Împreună, din nou

Se-nalţă în văzduh, spre nemurire
Pe note stranii dintr-o melodie
Al cărei autor a fost să fie
Demult pierdut din orice amintire.

Doar ea nu i-a uitat trecuta-i viaţă
Şi tot ce-a scris, şi vorba lui blajină,
Plutind uşor, ca-n plâns de violină
Ce-n suflet îţi pătrunde şi-l dezgheaţă.

L-a însoţit în lumea lui de vise
Şi a văzut în jur doar frumuseţe
În timpul ce părea că adormise.

Nu sunt nici lacrimi, nu e nici tristeţe,
Ci numai liniştea ce-o bănuise
Când steaua lui, căzând, i-a dat bineţe.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prince

Era crescut, de mic, şi îngrijit
ca fiu al unui mare campion
ce nu ştia ce-nseamnă abandon
la cursele de cai ce l-au călit
în Albion.

Iar mama lui, pur sânge englezesc,
fusese,-n tinereţe,-o mare stea
ba, chiar şi-acum, bătrână, tot putea
s-arate celor ce o îngrijesc
valoarea sa.

Căci fiul ei, un mânz promiţător,
era de-acum, doar la un an, frumos,
puternic, ne'nfricat, ambiţios,
şi se vădea a fi un luptător
periculos.

Iar Prince era, nu doar un nume dat
la naştere, aşa cum l-a primit,
era chiar numele cel potrivit
urmaşului atât de talentat
şi de iubit.

Acum, el vede ochii-ngrijoraţi
ai unui medic, tânăr specialist
în boli precum a lui şi, sufletist,
îi mângâie cu vorbe ca-ntre fraţi.
E foarte trist,

Căci boala lui a început demult,
din noaptea când o ploaie l-a surprins
şi i-a adus, în sânge, foc nestins
ce-l mistuie şi-l afectează mult.
Se simte-nvins.

Iar Lady, cum o ştie el de mic,
e tristă şi mai plânge-atunci când el
refuză şi grăunţe, orice fel,
nu poate să mănânce mai nimic,
iar orz, defel.

Dar azi, i-a amintit, în lung discurs,
de-nvingători, de tatăl, mama sa,
şi l-a convins că, numai dacă vrea,
în lupta lui, ca-n orice alt concurs,
Va câştiga.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecut în viitor

E-o pagină din cele ce vor fi
Şi nu pot, ce-i acolo, să citesc.
Tu poţi citi? E scris că te iubesc?
Nu poţi vedea nici peste, doar, o zi?

Ei, lasă, nu-i nimic, citim ce-a fost!
Vezi? E frumos, e-al nostru, bine scris,
Şi e adevărat, nu e un vis
Cu întâmplări ce-n viaţă nu-şi au rost.

Am o idee: ce ar fi ca noi,
Din ce s-a scris, din tot ce am trăit,
Să ne alegem doar ce ne-a unit?

Vom retrăi ce-a fost şi... mai apoi!
Iubita mea, să scriem, amândoi,
În viitor, trecutul cu noi doi.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Afizic

Zile-am de sensibilitate
Când tânguiesc de frumuseţe
Pierdut în impoderabilitate,
Uşor, doar fum, delicateţe.

Nici fulg nu sunt, doar şir de lacrimi
Cu gust sărat de val de mări
În unduiri pe-obraji de patimi
Ce spală tot cu timp, uitări.

Sunt doar o gheară de suspine
Ce-mi ţine pieptul în "suspens";
N-am niciun sens, de în jur de mine...
Îs plecat fără prezent, un mers!...

... Fără de paşi, tot o plutire,
Ce-o ţin, m-agăţ de ea, n-o las
Şi-o pierd, că timp n-am... Amăgire
Sunt tot... Produsul de-un impas!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis neştiut

O clipă doar şi-au întâlnit
privirile fugare,
dar s-au văzut şi au zâmbit
în gânduri, cu mirare
şi fiecare-n drumul lui
a mers şi nu s-a mai gândit
la ochii-albaştri sau căprui
ce i-a privit.

Dar visele au apărut
şi, gândurile toate,
s-au îndreptat, tot mai acut,
spre-aceiaşi ochi şi, poate,
spre tot ce-n ei se oglindea,
spre zâmbetul ce le-a plăcut,
spre tot ce ar putea avea
şi n-au cerut.

