Calculatorul şi televizorul

S-a iscat dispută mare
Azi, în dormitor;
Vina-ntreagă cred c-o are
Un calculator.
Încrezut şi pus pe sfadă,
Turuie de zor,
Sare, cu vorbe grămadă,
Pe-un televizor:
Eşti de modă învechită
- Ţipă-nverşunat -
Ai o viaţă prăpădită,
Şi eşti plafonat.
Ai programe limitate
Şi cu paraziţi,
Nici măcar nu-s up-datate
Şi nu merg pe biţi.
A spus multe vorbe grele,
-Nu s-a încurcat -
Câte-n lună şi în stele,
Pân' s-a descărcat.
Mai tâziu, televizorul,
Când s-a-ntunecat,
Discuta cu convertorul:
-S-a cam virusat!

Morala:
Şi în lumea cea modernă
Suferă de-acreală
Obiecte de cavernă,
Fără de morală.
Şi, cu vorbe-articulate,
Chiar cu raţiune,
Au discuţii animate,
Doar... sub tensiune.

fabulă de Daniel Vişan-Dimitriu din Parfum ... vesel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calculatorul şi televizorul

S-a iscat dispută mare
Azi, în dormitor;
Vina-ntreagă cred c-o are
Un calculator.
Încrezut şi pus pe sfadă,
Turuie de zor,
Sare, cu vorbe grămadă,
Pe-un televizor:
- Eşti de modă învechită,
Ţipă-nverşunat,
Ai o viaţă prăpădită,
Şi eşti plafonat.
Ai programe limitate
Şi cu paraziţi,
Nici măcar nu-s up-datate
Şi nu merg pe biţi.
A spus multe vorbe grele,
-Nu s-a încurcat -
Câte-n lună şi în stele,
Pân' s-a descărcat.
Mai tâziu, televizorul,
Când s-a-ntunecat,
Discuta cu convertorul:
-S-a cam virusat!

Morala:
Şi în lumea cea modernă
Suferă de-acreală
Obiecte de cavernă,
Fără de morală.
Şi, cu vorbe-articulate,
Chiar cu raţiune,
Au discuţii animate,
Doar... sub tensiune.

fabulă de Daniel Vişan-Dimitriu (2 iulie 2014)
Adăugat de Daniel Vişan-Dimitriu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce vorbe?

Veneau cele două vorbe ascuţite de gură
planau şi se rupeau de-a limbii geamandură
ce vorbe dulci se-mpreunau sudate
ce mai dansau de guler spânzurate
Ce vorbe? Trăncănea prin sobă
a frigului înflăcărată robă!
Ce vorbe? Nesărate nuci scăldate
în sare se spărgeau în miez mirate
Ce vorbe? Sfârâia pe plită
o oală nespălată şi golită!
Ce vorbe? Întrebam la poartă
vecina ce de mult s-a dus... şi-i moartă!
Ce vorbe? Întreba în zare
poetul pe un înger... la plecare!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Final nefericit

Intrând în lumea cea modernă,
A vrut să guste din nectar,
Dar, încurcat c-o subalternă,
El s-a trezit într-un... coşmar!

epigramă de Nistor I. Bud din arhiva personală a lui Gheorghe Culicovschi (2005)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Profesorul Cumpănaşu: Domnule, domnule, te rog foarte mult, nu mai continua!... Am aflat că eşti erou şi că ţi-ai vărsat sângele şi ţi-ai primejduit viaţa pentru unirea neamului. Pe figura d-tale frumoasă porţi semnul vitejiei, precum pe piept ai răsplata ei simbolică... Ai dreptul, prin urmare, mai mult decât oricare să-ţi spui cuvântul asupra drepturilor şi întocmirilor ţării. Totuşi, nu-mi lua în nume de rău, eu nu pot asculta nici măcar în discuţii de masă, nişte vorbe aşa de grele despre neamul meu. Mi-am trăit toată tinereţea visând unirea; am luptat, când a venit ceasul, pentru înfăptuirea ei, la locul modest unde mi s-a poruncit. Inima mea n-ar suporta acum, la bătrâneţe, nici gândul că s-ar putea strica vreodată ceea ce s-a făcut cu jertfe atât de grele.

replică celebră din romanul Gorila de Liviu Rebreanu (1938)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina umbrei de gând

Pe un drum sinuos ce se pierde-n pustiu,
Îţi mai treci, uneori, paşi de umbră de gând
Ce s-ar vrea însoţiţi prin tărâmul neviu
De-o făclie ce n-o să-ţi mai ardă nicicând.

