Carnavalul

I

Începe carnavalul! şi-n salele bogate
Se cerc artişti şi muzici plăceri mai noi s-arate,
În nouă veselii!
O! ce de griji acuma la nouă toalete!
Ce visuri dulci, frumoase, în junele cochete!
Ce mii de bucurii!

Fetiţa tot visează la flori, l-a ei ghirlantă,
La gaza cea subţire, la rochia-i elegantă
Şi la ai ei cercei;
Gândeşte la răspunsuri, la graţii, la cuvinte;
Îşi râde în oglindă de loc ce-şi pune-n minte
Ceva ce-i place ei.

Corsetul aci-şi pune; îşi cearcă iar rochiţa,
Pandlica care-o prinde, - săracă copiliţa!
Viaţa-i e romanţ!
O! cât a să mai joace! Ce bine a să-i vie
Şi păr şi rochi, pandlice, buchet de iasomie
La sol în contra-danţ!

Mulţime de machine prin case de neveste!
Fămei şi croitorii abia le prinzi de veste
Când vin, când se strecor!
Părinţii schimbă cifre în foile de zestre;
Galanţii-n neastâmpăr citesc pe sub ferestre
Bileturi dulci d-amor.

O! câte case nouă şi câte case sparte!
Ce visuri îşi mai face bătrâni şi juni în parte
În lungul carnaval!
Tot fierbe-n capitală! şi lumea îşi propune
Un lanţ de fericire, un şir de lucruri bune
De la întâiul bal!

Voi, câţi vă râde soarta! gândiţi că-n aste zile
Stau sub pământuri, ocne, prin temniţi şi exile
Atâţi nevinovaţi,
Pe care pizma, ura şi neagra calomnie
I-au părăsit cruzimei, şi oarba tiranie
Îi ia necercetaţi!

II

Când armăsarii voştri, cu coama lor pletoasă,
Alerg şi scapăr iute p-o gheaţă-alunecoasă,
Ca fulger, ca năluc;
Şi lângă drumul vostru, - o! tremură în cale
Un biet bătrân ca iarna, cu piept, picioare goale,
Flămând şi fără suc;

S-opreşte, -şi ia căciula, spre voi mâna întinde,
Şi trista lui cătare în rugă se aprinde
Văzând că nu-l vedeţi;
Şi tremurându-i barba, spre ceruri mormăieşte;
Când sania din urmă de ziduri îl striveşte;
Voi treceţi şi râdeţi!

Nebunilor ce sunteţi! Vă pare că e o glumă
Un cap strivit de ziduri, un om ce se consumă
De foame şi de frig!
Vă pare că e glumă când cruntă disperarea
Şi ţintă către ceruri; - vă râdeţi voi de starea
Victimelor ce strig:
.....................................
.....................................

III

Când o căldură dulce, samururi, catifele,
Sub draperii bogate de stofe, de dantele,
V-adoarme p-un divan;
Când mii lumini ascunse în lampe colorate
Resfrâng şi vă-nmulţeşte-n oglinzile-ardicate
De jos până-n tavan;

Ş-o copiliţă dulce, râzândă, graţioasă,
În reverenţe intră uşoară şi frumoasă
Ca şi un îngeraş, -
Şi după ea un june măreţ, voios şi tare,
Cu faţa vie, plină, cu fruntea-ntinsă, mare,
Şi şed p-un scăunaş;

Când vă vedeţi într-înşii pre voi miniatură,
Şi gest, organ, accente, oricare a lor trăsură
E-a voastră, - îi iubiţi!
Îşi vede muma soţul, şi tata iar soţia;
Şi ştiţi c-aveţi mijloace, vă iartă avuţia
Să-i faceţi fericiţi;

Oare gândiţi atuncea că poate-n altă casă
Au doi bătrâni o fată, tot astfel de frumoasă,
Dar e trăită rău;
Şi plâng, căci mâine poate copila o s-apuce
O cale... n-au de hrană; şi viaţa este dulce,
C-aşa va Dumnezeu.

