Bun rămas!

Erau străini. Pescari trudiţi,
Cu faţa suptă ca smochina.
Şi-ar fi rămas tot risipiţi
Ca nişte maci printre căpiţi,
De nu i-ar fi cules Lumina!
Erau străini. Şi-ar fi rămas
Îndepărtaţi pe totdeauna.
Dar când acel ciudat Rabin
Schimbă la Cana apa-n vin,
Ei au simţit că toţi sunt una!

De-atunci prin câte au trecut!
Cum mai puteau străini să fie?
Aşa a vrut Isus cel bun
Ca-ntr-un sublim trecut comun
Să-i lege-n snop pe veşnicie!

Şi-n adevăr; de-atâta har
Ce-l revărsa mereu Preaînaltul,
Simţeau pescarii-n piept un jar,
Simţeau că-i leagă un fierar
C-un lanţ de slavă unul de-altul.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bun rămas

Erau străini. Pescari trudiţi,
cu faţa suptă ca smochina.
Şi-ar fi rămas tot risipiţi
ca nişte maci printre căpiţi,
de nu i-ar fi cules Lumina!

Erau străini. Şi-ar fi rămas
îndepărataţi pe totdeauna.
Dar când acel ciudat rabin
schimbă la Cana apa-n vin,
ei au simţit că toţi sunt una!

De-atunci prin câte au trecut!
Cum mai puteau străini să fie?
Aşa a vrut Isus cel bun
ca-ntr-un sublim trecut comun
să-i lege-n snop pe venicie!

Şi-n adevăr, de-atâta har
ce-l revărsa mereu Prea'naltul,
simţeau pescarii-n piept un jar,
simţeau că-i leagă un fierar
c-un lanţ de slavă unul de-altul.

Căci ei priveau cum zi de zi
Isus lucra mai grele semne.
Vedeau cei orbi, vorbeau cei muţi,
ieşeau din oameni belzebuţi,
neaşteptând să-i mai îndemne.

Pe ape L-au văzut umblând,
cum n-au văzut nicicând străbunii.
Şi, unii-ntr-alţii-nghesuiţi,
au stat şi L-au privit uimiţi
când El dădea porunci furtunii.

N-a întâlnit în drum vreun mort
fără să-i lase gol sicriul.
Le-a dat cu drag tot ce-a cerut,
şi pâini şi peste cât au vrut,
şi-a prefăcut în Rai pustiul.

Pe-un munte-nalt S-a arătat
sclipind măreţ, ca veşnic Rege.
Şi-atâtea taine din Cuvânt
n-a mai fost nimeni pe pământ
le fel ca El să le dezlege!

Apoi, spre cruce a pornit
să-Şi scape turma Lui pribeagă.
Uimiţi, el L-au văzut plecând
între ostaşi, ca miel plăpând,
El, ce crease lumea-ntreagă!

Ei au fugit plini de fior.
Dar casa-n care-au stat deoparte
s-a zguduit asupra lor
când tainicul Învăţător
ieşi din trupul cel de moarte.

Şi-a treia zi intră de-a drept
prin zidul casei: -Pace vouă!
De patru mii de ani v-aştept.
Priviţi-Mi rana cea din piept
priviţi-Mi mâinile-amândouă.

Pe ţărm Îl întâlnirăiar,
El Îşi pusese blând tunica
pe pâinea caldă din ştergar.
Iar peştii sfârâiau pe jar.
-Copii, aţi prins ceva? - Nimica.

Şi când spre cer, din micul grup,
urcă uşor ca un răsuflet,
ei toţi erau ca roiu-n stup:
un singur gând, un singur trup,
un singur dor, un singur suflet!

Şi-astfel, uniţi şi-nfioraţi,
în acel ceas de duioşie
nu mai erau străini, ci fraţi
cu mii de lanţuri ferecaţi
de Dumnezeu, pe veşnicie!

Iubiţii mei, voi, fraţi creştini,
fraţi de-ncercări şi de Betanii,
şi noi am fost cândva străini
şi-am fi rămas ca nişte spini
purtaţi de vânt şi de pierzanii.

Am fi rămas ca pleava-n zbor
când se învolbură din ciururi,
ca reci baloane de săpun,
căci fără un trecut comun
şi noi am fi străini de-a pururi.