Un timp, se pare, amândoi
s-au întâlnit în visuri
ca amintiri trecute-apoi
în unele înscrisuri
pe care timpul le-a-nvechit,
părând, cu vremea, că cei doi
în vechi poveşti s-au mai găsit,
cu ei eroi.

În dorul lor ce i-a durut
că nu-şi erau aproape,
erau dorinţe şi-ar fi vrut
o zi, doar, să dezgroape
din cele, toate, câte-au fost,
căci clipa-ceea de-nceput
a căpătat acum un rost
recunoscut.

Au suferit şi le-a fost dor,
au vrut să se revadă,
cereau, din ceruri, ajutor
şi nu puteau să creadă
că nu se vor vedea nicicând,
dar, într-o zi, un vechi décor
în vis le-a apărut cerând
prezenţa lor.

Urmarea e de necrezut
căci mersul lor a fost un zbor
spre locul unde s-au văzut,
şi-a fost scânteia unui dor
ce se-ntindea spre nesfârşit
şi numai întâlnirea lor
să crească-ntruna l-a oprit
c-un lung sărut.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţe

Tot ce am în viaţă e tristeţe
În ochii mei durere şi necaz
Nu am cuvinte care să mă înveţe
Nu am decât regrete şi lacrimi pe obraz

Şi sufletul meu arde de atâta suferinţă
Pierdut în umbra morţii în fiecare zi
Tot ce iubesc ramane astăzi umilinţă
Si inima tăciune a morţilor cei vii

Nu văd decât o umbră a zilei ce a fost
Nu văd speranţă oarbă sau vis de fericire
Rămâne doar otrava iubirii fără rost
Şi zilele amare raspaltă în nemurire
Raspata unui cost

Şi întind a mele mâini spre Dumnezeu
Şi trup şi suflet Lui se-nchină
Iubirea s-a eternă va exista mereu
Şi-n suflet am doar pace şi lumină

poezie de Grigore Ovidiu (13 noiembrie 2013)
Adăugat de Grigore Ovidiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Picătura de viaţă

Sunt un crâmpei din visul frânt
al păpădiei, pe Pământ;
Sunt umbra florii ce-a dorit
să înflorească-n asfinţit;
Pot fi un curcubeu căzut
din zborul unui gând pierdut,
sau doar amestec de culori
adus de fluturi călători;
Mai sunt suspinul ce-a zburat
spre norul cel întunecat
în noaptea cerului spuzit
cu stele-n timpul infinit.
Iar ce n-aş vrea să fiu, nici pic,
e, numai, stropul de... nimic.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un imbold extraordinar pentru dezvoltarea lui Haydn a constituit-o întâlnirea cu Mozart în 1781, când acesta avea douăzeci şi cinci de ani. Încă din primul moment, cele două genii s-au admirat reciproc. Nu numai că Mozart i-a dedicat marele set de şase cvartete pentru coarde lui Haydn, dar a sărit în apărarea lui, cu vorba şi cu fapta. Astfel, atunci când Leopold Kozeluch, un pianist care activa la Viena, a zâmbit dispreţuitor la un pasaj dintr-un cvartet al lui Haydn, spunând: "Eu n-aş fi scris aşa", Mozart i-a retezat-o scurt: "Nici eu. Şi ştii de ce? Pentru că nici unuia dintre noi nu i-ar fi trecut prin minte o asemenea idee excelentă".

Harold C. Schonberg în Vieţile marilor compozitori (2008)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima dorinţă

Era bătrân, bolnav... Ştia de-acum
Că nu mai e dulăul care-a fost
Când îşi avea-n ograda lui un rost.
Ştia că-i vremea ultimului drum.

Era slăbit, nu mai putea mânca
Nici oase şi nici codrul mic de pâine
Ce, altădat', în colţii lui de câine,
Pe loc, în mici fărâme se spărgea.

În colţul lui din capăt de grădină,
Privea spre cei ai casei, mai lătra
Când un străin în curte le intra
Sau când dădea târcoale vreo jivină.