IV

Când cina vă aşteaptă în sala de mâncare,
Şi-n giurul vostru vase cu flori mirositoare
Vă-mbată de miros;
Când ochii vi se pierde pe mese încărcate
D-argint, de porţelane, cristale tot-săpate,
C-un viu foc luminos;

Şi când pe masa voastră cea plină de legume
Ce globu-ntreg produce, d-esenţe şi de spume,
De vinuri spumegând,
Vedeţi îndestularea ce cară, grămădeşte,
Ş-un şir de servi în prajmă ce-alerg, vă ocoleşte
Punând şi ardicând;

Atunci, atunci gândit-aţi că lângă casa voastră
Este-o căsuţă veche şi spartă, mică, proastă;
Şi crivăţu luând
Hârtia din ferestre, un viscol o petrece,
Bagă în ea zăpada; e frig într-însa, rece,
Căci toată e în vânt!

Gândit-aţi vre o dată c-aci-n astă cocioabă,
O văduvă săracă, bolnavă, goală, slabă,
Cu şase copilaşi,
Stau în ocol pre vatra abia cu un tăciune!
L-e frig, l-e somn, l-e foame şi pic de slăbiciune,
O, mult sunt drăgălaşi!

Când unul dintre dânşii ardic-o mânuşiţă
Scuţ roşie ca racu, şi-i zice: "Măiculiţă,
Te scoal', nu mai dormi!
N-e frig şi ne e foame; te scoal'! fă focu mare!
Dă-mi pâine! Pune masa!' şi ea,-n delir, tresare!
Nu poate a-i mai minţi.

Se scoală,-şi smulge părul şi iese pe zăpadă,
Şi vede casa voastră în veci tot în paradă,
În veci în veselii:
Ferestrile-ndoite ce crapă de lumină
Şi vesela-vă umbră râzândă, dulce, lină,
Săltând în bucurii...

Curând! Daţi în genunche! Uitaţi! O! piară slava!
Blăstemele s-azvârlă, precum s-azvârlă lava
Ce-o varsă un vulcan!
O! Tremuraţi! căci glasu-i în ceruri e puternic!
Mai greu decât sentinţa cu care un nemernic
Striveşte un sărman!

poezie clasică de Cezar Bolliac
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când stau cu voi la masă

Când stau cu voi la masă
Şi închin un pahar cu vin.
Viaţa îmi pare mai frumoasă,
Îmi pare un vis sublim!

Vă ascult cum vorbiţi,
Despre nişte lucruri atât de banale,
Dar sunt mulţumit că soarta
V-a scos în a mea cale.

Eu nu sunt ca voi
Şi voi nu sunteţi ca mine,
Dar când suntem împreună
Zilele îmi par mai calde, mai senine.

Hai să fim uniţi,
Hai să fim oameni de omenie,
Căci viaţa e scurtă şi trebuie trăită
în pace şi veselie,

Când stau cu voi la masă
Şi mâncăm din aceeaşi pâine,
Atunci ştiu că Dumnezeu e cu noi,
Atunci înţeleg că Dumnezeu e cu mine.

poezie de Vladimir Potlog (2024)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alb e totu-n Mănăştur

iarna blândă a cuprins
în Cluj iată Mănăşturul
şi zăpada s-a întins
de acoperă acum totul

căci pe străzi şi pe alei
un strat alb se odihneşte
de-ţi tresaltă ochii tăi
prelung când iată-l priveşte

peste tot e alb frumos
şi pe stradă — printre blocuri
un strat alb fără miros
pretutindeni — nu pe alocuri

nu e frig ca altădată
ger aprig şi nepătruns
apa când era-ngheţată
pe vale şi-n jos şi-n sus

la Bogata când eram
în a mea copilărie
şi pe gheaţă mă dădeam
amintire încă-i vie

acum iarna e-o pictură
pe lângă ce-a fost atunci
nu mai are acea alură
nici pe dumuri nici pe lunci

căci acum prin Mănăştur
zăpada parcă-ţi surâde
cu-al ei chip curat şi pur
în palme când te cuprinde

nu mai e un frig cumplit
mâinile să ţi le-ngheţe
şi cu chipul năucit
să umbli pe la ferestre

e plăcut acum afară
cu alb totul e-mbrăcat
pe când mâinile îţi cară
tot ce azi ai cumpărat

poezie de Ioan Daniel Bălan (24 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când aşteptarea-i lungă...