Când ardea, ţi-a trezit, din cărări ce-ai parcurs,
Amintiri ce mocneau sub un jar de trecut,
Jinduit şi dorit chiar şi-n timpul ce-a curs,
Iar acum, că s-a stins, eşti pe drumul pierdut.

N-o mai ai: s-a aprins mai departe de ploi,
Sub un cer mai senin, luminând depărtări
Ce nu-s încă pustii, iar pe-un drum înapoi
Sunt doar picurii ei, arşi în dans şi cântări.

De ştiai s-o păstrezi, ar fi ars şi acum
Cu aceeaşi lumină din umbra de gând
Ce mai plânge-amintiri în parcursul pe-un drum
Sinuos şi pustiu, c-o făclie... nicicând.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Daniel Vişan-Dimitriu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânătorul, broasca şi fazanul

un vânător rămas fără permis,
nemaiputând să-mpuşte lei, gheparzi
ori elefanţi ca-n vechi safari,
nici măcar de prin păpuriş şi stuf
din bălţi, bâtlani, răţoi sau alte orătănii,
s-a mulţumit c-a prins o broască,
nu s-o omoare ci s-o chinuiască,
satisfăcându-şi doza de sadism,
legând-o de picior c-o aţă,
făcând-o să orăcăiască după voia lui.

până-ntr-o zi când a văzut
un biet fazan cu aripa rănită.
a ticluit un plan. n-a pus capcane
nici laţ să-l prindă ci,
cu gugu-lugu, l-a ademenit
cu vorbe, boabe dulci de gând
până fazanul singur a venit
să-i ciugule din palmă.
nimic de zis chiar l-a-ndrăgit,
domesticit, l-a scos şi-n lume,
aşa, ca animal de companie...
ba într-o zi, când cuibărit
la sânul său stătea fazanul,
l-a mângâiat şi a şoptit:
tălpile pupa-ţi-aşi ţie doamne
că-i bine să ai lângă tine
un fazan şi nu o prăpădită broască...

tandreţea n-a ţinut prea mult,
de el s-a plictisit,
că-i un molâu şi dobitoc, si etc...
şi-a început să-l chinuiască.
fazanul că-i fazan a tot răbdat
zicând că-i glumă, că-i o toană,
până în crug de iarnă când trezit din vis
şi vindecat de rană şi minciună,
el a zburat lăsând în urmă
un vers de cânt îndurerat:
eu te-am iubit atât de mult...
rămâi drag vânător şi fă ce vrei,
oi fi fazan dar nu sunt broască...

morala? nu-i nici o morală
iar dac-o fi e doar pentru fazani -
de vânători să se ferească...

fabulă de Ioan Postolache-Doljeşti
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neanderthal (2)

Ea a plecat, iar el... ce chin!
Că n-a avut, de-atunci, senin,
Ci doar furtună, iar alin,
Acolo- n peştera-cămin,
Nu are, ci doar gândul-spin
Că nu e în "ceva"... deplin.

Şi s-a gândit, s-a răsucit,
Pân'-o idee i-a venit:
A mers la vraci, s-a spovedit,
I-a spus cât e de chinuit,
Şi, cum să spun, a reuşit
Ceva de neînchipuit.

Ce a făcut, ce n-a făcut,
Nu pot să spun, că n-am văzut,
Dar, ce-a fost mic a tot crescut
Cât? - ce să zic? – de necrezut,
Că, dintr-un jet a prefăcut
O stâncă mare, într-un lut.

Iar peştera, de-atunci, a fost
Nu doar cămin şi adăpost,
Ci la pelerinaj, un rost:
Ieşirea multora din... post,
Căci - de! - mărimea are-un cost,
Iar el... plăteşte, că nu-i prost.

Curând, chiar soaţa a aflat
Şi n-a putut, n-a rezistat,
S-a prezentat, a comparat,
Apoi, spre noul ei bărbat
A zis "Kum vo" şi... a plecat.
(Traduc: "- Eşti no.2, păcat!")

