O altfel de poveste cu berze şi copii...

Povestea sumbră ce s-a petrecut
În noua Românie democrată,
Pe raza unui sat puţin ştiut –
O spun acum cu inima-ntristată

A început ca joaca-a doi copii
Cu-a lor nenorocită jucărie –
Primită-n dar de la părinţi zurlii –
Şi s-a schimbat curând în tragedie...

Cei doi, odrasla şefului de post,
Un răzgâiat, un viitor coţcar,
Cu-amicul – mototol, obez şi prost –
Dar fiu al preamăritului Primar,

Cum n-au rămas în vară repetenţi,
Culanţi, tăticii lor le-au procurat,
Iresponsabili, dar omnipotenţi –
O armă sport – cu aer comprimat

Ca orice coate-goale parveniţi
Babacii erau straşnici vânători,
Găsind firesc să fie pregătiţi
Primarii şi sticleţii viitori!

Au tras vârtos, cruciş şi curmeziş
Pe dealuri sau pe baltă, prin zăvoi,
Iar într-o zi, ascunşi în stufăriş,
Au împuşcat o barză şi-un bărzoi!

Poliţia din sat şi Primăria,
Prin şefii lor, n-au agreat figura,
Au confiscat de-ndată jucăria
Şi le-au impus să-şi ţină naibii gura!

În cuibul de pe uliţa cea mare
Doi pui de barză adăstau cuminţi,
Cu ochii ţintă undeva, în zare,
Sperând s-apară bunii lor părinţi...

Şi-o veste s-a întins ca focu-n sat
Cu fapta nicăieri nemaivăzută
A berzelor ce puii şi-au lăsat
Plecând spre altă casă, neştiută!

La poartă, chicoteau două băbuţe:
– Vezi ţaţo, satul se modernizează,
Urmând exemplul noilor mândruţe,
Chiar barza... puii şi-i abandonează!

Sătenii se-agitau, cu zarvă mare,
De la bunic la plodul cel mai mic,
Iar puii se stingeau făr-de mâncare
Cu-ncetul, nemaipricepând nimic...

Că nimeni n-a ştiut cum să-i ajute
Din toţi ce-au apelat la Primărie;
Şi după zile lungi de chinuri mute,
În moarte, au scăpat de agonie...

Şi totul a intrat în matca veche,
Cu nunţi, alegeri şi înmormântări,
Lăsând uitării nobila pereche
De oaspeţi dragi, sosiţi de peste mări

Cei ce-au gândit că arma-i jucărie
Noi neghiobii de-acum nu vor mai face:
Primarul, un corupt, e-n puşcărie
Iar poliţaiul de-o ciroză zace...

Un râu ce şerpuieşte pe aproape,
De-atunci în orice toamnă s-a umflat,
Strivind gospodăriile sub ape
Şi chiar câţiva din sat a înecat!

Mulţi, peste ani, şoptesc cu grijă mare
Ca de-un blestem din Ceruri proferat,
Că lungă vreme după-acea-ntâmplare
Nu s-au născut copii în bietul sat...

Mă iartă, preaiubite cititor,
Nu pot s-aplic reţeta uzuală
De-a scrie doct şi moralizator,
La cele povestite, o MORALĂ!

Smerit, te rog cu inima curată:
Călăuzit de suflet şi de minte,
Aflând că-i o poveste-adevărată
Extrage singurel... învăţăminte!

poezie de Petre Ion Florin Vasilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

FABULA TRĂDĂRII

Pentru c-au vrut, la votare,
S-aibă scorul cel mai mare,
Papagalul şi un bou,
Fiecare un erou
Al partidului în care
Era lider din născare,
Au decis, nu prin instanţă,
Să formeze-o alianţă,
Pentru a conduce-n sat.
Şi aşa s-a întâmplat.
Animalele prostite,
Au votat ca orice vite,
În speranţa că-aliaţii
Vor fi-n Parlament ca fraţii
Şi vor da legi bune-n stat,
Pentr-un trai îmbelşugat.
Iată, însă, din savană,
Leul, jinduind la slană
De oi şi berbeci din sat,
Pe bou l-a şi contactat
(Că-avea minte-napoiată),
Să-i dea raţia visată.
I-a promis că-l va susţine
Să ajungă el mai bine
Şi-n sat, să fie, normal
Mare, fără papagal.
Papagalul însă-a dus
Tratative cu un urs,
Ce poftea şi el la oi.
Astfel că, trădând, cei doi
Au rupt alianţa lor,
Vânzând un întreg popor!

