Reveria

De zgomot departe, în vesela vale,
A cării verdeaţă ades am călcat,
În liniştea nopţei, privirile tale
Se-nalţ, se aţintă pe cer luminat.

De unde oar' vine a ta reverie?
Ce visuri plăcute în preajmă-ţi se joc?
Admiri tu natura, a ei armonie?
Citeşti viitorul în literi de foc?

Sau cauţi departe o stea favorită,
Ce crezi că asupră-ţi priveşte zâmbind?
Dar nu, e instinctul d-o viaţă dorită,
Ce n-o află omul aicea trăind.

Căci sufletul nostru, ca raza de soare,
Ce-şi are-nceputul mai sus de pământ,
Deşi luminează a sa închisoare,
Îşi află în ceruri izvorul cel sfânt.

D-acolo adânca acea aspirare
Spre bunuri ascunse ce noi devinăm,
D-acolo deşărtul, dorinţi, întristare,
Ce chiar în plăcere ades le aflăm.

Un clopot ce seara s-aude la turme,
Ce stă, reîncepe, abia răsunând,
Ca glas care moartea e-aproape să-l curme,
Când viaţa-ncetează treptat îngheţând;

Un greier ce cântă, o iarbă, răsura,
Stufoasa pădure, pierdute cărări,
Adânca murmură ce-nvie natura,
Ca geniuri tainici ascunse pân flori;

Tot mişcă, încântă a noastră gândire;
Tot are un farmec, tot este mister;
Nădejdile noastre, suspin, suferire,
Dorinţi fără nume, se-ndrept către cer.

Acolo în stele ca-n lumi de lumină,
Sunt suflete, îngeri, ce cânt şi ador;
Fiinţi graţioase ce blând se înclină,
Cătându-şi în lume tovarăşii lor.

Şi când, stăpânită d-a vieţei mâhnire,
Te plimbi tu pe câmpul tăcerii-nchinat,
De simţi o suflare, d-auzi o şoptire,
E glasu-unui înger de tine-ncântat.
............................
............................
De ce însă gândirea-mi se-ntoarce cu durere
Spre zilele acelea? timpi ce v-aţi depărtat,
Când pe urmele voastre tot intră în tăcere,
Când ştergeţi plăceri, chinuri, ce omul a cercat,

Când inima sătulă de ură, de iubire,
N-o mişcă nici un bine, n-o trage nici un dor,
De ce singure numai a voastre suvenire
Trăiesc ele în sânu-mi ca un nestins amor?

Sunteţi voi acel sunet, a stâncelor viaţă,
Eco, care trăieşte în loc nelocuit?
Sau sunteţi aurora care ştia să scoaţă
Din statua lui Memnon suspin nemărginit?

poezie de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptarea

Acesta este ceasul... sau cel puţin soseşte,
Dar ea unde să fie? De ce nu se iveşte?
Minuturi fericite sânt oare de pierdut?
Foarte puţine omul în viaţa lui are!
Se auzi un sunet... Să ascult... mi se pare...
Nu e nimic; o frunză în vale a căzut.

Noaptea în aste locuri n-are de loc tăcere;
Totul se mişcă, umblă, dar toate sânt părere;
Vântul, umbra mă-nşală, când crez a o vedea.
Luna aci s-arată, aci iar se ascunde:
Abia câteodată întunecul pătrunde,
Şi norii înainte-i se pun ca o perdea.

Poate că şi ea are o tainică-ntâlnire,
Poate că stăpânită d-asemenea simţire
Păşeşte-nvăluită în umbra unui nor,
Chiar în acele sfere care au ceresc nume,
Poate-amorul domneşte ca aerul în lume:
Cu ce drept omul singur să fie simţitor?

Nu ştiu, dar la atâtea rele nesuferite,
Ce asupră-mi adesea se par a fi unite,
Singur amorul este izvorul fericit,
Ce fără încetare m-adapă cu uitare,
Ca undele vestite fântânei de mirare,
Prin care morţii uită că-n lume au trăit.

Zile nepreţuite ale copilăriei,
Tovarăşi ai vieţei şi fii ai bucuriei!
De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc,
Câte mi-a dat amorul minuturi, ceasuri bune,
La un loc adunate, cu voi să se-mpreune,
Şi din toate o scurtă viaţă să-ntocmesc!

M-aş duce unde zboară atâtea rândurele,
Când viscolul începe, când vin vremile rele;
Pe pasur'le verdeţei ca ele m-aş ivi.
Din loc în loc aş trece în climele streine,
Unde sunt alte stele, şi ceruri mai senine,
Dar iarăşi m-aş întoarce când firea ar zâmbi.

Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea,
Cătând în viaţă pacea, şi-n pace mulţumirea,
Ca râul fără nume, aş trece neştiut.
Orcât de mic e templu, dar tot îl locuieşte
Acela ce pământul şi cerul stăpâneşte:
Numai pentru-a lui slavă şi omul s-a născut!

Nădejduiesc într-însul; el poate să-mi arate
Un drum fără primejdii, cărări nesemănate
De asupriri nedrepte, de curse vicleneşti.
..............................
..............................
Din frunza-ntunecată a pădurii vecine,
Se întinde o umbră... cineva parcă vine...
Părere-nşelătoare, ş-acum mă amăgeşti?

Dar nu, văz o fiinţă... spre mine-naintează...
Să m-arăt... de vederea-mi ea nu se spăimântează;
Un strein pe aicea sfială ar avea.
Ea păşeşte, ia seama... o auz că şopteşte.
Negreşit e femeie... Ce zice? Mă numeşte!
Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea.

poezie celebră de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe mare

Ah! viaţa pentru mine,
Scump înger! fără tine
Nu are nici un bine,
Nu are nici un dar.
În cer fie lumină,
Sau nori, sau noapte lină,
Sufletul meu suspină,
Suspină cu amar!

Oricare nălucire
L-a omului simţire
Aduce-nsufleţire
Cu glasu-i încântat,
Se pierde-n neagra ceaţă
Ce-ntunecă-a mea viaţă
Şi glasu-i se îngheaţă
De mine depărtat.

Acum cerul zâmbeşte,
Natura-ntinereşte
Şi tot care trăieşte
Se simte fericit;
Dar mie ceru-mi pare
Cuprins de-ntunecare;
Văd lumea-n întristare
Ca sufletu-mi cernit!

Zadarnic cat plăcere,
Zadarnic mângâiere,
S-alin a mea durere,
Să curm al meu suspin.
Trecuta fericire
Izvor e de jelire,
Şi dulcea-i suvenire
Hrăneşte jalea-n sân!

O, valuri mari de spume!
Purtaţi-mă prin lume
Ca frunza fără nume
Ce o plutiţi uşor,
Şi m-aruncaţi din mare
Pierdut, fără suflare,
Pe malul cu uitare
Adâncului Bosfor!

poezie clasică de Vasile Alecsandri (mai 1847)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Antistrofe

O, dacă voi, femei, aţi veni
aici, printre noi, deşi suferinde,
nu mai cruţate ca noi în viaţă, şi totuşi în stare
să faceţi din noi nişte preafericiţi.

De unde,
când se-arată iubitul,
îi luaţi viitorul?
Mai bogat decât va să fie vreodată.
Cine ştie cât de departe
e cea din urmă stea fixă pe cer,
e uimit când o află
În spaţiul sublim al inimii voastre.
Cum vi-l desfăşuraţi în mulţime?
Voi cupe de noapte, iviri de izvoare.

Voi într-adevăr mai sunteţi aceleaşi?
Sunteţi chiar aceleaşi copile
înghiontite în drumul spre şcoală
de un frate mai mare?
Voi, pure fiinţe.

În timp ce feţele noastre
se zbârceau, urâţindu-ne,
voi rămâneaţi pâine proaspătă.

Nici despărţirea de copilărie
nu v-atingea. Dintr-o dată
v-aţi schimbat în ceea ce sunteţi, dumnezeieşte
şi miraculos împlinite.

Noi, ca rupţi dintr-un munte,
adesea de mici
colţuroşi; uneori
ciopliţi fericit;
noi, aşchii de piatră,
peste flori prăvălite.

Voi, flori ale pământului, ale adâncului,
dragi rădăcinilor toate,
voi surori ale Euridicei,
voi care urmaţi cu credinţă
urcuşul bărbatului.

Noi, adesea jigniţi de noi înşine
lesne jignindu-vă însă, şi cu plăcere,
şi din nou la nevoie jigniţi.
Noi, ca nişte arme-aşezate
cu furie-alături de somn.

Voi, ocrotindu-ne-acolo unde
nimeni nu ne mai apără. Ca un pom umbros
şi îmbietor la somn e gândul la voi în reveriile celor însinguraţi.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi ce-ar fi poezia?

