Călătoria dumnealui hatmanului Costandin Paladi la Feredeile borsăcului

Părintele-acel vecinic, acel fără de moarte şi tare,
Cel milostiv şi puternic, fără de asemănare,
Acel ce din nimicnicime, din bezna cea-ntunecată,
Au zidit în şasă zile lume-această minunată,
După ce-au făcut pre soare, ce din chentru luminează,
Luna, planitile toate ce-mpregiuru-i se rotează,
Şi stelile cele multe, acele nenumărate
Ce-mpodobesc cu lumină al tronului tău cetate
Şi toate câte pământul poartă pe a sa rătungime,
Plante şi vietăţi încă, nesfârşită feliurime,
Apoi, s-arate mai bine puterea sa acea mare,
Au plăzmuit şi pre omul dup-a sa asemănare.

Priviind ziditoriul însă la al omului natură,
Că la tot feliul de patimi îi supus preste măsură,
Care ş-acea scurtă viiaţă ce îi este hotărâtă,
Prin mii de dureri cumplite i-o fac foarte amărâtă,
Şi prin vaite, suspinuri, lăcrămări fără-ncetare,
Vadeaua vieţii cea scurtă i-o scurtează şi mai tare,
Milă au cuprins Monarhul fulgerilor fioroasă
A şti-n aşa tristă stare fiinţa cea mai aleasă.
Pentru aceasta, îndată, cu o milă necuprinsă
Sfăra pământului nostru de mâna sa fu atinsă
Şi-ndată, în mii de locuri, mii de părţi desfătătoare
Au început să răverse izvoară vindecătoare!
Din toate aceste multe izvoară blagoslovite
Ce, pentru al omului patimi, de ceri sânt alcătuite,
Într-a Carpaţilor sânuri au făcut tuturor veste
Că în Gheorghieni, la Borsăc, acel mai bun izvor este!
Acolo arată ceriul, zic mila sa acea mare
Că de orice dureri grele omul să-ş afli scăpare.
Acolo de romatizmuri, cât de mari şi învechite,
De trânji, piatră, de podagră şi năvrei cât de slăbite,
De al sângelui stricare, de-al stomahului smintire,
Desăvârşit pătimaşul îş află tămăduire!
Acolo şi tot ologul, cel căzut în desperare,
După o trii ani cură câştigă a lui picioare.
Iar mai vârtos pătimaşul de lumeasca neputinţă,
Ce face pre om în lume o netrebnică fiinţă,
Ce-i răpeşte bărbăţia, tot ce-i mai plăcut sâmţirii
Pre care razimă toată harmoniia însoţârii,
Şi mai mult acesta încă acolo să noroceşte
Căci vrednicia pierdută înzăcit o dobândeşte,
Ca şi fimeile toate ce păimesc nerodire,
Prin puterea cestor ape îş îndreaptă a lor fire.
Aceste folosuri dară într-adevăr minunate,
De cătră apa aceasta necontenit revărsate
După cum doctorii Vienei ce aceste privighiază
Prin o carte tipărită pre toţi îi încredinţează
Şi pre hatmanul Paladi ce în turceasca robie
S-au struncinat sănătate prin o crudă tirănie,
L-au îndemnat ca să meargă la acestui Borsăc ape,
Struncinata sănătate din primejdii să ş-o scape.
La care mărit hatmanul Costandin Bogdan Paladi
Porni cu câţiva tovarăşi ca mai vesăl să să scalde
Au luat în această cale şi pre scumpa sa soţie,
Căci fără de ea viiaţa dulce nicicum nu poate să fie,
Toţi acestui drum tovarăşi lângă cucoana Săftiţa,
Fu aga Gheorghie Costachi, cu cucoana Frăsiniţa,
Zmaranda Balş, doctorul Şarl, cum şi Milu Vasălică,
Ş-al doctorului Efstati încă cea mai mare fiică
Care în tovărăşie, cu hatmanul împreună,
Călători să le paie calea ace ră mai bună.

Dar precum culegând roază sau strângând faguri de miere,
Nu poate omul să scape de al ghimpelui durere,
Aşa şi drumul acesta, făcut pentru sănătate,
Nici unul din însoţâţii n-au scăpat de greutate,
Căci sosind la Dealul Doamnei ca să-ntinde două ceasuri
Unde au uşurat boii a bieţilor cai năcazuri,
Îndată s-au pus cu toţii pe gios să călătorească
Ca pelegrinii ce pleacă la Sinai să să spăsească.
Pe coasta acestui mare şi bogat de veacuri munte,
O stână de oi să află cu turme la număr multe.
Acolo nevinovata ale oilor zbierare
Şi nescai cântare-n bucium, a păstorilor cântare
Fac al veacului de aur plăcuta sămăluire
Unde gustă călătorii o adâncă mulţămire.
Acolo sosând cu toţii, obosâţi de ostenială
Şi pătrunşi de ace plăcută romanticească privală,
Au stătut şi spre verdeaţă început toţi a să pune
Puterile împrăştiete vrând iar să şi le adune.