Poate gândiţi, atunci când aşteptarea-i lungă,
Că duşmanul poate veni să vă străpungă
Dar nu uitaţi că planul divin se împlineşte
Că-n ceasul hărăzit ajutorul potrivit soseşte.

Frământat e sufletul – se vede pe faţă
Iar înaintea voastră vedeţi numai ceaţă
Dar ştiţi ce urmează după ploaia cea densă:
Un soare ce-aduce o strălucire imensă.

Încrederea din voi n-o lăsaţi să se stingă
Atunci când întristarea vine să vă atingă
Răspuns favorabil, bine-nţeles, veţi primi
Puteţi liniştiţi umbla, puteţi liniştiţi dormi.

Nu daţi ocazie celui rău să celebreze,
Să vadă că nădejdea-n voi poate să-nceteze
Priviţi chiar acum la experienţe din trecut
Când dorul vostru-aprins a fost satisfăcut.

V-a dezamăgit Stăpânul vostru vreodată
Când problema a fost minoră sau complicată?
Aţi văzut intervenţia Lui miraculoasă
Şi-aţi constatat că El, niciodată, nu vă lasă.

Uneori aşteptarea pare că-i întârziere
Sau gândiţi că Cerul vrea să păstreze tăcere
O, înlăturaţi ezitarea din inima voastră
Căci veţi gusta minunea şi rezolvarea măiastră.

Când taina răbdării dispare şi nu mai e pace,
Cânt tot ce-aţi realizat parcă se desface
Vedea-veţi lumina ce la orizont apare
Şi-atunci veţi înţelege ce-nseamnă aşteptare.

Poate vă-ntrebaţi de ce nu răspunde Dumnezeu
Când aveţi atâta nevoie de El pe traseu
Dar El, chiar acum, lucrează să fie-mplinire
Să nu vă-ndoiţi, nicicând, de sfânta-i iubire.

Nu-n zadar înălţaţi mâini curate spre Paradis,
Nu-n zadar parcurgeţi, în Carte, tot ce e scris
Toate stările doar spre încredinţare converg:
Că binecuvântări de sus, nicicând, nu se şterg.

poezie de George Cornici din Nuanţe stelare (28 noiembrie 2015)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steluţa

Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie,
Stea dulce şi iubită a sufletului meu!
Şi care-odinioară luceai atât de vie
Pe când eram în lume tu singură şi eu!

O! blândă, mult duioasă şi tainică lumină!
În veci printre steluţe te cată al meu dor,
Ş-adeseori la tine, când noaptea e senină,
Pe plaiul nemuririi se nalţă c-un lung zbor.

Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă
Din ora de urgie în care te-am pierdut!
Şi doru-mi nu s-alină, şi jalea mea adâncă
Ca trista vecinicie e fără de trecut!

Plăceri ale iubirii, plăceri încântătoare!
Simţiri! măreţe visuri de falnic viitor!
V-aţi stins într-o clipală ca stele trecătoare
Ce las-un întuneric adânc în urma lor.

V-aţi stins! şi de atunce în cruda-mi rătăcire
N-am altă mângâiere mai vie pe pământ
Decât să-nalţ la tine duioasa mea gândire,
Steluţă zâmbitoare dincolo de mormânt!

Căci mult, ah! mult în viaţă eu te-am iubit pe tine,
O, dulce dezmierdare a sufletului meu!
Şi multă fericire ai revărsat în mine
Pe când eram în lume tu singură şi eu!