I. Şi ce-ar fi poezia
Când n-ar fi frumuseţea?
Ce-ar fi ş-un muritor
Când n-ar simţi amor;
Ce-ar fi şi veselia
Când n-ar fi tinereţea;
Ce-ar fi nişte comori
La cei din închisori;
Ce-ar fi măreţul soare
La cel ce vederi n-are
Sau geme-n chinuiri;
Ce-ar fi o moştenire,
Ce-ar fi o fericire,
Ce-ar fi a ta iubire
La cel fără simţiri.

II. Albastra ta privire
E-atât d-atingătoare,
Ca şi un cer senin
Ce scoate un suspin
Din cel ce-n absorbire,
Îşi uită ce îl doare.
Spre cei ce-i arunca
Dulcea cătare-a ta, -
Abstracţie-n simţire, -
Îşi pierd a lor gândire;
În tine toţi trăiesc.
Răcoarea cea de sine
Ce-n preajmă-ţi simţi că vine,
Ăst vânt ce tragi în tine,
E suflet omenesc.

poezie celebră de Cezar Bolliac
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii Domnului străbat tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă Înaintea Lui

Priveşti? Cu toţii Doamne în suflet avem pete
Dar Tatăl Nostru pare mereu să ne tot ierte,
Dacă avem credinţă ne sprijină. Tu cere
Putere-n trup şi suflet, de vrei să ai putere.

Înţelepciune, milă, dreptate şi tărie
Pe toate-n timp, în lume le vei avea cu tine
Şi cupa vieţii tale cu câte se va umple
De vei avea credinţă şi nu avea răbdare.

Inima ta întreagă-i? Iertarea unde-i oare?
Domnul te are-npreajmă? Îl vezi în depărtare?
El nu-i decât un spirit urmat de noi... Cetate
În care stau ascunse inimi nevinovate...

Nici veşnicia nu va fi de-ajuns
Spre a cunoaşte totul despre lume
Dar de acolo, din adânc, de sus,
Tot ce putem zări sau nu
Îşi are rostul lui şi are-un nume
Sunt stele care au murit de mult
Dar existenţa lor rămâne trează
Căci ele-s rostul nostru pe pământ...
Când le privim, visăm la nemurire
Şi inima de dorul lor vibrează

De m-aş ascunde-n mare, din nisipul
Atâtor zeci şi mii de molecule
Ce nu pot fi de nimeni numărate
Dar au, acolo, sus, şi ele-un nume
Eu mi-aş putea. răni... integritatea

Dar rostul nostru-aici e de-a muri
De-a nu purifica sufletul meu în două
Căci jumătate-i spre a suferi
Iar alta-i pentru-o lume pură nouă
Promisă..... într-o zi

Tatăl trimis-a Fiul ca dovadă...
Exemplul lui să fim şi să luptăm,
De Duhul Sfânt să fim tot mai aproape

Şi tot ce-i rău în noi să aruncăm
Voinţă avem? E de ajuns... Priveşte...
Întinde-ţi mâna către Tatăl Tău
Căci El te va susţine în credinţă
Şi-atunci nimic nu o să-ţi pară greu.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privirea

Doar o lumină venită dintro parte,
de acolo unde amintirile mai dor.
Ca să le uit, n-am strai de eternitate,
doar pe ele, când mă strâng cu dorul lor.

O neânţeleasă formă mă însoţeşte,
să tac sau poate când mi-e bine să suspin,
flori de cais mi se aşează într-o coroană,
mă plimb prin amintiri, când vreau să mă alin.

Să urc, să le privesc, nu-mi este cu putinţă,
căci una dragă 'mi stă aprinsă-n stea,
să mă cobor păşesc pe a mea fiinţă,
o prelungire sunt, o umbră, a ceea ce e ea.

Cum pot în spaţiu' acesta sacru să 'nverzesc,
când nici prea jos şi nici prea sus nu am tulpină,
doar flori în cer, iar pe pământ sunt azi,
o urmă cu umbră şi-n ea adâncă rădăcină!

poezie de Eugenia Bucur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puterea mamei

Mama mea se află printre oamenii buni,
Căci ea mereu face rugăciuni,
Din ochii ei, curg lacrimi fierbinţi
Şi cred c-o să fie acolo, la sfinţi.

În viaţă, drăguţă, mereu m-a-nvăţat,
Să fiu la-nălţime şi n-am renunţat,
S-ajut oamenii atunci când le e greu
Şi să mă lupt în viaţă la fel ca un leu.

