeşte,
— prin visuri, prin bolta senină —
e glasul ce-n veci porunceşte:
Să fie lumină!

E glasul ce-a scos din cămară
şi firul de iarbă, şi pomul,
şi leul, şi gâza ce zboară,
şi omul!

E glasul ce-n Raiul pierdut,
pe urmele şoaptei infame,
striga către omul căzut:
Adame!

E glasul rostind cu amar
osânda ce-a fost să rămână:
"Ţărână, întoarce-te dar
din nou în ţărână!"

E tunetul larg pe Sinai,
ce-aduce din cer, printre stele,
poruncile sfinte, dar, vai!
cât de grele!

E glasul de sute de ani,
ce tot mai puternic străbate:
"Ferice de voi cei sărmani
cu inimi curate!"

Căci Tatăl atât v-a iubit
c-a dat Fiul Său sub ocară,
ca oricine crede în El
să nu piară!"

Şi toate acestea ce sunt?
Un foşnet zadarnic de toamnă?
Chemarea Părintelui Sfânt
nimic nu înseamnă?

Ascultă. Cu-acelaşi ecou,
Acel ce-ţi dă viaţă şi pâine,
din nou îţi vorbeşte, din nou.
Acuma. Dar mâine?

Ascultă. El vine curând
să cheme pe nume pe-ai Săi.
O, cum vei privi tremurând
albastrele căi?

Ascultă. Căci vremea s-a dus
şi nu-ţi mai rămâne prea multă.
Dar vino acum la Isus!
Şi-ascultă!...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram dusă, în alţi ani, prin aeroporturi, în căruţ, mă priveau toţi; iar pentru că eram aşezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existenţial, acela din căruţ; toţi oamenii privesc de sus, te simţi inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci şi obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai şi tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, îşi fereau privirile "din bun-simţ" – aşa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca şi cum cei din faţa ta şi din jurul tău ar vrea să te vadă şi te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca şi cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca şi cum aş putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; şi nu acum, în clipa de faţă.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nevoie am de tine, tată

Îmi mai este dor de-o zi,
De-o zi ce-a fost, şi nu mai vine...
Şi ştiu c-aproape nu-mi poţi fi,
Şi ştiu c-aproape nu-s de tine.

M-ai părăsit de copiliţă...
Eram micuţă, te iubeam...
Şi nu credeam că-i cu putinţă
Peste-o zi să nu te am.

Aveam planuri performante
Ambii de realizat,
Însă tu-ai uitat de toate
Şi-n altă lume ai plecat.

Am nevoie-atât de mult
Să te am şi azi cu mine,
Să te văd, să te ascult
Şi să fiu mereu cu tine.

Cinci ani aştept doar să-ţi văd chipul
În zile mari şi-n nopţi târzii,
Dar am înţeles cu timpul
Că te-ai dus şi nu mai vii.

Ai lumea ta – eternitate,
Eu lumea noastră o mai am,
Dar inima în piept îmi bate
Când fulgii îmi lovesc în geam.

Ştiu că vin din cer, din zare,
Poate tu chiar mi-i adii...
Când simt pe creştet fulgul moale
Poate cu mâna mă mângâi...

Poate azi tu zbori prin stele,
Mă însoţeşti când îmi e greu,
Îmi împleteşti în drum mistere
Ce nu le înţeleg nici eu...

Mă ridici la culmi înalte
Şi-mi dictezi chiar orice pas,
Să deschid uşi neumblate
Pentru visul meu de azi...

Îţi mulţumesc că eşti cu mine
Şi mă-nchin spre-ntreaga soartă,
Dar nevoie am de tine,
Să fii şi azi cu mine, tată!

Să mă cuprinzi la piept fierbinte,
Să-mi oferi un sfat în dar,
Să mă alinţi ca un părinte
Şi să mă cerăi de-i necesar...

poezie de Diana Enachii (5 aprilie 2005)
Adăugat de Diana Enachii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste de iubire-Ramira şi Alexander

Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijeşte,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieţii.

Cum o mândreţe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.

Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinţ.

Toţi cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii şi curtenii
Îţi închinau mătănii.

Au aşteptat cu toţii
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.

Banchete şi petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănţuiau şi robii,
Şi preoţii cu toţi.

În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prinţul
Şi ce frumos era.

