Leanca Mocifleanca

Fiind la buza digului,
Leanca Mociofleanca
n-a apucat să ia mare lucru.
Niscaiva ţoale şi cloţa cu ouă,
că apa venea supărată,
supărată şi învolburată,
de parcă i-ar fi făcut, ea ceva.
Îu, Mărine, Mărine!
Asta are ce are cu mine,
a jelit tot drumul
până la un neam de-al ei din Goicea Mică.
Aici, cum i s-a-mplinit sorocul,
cloţa a şi scos douăzeci de puişori galbeni,
de parcă erau din aur.
Ţinea la ei ca la ochii din cap.
Deh! Erau întreaga ei avere,
mobilă şi imobilă.
Dar cum un necaz,
nu vine niciodată singur,
a venit aviara.
Dintr-o dublă despăgubire,
casă şi acareturi,
plus cloţa cu puii de aur
şi-a luat bicicletă.
Colindă acum zărghita...
câmpii rămaşi neinundaţi.

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Confuzie

Tuns modern; şi cu culoare,
Cu creastă şi chica mare...
Puiuţul, când l-a văzut,
Că-i chiar cloţa a crezut...

epigramă de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La tămâiat

Era la tămâiat,
Cu babele din sat,
Acolo-n cimitir,
C-un ţipăt abitir:

-Mărine, m-ai lăsat
Prea singură în pat,
Iar pensia ce-o am
Se duce tam-nesam.

De când tu ai plecat,
N-am trai adevărat!

Mărine, Mărine,
Ia-mă sus, la tine!

Şi tot se învârtea,
Mormântul tămâia,
Când fusta, dintr-odat'
De-un ciot şi-a agăţat.

-Fugi de-aci, Mărine,
Că glumii cu tine!

poezie satirică de Daniel Vişan-Dimitriu din Parfum... vesel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Eşti supărată rău pe mine?
Stela: Ar fi trebuit să fiu, însă se pare că nu pot. Şi ce-i de făcut în situaţia asta, domnule comandant? Ce măsuri să iau?
Lucian: Deci, nu eşti supărată?! Deloc?
Stela: Ţi se pare ţie cumva că aş fi supărată?! În cazul ăsta, e evident că nu mă cunoşti deloc. Sper să nu afli niciodată cum aş reacţiona dacă aş fi cu adevărat supărată, mai ales pe tine.
Lucian: Hmm... Sună ameninţător! Iar în cazul ăsta, sper să nu aflu niciodată cum e când eşti supărată. Mai ales pe mine.
Stela: Ar fi spre binele tău, frumosule! Şi vreau să-mi cer scuze de la tine, dacă într-adevăr ţi s-a părut că aş fi fost prea dură cu tine când ţi-ai revenit, deşi evident că m-am bucurat că ţi-ai revenit, dar sper să înţelegi de ce am procedat astfel. Însă nici atunci n-am fost foarte supărată, deşi puţin, da, pe moment, ceea ce era absolut normal, pentru că în ruptul capului, niciodată nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva, mai ales din partea ta! Am mari pretenţii de la tine! Serios!
Lucian: Înţeleg... Nu trebuie să-ţi ceri scuze. Având în vedere faptele, ai fost chiar prea blândă cu mine.
Stela: Şi vezi, ce nu fac eu pentru tine? În loc să dorm liniştită, stau cu tine pe puntea principală, timp de patru ore, să te păzesc.
Lucian: Crezi că aş avea nevoie de pază?
Stela: Cu siguranţă, da!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între han şi castel

parcă nu de mult venea primăvara şi chiuiau bormaşinile
şi acum se aud însă altfel
nu e acelaşi efectul

chiar dacă morţii din mine l-ar trăda pe kafka încă o dată
şi i-ar publica manuscrisele

şi înainte să dispară în fum
ar da foc toamnelor

acum şi copiii din curtea vecinilor plâng mai strident
bruiaţi doar din când în când şi absolut fulgerător
de amintirile lor dintr-o altă viaţă

parcă nu de mult venea primăvara
şi noi ne perindam timizi şi trişti revoltător de străini
ca să nu spun alienaţi
între han şi castel
între castel şi han

poezie de Silvia Caloianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cică erau odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amândoi bătrânii aceştia erau albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul şi le ţiuiau urechile, de urât ce le era. Şi apoi, pe lângă toate aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânşii: un bordei ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe laiţe, şi atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca şi mai tare, căci ţipenie de om nu le deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În pământ mi-aş face casă...

Bătrâneţile m-apasă,
Ca un bolovan pe piept,
În pământ mi-aş face casă,
Dar nu-i vrerea Celui Drept.

Viaţa asta mi-e urâtă,
Nu mai am pe nimenea,
Singură şi amărâtă,
Cine apa să mi-o dea?