Vorbele ei alese din sufletul nins,
Aleargă spre soare şi răul e-nvins,
Apare durerea, de ea vreau să fug,
De-acasă la stele să nu mai ajung.

O rugă de-a ei e candelă-n cer
Şi-apoi făr' de ştire durerile pier,
Când noi împreună stăm într-un loc,
Toate se transformă din apă în foc.

Iubirea de semeni e un foc aprins
Şi vrem ca-n lumină tot omul cuprins.

poezie de Eugenia Calancea (20 octombrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic, nici chiar speranţa

Nimic, nici chiar speranţa în suflet nu mai cântă
Când mut e viitorul şi aripa ţi-e frântă...
Departe laşi în urmă al visurilor rai...
Şi lacrima, chiar dânsa, când pică pe hârtie,
E rece ca îngheţul din inima pustie
De florile din mai!
Nimic, nici chiar speranţa în ochi nu licăreşte
Când ziua după ziuă bolnavă se târăşte...
Şi poate ca să fie de aur cerul plin,
Şi poate s-aibă stele albastra adâncime,
Verdeaţă nouă, câmpul, pădurea, -ntunecime
Şi râul alb, — suspin!
Nimic, nici chiar speranţa în groapă după tine
Atunci nu mai voieşte să vie, — şi nu vine!...
Şi poate ca să fie orice după mormânt:
Dreptate omenească făcută unui nume,
O viaţă viitoare, şi-n tainica ei lume
Noi aripi, — nou avânt!

poezie celebră de Alexandru Macedonski
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anul 1840

Să stăpânim durerea care pe om supune;
Să aşteptăm în pace al soartei ajutor;
Căci cine ştie oare, şi cine îmi va spune
Ce-o să aducă ziua şi anul viitor?

Mâine, poimâine, poate, soarele fericirei
Se va arăta vesel pe orizon senin:
Binele ades vine pe urmele mâhnirei
Şi o zâmbire dulce dup-un amar suspin.

Aşa zice tot omul ce-n viitor trăieşte,
Aşa zicea odată copilăria mea;
Şi un an vine, trece, ş-alt an îl moşteneşte,
Şi ce nădejdi dă unul, acelalalt le ia.

Puţine-aş vrea, iubite, din zilele-mi pierdute,
Zile ce-n vecinicie şi-iau repedele zbor;
Puţine suvenire din ele am plăcute:
A fost numa-n durere varietatea lor!

Dar pe tine, an tânăr, te văz cu mulţumire!
Pe tine te doreşte tot neamul omenesc!
Şi eu sunt mică parte din trista omenire,
Şi eu a ta sosire cu lumea o slăvesc!

Când se născu copilul ce s-aştepta să vie,
Ca să ridice iarăşi pe omul cel căzut,
Un bătrân îl luă în braţe, strigând cu bucurie:
"Sloboade-mă, stăpâne, fiindcă l-am văzut".

Astfel drepţii ar zice, de ar vedea-mplinite
Câte într-al tău nume ne sânt făgăduite.
O, an prezis atâta, măreţ reformator!
Începi, prefă, răstoarnă şi îmbunătăţează,
Arată semn acelor ce nu voiesc să crează;
Ado fără zăbavă o turmă ş-un păstor.

A lumei temelie se mişcă, se clăteşte,
Vechile-i instituţii se şterg, s-au ruginit;
Un duh fierbe în lume, şi omul ce gândeşte
Aleargă către tine, căci vremea a sosit!

Ici umbre de noroade le vezi ocârmuite
De umbra unor pravili călcate, siluite
De alte mai mici umbre, neînsemnaţi pitici.
Oricare simtimente înalte, generoase,
Şi tot entuziasmul izvor de idei mici.

Politica adâncă stă în fanfaronadă,
Şi ştiinţa vieţii în egoism cumplit;
D-a omului mărire nimic nu dă dovadă,
Şi numai despotismul e bine întărit.

An nou! Aştept minunea-ţi ca o cerească lege;
Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege
Va fi tot ca păstorii de care-avem destui,
Atunci... lasă în starea-i bătrâna tiranie,
La darurile tale eu nu simţ bucurie,
De-mbunătăţiri rele cât vrei sântem sătui.

Ce bine va aduce o astfel de schimbare?
Şi ce mai rău ar face o stea, un comet mare,
Care să arză globul ş-ai lui locuitori?
Ce pasă bietei turme, în veci nenorocită,
Să ştie de ce mână va fi măcelărită
Şi daca are unul sau mulţi apăsători?