Iar MORALA, prin urmare,
Ne arată ce oroare
E s-alegi, cum facem noi,
Între papagali şi boi!

fabulă de Pavel Lică din O aia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fabula vacii conducătoare-n sat

Şeful vacii,-un cal din sat
După ce-a fost brusc "legat"
Într-un mod total atipic,
(Fiind concurent politic
Al catârului, ce-n minte
Se voia iar preşedinte,
Susţinut chiar de măgar,
În servicii şef plenar),
Vaca – premier în sat,
În partid locul i-a luat.
Şi-a-nceput ea cu un rost
S-alunge pe cei ce-au fost
Aliaţi cu armăsarul,
Cum o sfătuia măgarul
Din serviciile secrete,
Ce-a putut să o îmbete –
Ştiind-o slabă de minte –
Că va fi ea preşedinte
Peste sat, schimbând din post,
Pe catârul mult mai prost.
Ascultând ea, deci, măgarul,
Vaca a adus amarul
În partid şi-al ei guvern,
Ce părea a fi etern
Cu miniştri-i eminenţi
Şi foarte eficienţi.
Vaca însă-afară-i scoase,
Numind ţapi, capre râioase
Şi juncani în locul lor.
Astfel un întreg popor
De-animale-a constatat
Ce tare e vaca-n sat.
Dar cu asta, ce folos,
Că toate mergeau pe dos,
Şi-n sat totul a stagnat
C-un guvern remaniat!
Neavând pe cine-alege,
Căci măgarul, se-nţelege,
A manipulat logistic
Într-un stil pur securistic
Presa şi mulţimi din sat,
Toate vitele-au votat,
Neavând nici ele minte,
Vaca-n post de preşedinte.
Ce-a urmat, au văzut toţi!
Satul năpădit de hoţi
Dinăuntru şi de-afară,
A dat de-o MORALĂ clară:

Este vai de-o ţară dacă
Va conduce-n ea o vacă!

fabulă de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fabula catârului prost

Invidios, catârul care
Era supremul şef în sat,
Că prim-ministrul, vaca mare,
A îndrăznit, de l-a sfidat,
Plecând în vizită-ntr-o ţară,
A unor mari hârciogi cu bani,
Ca să-i convingă, bunăoară,
S-aducă-n sat, după mulţi ani,
Tot ce-adunaseră şi ei,
La microfon a trâmbiţat
Că vaca-i vacă-ntre femei
Şi n-are locul meritat,
În satul lui, că n-a ştiut,
De-a ei plecare, peste mări.
Iar el, catârul, prost şi mut,
Dar demn, n-acceptă-aşa plecări.
De-aceea, foarte-nfuriat,
Necunoscându-şi rolul său,
Prin Constituţie fixat,
Punându-i vacii gândul rău,
I-a spus să plece, brusc, din post,
C-ar pune satul în pericol,
Uitând tembelul că-al lui rost
Nu e s-ajungă un ridicol.
Normal că vaca n-a plecat,
Ştiind ce-nseamnă peste ani,
S-asculţi catârul limitat,
Şi satul să-l lipseşti de bani.

MORALA:
De la catâr, oricine-ar cere
Nu va primi lapte şi miere!

fabulă de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pă o uliţă din sat

Un bărbat, făr-de ruşine,
Pă o uliţă din sat,
Doarme cu nădragii-n vine,
După ce s-a uşurat...

C-o beut cu Văsălie,
Şi-i atâta de matol,
Că-i cu capu-n bălărie,
Şi, scuzaţi, cu "cucu" gol...

Şi aşa din întâmplare,
Trec pe-acolo trei neveste,
Care, pline de mirare,
Prind a zâce, fără veste:

Parc-ar fi bărbatu tău,
Zâce Veta cu mirare,
Ba să şti că nu îi, zău,
C-al meu are "cuc" mai mare...

Paraschiva-i dă dreptate,
Şi-ntăreşte, cu temei:
Cum îl văd întins pă spate,
Sigur nu-i bărbatu ei...