Feciorul şi-a luat nevastă,
S-a luat după fusta ei,
Ambii mă numesc năpastă,
Eu le zic tot "puii mei..."

Când i-aveam pe lângă mine,
Îi hrăneam din mâna mea,
După ce n-am mai fost bine,
Unul, altul mă lovea...

Ba cu fapta, ba cu vorba,
Ba cu privirile-sloi,
"Hai, babo, mănâncă ciorba,
Sau joci teatru cu noi?

Doamne, ce urât miroase!
Duhneşti, mamaie, duhneşti,
Ţi-a întrat moartea în oase,
Cu-un picior în groapă eşti!"

Ei râdeau de-al meu necaz,
Eu plângeam de supărare,
Iar cuta de pe obraz,
Parcă se-adâncea mai tare.

" - Puiul mamii, drag copil,
Suferinţa mea de mamă...
-Taci! Că te duc la azil...
Nu mai face-atâta dramă!

Vrei să mă cert cu nevasta?
- Cine ţi-a dat viaţă? Ea?
- Hai că este bună asta...
N-am timp de durerea ta!"

Dup-o săptămâna, două,
Vin la mine, amândoi...
" - Ţi-am găsit o casă nouă,
Cât mai departe de noi!

- Unde mă duceţi? Am casă,
Şi aici eu vreau să mor...
- Haide, nu fi mofturoasă,
Cu tine nu e uşor!

Peste tot, (nu simţi?) miroase,
A bătrân stătut, bolnav...
- Doamne Iisuse - Hristoase,
Ce ţi-am făcut aşa grav?

Fiule, vreau să-ţi vorbesc,
De ce mă alungi întruna?
Neveste se mai găsesc,
Însă "mama" e doar una... "

Într-o cameră de-azil,
Bătrâneţile m-apasă,
Crunt e dorul de copil,
În pământ mi-aş face casă...

poezie de Andreea Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Als: Parcă tu ai studiat paleontologia.
Rena: De fapt, am început doar s-o studiez. Nu mi-am terminat niciodată studiile astea de specialitate.
Als: Acum ai ocazia să ţi le termini, în direct... În orice caz, câte perioade erau în era Mezozoică?
Rena: Atâta lucru ar trebui să şti şi tu.
Als: Eu n-am studiat deloc paleontologia, dar parcă erau trei.
Rena: Exact. Atâtea erau; trei: Triasic, Jurasic şi Cretacic. Iar Pangeea s-a despărţit în cele două continente, Laurasia şi Gondwana, înaintea Cretacicului. Iar aşa, atât de bine conturat, în Cretacicul Superior.
Als: Cretacic? Ce bine că n-am nimerit în Jurasic! Parcă atunci trăiau Stegosaurus, Brontosaurus, Ty Rex, Triceratops...
Rena: Greşit! Poate că primii doi, Stego şi Bronto, au trăit în Jurasic, dar ceilalţi doi, Ty Rex şi Tricer, cu siguranţă în Cretacic, ba chiar în Cretacicul Superior.
Als: Vrei să spui că... Ty Rex şi Tricer?
Rena: Exact! Asta ne aşteaptă acolo, jos...

replici din romanul "Speranţa"... dinozaurilor! de Cornelia Georgescu (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când soţia mea e supărată pe mine

Când soţia-i supărată ‒
Se întâmplă câteodată ‒
Eu îi cer smerit iertare,
Oferind în dar o floare,

Un sonet sau madrigal,
Scris de mine, soţ loial.
Ea primeşte-al meu tribut,
Cu un zâmbet şi-un sărut.

poezie de George Budoi din Femeia de la A la Z în Aforisme, Epigrame, Poezii, Pamflete şi Satire (23 ianuarie 1997)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rânduri...

ce citeşti aici nu e scris de mine
ci de viaţa asta tristă şi opacă
pe fundalul vremii care vine, vine
pe dorsala celei care pleacă, pleacă

ce nu poţi citi - este scris de mine
buchii transparente pe plăpânda coală
parcă de hârtie, parcă de şestine
parcă clocotinde în cazan cu smoală...

poezie de Iurie Osoianu (18 octombrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un om şi o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul lor. Muncea bietul om de dimineaţa până seara târziu, alături cu muierea, de-i treceau năduşelele, şi ca să dea şi ei în spor, ba. Se ţinea, vezi, norocul după dânşii ca pulberea după câini, cum se zice. Umblau cu tărăbuţele de colo până colo, şi ca să se statornicească şi ei la un loc, nu găseau. Căci cine era să-i priimească pe ei, doi calici, cu leaota de copii după dânşii?! Adică uitasem să vă spui. Aveau aceşti oameni o spuză de copii. Din aceşti copii, cei mai mari erau numai fete, iară băieţii erau mărunţei şi stau lângă dânşii ca ulceluşele. Să nu vă fi dus Dumnezeu vrodată să fiţi faţă când venea omul de la muncă, că v-aţi fi luat câmpii. Ieşeau toţi afară înaintea lui, jigăriţi şi hărtăniţi, ca nişte netoţi, subţiratici şi piţigăiaţi, mă rog, leşinaţi de foame, şi tăbărau pe bietul om cu gura: tată, mi-e foame, tată, mor de foame. Tatăl lor se zăpăcea şi nu ştia către care să se întoarcă mai întâi şi le da toată agoniseala lui dintr-o zi. Dară de unde să le ajungă ce brumă le aducea el? Abia puneau p-o măsea.