Frumoasă îngerelă cu albe aripioare!
Precum un vis de aur în viaţă-mi ai lucit,
Şi-n ceruri cu grăbire, ca un parfum de floare,
Te-ai dus, lăsându-mi numai un suvenir iubit.

Un suvenir, comoară de visuri fericite,
De scumpe, şi fierbinte, şi dulce sărutări,
De zile luminoase şi îndumnezeite,
De nopţi veneţiane şi pline de-ncântări.

Un suvenir poetic, coroana vieţii mele,
Ce mângâie şi-nvie duioasă-inima mea,
Şi care se uneşte cu harpele din stele
Când mă închin la tine, o! dragă, lină stea!

Tu dar ce prin iubire, la a iubirii soare,
Ai deşteptat în mine poetice simţiri,
Primeşte-n altă lume aceste lăcrimioare
Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara asta nu-i a voastră!

Ţara asta nu-i a voastră,
Politruci de viţă proastă,
... E a celor care luptă,
Sătui de burta lor suptă,
De foame, sete şi câte...
Of, destine amărâte!

Ţara asta nu-i a voastră,
Politruci de viţă proastă,
... E a celor care n-au,
Şansă la viaţă, şi stau,
Prin spitale, aşteptând,
Moartea, însă până când?

Ţara asta nu-i a voastră,
Politruci de viţă proastă,
... E a celor care pleacă,
Şi haină de rob îmbracă,
Căci aici n-au nici o pâine,
Şi-i acră ziua de mâine.

Ţara asta nu-i a voastră,
Politruci de viţă proastă,
... E a pruncilor ce vin,
În urma noastră, şi ţin,
Mândri, steagul tricolor,
Vor viitor în ţara lor!

Ţara asta nu-i a voastră,
Politruci de viţă proastă...

E a celor care luptă!
E a celor care n-au!
E a celor care pleacă!
E a pruncilor ce vin!

poezie de Andreea Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când te doare...

Să spun atunci când peste oameni este frig şi plouă,
Că EL te-ascultă şi te vede...
Şi ţi-ar fi dat comoara în Viaţa cea nouă
De-ai fi avut un suflet care se încrede.

Să spun şi-atunci când peste oameni este ger şi ninge,
Că poţi iertarea să o ai...
Iar trupul tău zdrobit nu se va stinge
Purtându-ţi sufletul acasă, în Rai.

Să spun şi-acum când peste oameni este soare,
Avem lumină în inimi şi în case...
Dureri şi lacrimi aduc aşa splendoare
Ca noi să facem temple luminoase.

Dar să mai spun şi-atunci când tu suspini şi doare...
Te afli pe o cale, într-un ceas... şi sună;
El sună a binecuvântare
Căci negreşit te-aşteaptă o Cunună.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Să ai ce să pierzi... (2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce să mori tu?

Tu nu eşti frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond
Când se lasă cu dulceaţă peste pieptu-ţi ce suspină,
Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină,
Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond.

Astfel treci şi tu prin lume... ca un basmu de proroc!
Eşti săracă dar bogată, eşti mâhnită dar senină!
Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poţi oare fi de vină
Dacă faţa ţi-e urâtă, pe când anii-ţi sunt de foc.

Când ai şti tu cât simţirea-ţi şi privirea-nduioşată
Cât te face de plăcută şi de demnă de iubit,
Tu ai râde printre lacrimi ş-ai ascunde negreşit
În cosiţa ta de aur faţa-ţi dulce şi şireată.
Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate,
Dar ca marmura cea rece nu au inimă de fel.
Pe când tu... eşti numai suflet. Eşti ca îngerul fidel
Ce pe cel care iubeşte ar veghea-n eternitate.

Şterge-ţi ochii, blondă Marta... ochii-ţi negri... două stele
Mari profunzi ca vecinicia şi ca sufletu-ţi senin.
O, nu ştii cât e de dulce, de duios şi de divin
De-a te pierde-n ochii-aceştia străluciţi în lacrimi grele.