Eu nu îţi cei în parte nimica pentru mine:
Soarta-mi cu a mulţimii aş vrea să o unesc
Dacă numai asupră-mi nu poţi s-aduci vrun bine,
Eu râz d-a mea durere şi o despreţuiesc.

După suferiri multe inima se-mpietreşte;
Lanţul ce-n veci ne-apasă uităm cât e de greu;
Răul se face fire, simţirea amorţeşte,
Şi trăiesc în durere ca-n elementul meu.

Dar aş vrea să văz ziua pământului vestită,
Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat,
Să pierz ideea tristă, de veacuri întărită,
Că lumea moştenire-ntâmplărilor s-a dat!

Atunci dac-a mea frunte galbenă, obosită,
Dacă a mea privire s-o-ntoarce spre mormânt,
Dac-a vieţii-mi tristă făclie osândită
S-o-ntuneca, s-ar stinge d-al patimilor vânt,

Pe aripele morţii celei mântuitoare,
Voi părăsi locaşul unde-am nădejduit;
Voi lăsa fericirea aceluia ce-o are,
Şi a mea pomenire acelor ce-am iubit.

poezie clasică de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În dulce luna mai

În dulcea lună Mai când iarba-n câmp răsare
Şi vesel de plăcere tot sufletul tresare,
Eu singur în mâhnire, în suferinţi şi chin
Vărs lacrimi de durere şi mult amar suspin.

În dulcea lună Mai când tainic luna plină
Şi mii de mii de stele pământul însenină
Pe cerul vieţii mele s-adună negri nori
Ce-ntunec-al meu suflet şi-l umplu de fiori.

În dulcea lună Mai când păsările cântă
Şi armonii divine natura toat-încântă
În mine-un glas de jale se plânge disperat
Ca viscolul de iarnă ce urlă-nfricoşat.

În dulcea lună Mai când dulci şi calde raze
Din soare se coboară şi totul înviază
Eu palid, in tăcere, plec fruntea la pământ
Şi-ndrept a mele gânduri spre recele morment.

poezie clasică de Iacob Negruzzi
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Desperarea

Atâtea chinuri mă tot apasă,
Curând ca floarea voi veşteji!
Şi spun la oameni, dar ce le pasă
Dac-a mea viaţă se va fini?
Nici consolare nu am în lume,
Chiar râd mulţime de cântul meu.
Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume!
Suflete, zboară la Dumnezeu!

Crezui odată c-a mea durere
Ea se va stinge, dar eu mă sting!
Căci nu am voie, şi n-am putere
Moartea ce vine ca să o resping.
O consolare de l-astă lume
Nu aflai încă la chinul meu.
Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume,
Suflete, zboară la Dumnezeu!

În van vegheat-am fără-ncetare,
Scriind în versuri dulci lecţiuni.
Lumea-şi râse d-a mea cântare,
Râse d-a mele lamentaţiuni!
Şi vai! nu este streina lume
Patria-mi râse de chinul meu,
Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume,
Suflete, zboară la Dumnezeu!

Al meu părinte servit-a însă,
Servit-a ţara unde născu;
Putu să strângă, dar el nu strânse!
În sărăcie el petrecu!
Oh! şi ce moarte îl luă din lume!...
Dar râdeţi toţi de cântul meu.
Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume,
Suflete, zboară la Dumnezeu!

Văduvi avute, recompensate,
În aste timpuri sunt nencetat,
Cele sărace sunt delăsate...
Omul virtuţii e insultat!
Aşa ajunge a noastră lume...
Plânsul opreşte cântecul meu.
Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume,
Suflete, zboară la Dumnezeu!

poezie celebră de Alexandru Macedonski
Adăugat de Marina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Desperarea

Atâtea chinuri mă tot apasă,
Curând ca floarea voi veşteji!
Şi spun la oameni, dar ce le pasă
Dac-a mea viaţă se va fini?
Nici consolare nu am în lume,
Chiar râd mulţime de cântul meu.
Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume!
Suflete, zboară la Dumnezeu!
Crezui odată c-a mea durere
Ea se va stinge, dar eu mă sting!
Căci nu am voie, şi n-am putere
Moartea ce vine ca să o resping.
O consolare de l-astă lume
Nu aflai încă la chinul meu.
Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume,
Suflete, zboară la Dumnezeu!
În van vegheat-am fără-ncetare,
Scriind în versuri dulci lecţiuni.
Lumea-şi râse d-a mea cântare,
Râse d-a mele lamentaţiuni!
Şi vai! nu este streina lume:
Patria-mi râse de chinul meu,
Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume,
Suflete, zboară la Dumnezeu!
Al meu părinte servit-a însă,
Servit-a ţara unde născu;
Putu să strângă, dar el nu strânse!
În sărăcie el petrecu!
Oh! şi ce moarte îl luă din lume!...
Dar râdeţi toţi de cântul meu.
Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume,
Suflete, zboară la Dumnezeu!
Văduvi avute, recompensate,
În aste timpuri sunt nencetat,
Cele sărace sunt delăsate...
Omul virtuţii e insultat!
Aşa ajunge a noastră lume...
Plânsul opreşte cântecul meu.
Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume,
Suflete, zboară la Dumnezeu!