Cu faţa sa de înger
Şi mersul aşezat,
Îi cuceri îndată
Pe toţi de la palat.

Dar, iată, anii au trecut,
Iar prinţul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie şi scut.

Cu drag şi fală îl privea
Măreţul tată rege
Şi lumea toată-l lăuda
Pe prinţul Alexander.

În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:

"Eu sunt bătrân, copile drag,
Şi boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ţi alege".

Plecă în lume prinţul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.

La pas de cal în tot regatul,
Bătând ţinutu-n lung şi latul,
Prin curţi frumoase boiereşti,
El nu găsi vreo dragă fată.

Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.

Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Şi-avea o simplă barcă.

Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.

În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.

Ca un boboc de trandafir
Cu talie subţire,
Întâmpină pe bietul prinţ
Îmbujorat la faţă.

Cu vocea caldă cristalină
Şi ochii ei căprui şi blânzi,
Făcu ca prinţul să se piardă
În mrejele-i de fată.

Aşa o eleganţă rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curţile domneşti,
Nici la prea buna mamă.

În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soţie.

Învăluit în vraja nopţii
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-şi sărutând.

Cu înţeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înţelegea că biata fată
E un copil pierdut.

"Te cheamă dorul de iubire",
zise, încet, Tavoi.
"În ochi-ţi văd acea sclipire,
al tinereţii foc."

"Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu"
răspunse-n plâns copila.

"E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neştire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.

Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.

Pe drumul vieţii ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Şi pe bătrânul tată."

În lacrimi izbucni copila
Şi, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
"Rămân cu tine, tată!".

Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oşteanul cel de strajă.

Degrabă prinţul anunţă
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.

În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Şi rătăcind în lume.

Văzu ciudate animale,
Văzu şi marea mare,
Văzu palate şi cocioabe,
Văzu şi-o vrăjitoare.

"Întoarce-te, mărite prinţ,
O fată te aşteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te aşteaptă!"

Ca ars sări prea bunul prinţ
Şi-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munţi
Ramira să o vadă.

Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.

În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimaţi,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.

Rămasă singură pe lume
Şi fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.

Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prinţul ei călare.

Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-şi şterse faţa,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.

S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Şi s-au pierdut în noapte.

În dimineaţa ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.

Văzând că locurile sunt frumoase
Şi lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Aşa ca să rămână.

Întâmpinaţi în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie

Şi tot regatul mulţumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toţi,
Când vremea va să vină.

S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat şi biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Îşi ascundea o lacrimă.

Miraţi de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.

O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari şi saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.

De sus, din ceruri îşi priveau
Şi îşi vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.

poezie de Vasile Şerban din Nostalgii de toamnă (2023)
Adăugat de Vasile Şerban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti bătrân, tată William

"Eşti bătrân, tată William," zise tânărul, "un handicap,
Iar părul tău e alb în întregime
Şi totuşi continui să stai zi de zi în cap –
Crezi că, la vârsta ta, aşa ceva e bine?"

"În tinereţe,"-a răspuns bătrânul celui care-l intervieva,
"Mi-a fost teamă să nu-mi provoc vreo daună la creier;
Dar acum, când ştiu sigur că nu posed aşa ceva,
O fac zi de zi, fără griji pentru valorosul givaier."

"Eşti bătrân," a zis tânărul, "dar nu ştiu cum,
Deşi te-ai îngrăşat mult, chiar peste poate,
Faci încă triplu salt înapoi cu şurub –
Spune-mi, te rog, ce puteri te-împing din spate?"

"În tinereţe,"-a zis înţeleptul, scuturând cheia cenuşie
"Mi-am păstrat picioarele suple ca o păpădie
Folosind acest unguent – un shilling pe cutie –
Dă-mi voie să-ţi vând câteva bucăţi şi ţie."

"Eşti bătrân," zise tânărul," cu fălci care nu pot strivi deloc
Un aliment mai tare decât, din ficat făcută, pasta;
Şi, totuşi, ai înfulecat gâsca cu tot cu oase şi cu cioc –
Spune-mi, te rog frumos, cum ai reuşit să faci asta?"

"În tinereţe,"-a răspuns tatăl," luptam pentru dreptate
Şi mă certam pentru orice problemă cu nevasta;
Astfel, muşchii dobândiţi după încăierări nenumărate
Mi-au ţinut fălcile-n formă toată viaţa. Basta."