O, surâzi, surâzi odată! Să te pot vedea... o sântă,
O martiră ce surâde printr-a lumei dor şi chin,
Pe când ochiul ei cel dulce şi de lacrimi încă plin
Se ridică pentr-o rugă cătră bolta înstelată.

Ai surâs?!... O! eşti frumoasă... înger eşti din paradis
Şi mă tem privind la tine... căci ţi-o jur: nu m-aş mira
Dac-ai prinde aripi albe şi la ceriuri ai zbura,
Privind lumea cea profană cum se pierde în abis.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1869)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflexie

Puteam să tac etern, era mai bine?
"Tăcerea e de aur"... însă e?
Mă las minţit de soartă şi de mine
Şi nu ajung ca să pricep de ce

Atâta oscilez între senzaţii,
Că nu mai ştiu exact cine mai sunt,
O poartă către rai, sau aberaţii,
În lumea materială, pe pământ

Mă amăgesc că binele e veşnic
Şi că mă aflu undeva în el,
Dar suflu, precum vântul într-un sfeşnic,
Uitând de sensul vieţii-n fel de fel

Dileme, frământări fără răspunsuri,
Sunt oare eu mai bun decât sunt ei?
Un ego prea răpus de neajunsuri,
Ce-şi pune întrebări fără temei

Şi cum să ştiu de fapt ce e dreptate
Când totul pare foarte relativ?
De ce sunt eu acela care poate
Să fie gândul foarte emotiv?

Mă uit în ochii mei, sunt o oglindă,
Pe care astăzi parcă nu o simt,
Când răsuflarea caldă, emotivă,
Mă face să mă văd fără să mint

E totul doar o fugă spre niciunde,
În care las în urmă tot ce strig,
Precum un praf, când versul îmi pătrunde,
Prin nuanţele de suflet care frig

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se va sfârşi?

Sunt vile înălţindu-se spre soare,
Şi câte altele nu vor mai fi...
Iar alţii mor de foame prin canale...
Acest dezastru, când se va sfârşi?

Ai "pile"? E ok în lumea noastră
Ai bani? O loterie ţi-e destinul
Însă te fură setea de putere
Şi îţi îmbată sufletul ca vinul...

De ce să laşi sărmanul să se mişte?
De ce nu ai şi tu ce are el?
De ce necazul nu se mai opreşte
Sub ale voastre feţe, măşti de fior.

Când dinastia voastră, răzbunarea
O va sfârşi, voi unde o să fiţi?
Lacrimi pe faţa voastră remuşcarea
Va pune şi cu lacrimile noastre,
Veţi fi atunci în suflet biciuţi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un câine

Părinţii mei s-au dus la Dumnezeu,
În Rai, să facă şi acolo pâine;
La casa lor, unde-am crescut şi eu
A mai rămas, de câţiva ani, un câine.

Eu nu ştiu cum percepe-un câine timpul,
Dar ştiu că-i dintr-o specie deşteaptă,
Că, dacă-i cald sau rece anotimpul,
El stă mereu acolo şi aşteaptă.

Când l-am mutat pe tata în neant,
Ca ultimul plecat din casa noastră,
El a urlat prelung înspre palant
Apoi şi-a dus privirea spre fereastră.

De-acolo tata îi vorbea pe-un ton
Duios, cu vorbe blânde de-alintare,
Apoi pornea,-ntr-o mână c-un baston
Şi-n mâna cealaltă cu mâncare.

El stă şi azi, un ghem lângă ceaun,
Căci mai aşteaptă semne că e bine
Şi, Doamne, cum se bucură, nebun,
Când dă cu ochii lui frumoşi de mine!

Căci ne mai ducem, eu şi fraţii mei,
Din când în când, la casa părintească,
Prea rar, ce-i drept, prea rar şi eu şi ei,
O fi de vină firea omenească...