poezie celebră de Alexandru Macedonski
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai vreau

Nu mai vreau din viaţa asta nici măcar o clipă!
Nici un glas să-l mai aud, Eu mă duc, mă duc!
Şi nu ştiu unde, unde voi ajunge fără Tine!
Nu mai cer sfinţilor milă, nici versurilor rimă!

Dumnezeilor absenţi nu le mai cer un cent!
Nici o zi acum să-mi cumpăr nu mai vreau!
Dintr-un univers prea mare unde Eu am rătăcit!
Nici cuvântului glas.... când Eu încă nu mor!

Nu mai cer nopţilor somn, nici somnului vis!
Nu mai vreau să-mi mai atingi inima prin care-mi curgi!
Nici cerului infinit unde Eu tot m-am pierdut!
Nu-ţi mai cer acum nimic din tot ce Eu n-am avut!

Nu mai cer soarelui zi senină, nici iubiri milă!
Nu mai vreau vedere într-o lume de durere!
Nici auz când Tu n-ai glas şi nici cuvinte!
Nu mai vreau vorba ce minte, nici icoane sfinte!

Nu mai vreau cruci între drumuri!
Nici paşi rătăciţi în lume fără Tine,
Când te caut în nu ştiu ce unghere!
Nu mai vreau gânduri ce mă dărâmă!

Nu mai vreau aşteptarea care doare!
Nici ziua în care visul încă nu moare!
Nici noaptea fără stele, fără Lună, fără...
Fără Tine lipasa viselor mele stinghere!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Candela

Tăcerea e adâncă şi noaptea-ntunecoasă;
Norii ascund vederea înaltelor tării
Ş-a stelelor de aur mulţime luminoasă
Ce smăltuiau seninul cereştilor câmpii.

Numai religioasa a candelei lumină
Aprinsă de credinţă, şi limpede şi lină,
Luceşte înaintea icoanei ce slăvesc.
Emblemă-a bunătăţei, mângâitoare rază,
Ea parcă priimeşte şi parcă-nfăţişază
Rugăciunile noastre stăpânului obştesc!

În minutele-acelea când sufletul gândeşte,
Când omul se coboară în conştiinţa lui,
Ca unei inimi care cu noi compătimeşte
Frăţeştei ei lumine durerea mea supui.

Câte chinuri ascunse, câte lacrimi vărsate
Au avut-o de martur şi i-am încredinţat!
Câte dorinţi smerite şi neînfiinţate
Am tăinuit de lume şi ei am arătat!
Dumnezeu ce de faţă pe cruce se arată,
El care-a nedreptăţii e pildă de-ngrozit,
Îmi spune că-nainte-i se va vedea odată
Cel ce nedreptăţeşte cu cel nedreptăţit.

Atunci creştinu-acela, cu fruntea în ţărână,
Dar cu otrava-n buze, şi cu fierul în mână,
Umilit ca să-nşale şi blând ucigător,
Tronul dumnezeirei cum va putea să-l vază,
Când la un semn puternic se vor clăti cu groază
Cerurile-aşezate pe polurile lor?
..............................
..............................
Dar adânca odihnă în lume încetează:
Religiosul clopot se leagănă în vânt,
Chemând pe credincioşii ce somnu-mpovărează,
Din ale lor locaşuri în locaşul cel sfânt.

Întunecimea nopţii care încă domneşte,
Ca un om ce cu viaţa se mai luptă murind,
Se-mpraştie cu-ncetul, treptat se risipeşte
Şi-n umbra dimineţei se pierde-ngălbenind.

Se desfăşur în ochii-mi minunile zidirei;
Credinţa se deşteaptă în omul rătăcit;
Şi-nalţă a ei rugă cu imnul mulţumirei,
La cel ce după noapte şi zi ne-a dăruit.