"Eşti bătrân," a zis tânărul, "nimeni, dar nimeni n-ar
Putea bănui că ochii-ţi sunt la fel de buni ca-n tinereţe;
Şi, totuşi, ţii pe vârful nasului în echilibru un ţipar –
Cum reuşeşti să ai priviri atât de clare, de fâşneţe?"

"Ţi-am răspuns la trei întrebări, iar asta-i deja destul,"
A zis tatăl; "prea multe ifose, gata cu-atâtea clarificări!
Cât crezi c-o să-ţi mai ascult lungul şir de mirări şi tot restul?
Hai, tai-o, sau te-arunc eu îndată jos pe scări!"

poezie clasică de Lewis Carroll din Alice în Ţara Minunilor, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi pentru tatăl învins

Unde vă duceţi, puteri părinteşti
Şi vă tot stingeţi mereu,
Tată, ce faci şi de ce-mbătrâneşti,
Frate mai mare al meu?

Când eu eram mai tânăr şi tata era tânăr
Jucându-se cu mine, ca-n basme şi minuni
El mă purta pe braţe şi m-arunca pe umăr
Sau ne trânteam prin iarbă ca doi prieteni buni.

Era bărbat puternic, intra cu sacu-n moară,
Nu-l speria nimica, avea puterea sa
Şi mă-nvingea la luptă în fiecare vară
Şi protector şi tandru spre mine surâdea.

Dar a venit o toamnă cu mult porumb de lapte,
Dar a venit o toamnă cum n-aş mai vrea să văd,
În mine era ziua, în tata era noapte.
Şi-a început al vârstei neînfrânat prăpăd.

Noi ne jucam de-a trânta stând umăr lângă umăr
Şi l-am simţit că pică sub umărul meu stâng
Şi-am înţeles că tata, de-atunci nu mai e tânăr
Şi-nvingător în luptă, am început să plâng.

Ca un copil sub mine voia să se agaţe
De-un umăr mai puternic ca să nu-i fie greu
Şi îmi venea să urlu şi-apoi să-l port pe braţe,
Tu, iartă-mă de toate, părinte bun al meu.

A fost cea mai cumplită şi cea din urmă trântă,
Lătrau în depărtare şi-n sângele meu câini,
Am ajutat făptura părintelui meu sfântă
Şi lacrimi de iertare îmi şiroiau pe mâini.

Aş vrea să se întoarcă iar vremea minunată
Când tu în bătălie mă învingeai uşor,
Mai bate-mă o dată şi fii puternic, tată,
Că tu crescând în vârstă şi eu încep să mor.

Îndreaptă către ceruri puternicul tău umăr,
Tu, care-n biruinţă mai cald mă ocroteşti,
Învinge-mă în luptă, să cred că mai eşti tânăr,
Aşează-mă sub braţul tutelei părinteşti.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bartimeu

Isus trecea prin Ierihon.
Şi cerşetorul orb, în zdrenţe,
de jos, din colb, simţi un zvon,
un ritm de paşi în largi cadenţe.
Isus trecea sub cer iudeu,
printre grădini cu rodii coapte.
Iar zorii se-nălţau mereu.
Dar pentru orbul Bartimeu
era tot noapte după noapte...

Isus trecea încet. Şi-apoi
într-o solemnă fericire,
venea cu El un lung convoi,
ca o coloană de eroi
glorificând un rege mire.

Isus trecea. Şi-un tremur sfânt
vibra în orb ca niciodată.
Ciulind urechile în vânt,
el prinse-n taină un cuvânt.
Şi inima-ncepu să bată.

Simţi ceva ca un fluid,
ca o mireamă de zambilă.
Şi orbul a trigat livid:
— Ai milă, fiul lui David,
Isuse Salvator, ai milă!

Doi-trei, pe margini, se-ncruntară.
— Hei, cerşetor neobrăzat!
Ce strigi aşa? Oricât e-amară,
tu poartă-ţi crucea cum ţi-e dat.
Rămâi în pace sub povară.

Dar orbul, fără căpătâi,
strigă mai fără de ruşine,
mai fără teamă ca întâi:
— Ai milă, Doamne, şi de mine!

Şi S-a oprit Isus acum
pătruns de omenesca dramă.
Putea să treacă? Nicidecum.
Şi orbu-aude-un glas pe drum:
— Hai, îndrăzneşte, căci te cheamă!