Mărioara-o-ţâr mai şede,
Şi conchide răspicat,
Ăsta, după cum să vede,
Nici nu-i de la noi din sat...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cv-ul unei vieţi

Foaie verde-a bobului,
Sunt din Valea Stanciului –
Sat bogat, oameni de fală...
Viaţa nu mi-a fost uşoară,
Jiul, cu-a lui curgere,
Mi-a purtat tristeţile.
Desculţi, Doamne, dezbrăcaţi,
Dar cu dragoste de fraţi,
Alergam pe ulicioară
De cu zori şi până-n seară.
Timpul repede-a trecut,
Pruncii mamei au crescut.
Buni de muncă, ajutor,
Pentru dragi, părinţii lor.
Vremea-nvăţăturii vine,
Truda nu e o ruşine!
Adună de zor surcele,
Pentru ierni şi lungi şi grele...
În desagă mămăligă.
Sufletul mâhnit le strigă.
Vaca paşte, ei învaţă,
Fir-ar mama ei de viaţă!
Bolovanii intră-n coate,
N-au odihnă zi şi noapte.
Numai Jiul poate spune,
Cât au pătimit pe lume.
Munca, cartea, traiul greu,
Le-au fost sprijin tot mereu.
Au plecat copii din sat,
Cu gând pentru învăţat.
Au dormit în noaptea-ntâi
În piaţa oraşului.
Apoi Domnul Sfânt şi Bun,
Le-a deschis în viaţă drum.
Au ajuns oameni de cinste,
Împlint-au gânduri, vise,
La părinţi, venind acasă,
Le-au pus bucate pe masă.
Când în lume au plecat,
La părinţi nu le-a păsat
Că li-i greu, că n-au nimic...
O cămaşe şi-un ilic
Le-a fost acoperământ,
Pentru-un timp, pe-acest pământ.
Domnul grijă a avut
Şi familii şi-au făcut,
Au copii, au ani în spate,
Dar au tras pe nemâncate.
Au trudit şi-au învăţat,
Bani frumoşi au câştigat.
Acum pruncii şi-i ajută.
Doamne Sfinte, câtă trudă!
Jiul nu poate grăi
Şi nici eu a povesti
Viaţa unui prunc ajuns,
La al vremii lui apus.

pamflet de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi în eter

Pe vremea când se coborâse cerul
iar oamenii se căţărau pe nori,
erau poveşti ce adânceau misterul
îndrăgostiţilor rătăcitori.

O astfel de poveste-a fost cântată
la o nedeie, de un bard local,
în sat, pe când bunica era fată,
iar ea a reţinut-o integral.

Spunea povestea că într-o cetate,
trăia, modest, un fiu de-armurier
care-ndrăznise-n rânduri repetate
să se declare mare cavaler.

Ştia să lupte şi o dovedise
în crâncene-ncleştări cu un duşman
ce ne-ntrerupt cetatea o lovise
venind, ades, pe drumul dunărean.

Era îndrăgostit şi-avea nevoie
de-o aură şi de respect, de bani,
căci un sărac lipit nu are voie
să se amestece printre şoimani.

Iar ea, din lumea bună a cetăţii,
frumoasă, ca o sfântă între sfinţi,
era întruchiparea voluptăţii
în ochii lui ce-o adorau, cuminţi.

Şi se iubeau. S-au cunoscut în seara
în care o victorie serbau;
privirea lui s-a înmuiat ca ceara
în timp ce ochii ei îl cercetau.

S-au întâlnit, apoi, în multe rânduri,
dar ochii de prin ziduri i-au văzut
şi, fără a mai sta pe gânduri,
la uşi întunecate au bătut.

A fost blestem, a fost vrăjitorie,
a fost ceva ce nimeni n-a ştiut,
căci de atunci şi, poate, pe vecie,
cei doi n-au mai ştiut de vreun sărut.

El pare fericit şi străluceşte
privindu-ne de pe albastrul cer,
iar ea, sfioasă, noaptea ne-aminteşte
că stelele sunt lacrimi în eter.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ea de-acolo ne lumină

A trecut un an de când s-a dus
Fetiţa căzută în fântână,
Să stea alături de Isus,
Cu Maica Domnului de mână.

Azi în sat e sărbătoare.
Satu-ntreg s-a adunat,
În amintirea celei care
La Dumnezeu a plecat.

Femei, copii, cu mic cu mare,
În genunchi s-au aşezat
Şi slăvesc copilul care,
În rai, la cer s-a ridicat.