Să se ridice, îi era mai greu
Dar o făcea, se bucura cu drag
Atunci când, de departe, pe drumeag,
Simţea că vine singurul său zeu.

Îi aştepta, lătrând cu bucurie,
O vorbă ori o mână de alint
Pe capul său cu fire de argint
Ori pe spinarea lui, de-acum surie.

Şi le primea, era şi-acum iubit
Ca altădat', la fel ca-ntotdeauna
Când ei, în joaca lor, erau totuna,
Când timpul nu era de socotit.

Se gudura. Mai vechea alergare
O mai avea prin vise, uneori,
Acelea-n care el, în primii zori,
Voia doar joacă, joacă şi mâncare.

Au fost atâtea clipe împreună,
Atâtea zile, nopţi, atâţia ani
Ce-au fost prieteniei artizani,
Încât "Adio!" n-ar putea să-i spună,

Şi n-ar putea să facă un păcat
Plecând acum, departe să îi fie
În clipele de ultimă-agonie,
Iar el să-l plângă. Nu! Şi l-a muşcat.

A dispărut luându-şi suferinţa,
Crezând că-i doar a lui. N-a bănuit
Că-n urma lui, cel care l-a iubit
Nu-l căuta. I-a respectat dorinţa.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Micuţul Ted

Lui Ted, un băieţel neascultător,
i-a intrat o idee-n căpşor
şi-a-nchis, de-a jocului plăcere,
câteva muşte-ntr-un borcan cu miere.

Dar tatăl lui i-a dat un pumn de zaharicale
şi-apoi l-a-nchis în casă; Ted, podidit de jale.
A plâns de dimineaţă până înspre seară,
când tatăl i-a spus: "Vezi cum timpul zboară?

Nu-i răni pe cei mai mici decât tine
şi nu face altora lucruri care nici ţie nu-ţi fac bine!"

poezie de Stanisław Jachowicz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Replica unei soţii de epigramist

La epigrama lui atât de bună,
Răspunsul ei a fost rapid, lejer,
Când i-a adus - şi a uitat să-i spună -
Cafeaua, tot cu... sare şi piper.

epigramă de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La crama... (parodie după Mihai Eminescu (La steaua) şi Păstorel (Şi astăzi))

La crama de la răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că-un ceas întreg i-a trebuit
Beţivului să-ajungă.

Un vin cum nu s-a mai văzut
Luci vederii lui,
Cu poftă mare l-a băut,
Cum nu-i e dat oricui.

Iar vinul minunat, plăcut,
Încet la cap se suie,
Era pe când nu l-a văzut,
Azi l-a văzut, şi nu e.

Plecă de-aici satisfăcut;
Pierdut în noapte-adâncă,
Aroma vinului băut
Îl urmăreşte încă...

parodie de George Budoi, după Mihai Eminescu, La steaua; Păstorel, Şi astăzi (20 ianuarie 2020)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Surfing

O adiere scurtă îi răsfiră,
din părul lung, şuviţele rebele,
în calea ochilor ce mai admiră
tăcerea rece-a ultimelor stele.

În depărtări albastre e-o lumină
ce invadează marginea de lume
şi plaja lui, tăcută şi blajină,
părând că-mpinge caii albi, în spume.

E-o nerăbdare-n gesturile-i scurte
cu care-alintă placa lui cea veche,
aşa cum nobili de la vechea curte,
îşi liniştesc ogari făr'de pereche

Când se aşteaptă,-n marea vânătoare,
doar sunetul de goarnă ce vesteşte
începerea şi marea alergare
a cailor, când goana se porneşte.

E-o nerăbdare ca atunci când cerul
te-mpiedică s-ajungi pe vârf de munte
cu trăsnete şi ploaie sau cu gerul
ce-ţi face şi sprâncenele cărunte,

Iar tu priveşti sau ştii cât e de-aproape
şi nu mai poţi să-ţi duci la capăt visul,
căci lacrima-ţi îngheaţă între pleoape
şi-o stâncă ai pe piept, şi-n el abisul.

Aşteaptă valurile uriaşe
ce trebuie s-apară-n scurtă vreme
într-un galop de iepe nărăvaşe
cu coame verzi, sub aspre diademe.