— Mă cheamă? Cum... Chiar El?... Isus?
— Hai, nu mai zăbovi. Te-aşteaptă.
— Pe mine chiar? Ce, alţii nu-s?
Pe Bartimeu? Aşa a spus?
Şi orbul parcă se deşteaptă.
— Atuncea... tot ce-a fost... s-a dus!

Şi ca nebun de bucurie,
se-nalţă Bartimeu în vânt.
Stă drept acum ca o făclie.
Îşi scoate haina, o sfâşie
şi-o zvârle... zvrr... zdup!... la pământ.

Atuncea... peste-o clipă, două,
eu voi vedea ca orice om.
Şi-apoi cu mâinile-amândouă,
îmi voi zidi o casă nouă
şi voi sădi pom lângă pom...

Aşa... Eu nu mai sunt un blid
zvârlit în spini la oale sparte!
Eu pot munci... Hei, la o parte!
M-aşteaptă fiul lui David!...

Dar ascultaţi. Ca peste veac,
se-aude lin un glas ca mierea.
— O, Batimeu, ce vrei să-ţi fac?...
— Rabuni... sunt un orb sărac.
Nu-ţi cer nimic... Numai vederea...

Apoi convoiul a pornit.
Într-o vibrare fericită,
un Nume sfânt era şoptit.
Şi mii de paşi au năvălit
călcând pe haina zdrenţuită.

Iar haina a rămas în drum.
Căci nimeni mintea nu şi-a pus
cu-o zdreanţă bună pentru scrum.
Iar Bartimeu mergea acum
după Isus...
*

Şi-acum Isus Mesia trece
încet şi blând pe strada ta.
Mulţimea iarăşi Îl petrece.
Dar tu-L priveşti crispat şi rece?
Tu n-ai ce-I cere nici ce-I da.

Spre Solul dragostei cereşti,
cei orbi, cei surzi aleargă-n stol.
Iar tu stai "demn", tu nu cerşeşti.
Şi, iată, tu nu ştii că eşti
sărac şi orb, şi surd, şi gol...

Convoiul totuşi se opreşte.
Stai mii de chipuri fără grai.
Un om aleargă şi-ţi şopteşte:
— Isus te cheamă. Îndrăzneşte!
Te-aşteaptă-n drum. De ce mai stai?

— Eu nu sunt orb. Orbi sunt destui.
Nici mut. Eu spun ce am de spus.
Eu inima n-o dau oricui.
Şi nu cer milă nimănui!
— Hai, vino, totuşi la Isus!

— Nu vreau de nimeni să ascult.
Voinţa mea mi-e zeu şi ţel.
Eu vreau plăceri. Eu vreau tumult!
Isus... e sfânt. O, chiar mai mult!
— Hai, vino totuşi, vin´ la El!

Ascultă. Singur tu te minţi.
Tu nu eşti orb ca Bartimeu.
Tu vezi, auzi, vorbeşti şi simţi.
Dar, vai, cu ochii tăi prea strâmţi
nu-L poţi vedea pe Dumnezeu!

Ascultă. Cel ce te-a chemat
nu-i doar penumbra unui gând.
E Dumnezeu ce te-a creat,
e Fiul Său crucificat!
De ce nu vii la El plângând?

Ascultă. Nu te prinde teama?
Ai ochi. Atunci de ce nu vezi?
Nu simţi ce fericire pierzi?
Te-aşteaptă DUMNEZEU! Ia seama!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteaptă-mă că sunt bătrân

aşteaptă-mă că sunt bătrân
când doi copaci ne mai rămân
şi păsările s-au ascuns
să le-mpărţim într-un apus
sau doar în gând

s-aştepţi când toamna e în toi
când plouă-n lumea de apoi
iar eu te chem în visul meu
dar nu ştiu cum, te pierd mereu
prin norii goi

aşteaptă-mă într-un pustiu
mereu ajung, dar prea târziu
când nimeni nu mai e în prag
şi pleci cu tot ce mi-e mai drag
şi nu mai vii

aşteaptă-mă că plec curând
trec inorogii pe pământ
mă poartă spre un alt tărâm
aşteaptă-mă că sunt bătrân
sunt prea bătrân

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştergarul

La cina cea de Paşte, în camera de sus,
înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Isus.
Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină
pe azimile calde, pe mielul... fără vină...
Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o cămilă, ca, dup-a vremii lege,
cureau de pe glezne pe rând să le-o deslege,
să le atine talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?
O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă, în fiecare zboară:
— N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
— Chiar eu?... Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
— Dar tu? Tu cel mai tânăr? — Eu stau lângă Stăpân...
— Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
— Chiar eu?... Sunt cel din urmă la Domnul între ei?
— Dar tu ce ţii doar punga? — Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns...
— Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
— Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială...
— Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu...?
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.
Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-anfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor
să-Şi spele ucenicii, ca rob al tuturor.