Dar El, Isus, pe toţi ne-a smuls
sărind pe stâncile genunii.
A alergat cu drag şi-a plâns,
la pieptul Său străpuns ne-a strâns
şi ne-a legat în snop cu funii!

Da, ne-a legat, prin Duhul Sfânt,
cu-atâta har, mai sus de Lege,
cu-atâtea bucurii şi-a avânt,
că nu e nimeni pe pământ
să poată să ne dezlege!

Şi-acum... ne despărţim. E-un pas
e-o clipă... care ne desparte.
Dar noi suntem un singur glas,
un singur duh, un singur vas,
şi-aici, şi dincolo de moarte.

O, rămâneţi cu bine dar,
cât firul vremii se va toarce!
Da, rămâneţi cu ochii sus,
căci voi ştiţi bine că Isus
cum a zburat aşa Se-ntoarce.

O, rămâneţi cu bine-acum,
surori şi fraţi, păstor şi turmă!
Oriunde-om fi, în orice-ungher,
noi ştim că ni s-a dat din Cer
o viaţă care nu se curmă.

Vă zicem: Pace! Bun rămas!
Dar nu cum orice om ar spune.
În bucurii şi în impas,
pe-aceste bănci, în orice ceas
vom fi cu voi în rugăciune...

Şi se vor spune poezii...
Şi, poate, răscolind cenuşa,
când poezia va-nceta,
veţi spune: -Asta o spunea...
ştii cine? -N-am uitat... Păpuşa...

Rămâneţi, dar, cu bine fraţi,
în mărturia înţeleaptă!
Căci nu pe ţărm galileean,
ci sus, pe veşnicul liman,
Isus cu pâini cereşti ne-aşteptă!

Şi când spre nuntă vor zbura
toţi cei chemaţi în zarea-albastră,
urcând la rândul cetei lor,
noi vom pleca de-aici în zbor,
căci voi, voi sunteţi ceata noastră!

Iar dac-am lăcrimat puţin...
O, nu mai spuneţi nimănuia...
Aşa-i când sufletul e plin...
Mărire Tatălui Divin
şi lui Mesia! Aleluia!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străini

Străini suntem la noi în ţară
În casă curte sau pe stradă
Suntem străini şi pe afară
Ca într-un cântec de baladă

Străini suntem şi între noi
Prin astă lume anonimi
Suntem străini doi câte doi
Rătăcitori dar şi nostimi

Străini suntem debusolaţi
Pe drumul vieţii pe trasee
Suntem străini şi printre fraţi
Aicea prin Calea Lactee

Străini suntem din tată-n fiu
Căci aşa ne-ar fi menirea
Suntem străini ca prin pustiu
Şi foarte schimbători cu firea

Străini suntem de când ne ştim
Aici şi-n alte universuri
Suntem străini şi când iubim
În rime albe sau în versuri.

poezie de David Boia (18 februarie 2016)
Adăugat de anca petru
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-au mai putut exista două suflete atât de sincere, nici gusturi atât de asemănătoare, nici sentimente atât de la unison, nici priviri atât de îndrăgostite ca ale lor. Şi acum erau ca nişte străini; nu, mai rău ca nişte străini, pentru că nu se mai puteau cunoaşte. Era o înstrăinare eternă. Când vorbea, îi auzea aceeaşi voce şi-i desluşea acelaşi suflet.

Jane Austen în Persuasiune
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada trecerii prin spini

Nu am ce să-ţi mai cer,
După cât te-ai schimbat
Sub alt colţ de cer
Alte clopote bat...
Suntem doar doi străini
Care nu-şi mai vorbesc
Printre atâţia spini
Cum să-ţi spun "te iubesc"?
Cum să-ţi spun "te iubesc"?

Ţie ţi-a trecut iubirea,
Mie mi-a trecut uimirea,
Ţie ţi-a rămas lumina,
Mie lacrima şi vina...

Nu am ce să mai fac,
Prea departe te-ai dus...
Şi îmi vine să tac
După ce ai apus...
Suntem doar doi străini
Care nu-şi mai vorbesc
Printre atâţia spini
Cum să-ţi spun "te iubesc"?
Cum să-ţi spun "te iubesc"?

poezie clasică de George Ţărnea
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu plâng...

Mi-am adunat curajul în palma-‘mpreunată
Şi l-am trimis ca rugă, Lui, bunul Dumnezeu,
Prin noaptea dintre ani am mai trecut odată...
Singurătăţii rob, să-i fii... e-atât de greu.