Îşi aminteşte, nu pe cea mai mare,
şi nici pe cea mai blândă dintre ele;
din gândul lui, în faţă îi apare
doar una care,-n clipele acele,

l-a ridicat şi l-a purtat spre locuri
pe care marea le ţinea ascunse,
şi care i-a aprins, în suflet, focuri
şi sentimente încă nepătrunse.

A fost un val ce însoţeşte-n viaţă
doar surferii ce au avut norocul
să urce înspre ţărmul cu verdeaţă,
spre cerul ce le înţelege... jocul.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecerea

Deschide-mi poarta, nu-s ce par a fi!
Eu înlesnec, doar, trecerea spre-o lume
În care nici regretele postume,
Nici lauri sau averi nu pot veni.

Deschide-ţi sufletul, de-acum e-al meu!
Ţi-l voi elibera pe căi celeste
Spre Casa de lumină care este
Al sufletelor neştiut nucleu.

Te înspăimânt? De ce? Nu-i niciun chin,
Iar haina mea cea neagră va ascunde
Din timpul tău, doar câteva secunde
În care voi lua ce ai divin.

Ascultă-mă! Deschide şi-ţi promit
Că va uita de pământeana-i viaţă,
De tot ce-l înconjoară şi-l răsfaţă,
De trupul ce, o vreme, l-a primit.

Deschide-acum, nu pot să mai aştept!
Sunt multe suflete ce vor să plece
Şi doar cu mine-n lumea lor pot trece.
Tu, pune-ţi mâinile, uşor, pe piept!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am ieşit din rând

Să nu ies din rând,
să nu merg în faţă,
La rău să nu mă plâng,
Dumnezeu aşa mă-învaţă.
Cât am fost în viaţă, n-am ieşit din rând.
Nici n-am mers în faţă, am ţinut de rând.
Am rămas acolo, unde-i locul meu.
N-am fost un Apollo, nici n-am fost un zeu.
Am măsurat timpul, doar cu pasul meu.
N-am văzut Olimpul, cred în Dumnezeu.
De la El am primit viaţă, Lui m-am închinat,
El mi-a dat povaţă, El m-a luminat.
Cât am fost în viaţă, El m-a ocrotit,
Iar când s-a rupt aţă, tot El m-a primit.
De-abia atunci,
Cu credinţă-n suflet, am ieşit din rând,
să stau şi să cuget, cine-am fost şi cine sunt.

poezie de Dumitru Delcă (mai 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

El domină Universul

A murit Învăţătorul sus pe cruce atârnat
Şi mormântul l-a primit de la omul cel bogat
Împlinindu-se cuvântul spus de vremuri prin Isaia
Ce-a văzut de mult în urmă moartea Domnului— văpaia
Sferinţelor cumplite prin care Isus va trece
Până trupul Lui ucis va vedea ţărâna rece
Iosif din Arimateea ucenic dar pe ascuns
I-a fost Domnului în viaţă ascultându-l pe Isus
El i-a oferit mormântul în care l-a aşezat
Pe Cel mort — ucis pe cruce — al vieţii împărat

Iar sabatul înfăşoară tot ce este-n Israel
Trupul Domnului rămâne în mormânt dar singurel
Sărbătoarea azi pulsează şi pe lamele de vânt
Se naşte o întrebare căci al vieţii Sfânt Cuvânt
A trecut din astă viaţă împlinind deplin Scriptura
Şi acum fără de suflare în mormânt îi e Făptura

Cine dar l-a dat la moarte şi cine l-a osândit
Numai bine în viaţă când Isus a-nfăptuit
Pe cei prinşi de duhuri rele pe atâţi i-a dezlegat
Şi-o viaţă nouă viaţă sfântă la atâţia El le-a dat

Pe cei prinşi de atâtea boli crude şi înverşunate
Isus i-a scăpat de ele şi le-a dat iar sănătate
Celor orbi le-a dat vedere muţilor le-a dat cuvânt
Pe leproşi i-a curăţat — i-a salvat cu-a Lui Cuvânt
Orice boală şi durere El Isus a vindecat
Iar pe cei săraci în braţe Domnul Însuşi i-a luat
Numai bine orişiunde Hristos Domnu-a-nfăptuit
De ce oare dar atunci a fost iată răstignit
Când atâtea mii de oameni în pustie-a săturat
Pâine peşte din belşug l-atîţi Domnu atunci le-a dat
Şi-a făcut doar numai bine pentru atâţia din popor
De ce oare condamnat a fost iată de sobor