De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.
Şi-acum — a câta oară? — Se-aşează iar Isus
să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară:
— N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?...
Tu, soră Mărioară? Tu, Radu? Tu, Mihai?...
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!

Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
batiste-n care lacrimi în taină se preling,
sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
bolnavi care aşteaptă-un salvator semnal.
Se cere osteneală şi jertfă uneori.
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.
Nu mânui Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,
cât mătura şi acul şi rufa de spălat,
cât cratiţa, toporul şi roata la fântână.
ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;
să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.
... Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
— Chiar eu?... Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
— Chiar eu?... Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân...
— Chiar eu?... Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
— Chiar eu? — Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.
Şi-atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,
iubirii fără margini trăindu-i iarăşi taina,
încet — a câta oară? — Se-apleacă iar Isus
şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar Şi-a pus.
Şi-aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Isus iar Se-njugă,
El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă.
Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână!
Isus vă spală iarăşi cu propria Sa mână!
Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Isus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!...

*

Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi: pe cale, orice lucrare-i bună;
dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de tine, tată

Am un dor nemaipomenit de fierbinte
Ce mă arde în interior,
Este dorul de un părinte
Un dor nebun şi arzător.

E greu să trăiesc fără dragoste de tată
E greu să fiu singură printre străini
Să cresc precum o floare fără apă
Sau ca un trandafir lipsit dr spini.

Ce dor îmi e de tine, acum, tată,
Eu te iubesc enorm şi te respect.
Dar nu ai fost lângă mine o viaţă,
Şi asta cel mai tare eu regret.

Am vrut să fiu şi eu o fată,,
Să am multă bucurie,
Să cresc alături lângă tată,
Dar iată, nu a fost să fie.

Dar sper că va veni şi ziua
Când şi tu îţi vei da seama
Că e foarte greu să fiu fată
Şi să cresc numai cu mama.

poezie de Maria Crudu (27 ianuarie 2018)
Adăugat de Maria Crudu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către Dumnezeu

Am rătăcit scrisoarea către tine mamă
Când tu plecai grăbită, către Dumnezeu...
Am rătăcit, bolnav, şi-a ta scrisoare, tată,
Şi e păcat, că-i timbru chiar sufletul meu.

O fi prea mare haos, poştaşii sunt absenţi,
Ori moartea e în grevă şi cu birou'-nchis...
Destinatar fictiv, ori angajaţii neglijenţi,
Că s-a întors bătrân, chiar plicul nedeschis.

Poate te-am supărat cândva părinte, tată,
Prea ocupat să te aud cu boli şi suferinţi...
Am realizat târziu, când haina-ţi nepurtată,
O ţin pe holul de spital, înlăcrimând şi sfinţi.

De ce îţi văd abia acum un zâmbet obosit,
Că parcă ochii i-am avut închişi, un orb...
De ce doar despărţirea de-un tată chinuit,
Deschide sufletul, în faţă la al morţii corb.

Tu mamă ai plecat devreme şi nedumerită,
C-o boală fără suflet, haină şi duplicitară...
Printre medicamente, c-o lacrimă smerită,
Te-am înţeles că nu ne laşi, doar pleci o vară.

Ai zis de-un anotimp, dar e etern cât stai,
Azi sunt năuc şi nu pot, nu voi să înţeleg...
De ce nu te-ai întors şi nici adresă n-ai,
Pentru scrisori, că-ţi scriu, abia mă reculeg.

O ultimă scrisoare, în care voi eraţi aici,
O regăsesc când caut în urme de părinţi...
Nu mi-aţi răspuns, acum e inutil de strigi,
Să vă mai spun ce n-aţi citit, plecând cuminţi.