Părinte sunt, dar fiii, îmi sunt plecaţi departe,
Nevoi, de alţii scrise, i-au dus printre străini
Eu am rămas aici... din când în când o carte
Mai pune câte-o veste, în viaţa mea cu spini.

Nu plâng, imi pun pe rană, speranţă şi tăcere,
Îmi caut alinarea... prin amintiri de ieri...
Dar sufletu-mi de mamă e-o mare de durere...
Şi-n palma mea, se sting, prea multe mângâieri.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A mai trecut o toamnă peste noi

A mai trecut o toamnă peste noi,
Bat clopotele-a dor şi-a despărţire
Şi am rămas mai singuri şi mai goi,
De-atâţia paşi pierduţi prin cimitire.

Prea multe aripi frânte timpuriu,
Prea multe inimi au uitat să bată
Şi ne-a rămas în sufletul pustiu,
Un gol şi-o lacrimă nemângâiată.

Prea multe întrebări ce n-au răspuns,
Prea multe visuri prematur ucise,
Mocnesc durut tăcerile-n ascuns
Iar vântul bate pe la porţi închise...

A-ngenuncheat şi frunza prin grădini,
Amurgul sângerează-a suferinţă,
Iar noi suntem mereu tot mai străini
Şi tot mai distanţaţi şi-n neputinţă.

A mai trecut o toamnă peste noi
Şi-n gând şoptim aceeaşi rugăciune:
Întoarce Doamne vremea înapoi
Şi-aşterne curcubeul peste lume!

poezie de Violeta Andrei Stoicescu (noiembrie 2021)
Adăugat de Violeta Andrei Stoicescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taina umbrei din adâncuri

În locul meu de taină, se scurge un izvor
Cu apa cristalină, de ochi străini ferit,
Cu susurul prin ierburi, trecând neauzit,
Ca şoaptele-mblânzite din visul meu de dor.

Se-ndreaptă spre lumina ce-n unde mai scânteie
Atunci când raze rare, de toamnă, reuşesc
Să treacă printre norii ce par că se-mbulzesc
Pe cer, să-nalţe zidul c-o uşă fără cheie.

Dar trec, răzbat adesea şi se opresc în ape
Albastre-odinioară şi care ţi-au plăcut,
Căci se-oglindeau în ele doar chipuri ce-n trecut
Râdeau înfiorate şi îşi erau aproape.

E lacul de-altădată, acel ce ne privise
Şi ne-a simţit iubirea. Ar vrea ca eu să-i ştiu
Secretul din adâncuri. Mă cheamă. Vrea să fiu,
În lumea lui, o umbră venită dintre vise,

Perechea unei taine pe care o păstrează
Şi-o vrea mai fericită în zilele ce-o dor,
Când toamna e mai rece ca apa de izvor,
Când frunzele sunt triste, când ea, prea des, oftează.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul era plin de viaţă. Venea o mulţime de străini şi odată au venit şi doi pehlivani care se dădeau drept ţesători şi spuneau că ştiu să facă o stofă frumoasă cum nu se mai afla alta. Nu numai că culorile şi desenele erau frumoase, dar ei ziceau că hainele făcute din această stofă aveau şi o însuşire minunată, şi anume că toţi cei care nu erau potriviţi pentru slujba pe care o îndeplineau şi toţi cei care erau proşti de dădeau în gropi nu puteau să le vadă.

Hans Christian Andersen în Hainele cele noi ale împăratului
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi a fost Isus copil...

Şi a fost Isus copil...
Fără leagăn, fără slavă.
Şi-n fiinţa Lui firavă
au pătruns fiori de ger.
Şi a fost Isus copil,
ca să aibă toţi copiii
Tată-n cer.
Şi a fost Isus sărac.
Se uitau cu milă bacii
cum I-ardeau pe faţă macii.
Cel mai trist dintre copii.
Şi a fost Isus sărac,
ca să aibă toţi săracii
bogăţii.

Şi a fost Isus flămând.
Şi plângea din albul pânzii
cum plâng mieii-n zori, plăpânzii,
cu-a lor ochi înrouraţi.
Şi a fost Isus flămând,
ca să fie toţi flămânzii
săturaţi.