Iar tu, candelă sfântă, a căria vedere
Îmi aduce aminte atâtea năluciri,
Îmi vei fi totdeauna rază de mângâiere,
Vei şti deopotrivă şi fapte şi gândiri.

Voi alerga la tine în dureri şi necazuri,
De oameni şi de soartă când voi fi apăsat:
Astfel corăbierul, când marea e-n talazuri,
Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat.

poezie clasică de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre suvenire (fratelui Greâoriu Dragoş)

Dacă vreodată în lunga-ţi cale,
Te-i simţi, frate, nenorocit,
Pieptul în chinuri, inima-n jale,
Viaţa-ţi de lacremi o tristă vale
Ochiu-ţi în plângeri de dor răpit
Când fără soarte, fără de nume,
Te-i vedea singur... despreţuit,
Un singur suflet nu-i avea-n lume,
Luptând cu-a vieţii valuri în spume,
Un suflet care te-ar fi iubit;
Când fug amicii de lângă tine;
Când plângi de Soarte-ţi trist, părăsit:
Gândeşte-atuncea şi tu la mine,
Nici eu în lume n-o duc mai bine,
Şi eu sunt, frate, nenorocit.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1866)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vox in deserto

Noi, existăm, nu vieţuim. Dar oare
Nu este cel mai preţios secret,
În omeneasca lume-ntâmplătoare,
Să ne-nvăţăm să vieţuim încet?
Secretul totuşi îl tăgăduim,
Febrili din leagăn pân'la ţintirim.
Maşina s-o lăsăm să se grăbească,
Aceasta-i doar menirea ei firească.
Dar omul? Cu cât graba e mai mare
Cu-atâta viaţă s-a scurtat mai tare.
Păcat că toate-acestea îşi află un răspuns,
Dacă cumva îşi află, abia când am ajuns
La poarta de la care privim în urmă cum
Trecutul ca un peisaj de scrum
Se-mprăştie cu ultima suflare,
Când piere totul, ritm, contur, culoare,
Când omul, fără ţel şi fără drum,
Tot singur moare.
Să-l mai împungă oare şi-un ultim, crud regret
Că n-a ştiut să vieţuiască-ncet?

poezie celebră de Alexandru Philippide din Vis şi căutare (1979)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De când... până când...

De când e lumea şi pământul,
Tot de-atunci bate şi vântul.
Norii tot de-atunci se-adună,
Fulgeră, plouă şi tună.

Tot de-atunci apele curg,
De-atunci cântă cucu-n crâng,
De-atunci sunt zile şi nopţi,
Tot de-atunci sunt vii şi morţi.

Din acele prea vechi timpuri
Există ani şi anotimpuri.
De când soarele e soare,
Tot de-atunci luna răsare.

De-atunci pomii ne umbresc
Şi cu flori se-mpodobesc.
De-atunci pământul hrăneşte
Tot ce pe el vieţuieşte.

De-o veşnicie strălucesc
Stelele-n raiul ceresc.
Tot de atunci păsări zboară
Către marea Stea Polară.

Toate-acestea îşi au mersul
De când există Universul.
Şi după cum cartea ne-nvaţă,
Tot de-atunci există viaţă.

De când planeta are viaţă
Omul stă mereu în faţă.
Chiar dacă există moarte,
El are posteritate.

Va dăinui până când
Va dispărea acest pământ.
Atunci, nu vor fi zile şi nopţi,
Nu vor mai fi vii, nici morţi.

Atunci viaţa se sfârşeşte,
Când pământu-ncremeneşte.
Când, în Universu-acesta mare
Va străluci un alt soare.

poezie de Dumitru Delcă (22 octombrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

SUNT DOAR UN ZVON DE ÎNGER

Eram un zvon de înger, care-n zbor,
Prin Rai plutea, pe fulgii mari de nor,
Deşi din lut eram, de Cer făcut
Şi nu din Duh, ca înger blând născut.

Şi azi sunt zvon de înger mult visat
De-un glod banal, deci om banal creat,
Dar fără zbor, cu zborul însă-n gând,
Când chiar din Cer m-am tot văzut căzând.

Sunt doar un zvon de înger, încă-n vers,
Ce-ncearcă-a trece-al lui hotar advers,
De dincolo de el şi de pământ,
Spre-a deveni ce nu a fost: un sfânt.