Întru această de ceriuri aleasă soţietate
Priimit aflându-mă şi eu din a soartei bunătate,
La poposirea aceasta, în acest loc de plăcere
Nemairămânându-mi nici mie mai nici un dram de putere
M-am depărtat supt un arbor cu nişte ramuri tufoase
Cu o verdeaţă plăcută şi umbre mult priincioase
Şi m-am lăsat pe-o coastă ca să gust în liniştire
Nectarul ce ne-au dat firea la trudă de întărire.
Abie apropiind însă acest scump nectar la gură,
Într-al Olimpului munte că aş fi mi se părură,
Unde priivind pre Harite săltând printre flori şi frunze,
Am văzut şi pre Apolo cu a sale noao muze
Care prin cântări ce omul nu poate să cuvânteze,
Făce ca toată suflarea de plăcere să sălteze
Aceste a nălucirii aşa robitoare glasuri
M-au făcut să dorm ca morţii vreo trii năstruşnice ceasuri
Dar zefirii ce acolo când soarele să pogoară
Precum şi când el răsare cu mare iuţeală zboară,
Începând să să-nvârtească cu a lor aripi de ceaţă,
Din moartea ce zugrăvită îndată m-au tras la viaţă.
M-am trezit deci cu putere după odihna gustată
Dar ce folos: pân-în sară iară o am pierdut toată.
Călătorii ce acolo spre odihnă poposâsă
Neştiindu-mi răzleţirea, de mult nainte pornisă
Şi m-au lăsat a petrece într-acel pusnic teatru
Ca pi-un iubitor de pace, pe un cuvios săhastru!
Mă scol deci, cât împregiuru-mi dar vai, afară de turme
Nu mai văd altă nimică, doar a trăsurilor urme!
O! Ce năcaz mă urmasă dintr-a unui somn pricină
De înnoptam pe-acel munte, mă face vreun urs o cină!
Îngrozit preste măsură de o aşa întâmplare
Blastăm somnul, apus drumul şi plec tot în fuga mare
Străbat mii de locuri grele, de cotituri fioroasă
De vizunii adâncate, mistuiri primejdioasă,
Şi-mi păre că mă alungă urşâi cu cârdul de goană.
Dar noroc că-n vro trii ceasuri au agiuns de caravană,
Agiungându-mi deci trăsura care îmi fu însămnată.
Giur că din ea pân' la Borsăc n-oi scoborî niciodată!
[............................................................................................]

poezie de Daniil Scavinschi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaş odată, sau poate şi boier mare,
Au ieşit cu un amic sara la câmp spre primblare
Şi au început a spune cu fală şi cu mândrie
Multe minciuni mari şi mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârşit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viaţă,
Mai ales în ţara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îţi îngheaţă;
Alteori soarele piere, alteori arde şi frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraţilor, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Şi cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârşit, n-am ce mai zice,
Decât îţi spun că nici ştii acolo când este noapte,
Şi anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuinţă nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat şi coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îţi pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum şi eu înadins
Îţi voi arăta acum o minune mai ciudată,
Şi cred că un aşa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podeţul acel înalt,
Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în ţara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Şi podul s-au prăbuşit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Şi în caretă să treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic că fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Şi cât casa nu se poate,
Însă orişicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ţie nicidecum pe mincinoşi,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoşi:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, să mă ierţi, frăţioare, dar, zău, tu nu ştii ce zici,
Căci tu nu ştii că la Roma casele sunt aşa mici,
Că abia pot să încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Şi eu mă unesc cu tine,
Să trecem prin vad mai bine..."

Judecaţi câtă ruşine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
Să vorbim puţin şi bine?

fabulă de I.A. Krîlov, traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin tunelul de tăcere

(cărarea-i pierdută)

1.