Şi a fost Isus un miel...
ce-l pândeau pe-afară leii
— şi din culmile Iudeii
şi-n pustiul arzător —.
Şi a fost Isus un miel,
ca să aibă-n El toţi mieii
un Păstor.

Şi a fost un rob Isus...
sus, slujind Împărăţia,
jos, la Iosif şi Maria.
Lumii-ntregi S-a dat răpus
ca să-avea şi noi robia
şi-nfierea lui Isus...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La margine de hău

Ne-au rămas satele pustii şi reci
Şi-n urma lor se stinge un popor...
Ne-au rămas sufletele fără viitor,
Iar capetele de pe umeri, seci.

Ne-au rămas numai amintiri,
Pe când credeam c-o să rămână
Tot neamul nostru prins de mână,
Într-o lume a fainelor trăiri.

Ne-a rămas numai să plecăm,
Către străini să ne luăm zborul...
Nu mai avem la ce da cu piciorul,
N-a mai rămas decât să ne cărăm...

Ne-a rămas numai ce-au vrut ei...
Aceste trupuri fără de conştiinţă!
Mai greu să scapi de neputinţă,
Când legile i-au transformat în zei...

Ne-au vrut exact cum am ajuns,
Cum nu s-ar fi putut mai rău...
Ne-au vrut la margine de hău,
Şi-au reuşit: le-a mers ca uns.

Ce "bravo" sunt aceşti mişei
Şi ce de plâns suntem noi, restul,
Dacă-am ajuns să picăm testul
De-a fi mai presus decât ei.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (27 august 2019)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste

Lucrurile s-au întâmplat aşa:
Când s-au întâlnit atunci, în prima seară,
Şezând pe-o bancă strâmbă la şosea,
Sub cerul înstelat de primăvară

Nu bănuiau ce soartă îi uneşte
Erau timizi, ca la-nceput de drum,
Gâtlejul îl simţeau ca prins în cleşte,
Vorbeau de aer, nori, de ceaţă, fum.

Deşi simţeau un răscolit în vine
De parcă se chemau de ani şi ani.
Timpul trecea, s-a-ntunecat de-a bine,
Şi-atunci, în umbra deasă de castani.

Ce le-ascundea roşeaţa de pe faţă,
S-au apropiat, s-au mângâiat pe mână...
Au trecut ani, şi seara, dimineaţa,
Acum bătrâni, sunt veşnic împreună.

poezie de Jean Lulu Stern
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor rătăcitor

Rătăcit-am prin străini, dorul întristat m-apasă,
L-am rugat să mă ajute, vorba mi-a fost în zadar,
De izbelişte-am rămas, n-a ştiut că mie-mi pasă,
Liniştea mi-e părăsită, aş zâmbi o clipă doar.

Furişată dup-un nor luna n-a mai vrut să iasă,
Stelele n-au strălucire, au mai stins din lampadar,
Rătăcit-am prin străini, dorul întristat m-apasă,
L-am rugat să mă ajute, vorba mi-a fost în zadar.

Am să-l iert, nu-l iau în seamă, de el n-am să am habar,
La chemările adânci mă întorc din nou acasă,
Satul drag m-aşteaptă-n taină, mă îmbrăţişează iar,
Dulcea clip-a revederii bucuria îşi revarsă,
Rătăcit-am prin străini, dorul întristat m-apasă.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Născând părinţi...

N-ar fi mai bine de-am da viaţă la părinţi, în locul... la copii
şi-ar fi câştig de înţelepciune şi moşteniri nu ar mai fi,
iar dragostea profundă ar fi, căci s-ar întoarce-n început
şi trup din carne n-ar mai fi; s-ar modela arzând, iar, lut?!

Cât de deştepţi am fi din nou, aproape iar de rădăcini
sădite cast în meleag curat; când nu erau deloc "străini"
şi trăiam toţi din cinste pură, cuvântul era doar limbaj
la împărţire dreaptă, rut... Sacri! Credinţei apanaj!

Eram "trecut" de mult, mulţime, din care "bun" se selecta,
rămânând pururi o câtime... Şi lumea nu s-ar înşela
şi-am fi fost iar, întâi Mesie, apoi am fi fost sfinţi şi zei,
timp de Univers, o seminţie... Eram pe aştrii! Dumnezei!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (22 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu şi viaţa mea am trecut unul pe lângă altul, ca doi străini.

aforism de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul pribeagului

Pribeag mereu între străini
Avutu-l poartă în valiză;
Rănită-i inima de spini,
Dar totuşi are o deviză.