Nicicând în viaţă, sigur n-o să fiu,
Mai mult decât un zvon de înger viu,
Care-a primit, în dar, poemul scris,
Ca aripă de zbor spre Paradis!

poezie de Pavel Lică din Rătăcitor prin cer
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pisc de târziu

Copil fiind, ziceam: iubirea-i munte
Ce-şi semeţeste piscurile-n cer,
Şi celui care vrea să îl înfrunte,
Puteri deosebite i se cer.

Când am crescut, m-am opintit spre munte,
Fiind adolescent îndrăgostit;
Pe drum arid, spre piscurile-i crunte,
Nu doar odat-am fost rostogolit!
Azi sunt matur şi mă tot uit spre piscul

Pe care-o viaţă-ntreagă l-am visat,
Cunosc ce greu e drumul, care-i riscul
Dacă spre vârful lui te-ai avântat.

Şi totuşi urc! Îmi sângeră piciorul,
Şi inima tot mai ades suspină,
Dar nu mă dau bătut; mă-npinge dorul
De a sta sus, cu fruntea în lumină.

S-aproape sus! Mai e o stâncă sură,
Dar muntele îşi cere jertfa lui:
Se prăvăleşte-n hău câte-o făptură!
Şi-o altă cale spre-a urca sus, nu-i!

Rămân aici? Renunţ? Merg mai departe?
Voi reuşi sau nu? E greu de spus!
Ştiu doar că încă-o stâncă mă desparte
De piscul cel ameţitor de sus!

poezie de Constantin Tiron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O noapte la ţară

Am o inimă în lume
Care ştiu că mă iubeşte...
(Conachi)

Frumoasă e câmpia cu dulcea-i liniştire
Pentru acel ce fuge de-a lumei amăgire,
Pentru acel ce caută un trai neînsemnat!
Plăcut, plăcut e ceasul de griji nentunecat,
Şi dulce este viaţa ce curge lin, departe
De-al omenirei zgomot, de-a ei fumuri deşarte!

Când inima hrăneşte o tainică dorinţă,
Când omul simte-n sânu-i o crudă suferinţă,
O jale fără margini, un dor fără hotar;
Când zâmbetu-i ascunde ades suspin amar
Şi mintea-i se deşteaptă din vis de fericire,
Pierzând orice credinţă, oricare strălucire,

Ferice de acela ce-n tulburare-i poate
Pe-un cal să se arunce şi prin văzduh să-noate,
Păşind peste-orizonturi, zburând peste câmpii,
Ferice care poate, departe de cei vii,
Să uite-a sa fiinţă, să peardă-orice simţire,
Să nu mai facă parte din trista omenire!

*

Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte,
Ce revărsa în lume armonioase şoapte
Şi multe glasuri blânde în inimi deştepta;
O noapte de acele ce nu le poţi uita,
Care aprind în suflet scânteie de iubire
Şi pun pe frunte raze de îndumnezeire.

Eram... parcă sunt încă!... la orele acele
Când ochiul rătăceşte primbându-se prin stele,
Şi-n toată steaua vede un chip gingaş, slăvit.
Atunci când visul zboară pe ţărm nemărginit,
Când dorul trist uneşte a lui duioase plângeri
Cu sfânta armonie a cetelor de îngeri.

Ca lampă aninată la poarta de vecie,
Domnea în dulcea taină a umbrelor făclie,
Vărsând văpaie lină, ce lumea coperea.
Lumină mângâioasă! În ceruri ea părea
Menită ca să ducă pe căi necunoscute
Dorinţile-omenirei în lung deşert perdute!

*

Deodat-un glas de înger, o sfântă armonie,
Plutind uşor în aer, ca vântul ce adie,
Se coborî prin stele din leagănul ceresc.
Duios era şi gingaş acordul îngeresc,
Căci inimile noastre săltară mai fierbinte
La dulcele său cântic, l-aceste-a lui cuvinte:

„Ferice de acela ce cu-o simţire vie
Slăveşte armonia şi-nalta poezie,
Cu dismierdări plăcute de glas prietenesc
El poartă pe-a sa frunte un semn dumnezeiesc,
Şi geniul său gustă plăceri încântătoare
Zburând la nemurire ca vulturul în soare;

Dar mai ferice încă fiinţa de iubire
Ce simte cu-nfocare a dragostei pornire
Şi nencetat e gata cu drag a să jertfi!
Căci dulce-i pentru altul şi-n altul a trăi,
Şi dulce-i de a zice, când inima jăleşte,
Am o fiinţă-n lume ce ştiu că mă iubeşte!”

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Adelina V
Comentează! | Votează! | Copiază!