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbe bune, vorbe rele

Există în lume,
vorbe bune,
vorbe rele.
Recunosc:
vorbe bune,
dar şi rele,
aparţin şi gurii mele.
Vorbele bune,
au menirea să ne-adune.
Vorbele rele,
au menirea să ne-înşele.

Că sunt rele,
că sunt bune,
eu aicea le voi spune:

Când omul a apărut
Ca fiinţă pe pământ,
Nu ştia ca să vorbească
Limba noastră, omenească.
Nu articula niciun cuvânt.
Doar sunete scotea în vânt.
Pe când acum, doamne fereşte!
Multe mai sporovăieşte.
Câte-n lună şi în stele,
Vorbe bune, vorbe rele.
Unii spun vorbe-înţelepte,
Oamenii să se îndrepte.
Alţii rostesc vorbe rele
Ca să facă rău cu ele.
Unele te perie,
altele te sperie.
Unele te laudă,
altele te fraudă.
Rar întâlneşti câte una
Să ocolească minciuna.
Multe ascund adevărul
Că ţi se zbârleşte părul.
Sufletul ţi se-înspăimântă
Când auzi ce se cuvântă.
Dar staţi. Să nu ne speriem,
Că în limba noastră-avem
Şi destule vorbe bune,
Pe care omul le spune.
E drept că întâlnim mai rar,
Printre noi un cărturar,
Să ne-înveţe să vorbim
În limba-în care grăim.
Să ne-înveţe s-o păstrăm
Şi corect s-o cuvântăm.
Că, limba nostră e ca mierea.
Ea ne este toată-averea.
Dacă grăim doar vorbe bune,
Binele o să ne-adune.
De vorbe rele să fugim,
Nicicând să nu le rostim!

poezie de Dumitru Delcă (1 noiembrie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce ar fi lumea fără tine, Femeie...?!

Când spui femeie,
Ai spus mamă, ai spus soţie sau fiica, soră sau amantă
Ai spus fiinţa cea mai scumpă şi mai iubită tuturora,
Ai spus iubirea, căldura şi frumuseţea.
Fără de care ar fi ţinutul inimii pustiu, pustiu si secetos...
Şi-ar fi durere, ar fi tristeţe... ar fi un haos fără ea!
E-adevărat că prin femeie a venit şi întristarea...
Dar fără ea n-ar fi cântarea, poezia, nici sărutul,
Nici lacrima n-ar fi, nici începutul
Şi nici binecuvantarea...
Cui aş mai dedica eu luna, stelele?! Ce ar fi viaţa fără ea?
Ce am mai fi noi?
Doar simpli aştrii pe cerul gol.
Şi ce singuratate ar fi!. Nici măcar eu sau tu nu am mai fi pe pământ.
Tu nu ai mai fi femeie, ci stea,
Doar cu tine, viaţa mea dulce,
Chiar şi suferinţa este plăcută!
Când spui femeie... tu spui viaţă!
Iar viaţa eşti tu,
Mamă, soră, fiică, soţie sau amantă.
Iubeşte şi respectă-le pe toate
Căci far de ele tu nu pţi trece prin lumea asta!
Chiar şi cimitirul inimii ar fi gol.
Iubeşte-le pe toate aşa cum poţi!
Căci fără ele tu eşti mort... şi nici născut nu eşti.
Îţi multumesc femeie că exişti! Şi că exist!
Îţi mulţumesc mamă, soţie, fiică, soră sau amantă!
Eşi univers de flori, eşti minunată!

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul e prea valoros ca să se murdărească de intrigile aceluiaşi sistem care îl dispreţuieşte, încă de pe vremea Imperiului Roman. Chiar dacă sistemul sau o parte din el este reprezentat de preşedinte, politicieni, o profesoară mai vulgară sau chiar părinţii şi cam oricine trece prin drum şi caută să muşte din tine. Dar ar fi nedemn şi foarte inuman, chiar profund anti-creştin şi fiinţial, să te răzvrăteşti şi să urli, de fiecare dată când eşti ameninţat. Dar nu ni s-a spus oare asta, înainte să venim pe lume? Cred că s-a cam uitat!