Ei plâng alături de părinţi.
Aduc coroane mari de flori.
Apoi se roagă la cei sfinţi
Să-i fie îngerii surori.

Cuminţi, aprindem rând pe rând,
Lumânări la groaznica fântână,
Care-a lăsat părinţi plângând
Şi multă tristeţe-n urmă.

De sus, cu aura ce-i înconjoară
Chipul ei de îngeraş,
În mintea noastră ea coboară,
Aievea unui copilaş.

Şi mama ei, ades o vede
În visul nopţilor de vară.
Printre copii, la joc o pierde
Şi inima-i rămâne... tot amară!

Încet, încet, visul se stinge.
Din el nimic n-a mai rămas.
De prea mult dor sufletu-i plânge
Şi-s multe lacrimi pe obraz.

Acum, copila e o mândră floare,
În a raiului grădină,
Şi la fel ca Ursa Mare,
Ea de-acolo ne lumină!

poezie de Dumitru Delcă (9 iunie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Boul şi viruşii

Ca toţi boii, fără minte,
Boul Apis, Preşedinte
Ales de mulţi boi şi oi,
Şi-a făcut guvern de boi.
Şi-ncepu el să conducă
După mintea lui năucă:
Avea premier, codoş,
Un beţiv, loial cocoş,
Care traducea în viaţă,
Tot ce-avea în mintea-i creaţă...
Lăsăm zilele în care,
Cu un porc drogat, cel care
Din guvernul lui în graţii
A tăiat zilnic din raţii,
Ca ministru finanţist
Şi vom spune ce-i mai trist:
S-a-ntâmplat-aşa-ntr-o vară,
Ca o gripă aviară
S-afecteze-ntregul sat
Şi atunci a ordonat
Ca găinile să moară,
Mai puţin tot ce e cioară;
Cum niciun necaz nu vine
Singur, iată, la porcine
S-a ivit pesta suină...
Şi, găsind Apis o vină
Pentru boală,-a ordonat
Să fie ucişi, în sat,
Porcii. Atunci cei săraci,
Sperau lapte de la vaci
Ca în sat să mai trăiască...
Dar pe bou îl durea-n bască,
(O primise ca cadou,
Când fusese el "erou"
La-ntâlniri peste ocean
Cu bizonu-american
Şi-i dăduse, gratis, tot
Gazul curţii ca netot,
Pentru a avea temei
Să-l susţină-n sat yanchei).
Dar, zvonindu-se, pe bune,
De boala vacii nebune,
Boul Apis se gândea
Gâtu şi la vaci să-l ia.
Văzând câinii militari
Că Apis şi-ai lui boi mari
Din guvernul dobitoc
Pot chiar vieţii să-i dea foc
În al lor sat, au lătrat
De teamă că-ntregul sat
Ar putea, cu boi haini,
Să nu aibă nici chiar câini.
Şi au devenit eroii
Care-au alungat toţi boii...

MORALA:
Când boii conduc o ţară,
Nu-i păstraţi, daţi-i afară!

poezie de Pavel Lică din Animale politice
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Haiducii

Zburau dinspre dealuri, cu pletele-n vânt,
spre satul din vale, spre locul lor sfânt,
din care-au plecat, toţi cei şapte flăcăi,
spre codri, prin munţi şi sălbatice văi.

Puternici şi tineri, se-aud chiuind,
priviţi de fecioare la ei jinduind,
se pierd într-un tropot şi-n norul de praf
rămas ca pe-o cruce un vechi epitaf.

Doar câinii îi latră din greu, ca la lupi,
în rest e tăcere ce-i greu să o rupi,
căci oamenii-aşteaptă la locul ştiut
un dar preţios, obicei cunoscut,

O parte din munca ce li s-a furat,
întoarsă, prin luptă-‘napoi, pentru sat,
de tineri ce zboară, cu pletele-n vânt,
spre satul din vale, spre locul lor sfânt.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă dragoste nu e, nimic nu e

dacă dragoste nu e, nimic nu e

la început, oamenii planetei
erau doi într-o sferă perfectă
apoi, geloşi pe dragostea lor,
zeii au tăiat sferele-n două
şi-au separat femeia şi bărbatul

de-atunci fiecare îşi caută
perechea din sfera iniţială
însă dragostea lor nu s-a înjumătăţit
dimpotrivă, chiar s-a dublat

acum, zeii sunt şi mai geloşi
dar nu mai pot face nimic
dragostea a învins, dragostea e!