împărţim din durere
aşa cum împărţeam înainte ţigările

în sufletul nostru
florile iubirii
fac încă seminţe

cuvintele-şi lasă neputinţele-n faţa durerii
unde vezi un scaun liber
acolo eşti tu
unde sunt două
acolo suntem noi
şi dacă-s mai multe libere
tot noi suntem
pentru că împreună
le ducem pe toate

un ţiuit ca de greier
se joacă pe creier
taci şi ascultă
ai auzit?
vreau să mă asigur
că nu-i doar o părere
o iluzie

2.

sensul vieţii
se zice că-l afli
pe întuneric

depănăm firul
prin labirint
într-o direcţie necunoscută

dorul se face nod tare
de nedestrămat

în 17 minute
vin să te iau la dig
acolo-i locul crescut
din versul acela cu cerul
şi cuibul de lebădă

3.

însemnări pe scări
ochi verzi, gânduri albastre
fericirea cu dezastre

I still consider myself a true novice

- mai caută o dată
- bine, aşteaptă un pic

chestia aceasta-i prea de tot
My work has just begun.

4.

din când în când
mă bate aşa
câte un gând
să fac câte-o rătăcire
prin locurile pe unde
cărarea-i pierdută
pentru că pe acolo
nu prea ajunge picior de om
doar năluciri de zbor şi arătare
făcând din zbor să crească umbruţa de răcoare

treaptă după treaptă
scară după scară
spre seară

în ziua aceea de vară...
ne-am plimbat toată ziua prin soare
la mare-am ajuns doar înspre seară
ne-am oprit pe plajă la Pescărie
aceeaşi mare albastră-verzuie
ca la Eforie

5.

portret între niciodată şi întotdeauna
face împreună cu noi socotelile-n care
esenţialul doar există
nu se exprimă
pentru că aşa este el
inexprimabil

în pasul piticului
pe urmele uriaşului
un maestru al nimicului

6.

Prin tunelul de tăcere, cere, cere
Un ecou, ou, ou, ouuu
Ca un val, val, vaaal
Nou, nou, nouuu
Vine, vine, vine
Ca un munte de durere
Nu ca un munte
Chiar un munte
Munte, munte, munteee
În care cântă paseri din nunta viselor

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muma Soarelui îi mai spuse că l-a întrebat despre bărbatul ei şi fiu-său îi răspunse că nu ştie de seama lui nimic, fiindcă, de va şedea în vro pădure deasă şi mare, vederea lui nu poate străbate prin toate colţurile şi afundăturile, ci că altă nădejde nu e, decât să meargă la Vânt. Îi dete şi acolo o găină să mănânce şi îi zise să păstreze oscioarele cu îngrijire. După ce lepădă a doua pereche de opinci, car se spărsese şi acelea, luă legătura cu oscioarele, copilul în braţe şi toiagul în mână şi porni spre Vânt. În calea aceasta întâlni nişte greutăţi şi mai mari, căci dete, una după alta, peste munţi de cremene din care ţâşnea flacări de foc, peste păduri nemaiumblate şi peste câmpii de gheaţă cu nămeţi de zăpadă. P-aci, p-aci, era să se prăpădească, biată femeie; însă, cu stăruinţa ei şi cu ajutorul lui Dumnezeu, birui şi aceste greutăţi mari, şi ajunse la o văgăună care era într-un colţ de munte, mare de putea să intre şapte cetăţi într-însa. Acolo şedea Vântul.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Majoritatea oamenilor îl consideră cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor. De ce aceasta? Pentru că Beethoven a luat toate regulile clasice ale lui Haydn şi Mozart şi le-a dezvoltat până când muzica sa a devenit mai cuprinzătoare din toate punctele de vedere. Acolo unde Haydn a făcut o glumă care putea fi spusă într-un salon, Beethoven face glume bărbăteşti, de hohotul cărora se cutremură lumea, şi care trebuie ţipate în toiul furtunii urlătoare. Acolo unde Haydn făcea mici surprize amuzante, Beethoven îţi face surprize cutremurătoare, care te lasă cu gura căscată, fără surâs. Acolo unde Mozart era vesel, Beethoven e nebun de bucurie. E ca şi cum ai privi muzica clasică printr-o lupă – e dintr-o dată mult mai mare. Însă lucrul principal pe care Beethoven l-a adăugat muzicii clasice a fost o mult mai mare cantitate de emoţie personală. Emoţiile sale sunt mai puternice, şi mai vizibile.

Leonard Bernstein în Cum să înţelegem muzica
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Foaie verde foi de nuc

Foaie verde foi de nuc
Timpule, unde mă duc?
Că multe m-au părăsit,
De când am îmbătrânit
Şi m-am lăsat de iubit,
Obrajii mi sau lăsat,
Mă privesc doar cu oftat.