Doar către Dumnezeu mai pot să scriu,
Că aţi plecat fără adresă, destinatarii mei...
Şi-L rog în gând, cum poate doar un fiu,
Să Vă iubească, eu n-am ştiut să-mi fie obicei.

poezie de Ioan Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petru pe ape

După ce-a dat drumul la noroade Domnul Isus a urcat
Sus pe munte să se roage Tatălui Adevărat
Pe când iată ucenicii în corabie vâsleau
Căci trimişi atrunci de Domnul dioncolo ei se duceau
Dar Isus urcă pe munte să se afunde-n rugăciune
Tatălui Cel Sfânt din cer tot din inimă a-i supune
Şi pierdut în rugăcine iată noaptea cum îl prinse
Numai singur sus pe munte căci iubirea îl ajunse
Pentru Tatăl Sfânt din ceruri şi Părintele iubit
Care jos îl trimisese pentru omul cel pierdut

Dar în vremea aceasta iată ucenicii toţi pe mare
Nu-şi găseau atunci liniştea căci treceau prin încercare
S-a strârnit un vânt puternic marea era agitată
Şi veneau în şiruri valuri peste marea tulburată
Încă mai mari se făceau şi talazuri atunci grele
Se nălţau în nopatea neagră azvârlindu-se spre stele
Nu mai contenea furtuna şi nici vântul nicidecum
Ci-şi tăia prin apa mării atunci groaznicul ei drum
Pe când iată în furtună ucenicii greu luptau
Şi cu vântul şi cu marea — valurile îi loveau

Atunci iată deodată o nălucă au zărit
Cum aluneca pe valuri cu un chip abia zărit
Un om umblă acum pe valuri iată marea îl susţine
Deşi valurile-s mari înspre noi iată cum vine
Plini de frică ucenicii atunci iată au ţipat
Dar Isus atunci deodată înspre ei El a strigat
Îndrăzniţi şi nu vă temeţi căci Eu iată aici sânt
Doamne i-a zis Petru atunci vreau s-aud al Tău cuvânt
Dacă Tu eşti o Isuse porunceşte-mi ca să vin
Pân" la Tine peste ape să-ţi văd chipul Tău Divin
Vino Petre atunci i-a zis al nostru Mântuitor
Valurile când veneau şi talazu-ngrozitor
Însă Petru fără frică a păşit atunci pe mare
Căci privise spre Hristos şi-avea fermă-ncredinţare
Căci Domnul cel Sfânt din ceruri chiar pe valuri îl susţine
Şi deplin încredinţat nicio teamă n-avea-n sine
A păşit plin de credinţă peste ape peste valuri
Şi-a fost primul om pe ape — dincolo de idealuri
Petru a umblat pe ape aşa ca şi Domnul său
Când privi doar spre Hristos — Fiu Unic de Dumnezeu

Primul om de pe planetă apa ce l-a susţinut
Când deplin atunci în Isus ucenicu s-a-ncrezut
Dar aşa puţină vreme căci deodată şi-a luat
Privirea de la Hristos şi spre valul tulburat
A părivit Petru atunci şi groaza l-a năpădit
C-a-nceput să se scufunde şi de moarte îngrozit
A strigat atunci la Domnul — scapă-mă te rog Isus
Căci de ape Doamne iată sunt din nou acuma dus
Domnu-ndată şi-a-ntins mâna pe Petru l-a apucat
Până când ambii pe punte în corabie-au intrat

Astfel Petru cu Isus au umblat atunci pe ape
Ucenicului cel sfânt credinţa i-a fost aproape
Câtă vreme a crezut — peste valuri a păşit
A fost primul om de aici care mare-a biruit
Ţintă vie pe Hristos câtă vreme l-a avut
Apa mării ca uscatul pe Petru l-a susţinut
Şi Petru cu Domnul Isus în corabie-au păşit
Pe când iată chiar şi vântul de tot el s-a linişţtit
Şi furtuna a dispărut parcă nici n-ar mai fi fost
Căci Isus era din nou soare sfânt şi adăpost
Şi văzând schimbarea vie şi şi în ceruri şi pe mare
Au venit toţi la Isus să-i aducă închinare

Cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu Tu eşti
Şi furtunii şi chiar mării de poţi Tu să porunceşti
Glorie dar Lui Isus — cinste slavă şi onoare
C-aduse dar tuturora dintre valuri mari salvare
Fie-i Numle slăvit şi de-a pururi lăudat
Căci El doar spre mântuirea omului dar a lucrat
Pentru Isus Tată Sfânt noi acum îţi mulţumim
Căci prin El ne-ai dat viaţa pururi fii Tăi să fim
22-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru casa bătrânească

Casa bunicii, marea ei ogradă,
Cocoşii şi curcanii puşi pe sfadă,
Nucul bătrân şi banca de la drum
Le văd în ceaţa vremii şi acum.
Îmi văd bunicul cum îşi bate sapa,
Simt şiroind la tâmpla vremii apa...
Îmi pare că-i o lacrimă de-a mea
Şi un copil să redevin aş vrea.

Casa bunicii, marea ei ogradă,
Să mă întorc copil, încă m-aşteaptă.
A nins în mine şi-am argint la tâmple
Şi pleoapa-i grea şi ochiul mi se umple
De lacrima bunicilor deodată...
Aud cum strigă cineva la poartă.
E doar un gând în noapte... şi... tăcere.
Poate-i un vis... E cerul plin de stele...

Cocoşii şi curcanii puşi pe sfadă
S-au potolit, s-au potolit deodată.
Şi căţeluşa pare-ncremenită.
Priveşte-n gol o nevăzută ţintă.
Poate-au venit bunicii să privească,
Mânaţi de dor, căsuţa bătrânească.
Iar noi, cuminţi şi plânşi, îi aşteptăm
Şi clipa revederii o visăm.

Nucul bătrân şi banca de la drum
S-au gârbovit de plâns şi timp de-acum.
Când bate vântul, parcă aud târşiţi,
Paşii celor din cer abia veniţi.
În ploaia rece, cade în pridvor,
Adesea, şi o lacrimă de-a lor.
Bătrânul ceas măsoară alte timpuri,
Noi trecem gârboviţi de anotimpuri.

Le văd prin ceaţa vremii şi acum
(S-au rătăcit în colbul de pe drum)
Privirile de plâns înceţoşate...
Ei, cad uitaţi ca două păsări moarte...
Le-au cenzurat căderea din înalt,
Iar ei, bătrâni şi trişti, n-au mai aflat
Ce-n sufletele noastre se ascunde.
Se-aude-un clopot – al durerii mute...

Îmi văd bunicul cum îşi bate sapa,
Bunica lung oftează, dar degeaba...
Mă văd zburând cu fluturii spre soare
Spre drumuri de speranţă. Ce candoare!
Dar dintr-o dată, pe sub nori de pleoape
Se scaldă faţa-n lacrimă de ape.
A fost decât un vis... oh, v-am pierdut!
Dar vă iubesc, bunici, atât de mult!

Simt şiroind la tâmpla vremii apa...
În zorii zilei, tata dă cu sapa.
Poate că sparge-n el amărăciunea
Pierdutei clipe, începând de lunea.
Ori poate-i ruga sapei către cer,
Când eu, în somn, bunicule, te chem.
Tu ne priveşti ca ieri. Şi-n ciob de piatră,
Precum un înger inima tresaltă.

Îmi pare că-i o lacrimă de-a mea...
Oh! Cât aş da să vă mai pot avea!
Dar azi îmi dorm secundele la tâmple
Lucind în van ca nişte pietre scumpe.
Mi-e părul nins ascuns sub o basma...
De tine-mi este dor, bunica mea!
Şi în copilărie mă-ntorc atunci plângând,
Vă caut ne-ncetat, vă caut rând pe rând.

Şi un copil să redevin aş vrea,
S-o strâng în braţe pe bunica mea,
Să-i mângâi părul nins de sub broboadă...
Iubirea mea – un foc spre cer să ardă.
Oh! Îmi doresc să fiu copil mereu,
Să-l strâng în braţe pe bunicul meu
Şi-n leagănul copilăriei mele
Să alergăm desculţi pe drum de stele.

Şi un copil să redevin aş vrea...
Îmi pare că-i o lacrimă de-a mea.
Simt şiroind la tâmpla vremii apa...
Îmi văd bunicul cum îşi bate sapa.
Le văd prin ceaţa vremii şi acum
Nucul bătrân şi banca de la drum,
Cocoşii şi curcanii puşi pe sfadă,
Casa bunicii, marea ei ogradă...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!