poezie de Gabriela Marin
Adăugat de Gabriela Marin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Indignare bovină

Pentru că boul "s-a ajuns",
Adică-n sat, ca preşedinte uns,
Măgarul, ce-l ştia c-a fost... măgar,
Din vremea când fusese doar primar
Într-o ogradă-n care a putut
Prin furt, să-şi rotunjească-al său avut,
Luând, prin fals în acte, şase case,
Pe care, evident, le-nchiriase,
Măgarul, deci, cu acte-a dovedit
Că boul, preşedinte parvenit,
E un penal cum nu s-a mai aflat
Şi-ar trebui să dea-napoi, la stat,
Toţi banii încasaţi în mod nedrept.
Dar boul operase mai "deştept":
Ales, cum ştim, ca preşedinte-n sat,
O cucuvea juristă-a constatat
Că ar avea mereu imunitate,
Deci, faptele-i n-au cum să fie judecate.
Iar bou-atunci, dorind să îşi arate fala,
A şi mugit, puternic, în satul lui, MORALA:

"Ce treabă-are măgarul, răspunsul chiar îmi scapă,
Să ştie el, de unde un bou bea-ntruna apă?"

fabulă de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orătăniile (poezie pentru copii)

Zarvă mare în grădină:
Ţipă tare o găină,
Ţipă raţele... mac, mac!
Ţipă tare... şi-un gânsac!

Ce credeţi că s-antâmplat?...
A intrat, vulpea în sat!
O vulpe îmfometată
Şi de câinii toţi, lătrată!

Vulpea noastră-mfometată
A uitat, că e lătrată
A uitat, că-n sat mai este
Vânătorul ce-o pândeşte.

- Uite vulpea-n bătătură!...
Fuge cu raţa în gură!...
- Vai de noi, astăzi murim!
De vulpe ne prăpădim!

De la larmă şi lătrat
Vânătorul, s-a sculat:
Vânător mare vestit
De sătenii toţi iubit.

Vulpea noastră păcătoasă:
O vulpe foarte frumoasă,
De foame şi de calică
Nu avea nici pic de frică.

Ea-l ştia pe vânător:
Un duşman al vulpilor,
Dar acum, năval' a dat
Şi de toate a uitat:

În coteţ, iute intra
Orătănii omora
Avea fulgi prin nas şi gură
Şi tot, nu era sătulă.

Nesătula, s-a trezit
Cu vânătorul vestit:
Vânător, care-a văzut
Ce dezastru a făcut.

- Vai de mine, ce mă fac?
Am sărit din puţ în lac!
A ţipat vulpea calică
Miorlăind, ca o pisică

Şi făcând ea pe... pisica
A-nceput, s-o prindă frica:
Vânătorul iscusit
Nu s-a lăsat păcălit.

Vulpea, toată cufurită
De puşcă îi aţintită:
Vânătorul, pac! şi pac!
Şi vulpea a împuşcat.

- Vai ce mai găinărie,
Ţipă vulpea-n agonie:
Decât vulpe împuşcată
Mai bine, îmfometată!

Şi zicând vulpea aşa
Sufletul că şi-l trăgea
Să îi fie de învăţ
Cu blăniţa,-i pusă-n băţ!

Şi ce mare bucurie
Şi ce mare vulpărie
Şi ce nuntă mare-n sat
Orătăniile-au dat.

***
Zarvă mare în grădină!
Ţipă, iarăşi... o găină:
"Cotcodac, şi cotcodac",
Speriată... de un "ac".

poezie pentru copii de Paul Preda Păvălache din Cartea mea de poezie, volumul I (2008)
Adăugat de Paul Preda Păvălache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fabula negocierilor