Că dragostea-i floare sfântă,
Când o ai nu-i preţuită,
Iar când ea te părăseşte
Vezi cum viaţa se ofileşte
Şi urâtul te-nveleşte,
Dragostea nepreţuită
Este o viaţă pierdută.

Dă Doamne, la om mult bine,
Suferinţe mai puţine,
Dă-i minte şi sănătate,
Dragoste şi bunătate,
Averea cei bună în toate,
Că viaţa este prea scurtă
Fă, să nu-i fie urâtă.

Foaie verde foi de nuc,
Toate vin şi-aşa se duc,
Dar omul ce are minte
Preţuieşte dinainte
Şi nu lasă la întâmplare
Dragostea cei lucru mare,
Căci viaţa fără ea
Îi urâtă ca moartea.

poezie de Valeria Mahok (11 februarie 2016)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo e altă lume

Acolo unde este ea
Vântul se parfumează
Acolo unde este ea
Soarele de nori se depilează
Acolo unde este ea
Păsările au aripi de petale
Acolo unde este ea
Fluturii sunt evantaie
Acolo unde este ea
Lună se rujează
Acolo unde este ea
Noaptea poartă dresuri de mătase neagră
Acolo unde este ea
Apa se îmbată în sărutare
Acolo unde este ea
Pământul pe urme îi răsare câte o floare
Acolo unde este ea
Cerul are căprui culoare
Acolo unde este ea
E plecată şi inima mea...

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruinurile Târgoviştii

O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!
Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ş-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-aţintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,
Când ochiul vă priveşte în liniştit minut:
De milă îl pătrundeţi, de gânduri îl uimiţi.
Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi
Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier
A omenirei fapte din faţa lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârşit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârşit.
Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniştirea nopţii se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Şi de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoşeşti
Şi simţ o tânguire de lucruri omeneşti;
Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".
..........................
..........................
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Şi a huli viaţa în stare m-au adus.
..........................
..........................
Deci priimiţi, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!

poezie de Vasile Cârlova
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt din sudul Spaniei. Am trăit acolo toată viaţa urmărind un vis care m-a adus în final la Hollywood. Însă pentru a face asta, a trebuit să mă despart de oraşul meu, de stilul meu de viaţă, de prieteni şi de familia mea. Înainte de a veni la Hollywood, m-am mutat întâi la Madrid, unde mi-am făcut noi prieteni cu care mă simţeam foarte bine. Apoi a trebuit să trec peste o nouă provocare şi m-am despărţit şi de Madrid, pentru a pleca spre un alt loc. Cred că aceste despărţiri au fost cele care m-au marcat cel mai mult.

citat din Antonio Banderas
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

La 5 ani, într-o zi de mai, am părăsit casa noastră pentru totdeauna. Din cauza datoriilor, bunica mea a pierdut-o. I-a fost luată şi dărâmată. Azi locul unde a fost casa e o bucată din ograda unei biserici. Ne-am dus la ţară, unde tatăl meu, în tovărăşie cu un frate al mamei şi cu altă rudă, au luat în arendă o moşioară. Ţin minte această primă călătorie a mea (căci călătoria ce am făcut-o când eram de jumătate de an, într-o iarnă, de la TârguFrumos, unde m-am născut, la Roman, nu o pot pune la socoteală). Stăteam pe scăunaşul trăsurii, iar mama mea cu bunica mea în fund. Tatăl meu nu ştiu: era pe capră, ori nu era cu noi. Era frumos, era soare. Întâiaşi dată am trecut prin păduri. Călătoream în altă planetă. Am ajuns la Poiana lui Iuraşcu, moşia noastră, pe la 5-6 seara. Acolo ploua. Într-o grădină mare, după ploaie, cântau zeci de cuci. Era casa proprietăresei, o cucoană bătrână, care fusese de multe ori cu trăsura la Paris. Am stat în casa aceea mai multă vreme. O puternică impresie mi-au făcut nişte pui de cucuveică care avea cuibul sub streaşina casei boiereşti. Cucoana aceasta avea o fiică, Eleonora, o femeie foarte frumoasă, care, la rândul ei, avea două fete de vreo 16-18 ani.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gardul care o înconjura avea o portiţă. Bătu şi se rugă să o priimească. Muma Vântului avu milă de dânsa şi o priimi să se odihnească. Ca şi la Soare, fu ascunsă, ca să nu o simţă Vântul. A doua zi îi spuse că bărbatul său locuia într-o pădure mare şi deasă, pe unde nu ajunsese toporul încă; că acolo şi-a făcut un fel de casă, grămădind buşteni unul peste altul şi împletindu-i cu nuiele, unde trăia singur-singurel, de teama oamenilor răi. După ce îi dete şi aci o găină de mâncă şi îi zise să păstreze oscioarele, muma Vântului o povăţui să se ia după drumul robilor, care se vede noaptea pe cer, şi să meargă, să meargă până va ajunge. Aşa şi făcu. După ce mulţumi cu lacrămi de bucurie pentru buna găzduire şi pentru vestea cea bună, porni la drum. Biata femeie nopţile le făcea zi. Nu i se mai alegea nici de mâncare, nici de odihnă, atâta dor şi foc avea să-şi găsească bărbatul pe care ursita i-l dedese. Merse, merse până ce i se sparse şi opincile aceste. Le lepădă şi începu a merge cu picioarele goale. Nu căuta gloduri, nu băga seamă la ghimpii ce-i intra în picioare, nici la loviturile ce suferea când se împiedica de vreo piatră.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