Adânc s-a smuls din rădăcini,
Că-n astă ţară este criză
Şi e pribeag între străini,
Avutu-l poartă în valiză.

Înalţă rugă spre creştini
Sperând să vină o premiză
Şi o măsură anticriză,
Dar toţi aceştia-s cabotini.

El e pribeag între străini!

rondel de Ioan Friciu (2016)
Adăugat de ioanfriciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au plecat vecinii toţi

Au plecat vecinii toţi,
S-au pus lacăte la porţi.
Din cincizeci, unul rămâne,
Va pleca şi el, azi, mâine.

Casele se pustiesc,
Câinii nu le mai păzesc.
Îşi schimbă şi ei stăpânul,
Sau mor, unul câte unul.

Curţile sunt năpădite
De ierburile neprăşite.
În bătătura ne măturată,
Nimenea nu mai aşteaptă.

Încet, încet se stinge satul
De la un capăt la altul.
Cei tineri se duc afară,
Se lipsesc de neam, de ţară.

Prin străini ei pribegesc
Şi nimic n-agonisesc.
Nu se mai întorc acasă,
Dorul de părinţi i-apasă.

Copiii rămân flămânzi
La bunicii muribunzi.
Copilăria le e ratată,
Fără mamă, fără tată.

Blesteamă viaţa amară,
Că s-au născut într-o ţară
Fără pic de ocrotire
Şi-s condamnaţi la pieire.

Puşcă şi cureauă lată
Ce ţară aveam odată!
Cu oameni harnici, muncitori
Şi copii ca nişte flori.
Toate au rămas doar vis.
Destinul nostru, s-a stins,

poezie de Dumitru Delcă (2 octombrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jar

Bătrânica uscăţivă, ghemuită lângă foc, scotoceşte prin ceaţa
Inimii obosite, descoperind un adevăr amar:
Întreaga viaţă a devenit trecut, au rămas vii doar amintirile;
Îşi încălzeşte oasele cu vreascuri din vremea tinereţii.
"Şi unii erau băieţi, iar unii erau vise, şi unii erau diavolii Iadului.
I-am iubit cât am putut de mult – şi-s bucuroasă pentru asta –
Şi-s bucuroasă pentru asta!
O sută – Doamne, cât timp a trecut!
Psst, aş fi vrut să fie încă pe-atâţi"!
"Dragostea e tot ce vine mai mai bun din mâinile Tale"!

O, mândria unei femei bătrâne, murmurând lângă foc,
Asemeni unui rege din Ninive, din Lidia sau dinTir –
Aruncând în rugul funerar toată purpura şi tot aurul ei!

poezie de Beatrice Ravenel,1870-1956, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub fruntea mereu îngândurată, ochii albaştri erau străini - ochi umezi de copil încovoiat de un gând robitor.

G.M. Zamfirescu în Maidanul cu dragoste, Capitolul I - "Un copil cânta cu ochii în soare"
Adăugat de Bejinaru Adelina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe segmentul acesta uniform de timp moare o poveste

aparent suntem doi străini
veniţi din marile catastrofe ale iubirii
şi ne prefacem al dracului de bine
că nu ne pasă
când ideile circulă liber
lucrurile din jur îşi schimbă forma
eu devin tu
fără îndoială
iar tu ajungi
coloană de foc
şi mă trezeşti la viaţă
dar totul se sfârşeşte în câteva minute
din teama de a nu ne da din nou
cu capul de ziduri
pe segmentul acesta de timp moare un cântec
aparent suntem doi străini
căzuţi pe gânduri
şi ne prefacem al dracului de bine
că nu ne pasă
dar am făcut schimb de dureri
fără să ne spunem
prea multe cuvinte
şi ne-am înţeles
cum se înţeleg toţi îndrăgostiţii
pe segmentul acesta de timp moare o poveste
aparent vom rămâne doi străini
dar în secundele noastre de libertate
fie şi în mijlocul zilei
ne vom gândi
unul la celălalt
până vom deveni
unul şi acelaşi

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu am vrut niciodată să plec din România, între străini, nici nu mi-a trecut prin cap. Îmi place însă să călătoresc, India îmi place foarte mult, e o lume specială.

citat din Stela Popescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!