Pentru putere, în ogradă,
Se dă din bot, din cioc, din coadă...
Dar azi, parcă loviţi de streche,
Porci, boi, măgari fără pereche,
Pisoi, toţi căutau scăpare
Dintr-o încurcătură mare
În care singuri s-au băgat
În clipa-n care-au dărâmat,
Prin moţiune-n Parlament
Guvernu-ogrăzii competent
Al cailor majoritari
În alianţă cu măgari.
Măgarii însă au trădat
Sperând ei primul loc în sat.
Catârul Preşedinte-a vrut
Şi el acel guvern căzut,
(Că tot dorind guvernul său,
De la-nceput i-a pus gând rău).
Deci, azi, numi ca prim ministru
Un bou cu aer de magistru,
Să încropească alt guvern.
Dar boul şi beţiv şi tern,
Din start ajunse de ocară,
Negociind cu-o javră chioară,
Să-i fie, cu al ei partid,
Un sprijin, însă alt perfid,
Măgarul un conducător
De la partidul trădător,
L-a refuzat pe boul trist,
Spunând că javra-i securist,
Iar el nu vrea, cu turnătorul
Să stea-n guvern şi nici poporul
Nu l-ar privi cu ochi mai buni.
Nici şerpii rezistenţi, nebuni,
N-au vrut vreun post să li se dea
Că-al lor partid deja avea
Prestigiul şifonat vădit,
De şeful lor, hoţ dovedit,
Al banilor ce au fost daţi
De sat, pentru handicapaţi.
Pisoiul şef peste-alt partid
Era mai tare ca un zid
El, ca un mare pişicher,
Se cam văzuse premier
Peste-un guvern de armăsari
În alianţă cu măgari,
Având afinităţi mai vechi,
C-au guvernat, cândva-n perechi
Şi refuza-ncăpăţânat
Să intre-ntr-un guvern ratat,
Condus de-un bou beţiv şi prost...
Astfel că boul fără rost
S-a străduit guvern a face
Ca, susţinut de dobitoace
În Parlamentul lor din sat,
Să fie, în final, votat,
Cum îşi dorea nespus catârul...
Iar eu, aici, dau cu satârul,
Ca fabulist, printr-o MORALĂ:

Cu-n alt guvern, nicio scofală
Nu ar fi fost pentru popor
Cât un catâr e domnitor!

fabulă de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupii albi

A fost, pe vremea dacilor, o zi
în care, din tărâmuri depărtate,
de care nimeni nu se-arat-a şti,
au apărut fiinţe mai ciudate

la care nimeni pân-atunci, vreodat',
cu ce ştia din vremile trecute,
nu s-a gândit că ar fi existat
şi c-ar putea pe oameni să-i ajute.

N-au fost miraţi să vadă patru fraţi
venind spre ei încrezători, în seară,
şi nu s-au arătat înfricoşaţi
de-nfăţişarea lor... altfel, bizară.

Atât de tineri, îmbrăcaţi în alb,
alura lor era deosebită,
iar ziua, lupi enormi cu părul dalb,
puterea le părea şi mai cumplită.

Cu dinţii lor puteau să facă praf
şi să trimită înspre veşnicie
duşmanii ce-ar veni, porniţi pe jaf,
sau hoţii de pământuri şi-avuţie.

Curând, chiar regele i-a invitat
să-i ţină, în cetate, companie,
dar nici măcar acesta n-a aflat
de unde lupii ar putea să fie.

Au apărat regatul şi pe daci,
şi-au fost iubiţi cum regii, niciodată,
n-au fost apreciaţi de cei săraci,
iar vitejia lor era cântată.

Şi-n ţară toate bine ar fi mers
cât timp cei patru apărau hotare,
dar regele-a venit cu un demers
stârnind în lupii albi o supărare,

Căci ei n-ar fi pornit nicicând atac,
să cotropească ţările vecine,
doar ca să-i facă regelui pe plac.
Nu, asta n-au crezut că se cuvine.

Au fericit al dacilor popor,
iar dacă au plecat spre veşnicie,
ei au rămas, de-atunci, drapelul lor,
al dacilor de pe a noastră glie.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde-i satul românesc

La sat e maica veşnicia,
la sat e crezul din bătrâni,
la sat e cerul şi câmpia,
la sat te simţi că eşti român.
Aici în sat moaşa Ilinca
buricul vostru a tăiat...
şi tot în sat a fost bunica
ce va crescut, va legănat.
La şcoala veche din cătun
au învăţat bunici, părinţi,
purtau în suflet omul bun
şi dascălii ca nişte sfinţi.
Mihai, Vasile, baci Ilie...
voi aţi fost dascălii din sat,
prin voi atâtea generaţii
au învăţat şi au luptat.
Nobil cuvânt, ŢĂRAN ROMÂN,
pentru pământ ai tot luptat,
pentru credinţă şi dreptate
ai fost erou, ai fost bărbat.
Să nu uitaţi că popa-n sat
v-a botezat, sunteţi creştini,
aşa aţi devenit bărbaţi
şi mai presus sunteţi români.
Gheorghe, Mărine, tu, Ioane...
la talpa ţării v-aţi născut,
plugul cu boi şi două palme
au fost şi hrană, dar şi scut.
La cimitirul de la ţară
ai noştri dragi se odihnesc,
vă rog a nu ştiu câta oară,
păstraţi pământul strămoşesc.

poezie de Marian Bărăscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe uliţa din sat doar moartea se mai plimbă

Pe uliţa din sat,
Doar moartea se mai plimbă,
Căci junii au plecat,
Să-nveţe-o altă limbă.