Fiinţă naltă, lungă vedere,
Izvor puternic de mângâiere,
Pavăză sfântă astui pământ!
Dă ascultare, nu-ţi fie silă,
Unui glas jalnic, ce cere milă,
Ce a se plânge are cuvânt.

Nu se cuvine a se răpune
În vânt ca fumul o rugăciune
Cu plâns făcută lângă altar,
Unde nădejde are oricine
Să dobândească cerând vrun bine
Sau lui să-ncete vrun ce amar,

Unde tot omul, când îţi vorbeşte
Vorbe în taină, smerit priveşte
A ta fiinţă de faţă stând;
Unde tu însuţi simţi datorie,
S-arăţi oricărui spre bucurie,
Că vrei fierbinte s-ajuţi oricând!

A ta putere nemărginită
În veci urmează a fi pornită
Spre uşurinţă şi spre folos;
Nici să nu lase p-a ta zidire
Tristă să zacă în asuprire,
Să nu te simţă de reazăm jos!

Nu cer prisoase sau nălucire;
Voiesc dreptate, cer mântuire
Patriii mele, jalnic pământ
Vai! ale cării necazuri multe
Ce suflet poate să le asculte
Şi să nu plângă dând crezământ!

La ea te-ntoarce, de vezi cum geme,
Cum a se plânge însuţi se teme,
Privind că este tuturor joc,
Unde dreptatea cătare n-are
Nici asupritul face strigare,
Căci el în vină cade pe loc.

Destule veacuri, de când o soartă
Nemilostivă, mereu ne poartă
Spre osândire, cum e mai rău!
Destule veacuri, de când suspină,
Mâhnirii jertfă, fără lumină,
Încât nu vede nici cerul tău!

Vântul îi suflă tot neplăcere,
Norii îi plouă nemângâiere,
De flori nu gustă plăcut miros,
A primăverii dulce ivire
Pentru ea n-are înveselire,
Ei nu răvarsă nimic frumos.

Din ale tale bunătăţi, fapte
Spre fericire tuturor date,
Ea numai parte n-are de loc,
Ea numai râvna unui părinte
Puternic foarte de loc nu simte,
Ca să-i aducă dulce noroc.

Nu cumva, Soare, că merit n-are
Să ne numească naţie mare,
Să guste dreptul cuviincios,
Când în tot chipul spre fală poate,
Nepreţuite daruri s-arate
Cu care lumii să dea folos?

Cu dreptul este, naltă fiinţă
A fi în astă grea neputinţă,
Acum s-ajungă aşa de prost
Fiica acelor ce, cât se poate
Cu strălucire urmând în toate,
Stăpânitorii lumii au fost?

Cu ce dreptate pradă să fie,
Să tot încerce sfântă urgie,
Când împotrivă-ţi ea n-a urmat?
Cu ce dreptate streinii calcă
Dreptul asupră-i, când rău să facă
Ea lor vrodată n-a cugetat?

De e greşit ţie, Părinte,
Milostivire în sfârşit simte,
Te rog, înceată-i biciul de foc;
Iar dacă soarta de răutate
O asupreşte, pe nedreptate,
Fără de vină a fi de loc.

Cum poţi să suferi cu mulţumire,
Nevinovate în asuprire
Să aridice glas în zadar,
Când împotriva voinţii tale
Nimic nu poate ca să te-nşale,
Nici să urmeze un pas măcar?

A ta vedere zăreşte toate,
Mâna ta iarăşi îndată poate
Să zăticnească răul din drum
Şi cu adâncă înţelepciune
Să-mprăştieze lumii tot bune,
Spre mângâiere a fi oricum.