El sare când mă vede şi, vă jur,
Mă ia în braţe cu iubire mută
Şi latră-apoi rotindu-se-mprejur
Şi vine iar şi iarăşi mă sărută.

El nu-i flâmând, căci ni-l hrănesc vecinii,
E singur doar şi ştie ce e dorul
Şi recunoaşte sunetul maşinii
Şi dă a înţelege cu căpşorul

Că vrea să stau acolo, să rămân
Şi vrea să vină tata înapoi,
Să aibă şi el iarăşi un stăpân,
Cât va mai fi-n putere şi apoi,

Când va muri, c-aşa e legea firii,
De-o groapă, undeva, să aibă parte
Şi-un semn de preţuire a iubirii
Ce dăinuie şi dincolo de moarte!

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

8 Martie

De ziua ta femeie, de eşti mamă sau fică,
Ori metamorfozată în soacră mare, mică,
Doresc la fiecare un cer fără de nori,
Lângă acela care v-aduce astăzi flori,

Şi mulţi ani, fericire, căci fără voi n-am şti
Ce-i patima-n iubire, sau ce-i a pătimi,
Ce simte un bărbat, călcându-i neuronii
În fiecare zi, mai des ca pantalonii,

Cum flacăra-i dogoare, şi cât de exaltată
E inima ce-i sare când soacra se arată,
Şi sângele-i cum fierbe, şi tot e numai ape
De-a voastră gură dulce când caută să scape ;

Că, cine-n lume oare, când nu face prezenţă,
Îl cată-n disperare la morgă sau urgenţă (?!)
Ca-n zori, fără de ghete, palton sau fără bască,
S-apară cu buchete de Panciu sau Fetească (!)

Şi cin' l-ar mai păzi, de n-aţi fi voi de strajă,
Să cadă,-n noapte, zi, la altele în mreajă,
Sau cin' l-ar îmbrăca, frumos, la patru ace,
Când el e programat doar ca să se dezbrace (?!)

Căci de-aia lui, săracul, scurtat şi de o coastă,
I-a dat Domnul, cu sacul, noroc de o nevastă
Făcută să apară, în prag, de soare plină,
Chiar şi când plouă-afară, în ziua de chenzină,

Iar seara, la culcare, ca-n clipa cea dintâi,
Să-l scoată, iubitoare, un ceas de sub călcâi,
Şi-n gingaşe cuvinte, în toi când e amorul,
Să dea, i-aduce-aminte, în zori cu-aspiratorul,

Prin piaţă-apoi o tură, că lista-i pe hârtie,
Şi-n drum, pe scurtătură, şi pe la florărie....
Da' nu cumva să uite, să ia nişte Cotnar'
Să-nchine, cu băieţii, la cină un pahar,

Fi'nd ziua când femeia, cât viaţa e de grea,
I-aduce lui aminte, că are-o zi şi ea,
Căci altfel, el confuz, cum e de obicei,
Ar crede, cum se vede, că toate-s ale ei!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamnă

Ce frumoasă sunteţi, doamnă,
Chiar şi-aşa, puţin mai tristă
Când păşiţi uşor spre toamnă,
Vara voastră mai există.

Când păşiţi pe drum pierdută
Undeva într-o visare,
Soarele parcă sărută
Umbra voastră pe cărare.

Şi aşa frumos vă şade
Cănd vreţi să puneţi la loc
O şuviţă ce tot cade
Şi alunecă din coc.

Chiar dacă vă enervaţi
Când vă credeţi furioasă
Poate nu ştiţi, dar aflaţi
Doamna mea, sunteţi frumoasă!

Ştiţi voi doamnă ce minune,
Ce miracol v-a-ntrupat
Dar pe drum, câte un june
Vă priveşte încântat.

Fiindcă-n trupul de fecioară
Simt că se adăposteşte
Încă multă primăvară
Care vă întinereşte.