citat clasic din povestea Fata săracului cea isteaţă de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar când s-apropie să ia dintr-însele şi să-şi prindă pofta, focul o arde şi nu poate lua. La fântână, aşijderea: păhăruţele de argint, nu-i vorbă, erau, şi fântâna plină cu apă până-n gură; dar când a vrut fata să puie mâna pe pahar şi să ia apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fântână într-o clipă a secat, şi fata de sete s-a uscat!... Când prin dreptul părului, nu-i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeţi c-a avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori mai înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nouri! Şi-atunci... scobeşte-te, fata babei, în dinţi! Mergând mai înainte, cu căţeluşa încă s-a întâlnit; salbă de galbeni avea şi acum la gât; dar când a vrut fata să i-o ia, căţeluşa a muşcat-o de i-a rupt degetele şi n-a lăsat-o să puie mâna pe dânsa. Îşi muşca fata acum degeţelele mămucuţei şi ale tătucuţei de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. În sfârşit, cu mare ce a ajuns şi ea acasă, la mă-sa, dar şi aici nu le-a ticnit bogăţia. Căci, deschizând lada, o mulţime de balauri au ieşit dintr-însa şi pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, şi apoi s-au făcut balaurii nevăzuţi cu ladă cu tot.

Ion Creangă în Fata babei şi fata moşneagului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trandafirii galbeni

Trandafirii galbeni ce-i purtai aseară,
Trandafirii galbeni, galbeni ca de ceară,
Aplecaţi pe sânu-ţi ca-ntr-o rugăciune,
Trandafirii galbeni, ce-ţi puteau ei spune?

Tremurând în ritmul pieptului săltat,
Tu-i purtai cu fală, ca nişte trofee.
Din ce vază-ascunsă, oare, i-ai luat,
Sau din care seră, sau din care-alee?

Trandafirii galbeni ce păleau mereu,
Cu un zâmbet tainic şi sfios de stea,
Erau reci ca gheaţa sufletului meu,
Erau, poate, galbeni ca şi fruntea mea?

Ce-ţi puteau ei spune, adormiţi pe veci?
Prinşi la sânu-ţi tânăr, trandafirii reci,
Îngropaţi în cuta albelor dantele,
Răspândeau aroma cântecelor mele.

poezie de Mihail Cruceanu din Poeme alese (1976)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înspre munţi erau pâcle neclintite; Moldova curgea lin în soarele auriu într-o singuratate si-ntr-o liniste ca din veacuri; si
câmpurile erau goale si drumurile pustii în patru zări; iar călareţul pe cal pag parcă venea spre noi de demult, de pe departate tărâmuri.

Mihail Sadoveanu în Hanul Ancuţei - Fântâna dintre plopi (1928)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ritualul 89... al legendei

El venea de mult de tot,
Dintr-o lume echivocă,
Mistic, ca un sacerdot
Şi-mbrăcat în piei de focă...

Şi purta lumină-n mâini
Şi avea zăpadă-n gene,
Însoţit fiind de câini
Şi de mrene indigene...

Ea, la rândul ei, venea
Dintr-o ţară cu balaur,
Îmbrăcată-n fulgi de nea
Şi cu aripi mari, de aur...

Şi păşea mult mai uşor
Decât, poate, o părere,
Într-un fel de zbor sonor,
Peste spaimă şi durere.

Dar, aici când au ajuns,
Amândoi s-au prins în horă,
Dintr-un dor de nepătruns
Cu întreaga Aurora...

Şi, oricum, n-au mai plecat
Dup'-aceea, se-nţelege,
El fiind un râu secat,
Ea fiind nebun'-n lege.

poezie clasică de George Ţărnea din Ritualuri de împerechere (2002)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fletcher: Te măriţi cu tipu' ăsta doar pentru că eşti supărată pe mine?
Audrey: Nu – am divorţat pentru că eram supărată pe tine.