Deci cu dreptate, naltă Putere,
Dă ascultare unui ce cere
Patriei sale bine, folos.
Cunoaşte-i dreptul uitat de tine
Şi de aceea călcat d-oricine,
Ce i se cade, dă-i cu prisos.

Apleacă mâna de o ardică
Şi-ndată fă-o mare din mică,
Să lase nume nemuritor.
Şi-n norii cinstii mult să se-nalţe,
Pe calea vieţii în veci să calce,
De strălucire având izvor.

Trimite-i încă plăcută rază
Negură tristă să nu mai vază,
Arată-i cerul tot cu senin!
Şi patriotul să aibă fală
A-şi pune viţa naţională
La întrebarea unui strein.

Câte acuma sufere rele,
Ca vântul praful, în laturi dă-le,
Să nu mai vază nici urma lor
Şi neştiută să nu mai zacă,
Ci împotrivă zgomot să facă
În toată lumea răsunător.

Dar ea cu lacrimi l-a ta fiinţă
În veci închine recunoştinţă,
Să glăsuiască numele tău,
Urmând întocmai voinţii tale,
Cerând şi râvna inimii sale
A-i fi spre pază la orice rău.

Dar ce să fie acea lumină,
Ce sus se vede de focuri plină,
Şi dimpreună un zgomot lin?
Nu crez să fie semn de furtună,
Când de loc vântul nori nu adună,
Când peste toate privesc senin.

Nu cumva, Soare, veste să fie
Patriei mele spre bucurie,
Că rugăciunea ce a făcut,
De către sfântul se-mbrăţişază,
Şi că prin focuri încredinţează
A ei lucrare nu dupe mult?

Adevăr este acea lumină,
Vesteşte soartă de raze plină,
Ce se găteşte ăstui pământ;
Ce din poruncă supusă vine,
Patriei mele în veci să-nchine
A ei credinţă cu jurământ.

poezie de Vasile Cârlova
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intră în pădure. Nu se uita nici la iarba cea verde şi frumoasă ce-i mângâia picioarele, nu voia să asculte nici la păsărelele ce ciripeau de te asurzea, nu căuta nici la floricelele ce se ascundeau prin desişurile crângurilor, ci mergea dibuind prin pădure. Ea băgase de seamă că aceasta trebuie să fie pădurea în care locuia bărbatul său, după semnele ce-i spusese muma Vântului. Trei zile şi trei nopţi orbăcăi prin pădure şi nu putu afla nimic. Atât de mult era ruptă de osteneală, încât căzu şi rămase acolo o zi ş-o noapte fără să se mişte, fără să bea şi să mănânce ceva. În cele mai de pe urmă, îşi puse toate puterile, se sculă, şi aşa, şovăind, cercă să umble sprijinindu-se în toiagul său, dară îi fu cu neputinţă, căci şi acesta se tocise, încât nu mai era de nici o trebuinţă. Însă de mila copilului, care nu mai găsea lapte la pieptul ei, de dorul bărbatului, pe care îl căuta cu credinţă la Dumnezeu, porni aşa cum putu. Nu mai făcu zece paşi şi zări către un desiş un fel de casă precum îi spusese muma Vântului. Porni într-acolo şi abia, abia ajunse. Acea casă n-avea nici ferestre, nici uşă. Pasămite uşa era pe dasupra. Îi dete ocol. Scară nu era. Ce să facă? Voia să intre.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un lucru foarte interesant în programarea socială, poate ai observat, în momentul în care un om este nonconformist, în momentul în care un om încearcă să-şi exprime personalitatea într-un anumit fel, vine cu un păr colorat sau vine cu o haină mai ciudată sau are un comportament mai ciudat, această programare socială i-a făcut pe oameni în aşa fel încât a format o armată întreagă care să sară să îl atace pe omul care vrea să iasă din turmă, pe omul care vrea să se diferenţieze, să fie nonconformist prin orice, prin aspect, prin comportament, prin valori, prin dorinţe, prin visuri. Aşadar, în momentul în care vei dori să fii altfel, să faci ceva, să-ţi descoperi talentul, vei vedea că de la părinţi la anturaj vor sări toţi pe tine, agresiv, chiar te vor jigni, te vor umili sau cel puţin vor încerca să facă lucrul acesta. Este important să fii puternic în interior şi să nu te laşi jignit şi umilit de remarcile lor pentru că atunci când vei reuşi, vei deveni un exemplu pentru toţi cei din jur pentru că aşa este în viaţă. Parcă Ghandi spunea că la început toţi ignoră ideea, apoi toţi râd de ea apoi la sfârşit tu câştigi. În ideea că într-adevăr aşteaptă-te la toată opoziţia din lume când vei porni pe acest drum al tău care este drumul tău propriu, vocaţia ta chemarea ta.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Socrate (către Charmides): Zamolxe, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neţinându-se seama de corp. Tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli. Pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său, vinde la suflet şi de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales şi în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, sufletul se vindecă prin descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înţelepciunea.