Odăile-s pustii,
Rar vezi un moş, o babă,
Printre perdele gri,
La Domnul cum se roagă.

Pâlpâie-o lumânare,
Pe-al geamului pervaz,
Doar rugăciuni amare,
Şi lacrimi pe obraz...

Prispa se înconvoaie...
Nu mai vezi niciun pled.
Nepoţii cu mamaie,
Pe trepte nu mai şed.

Acum au telefoane,
Ce sunt alea... poveşti?
Cresc apăsând butoane,
Iar ea? Aşteptând veşti.

Jelind, clopotul bate,
Răsună-n tot cătunul,
Rămaşii îşi dau coate,
Zicând: "S-a mai dus unul."

Se umple cimitirul,
Fără garoafe - cruci,
De-a lung, de-a lat e pirul,
Părinţi uitaţi de prunci.

Un scârţâit de poartă,
Se-aude când şi când,
E vântu' - adus de soartă,
Nu-s copiii... Nici gând!

Pe uliţa din sat,
Doar moartea se mai plimbă,
Căci junii au plecat,
Să-nveţe-o altă limbă...

poezie de Andreea Văduva din Blogul "Rânduri rupte din viaţă"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Seară rurală

Se uită soarele-napoi...
O fi pierdut ceva,
Sau, poate,
Aşteaptă-n deal vreun car cu boi,
Să-l plimbe şi prin alte sate
Cu gospodari şi holde mai bogate?...

În sat la noi,
Biserica, de veche ce era,
În anul când a fost cutremur de pământ
S-a prăbuşit cu turlele-n şosea,
Şi-azi casele - atâta cât mai sunt -
Par jucării
Pentru copii,
Iar plopii - coşuri negre de maşini
Ce-au treierat
Bucatele din sate
Pentru străini...

Prin curţi,
Găinile şi porcii s-au culcat,
Femeile au pus de mămăligă,
Iar oamenii s-au pus la sfat
Cu popa ce-a sosit într-o cotigă
De la oraş,
Unde-a schimbat sedilele de caş
Cu trei duzini de lumânări de ceară,
Că-n cimitir la noi ca-n orice sat,
Sunt îngropaţi şi trei flăcăi, morţi pentru
Ţară.

Dar unde-i soarele din deal?...
Parcă-aşteapta
Pe cineva...
Pesemne, că, gonit de lună,
Şi-a dat cu popa "noapte bună"
Şi-a scăpătat...

poezie celebră de Ion Minulescu din Strofe pentru faptele diverse (1930)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăcomia

Un bunic, adus de ani,
Şi-un nepot, drumeţi prin sat,
Au găsit un sac cu bani
Lângă un podeţ lăsat.

Iar nepotul – ce să vezi? –
Spuse: – Azi m-am pricopsit!
Şi luând sacul cu monezi
Vru să plece fericit.

Dar bunicul îi grăi:
– Dacă i-am găsit în drum,
Banii, cred, s-ar cuveni,
Să-i înapoiem acum.

– Nu mă învoiesc deloc,
Vreau să fiu de azi bogat!
Spuse tânărul cu foc
Şi de-a dreptul supărat.

Nu-i răspunse-atunci nimic
Bunicuţul, şi mergând
Abătut, lângă voinic,
Văzu caii nechezând.

Iar o poteră din sat
Îi opreşte pe cei doi:
– Cine sacul l-a furat
Să-l dea iute înapoi!

Tânărul zise spăşit
Bunicuţului îndat':
– Pentru banii ce-am găsit
De belea noi doi am dat.