Iar de cumva se întâmpă
Un fir alb să strălucească
Ici şi colo, pe la tâmplă,
Iarna n-o să poposească.

Până fulgii or să cearnă
Fluturi albi într-o ninsoare,
Bucuraţi-vă azi, doamnă
De căldură şi de soare!

E ceva ce mă îndeamnă
Să vă-ntreb ce v-a-ntristat
Iar de nu-mi răspundeţi, doamnă,
Răspund eu: n-a meritat!

Doamna mea fără de nume
Ştiu că nu vă regăsiţi
Căci veniţi din altă lume,
Dar vă rog eu să zâmbiţi!

poezie de Florentina Mitrică (5 mai 2018)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum

Drag prieten care cânţi
vesel în credinţă,
fii prieten cu Isus
şi la suferinţă!
Dacă-n ceasul de temut,
vrei să fii la dreapta,
când Isus dă iar tribut,
mângâie-L cu fapta.

Dă-i acum din pâinea ta
foamea să-Şi destrame;
căci în cer în veci de veci
nu-I va mai fi foame!

Dă-I acum să bea din vas,
când e ars ce vrejul;
căci în veci de veci în cer
nu mai ai prilejul!

Dă-I acum haina ta
cât îi rupt veşmântul;
căci în cer nu-I va mai fi frig,
nu-L va bate vântul.

Dă-I acum când e bolnav
grija-nduioşată;
căci bolnav nu va mai fi
Domnul niciodată.

Ia-L în casa ta acum,
să-L aline somnul.
Azi e un sărac în drum,
dar în el e Domnul!

Azi Isus e-n mii de fraţi.
Azi îţi vrea El fapta.
Mâine toţi vom fi chemaţi.
Tu vei fi la dreapta!

Şi un glas, peste genuni,
va striga spre stele:
"Îl cunosc şi din ani buni;
şi din zile grele!"

Iată, anii trec, s-au dus.
Zilele-s ca spuma.
Fii prieten cu Isus,
nu uita, ACUMA!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A voastră sunt

a voastră sunt şi ieri şi azi şi mâine
spice-aromind a linişte şi-a pâine,
chiar şi atunci când mă zăriţi aieve
intrând în ritm nestăvilit de seve

a voastră sunt secunde-nmiresmate
de roua trudei dulci pentru cetate
chiar şi atunci când zorile tristeţii
devoră mânzul alb al dimineţii

poezie de Fatma Sadâc din Cântec pentru surâsul păpădiei (1988)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dulce şi frumoasă Afrodita

Eşti frumoasă când râzi din inimă,
dar şi când lacrimi îţi curg pe obraz.
Eşti frumoasă când ai încredere,
că mâine poţi trece peste necaz.
Eşti frumoasă când păstrezi în suflet,
gândul care pe om îl înalţă.
Eşti frumoasă când mergi mai departe,
animată de-o nouă speranţă.
Eşti frumoasă când ştii să mă alinţi,
dar şi când mă iubeşti cum te iubesc.
Eşti frumoasă când ai bunătatea,
de a-i ierta pe cei care-ţi greşesc.
Eşti frumoasă pentru că simţi şi speri,
că vei învinge ispita,
Eşti visul meu dintotdeauna,
dulce şi frumoasă Afrodita.
Eşti zeiţa care dăruieşte
fără încercări, fără aşteptări.
Eşti fata care-am vrut s-o întâlnesc,
pribeag fiind, pe-ale vieţii cărări.

poezie de Dumitru Delcă (mai 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruinurile Târgoviştii

O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!
Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ş-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-aţintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,
Când ochiul vă priveşte în liniştit minut:
De milă îl pătrundeţi, de gânduri îl uimiţi.
Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi
Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier
A omenirei fapte din faţa lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârşit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârşit.
Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniştirea nopţii se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Şi de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoşeşti
Şi simţ o tânguire de lucruri omeneşti;
Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".
..........................
..........................
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Şi a huli viaţa în stare m-au adus.
..........................
..........................
Deci priimiţi, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!

poezie de Vasile Cârlova
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă învelesc de frig...