replică celebră din povestirea Charmides de Platon
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo, lângă acel geam

- Unde eşti, inima mea? Răspunde!
- Acolo, lângă acel geam.
În piept doar pustiul mi se-ascunde
Şi chin, dar inimă nu am.

- Unde eşti, vis al meu, de lumină?
- Acolo, lângă acel geam.
Odaia mea de-obidă-i plină,
Şi foc în ea nu am.

- Unde sunteţi, privirile mele?
- Acolo, lângă acel geam.
Din ochii mei pustii curg lacrimi grele,
Fierbinte şi sărat noian.

- Unde sunteţi, voi, stihuri? E dorul
Care vă fearecă în chin?
Cântece, stih, spre ce vă luaţi voi zborul?
- Zburăm spre acel geam vecin.

- Unde sunteţi, voi, gânduri hoinare?
- La acel geam de-acolo-am stat...
- Şi cine-acolo sălaş are?
- Cei doi: soţie şi bărbat.

- Ei doi, dar eu, pe-aici, ce caut oare?
Odată, eu pe ea o cunoşteam...
Trezit de-ntâiul licărit de soare,
Priveam, acolo, spre acel geam.

poezie celebră de Rasul Gamzatov
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Apă Gri

S-au întâlnit doi oameni, s-au întâlnit doi oameni
Care poate nu se vor mai întâlni niciodată –
Două firişoare de nisip, două fire de iarbă,
Două iţe trecute prin aceeaşi spată –
Lângă Marea Apă Gri.

Două mâini s-au strâns, două inimi s-au atins;
Iar noi, adunaţi aici în această seară
Nu vom uita, poate nu vom uita,
Unde ne-am întâlnit toţi trei ultima oară –
Dincolo de Marea Apă Gri.

Două pahare pline, două pipe cu tutun –
"Înălţăm pentru norocul nostru, frate, cupa!"
Şi, după ce ciocnim, noi bem
Urându-ne voiaj bun şi vânt din pupa
Pentru a traversa Marea Apă Gri.

Trei oameni au plecat, unul a rămas pe mare,
Păcatele lui şi-ale noastre-s acum cu el,
Dumnezeu să-i odihnească sufletul!
Cinci oceane şi-l revendică-n salinul lor castel.
O, Doamne! A Ta-i Marea Apă Gri!

Dar eu sunt încă viu, şi tu eşti încă viu,
Şi destinul ne-a aruncat aici pe amândoi
Tovarăşi adevăraţi, dar odinioară... am fost trei,
Iar unul nu mai este azi cu noi
Lângă Marea Apă Gri.

Un spaţiu pentru respirat, un pat pentru odihnă,
Lumini blânde, potir plin de dus la buze;
Apoi, iarăşi şi iarăşi,
Fără griji şi fără călăuze
Pornim pe Marea Apă Gri.

S-au întâlnit doar doi acolo unde se-ntâlneau trei
Cu înjurături şi râsete răsunătoare;
Şi trece, trece Ziua noastră,
Urmată apoi de Noaptea mare –
Dar, oh, oh, Marea Apă Gri.

poezie de Edwin James Brady, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Făt-Frumos descălică şi intră în palat. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El începu să mulţumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută şi numai în vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dânsul; pe urmă îi făcură cunoscuţi tuturor lighioanelor, de puteau îmbla în tihnă prin pădure. Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse, şezând tot singurele; iară el nu aşteptă să-i mai zică o dată, ci priimi cu toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta. Încet, încet, se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi până să ajungă la dânsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La însoţirea lor, stăpânele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va vi bine de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii.