Dharma K. Tchobansky în Rupte din Seu (2016)
Adăugat de Tchobansky
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destăinuire

Să nu te miri, nu-s cea de ieri
Din noaptea lungă de tăceri
Eu m-am desprins, nu vreau să mint
Uitat-am chipul tău vrăjit

Un soare-n lac s-a scufundat
Si luna-n noapte l-a urmat
Un cer albastru infinit
De mine s-a indrăgostit

Ce vis frumos, azi lumea toată
E primavara-ntruchipată
Iar ţurţurii de gheaţă reci
I-am risipit pe vechi poteci

In amintiri nu imi mai eşti
Te-am scos din file de poveşti
Pluteşti pe val purtat de vânt
Nu-mi eşti iubire, nu-mi eşti gând.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a zis despre Oscar Wilde, că şi-a trăit viaţa mai mult decât şi-a scris-o. Cred că adevărata operă a lui Caragiale s-a irosit în conversaţiile lui zilnice şi în discuţiile cu prietenii, unde îşi cheltuia c-o dărnicie de nabab resursele unei elocinţe fără precedent în marea familie intelectuală a contemporanilor. Nici chiar Titu Maiorescu, a cărui dialectică era strălucită, n-a putut să-l înfrângă în discuţiile animate de la Convorbirile literare.

Cincinat Pavelescu în Amintiri literare, Ion Luca Caragiale
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Proces de conştiinţă

Ades eu pe mulţi încolţit-am abil,
Cu vorbe mai grele ca dalele,
Deşi, recunosc, mi s-a spus, de copil,
Să nu chinuiesc animalele...

epigramă de Sorin Pavel din Epigramişti cu sau fără voia lor (1983)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândurile Domnului...

te îndoieşti, mereu, mereu, de mine,
chiar de ţi-am dat, mii daruri pe pământ,
chiar de am pus, viaţa curgând în tine
şi-am pus-o peste tot, rânduri în rând

mă ocărăşti, cu vorbe reci şi grele,
când îţi e bine, nu îmi mai vorbeşti,
eu te privesc, de sus, din multe stele,
şi tot de sus, te iert, când îmi greşeşti

te îndoieşti, mereu, mereu, de mine,
îţi aminteşti, când nu ştii cine eşti,
când bolile de toamnă sunt în tine,
când eşti lovit de toate, vii şi-mi povesteşti

mă rogi în noapte, când eşti singuratic
şi tu femeie, tot la fel mă chemi,
of!, oameni!, oameni!, firi de neguratic,
urcaţi la mine temeri, crucile din vremi

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbre

A fost odată... Mai putea să fie
De n-ar fi apărut o gelozie
Şi-un gând ascuns ori un secret, ceva
Ce te-a îndepărtat, iubita mea.

Ai reuşit cu-acele vorbe, şapte,
Să îmi arunci iubirea într-o noapte
În care s-a pierdut ca un sfârşit
Al unei stele care-a strălucit.

Au mai rămas doar semne de-ntrebare
Prin gânduri străbătute cu mirare,
Şi vorbe nerostite ce-ar durea
De s-ar putea rosti. De s-ar putea!

Şi, dincolo de toate astea, eu,
Te mai gândesc, mai eşti în gândul meu,
Dar nu cum îmi erai, nu cum ai fost
Când îţi aveai la mine-n suflet rost.

Îmi vei lăsa noi urme prin ruine
Rămase-acolo,-n gândul meu cu tine,
Iar dacă, uneori, te voi urma,
Voi face-o ca o umbră-n umbra ta.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina din asfinţit

Din lumea-ntunecatelor poveşti
spre care am plecat, am o dorinţă:
să iau cu mine singura fiinţă
ce, într-o zi, mi-a spus: "Doar tu îmi eşti".

Merg spre tărâmul vechi şi cunoscut
în care am pierdut-o-ntr-o furtună
cu fulgere din ochi ce-aveau s-apună
tot ce a strălucit la început.

Mă-ndrept spre lumea ei, spre lumea rea
în care-s oameni cu mai multe feţe
şi unde ea m-aşteaptă cu tristeţe
şi încă speră în venirea mea.

Se-aude un vacarm în depărtări,
cuvinte aruncate, fără sensuri,
departe de-nţelegeri sau consensuri,
spre surzii ce le-ascultă-n patru zări.