Unii dintre ei au spus că li-e frică de romani
Din a Lui Isus pricină s-or preface în duşmani
Şi-or veni ca să distrugă ţara-ntreagă chiar şi neamul
Asta este o acuză pentru care l-au ucis pe Domnul
Dar ce-a spus Hristos Mesia totul iată s-a împlinit
Israel atâta vreme în lume-a fost izgonit
Şi aproape două mii de ani Israel a fost exclus
Din a lui patrie sfântă după cum Domnu a spus
Căci Isus este în toate Creator şi Domn al vieţii
El domnină Universul dar şi zorii dimineţii
Mâna Lui ne-a plămădit din ţărână cu iubire
Cu Tatăl Lui Cel Prea Sfânt ca noi în neprihănire
Să trăim în ascultare viaţa noastră pe pământ
Căci am fost iubiţi în toate de al Tatălui Cuvânt

A murit Isus pe cruce plătind vina omenirii
Ca să fim salvaţi pe veci smulşi din apele pieirii
Hristos ne este salvare pe El de îl ascultăm
Evenghelia cea Sfântă Îndreptar de o avem
Căci un singur Nume este mântuirea s-o primim
E Isus Hristos Mesia fraţii Lui pe veci să fim

De ne-ncredem dar în El şi doar El ne este ţintă
Vom intra odată-n cer — cu Isus la a Sa nuntă

poezie de Ioan Daniel Bălan (7 aprilie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Om şi deltă

E gol, din nou, vintirul. Mâna-i rece
încearcă să îl tragă. E prea greu!
Se simte părăsit de Dumnezeu
şi de noroc, iar timpul... timpul trece.

Mai are unul şi-i departe satul.
De când s-a luminat, a căutat
prin toate câte-au fost. A colindat,
în balta lui, de-a lungul şi de-a latul.

Ce-a fost, a fost demult şi nu mai este,
iar ce mai este-acum nu-i de-ajuns,
dar poate-n locul lui cel vechi, ascuns,
o fi ceva şi-n vremurile-aceste.

Îndreaptă lotca, ghionderul se-nfige
în mâlul gros şi negru din afund,
iar amintiri prin gânduri îi pătrund
şi caută voinţa să-i instige.

E mult de-atunci, la început de viaţă,
copil lipsit de griji ce hoinărea
prin apele din delta ce-i părea
o junglă deasă, plină de verdeaţă.

Era o curte-a lui, era şi raiul
în care se născuse. Îl ştia.
Era un loc de joacă ce-i dădea
atât cât trebuia să-şi ducă traiul.

Iar peştele... Era atâta peşte
încât îşi alegeau de prin vintir
doar ce voiau. Era un fel de bir
luat naturii simplu, bărbăteşte.

A fost demult. Acum e sărăcie.
Pe masa lui, un peşte-acum e rar.
Încearcă, dar încearcă în zadar
să prindă,-n primăvară, o scrumbie.

"Ia să vedem!". Ridică, scurt, de plasă
şi-l vede. "Vai, săracul cufundac!
Ce-ai căutat aici, la fund de lac?
Nu ştii că soarta-i, uneori, câinoasă?"

L-a desfăcut şi, chiar atunci, în mână,
o aripă, încet, a tremurat,
apoi, de-o palmă aspră mângâiat,
s-a scurs, uşor, spre delta cea română.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ne amintim parabola despre un om care era pe patul de moarte şi despre cei trei tovarăşi ai lui. Primul i-a spus: "Eu te voi conduce numai până la groapă". Al doilea: "Eu voi aprinde o lumânare pentru tine", însă al treilea i-a spus: "Eu voi fi mereu cu tine, nu te voi părăsi nici după moarte". Omul a murit. Soţia lui l-a condus numai până la groapă. Banii i-au aprins o lumânare, iar faptele bune l-au însoţit în veşnicie.

Ieromonahul Arsenie în Familia ortodoxă
Adăugat de mirela nicoleta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul pădurii

Mă adâncesc în lumea de mister,
Prin locuri necălcate niciodată,
Luându-mi numai gânduri ca reper
Şi-ncrederea, demult verificată.