Petre Ispirescu în Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Excursia-lecţie de geografie

În excursia din vară,
Organizată la munte,
Am descoperit o carte rară,
NATURA cu taine multe.
Am văzut soarele în zare
Arătându-şi faţa,
Până unde ni se pare
Că sfârşeşte viaţa.
Acolo unde pământul
Se-mbrăţişează cu cerul,
Unde nu ajunge gândul
Ca să dezlege misterul.
Am văzut gâze mărunte
Printre firele de iarbă,
Am văzut vârfuri de munte
Şi ape coborând în grabă.
Într-o pajişte cu flori
M-am culcat cu faţa-n sus.
Priveam cerul fără nori
Şi soarele către apus.
Prin păduri am colindat,
Păsări multe am văzut,
Cântul lor am ascultat,
Doamne, ce mult mi-a plăcut!
În poiana cu flori multe,
Căprioare gingaşe zburdau,
Găini şi cocoşi de munte
Pe deasupra mea zburau.
În lumea de arbori şi păsări
Adieri de vânt m-au răcorit.
Pe piscuri nu poţi să te caţări
Oricât de mult ţi-ai fi dorit.
În limpezi ape-am oglindit
Chipul meu plin de sudoare.
Vedeam şi-un soare obosit
Care mergea la culcare.
Natura-ntreagă este mamă
La toate câte-n ea trăiesc.
Găsesc adăpost şi hrană
Pe plaiul nostru românesc.
La noi, cu dărnicie ploaia cade
Şi pentru gâze şi pentru urs.
Pentru peştii din cascade,
Pentru prighetoare şi râs.
Iarna se-aşterne zăpadă
Pentru grâul ce dă pâine.
Nimenea nu stă la sfadă
Cu grija zilei de mâine.
O carte frumoasă este
Natura ce ne-nconjoară.
De la şes până pe creste,
Ţara noastră-i o comoară.
Din cartea naturii am aflat
Despre lumea vie a plantelor.
Să cunosc am învăţat,
Viaţa animalelor.
Natura-i o lume fascinantă.
O lume vie, mişcătoare.
Omul, fiinţă dominantă
O ocroteşte sub soare.
Natura e şi mama noastră.
Ne hrăneşte şi ne-adapă.
Cu gândirea lui măiastră
Omul de rele o scapă.
Pâinea albă din câmpii,
Merele-n livezi, pe dealuri,
Muntele cu bogăţii,
Ape clipocind în maluri,
Faună, floră... Pe toate
Natura le găzduieşte.
Fără ele nu se poate.
Nici pământul nu trăieşte.

poezie de Dumitru Delcă (10 noiembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu trăieşte cu adevărat dacă nu cade sub o formă sau alta de seducţie. De fapt, oamenii rămân cel mai adesea acolo unde specia îi aşază: în anonimatul vieţii (în "bancul de heringi", despre care vorbea un filozof danez), acolo unde se trăieşte după regula tuturor. Acolo ne instalăm cu toţii din clipa în care venim pe lume şi tot acolo rămânem, cei mai mulţi dintre noi, până la sfârşit. Cel mai adesea nimeni nu vine să ne se-ducă, să ne ia de mână, să ne scoată de pe drumul mare al vieţii şi "să ne ducă de o parte", de acea parte în care ni se dă şansa să ne regăsim cu viaţa noastră trăită ca destin, ceea ce înseamnă: trăită pe cont prorpiu. Prima concluzie a acestui studiu este: vai de cei care nu au apucat niciodată să fie seduşi! Iar dacă este aşa, apare imediat întrebarea: Unde ne sunt seducătorii?

Gabriel Liiceanu în Despre seducţie (2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-adevăr, scopul tuturor acţiunilor noastre este să fim liberaţi de suferinţă şi frică şi, după ce am atins acest ţel, furtuna sufletului e potolită, iar fiinţa respectivă n-are nevoie să umble după ceea ce-i lipseşte, nici să caute altceva prin care să fie împlinită fericirea sufletului şi a corpului. Căci atunci avem nevoie de plăcere, când din absenţa ei simţim durere. Dar când nu simţim durere, nu mai simţim nevoia plăcerii. De aceea noi numim plăcerea începutul şi ţelul unei vieţi fericite. Şi, deoarece plăcerea este primul dintre bunurile înnăscute, de aceea nu trebuie să alegem orice fel de plăcere ar fi, ci adesea renunţăm la multe plăceri, când din ele decurge o neplăcere mai mare pentru noi. De aceea, deşi toate plăcerile ne sunt în mod firesc un bun apropiat, totuşi nu orice plăcere este de ales, întocmai după cum, cu toate că orice suferinţă e un rău, totuşi, prin natură, nu orice suferinţă trebuie totdeauna evitată. Toate aceste lucruri se cuvin să fie judecate, măsurând unele faţă de altele şi, ţinând seama de avantaje şi dezavantaje.

citat din Epicur
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!