Să merg în lumea ei? Să mă opresc?
De ce aş încerca? De ce-aş mai merge
pe urmele ce singură îşi şterge,
ştiind şi ce aş vrea, şi cum gândesc?

Pe calul care singur s-a oprit,
alung din minte ultima dorinţă;
fac drumu'-ntors, căci nu e cu putinţă
lumina s-o întorci din asfinţit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina din asfinţit

Din lumea-ntunecatelor poveşti
spre care am plecat, am o dorinţă:
să iau cu mine singura fiinţă
ce, într-o zi, mi-a spus: "Doar tu îmi eşti".

Merg spre tărâmul vechi şi cunoscut
în care am pierdut-o-ntr-o furtună
cu fulgere din ochi, ce-aveau s-apună
tot ce a strălucit la început.

Mă-ndrept spre lumea ei, spre lumea rea
în care-s oameni cu mai multe feţe
şi unde ea m-aşteaptă cu tristeţe
şi încă speră în venirea mea.

Se-aude un vacarm în depărtări,
cuvinte aruncate, fără sensuri,
departe de-nţelegeri sau consensuri,
spre surzii ce le-ascultă-n patru zări.

Să merg în lumea ei? Să mă opresc?
De ce aş încerca? De ce-aş mai merge
pe urmele ce singură îşi şterge,
ştiind şi ce aş vrea, şi cum gândesc?

Pe calul meu, ce singur s-a oprit,
alung din minte ultima dorinţă;
fac drumu'-ntors, căci nu e cu putinţă
lumina s-o întorci din asfinţit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Găina

O găină cam nurlie
A intrat în Parlament,
Trimiţând mereu solie,
Pentru un soţ, competent...

Avea soţul conturi grase
Ce-adunase din buget,
Din afaceri oneroase,
Spăgi în sume fără cuget!

De, era cocoş de rasă,
Ce-aduna fără de veste
Şi punea pe a sa masă,
Bogăţii ca în poveste...

Găina cotcodăcea
Să îşi facă mare nume,
Că nu ştia ce-i prezicea,
Pătând des al ei renume...

Când simţi, că el minţea
Şi-o afunda în groapă,
L-a scos urgent din reţea
Să se-adape-n altă apă...

Găina noastră s-a trezit
Cam tărzior la realitate,
In loc să se fi păzit,
S-a înfruptat din bucate...

Cocoşul hoţ şi versat
A învaţat-o la boabe alese,
Ea naivă s-a lasat
Si uite cu ce se-alese...

În zeghe azi ca să explice
De ce si cum sa-nbogatit,
Bine ei, nu o să-i pice,
Că-i tare greu de socotit...

Grâu şi orz de calitate
A mâncat pe îndelete,
Asta-i trista realitate,
O să-i fie mult timp sete...

Fudulă, proasta găină
Cotcodăceşte fără rost,
Chiar de guşa îi e plină,
Locul e ales cam prost...

Morala, e cum se spune,
Cu mătasea cea mai fină
Dacă n-ai înţelepciune,
Eşti proastă ca o găină!

fabulă de Marilena Dumitrescu
Adăugat de Marilena Dumitrescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scriitorul provocat

C-o tipă, agăţată cam uşor,
La care mulţi i se-nvârteau în jur,
Când vru să scrie un roman de-amor,
S-a descărcat stiloul prematur...

epigramă de Alexandru Hanganu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil de lună

Eşti fericit, copil frumos,
sub razele de lună,
iar râsul tău armonios
aduce voie bună.

Eşti vis, prinţesa din poveşti,
sau mintea-mi joacă feste
şi nu mai ştie că tu eşti
cea care-mi dă de veste
că, printre stele, în caleşti,
iubirile celeste
aşteaptă, de la mine, veşti
ca să se manifeste?

Ar vrea să vină, dac-ar şti
că le aştept, sub lună,
deschis la gândul de-a iubi
şi de-ai pune cunună
doar celei care va dori
să zboare, mână-n mînă
cu mine, printre galaxii
şi-n stele să rămână.

Eşti fericit, copil frumos,
iar râsul tău răsună,
căci ştii cât sunt de norocos,
iubit copil de lună.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!