replici din filmul artistic Mincinosul mincinoşilor
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen a plecat şi ea mai departe cât putea de repede şi deodată au întâmpinat-o o mulţime de fulgi de zăpadă; fulgii nu cădeau din cer; cerul era senin şi luminat de Aurora Boreală. Alergau chiar pe pământ şi cu cât se apropiau, cu atât se făceau mai mari. Gretchen şi-a adus aminte ce mari şi meşteşugiţi fuseseră fulgii când se uitase la ei cu lupa. Aici însă erau şi mai mari, şi mai fioroşi, erau vii, erau străjerii de la palatul Crăiesei Zăpezii. Aveau chipurile cele mai ciudate, unii parcă erau nişte arici mari şi urâţi, alţii păreau nişte mănunchiuri de şerpi încolăciţi, care îşi întindeau capetele în toate părţile, iar alţii erau ca nişte ursuleţi bondoci şi zbârliţi; toţi erau albi, sclipitori, erau fulgi de zăpadă vii.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndată ce este sigur că i s-a dat ceva, parcă doreşte mai puţin acel lucru; i se pare firesc că îl are. Începe chiar să-l irite indiferenţa aceasta, şi poate i-ar plăcea altceva; i-ar plăcea să nu fie lăsat singur, ca să-şi poată iubi atunci singurătatea, să-şi făgăduiască şi să viseze la bucuriile unor apropiate ceasuri de meditaţie, care nu se împlineau niciodată. Cunoaşte de mult chinul acestor bucurii care pier în clipa descoperirii lor, vacuitatea în care se trezeşte atunci când aştepta să aibă într-adevăr ceva de făcut, să gândească, să lucreze.

Mircea Eliade în Întoarcerea din rai
Adăugat de gaby410bad
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea venea mereu, câteodată şi noaptea rămânea acolo, aţipind, cu căpuşorul sub aripă. Şi trecu mult până ce, odată, vântul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele şi parcă înroşeau şi pământul. Frunza îşi simţi puterile slăbite; cu greu putea să ţie piept vântului, care o clătina în toate părţile; câteva tovarăşe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe. Pasărea îi venea mai rar, nu mai cânta, şi asta o mâhnea cumplit. Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte, de pe acelaşi copac, parcă se îngălbeniseră şi mai repede. Începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, foşnetul cobitor al tovarăşelor ce o părăseau, strecurându-se uşor, ca o şoaptă, ca o rugăciune, aşternându-se jos, într-un lăvicer, pe deasupra căruia vântul alerga grăbit.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Frunza
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Măicuţă Sfântă, nu fi supărată

Sunt lanţurile parcă tot mai strânse
Iar labirintul nu se mai sfârşeşte,
Ia-mi Doamne toate lacrimile plânse,
Nu vezi că suferinţa mă orbeşte?

Măicuţa Sfântă, nu fi supărată
Şi iartă-mă de patima greşelii,
Mi-e inima atât de-nsângerată
Încât doar cheaguri am deasupra pielii.

Mi-e teamă pentru fiecare clipă
Şi o otravă lentă mă sfârşeşte
Iar spaima şi 'ndoiala-n mine ţipă
Când fulgerul durerii mă loveşte.

Învaţă-mă să-mi regăsesc speranţa
Sau dă-mi măcar drumul eliberării
De-s vinovată, voi plăti creanţa,
Dar dă-mi un strop din liniştea uitării.

Doar Tu şi Domnu-mi puteţi schimba calea,
O şansă chiar şi-un condamnat o are,
Vă rog îngenuncheată, luaţi-mi jalea,
Sau liniştiţi-mi sufletul ce moare.

Regret, of cum regret Măicuţă Sfântă
Că uneori m-am contopit cu răul,
Şi am dansat cum doar cel negru cântă,
Deşi simţeam că mă cuprinde hăul.

Nu cer nici milă şi nici îndurare,
Dar le aştept şi sper într-o minune,
Acum când a venit postul cel Mare
Şi toată lumea crede-n rugăciune.

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parcă, parcă...

Era-ntr-o vară (parcă joi)
şi toate ne erau permise -
Gara de Nord, peronul, noi
sau era vineri, pare-mi-se.
În ochi ni se citea văpaia
în trenul plin de cetăţeni
la clasa-a doua, spre Sinaia
sau parcă, parcă spre Buşteni.
Timidă nu spuneam nimic
când mi-atingeai câte o dată
cu buzele un deget mic,
sau parcă, parcă mâna toată.
Doar ciripeam: "Ah, sufleţel!"
când mă priveai pe sub sprânceană.
am stat la single la hotel
sau parcă-n duplex la cabană -
Ultramodern... ce draperii!
cu mov în dungi şi picăţele
sub geamurile fumurii
sau parcă, parcă jaluzele.
Când în final pe canapea
uşor, uşor ne-am aşezat
(ce bine te-asortai cu ea)
sau parcă, parcă era pat -
Tu mi-ai şoptit: "Ah, ce noroc
în ochii tăi să văd înaltul!"
şi ne pupam aşa cu foc...
sau parcă mă pupam cu altul.

poezie de Sanda Nicucie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!