Mă învelesc de frig într-o speranţă
cum se-nveleşte soba nou zidită
în relieful de faianţă
cu focul pururi logodită.

Nu pune mâna peste mine dacă-i vară
căci n-ai să înţelegi nimic
stimată doamnă-domnişoară
din frig.

Ci vino când nu merge nimeni,
când nu avem picioare, vino
dar mai ales când voi fi orb,
lumino.

poezie celebră de Nichita Stănescu din În dulcele stil clasic (1970)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În oglinzile din ape

Visez noaptea că te strig,
Că îmi eşti din nou aproape
În oglinzile din ape,
Adia un dulce frig

Dar sunt singur. Casa goală
Numai eu trec ca o umbră
Dulce genele-ţi adumbră
Chipul dalb pe câte o coală

Cine ne-a oprit din drum?
Unde ne e caravana?
Mirii nunţilor din Cana
Risipiţi ca un parfum

Te mai simt. Şi te mai văd
Parcă fiecare pas
Te ascunde într-un impas:
Tragedie sau prăpăd?

Parcă e doar un complot
Lângă mine eşti aieve
Rădăcinile cu seve
Nu mi te-au răpit de tot

Şi îmi spun că nu se poate
Simţurile să mă înşele
Când pe propria mea piele
Simt iluziile toate

Spune-mi c-a fost doar o glumă
Cum pierzi într-o gară trenul
Murmurând apoi refrenul
Toamnelor când cade brumă.

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni buni, încetaţi să vă mai întristaţi. Oare nu ştiţi voi că tristeţea vine din evenimente trecute ce se petrec în mintea voastră exact ca şi când s-ar petrece acum? Oare nu ştiţi că puteţi să vă alegeţi gândurile? Oare nu ştiţi că puterea de a decide ce e bine şi ce e rău stă tot în mâinile voastre? Nu-i vedeţi pe cei mai potrivnici decât voi, cu mai puţine decât voi care zâmbesc şi se bucură de ceea ce au? Nu v-aţi dat seama până acum că ceea ce acumulaţi nu vă face mai fericiţi? N-aţi observat că şi un zâmbet pus pe buzele încrâncenate ale unui om vă face să vă simţiţi mai bine? Chiar trebuie să fiţi egoişti înainte de a oferi? Dacă nu daţi acum din leul vostru 10 bani, când veţi avea 10 milioane, credeţi că veţi oferi unul?! Fiţi recunoscători pentru ceea ce vă oferă viaţa, căci este exact ceea ce aveţi nevoie, chiar dacă nu e întotdeauna ceea ce vreţi!

citat din Valentin Bărbulescu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e frig de frigul

Mi-e frig de frigul celui ce-o sa plece
şi nu va mai veni-napoi, în veci,
şi haina din cuier devine rece
şi mânecile la camaşi mi-s reci.

Mi-e frig de frigul omului pe care,
Îndata ce în glorie s-a frânt,
Familia l-a dus la-nmormântare
şi l-a lasat acolo, în pamânt.

Mi-e frig de frigul lui, acum, că ploua
si-n cimitir e apa cu prisos,
În timp ce viata ne e data noua,
El zace în sicriu acolo, jos.

Mi-e frig de frigul nopţilor de iarna,
Când respirând prin viscole, postum,
Nameţii vor începe sa se-aştearna
si el, sarmanul, se preface-n scrum.

Mi-e frig de frigul ţurţurilor care
Vor atârna plângând de crucea sa,
Când lacrimile noastre funerare,
În cinic scăzământ, se vor usca.

Mi-e frig de frigul cerului pe unde
Îşi joaca rolul ultim şi-i e greu,
Ca îl priveste însuşi Dumnezeu,
şi dintr-odata, prin schimbari
profunde,
Mi-e frig de frigul lui.
Mi-e frig de frigul meu.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!