De linişte, nu pot să mă-nspăimânt,
Iar tot ce văd e plin de frumuseţe
Ce mă pătrunde-asemeni unui cânt
În catedrala plină de tristeţe.

Iar cântul mă inundă, fredonez:
Mi-e greu să cred, dar eu, ca prin minune,
Am voce, mă pricep şi... nu visez,
Iar mintea, să continui îmi impune.

Îmi văd de drum cântând. Sunt fericit
În lumea care nu mă înfioară,
Ci mă atrage, într-un fel tacit,
Spre locuri neştiute în afară.

Ajung la un izvor şi mă opresc,
Iar tot ce-aud acum e doar un clipot
Al apei cristaline ce-o privesc
Scurgându-se la vale într-un şipot.

Privesc în jur, e totul ca un vis
Puţin neclar, dar, unele-amănunte
Îmi dau senzaţia de nedescris
Că locu'-n care sunt e doar o punte

Prin care pot pătrunde, dac-aş vrea
Spre sufletul pădurii seculare
De unde, nu sunt sigur, s-ar putea
Să-mi desluşesc trăiri imaginare

Sau să-mi explic de ce, atunci când cânt
Îmi pare că o voce mă susţine,
Iar frunzele pădurii, fără vânt,
Îmi şuieră acordurile fine

Pe care îmi aşez perfect un vers
Din cele care-mi sunt, cumva, dictate.
Deşi nu am făcut niciun demers,
Sunt prea ne-singur în singurătate.

Mă simt privit de peste tot, ciudat,
În jurul meu, apar la suprafaţă
Atâtea lucruri noi. Da, am aflat:
Pădurea are suflet. Este viaţă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odiseea spre neuitări

Demult, demult,
Îmi place primăvara s-o ascult,
S-o simt, să-mi fie
O mângâiere şi o bucurie,
Să-mi dea mireasma florilor de tei
Şi amintirea vechii odisei
A paşilor pe care-n vremuri, eu,
Îi presăram pe drumul tău, mereu,

Căci tu-mi erai
Ispita coborâtă dintr-un rai
Ori dintr-un vis
Pe care Universul l-a trimis
Unduitor, tăcut, plutind uşor
Prin liniştea adâncului de dor
Şi ai rămas pe-un loc ce-n veşnicii
A fost al tău şi te-aştepta să vii.

Acolo-mi eşti,
Neîncetând de-atunci să-l îngrijeşti,
Să-mi fii, să-ţi fiu
O primăvară-a timpului târziu
Din sufletu-mi ce vrea să îţi rămână
Acelaşi ce a fost şi, mână-n mână,
Să trecem împreună în uitare
Şi-n neuitări din viaţa viitoare.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Certificate de naştere

Dintr-o dată s-a făcut linişte

s-a făcut linişte ca în odaia casei albastre
cu busuioc la icoană şi acoperiş de ţigle
în care copilul abia născut nu a mai auzit inima
care l-a însoţit nouă luni rotunde
s-a văzut părăsit şi străin
înfrigurat în pântecele acesta nou şi prea mare
ars de lumina puternică
şi nu a ştiut decât că trebuie să audă din nou
muzica aceea care părea fără sfârşit
şi a străpuns cu glasul lui de prunc viteaz liniştea casei
şi inimile din jur pe care le-a ascultat rând pe rând
până a găsit muzica lui, doar o inimă era a lui
doar una era patria în care a locuit nestingherit
şi în care nu se mai putea întoarce
aşa încât ni s-a dat o altă inimă
pe care o putem părăsi, iubi şi o putem frânge
pentru care putem muri
şi căreia, câteodată, îi spunem "mamă"
iar când o numim aşa, mama râde
cu ochii ei care fac pădurile să fie atât de verzi
ochii ei de tânără născând soldaţi
cu bucurie, durere, cu frică şi suflet viteaz
trecând orice punte şi râuri vorbitoare şi munte semeţ
cu fire colorate purtate de cel mai subţire ac
ţinut între degetele ei care ţes în fiecare noapte liniştită
în fiecare zi de pace,
inima mare a ţării

poezie de Mihaela Merchez
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!