– De belea ai dat doar tu,
Spuse moşul, nu-i aşa?
Lecţie se pare-ţi fu
Însăşi lăcomia ta.

poezie pentru copii de Lidia Batali din Măgarul în piele de leu (ianuarie 2012)
Adăugat de Lidia Batali
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărin Motanul

Era de râs prin sat, la Gura Văii
Iar noaptea nu prea mai putea să doarmă;
Era bătrân pe lângă toţi flăcăii
Ce se-adunau să bea (făceau şi larmă).

Era de-un leat cu ei doar... pe la minte
Şi, cot la cot sau bere după bere,
Turnau întruna bancuri, iar Axinte,
Patronul cârciumii, striga: "Muiere,

Mai vino cu un rând, că plânge masa!"
... Şi se distrau în noapţile de vară.
Doar că era Nebuna, Ofticoasa,
Pe care-o deranjau şi zi, şi seară,

Că nu putea dormi de gălăgie;
Zicea că nu putea ieşi la budă
De frica lor, că s-ar putea să fie
Ori violată, ori văzută nudă,

Căci vara, în canicula cea mare,
Ea nu suportă peste ea vreo treanţă,
Că-i cam voinică şi transpiră tare,
Iar la căldură n-are toleranţă.

Sătui de ea, s-au hotărât flăcăii
Să-i joace-o festă, dar aşa - completă,
Să fie un exemplu-n Gura Văii:
S-o fotografieze pe babetă.

S-au înarmat cu camere şi bliţuri
Şi s-au ascuns prin pomi şi-n nişte şanţuri;
Erau toţi veseli, după multe spriţuri,
În noapte, ca fantome fără lanţuri.

Iar sarcina cea grea: s-o scoată-afară
În toată goliciunea, fără teamă,
I-au dat-o lui Mărin c-aşa votară,
Şi doar el ştie să se bage-n seamă.

A început Mărin cu miorlăitul,
De-ai fi jurat că-i datamai motanul
Avea volum, ştia afurisitul
Cum face un mârtan ce-şi ceartă clanul.

Nu au trecut nici două-trei minute
De când băieţii aşteptau s-apară,
Că se-auziră ţipete acute
Şi, în papuci doar, a ieşit afară.

Aşa-ceva, veţi crede că-i poveste
Cu bliţuri, râset, urlete sau şoapte,
Dar baba, pân' să prindă ei de veste,
Trimise-o oală-n capul lor. De noapte.

Ei s-au ales cu câte o amendă,
Dar pozele au circulat tot anul,
Povestea s-a tot spus, e-acum legendă
C-un mare personaj: Mărin Motanul.

poezie satirică de Daniel Vişan-Dimitriu din Parfum... vesel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna la Potoci

Deodată vine toamna la Potoci
şi ne găseşte pregătiţi de vară
şi spic avem în păr şi soare-n voci
şi-brăcămintea ni-i aşa uşoară.

Din munţi se prăbuşeşte-ntâiul frig,
pădurea-nvaţă iar să se încline,
prin trăsnete ultime te strig
şi numai păstrăvul se simte bine.

Se duc la vale bulgări de noroi
Şi Tiruri pe şosele derapează,
ultima zi de vară plânge-n noi,
am ochii arşi de dorul de amiază.

Şi lacul verde cum s-a tulburat!
Tot răul de pământ îi cade-n unde
şi-un nor de griji plutind din sat în sat,
în zbuciumul perdelelor pătrunde.

Şi suntem încă însoriţi la chip
şi ploaia la odaie ne condamnă,
ca o caligrafie în nisip
se scrie-n noi întâia zi de toamnă.

O toacă bate-n ploaie, undeva,
să dea secundei mărginiri solemne?
Sau într-o curte când e vreme rea,
un gospodar bătrân mai sparge lemne.

Delfin s-aduceţi şi s-aduceţi foci
şi toată sarea lacrimilor noastre,
să-ntemeiem o mare la Potoci,
o mare verde cu sclipiri albastre.

Se oglindeşte păstrăvu-n cuţit
când sare să ne muşte de picioare,
dar e târziu şi toamna a venit
şi-i semn de dragoste şi milă mare.

Spre-a fi senini deschidem ochii mari,
noi cei cu bolta în priviri ascunsă,
o navă trece fără marinari
şi caută un port din frunză-n frunză.

Deodată vine toamna peste noi,
ceva ce n-a mai fost deodată vine,
e fig şi nu e cale înapoi,
mă-mbrac în tine şi te-mbraci în mine.

poezie celebră de Adrian Păunescu din volumul "Apogeul firii"
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!