Răsăritul lunei. La Tismana

Decât în frumoasa noapte când plăpânda-i lină rază
A iubitei mele frunte cu vii umbre colora,
O priveleşte c-aceea ochii-mi n-au putut să vază,
Lun-aşa încântătoare n-am avut a ammira.

Şi întâi, ca o steluţă, ca făclie depărtată,
Ce drumeţul o aprinde în pustiuri rătăcind,
În a brazilor desime, în pădurea-ntunecată,
Pântre frunzele clătite, am zărit-o licurind.

Apoi tainecile-i raze dând pieziş pe o zidire,
Ce pe muche se râdică, locaş trist, nelocuit.
Mângâie a ei ruină cu o palidă zâmbire,
Ca un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit.

Apoi, glob rubinos, nopţei dând mişcare şi viaţă,
Se-nălţă şi, dimprejuru-i dese umbre depărtând,
P-ale ştejarilor vârfuri, piramide de verdeaţă,
Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncând,

Lumină adânci prăpăstii, mănăstirea învechită,
Feodală cetăţuie, ce de turnuri ocolită,
Ce de lună colorată şi privită de departe
Părea unul din acele osianice palate,

Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc;
Şi pustiul fără margini, şi cărarea rătăcită,
Stânca, peştera adâncă, în vechime locuită
De al muntelui sfânt pusnic ce sârmanii îl iubesc.

Erau dulci acele ceasuri de extaz şi de gândire:
Şoptele, adânci murmure ce iau viaţa în pustii,
A mormintelor tăcere ce domnea în mănăstire,
Loc de zgomot altădată, de politici vijălii.

Noaptea, totul astei scene colosală da mărire,
Două nobile instincte cu putere deştepta:
Unu-, a cerului credinţă, altu-, a patriei iubire,
Ce odată-n aste locuri pe strămoşi îi însufla.

Munţii noştri-au fost adesea scump azil de libertate,
Şi din vârful lor românii, torent iute, furios,
S-aruncau: mulţimi barbare pentru pradă adunate,
Lei sosind, era la fugă ca un cerb rănit, fricos.
..........................
..........................
Cu trufie craiul ungur către ţară-naintează:
Sânt plini munţii de oştire, sună zalele de fier;
Pintenii lucesc; la lună săbiile scânteiază;
Basarab încheie pacea cum vrăjmaşii lui o cer.

Dar românii nu vor pacea, nu vor trista umilinţă
Ce asupră-le aduce un necinstitor tractat;
Ura lor e nempăcată; în a lor crudă dorinţă,
Coprind munţii, închid drumul ungurului spăimântat.

Astfel e atunci omorul, cât ostaşul încetează
Obosit, şi riga singur cu puţini scapă fugând;
Strălucitele-i veşminte le aruncă el de groază,
Plânge şi în a sa ţară se întoarce blestemând.

Niciodată asta lună ce înoată în tărie,
Ca fanal purtat de valuri pe a mărilor câmpie,
Mai mult număr de cadavre de atunci n-a luminat.
Niciodată mândru vultur ce-n văzduh se cumpăneşte,
Acel domn al atmosferei, ce un veac întreg trăieşte,
De o prad-aşa bogată încă nu s-a-ndestulat.

Se găsesc ş-acum pe râpe bucăţi de armuri zdrobite;
Am văzut înşine pinteni de rugină putreziţi
Şi p-al războiului munte monstruoasele morminte
Unde şefii ungurimei zac cu toţii grămădiţi.

Dar românii, fii ai celor ce-n vechime se luptară,
Cu sudori adăp pământul, câştig hrana în dureri;
Sunt plugari; şi alte nume, oameni noi se înălţară,
Oameni nensemnaţi şi mândri de vechimea lor de ieri.

Streini prinţi ce ne-apăsară au dat lor drept mângâiere
Averi, cinsti, care odată se-mpărţeau drept răsplătiri,
Monopol fac azi de drepturi; în a lor scurtă vedere
Propăşârei neînvinse pun ei dese-mprotiviri.

Nu e-aşa legea naturei, nu e-aşa a ţării lege;
Ca tot ce nu e la locu-i va cădea trufia lor:
Al sudorilor streine rod ei nu-l vor mai culege;
Va fi mare tot românul ţării lui folositor.

Cugetări adânc ascunse, idei drepte şi înalte,
Ce în inimile-alese ura lor le apăsa,
Vor vedea lumina zilei; şi în formă de mari fapte,
Subt privirea provedinţei, lumei se vor arăta.

poezie clasică de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O noapte la ţară

Am o inimă în lume
Care ştiu că mă iubeşte...
(Conachi)

Frumoasă e câmpia cu dulcea-i liniştire
Pentru acel ce fuge de-a lumei amăgire,
Pentru acel ce caută un trai neînsemnat!
Plăcut, plăcut e ceasul de griji nentunecat,
Şi dulce este viaţa ce curge lin, departe
De-al omenirei zgomot, de-a ei fumuri deşarte!

Când inima hrăneşte o tainică dorinţă,
Când omul simte-n sânu-i o crudă suferinţă,
O jale fără margini, un dor fără hotar;
Când zâmbetu-i ascunde ades suspin amar
Şi mintea-i se deşteaptă din vis de fericire,
Pierzând orice credinţă, oricare strălucire,

Ferice de acela ce-n tulburare-i poate
Pe-un cal să se arunce şi prin văzduh să-noate,
Păşind peste-orizonturi, zburând peste câmpii,
Ferice care poate, departe de cei vii,
Să uite-a sa fiinţă, să peardă-orice simţire,
Să nu mai facă parte din trista omenire!

*

Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte,
Ce revărsa în lume armonioase şoapte
Şi multe glasuri blânde în inimi deştepta;
O noapte de acele ce nu le poţi uita,
Care aprind în suflet scânteie de iubire
Şi pun pe frunte raze de îndumnezeire.

Eram... parcă sunt încă!... la orele acele
Când ochiul rătăceşte primbându-se prin stele,
Şi-n toată steaua vede un chip gingaş, slăvit.
Atunci când visul zboară pe ţărm nemărginit,
Când dorul trist uneşte a lui duioase plângeri
Cu sfânta armonie a cetelor de îngeri.

Ca lampă aninată la poarta de vecie,
Domnea în dulcea taină a umbrelor făclie,
Vărsând văpaie lină, ce lumea coperea.
Lumină mângâioasă! În ceruri ea părea
Menită ca să ducă pe căi necunoscute
Dorinţile-omenirei în lung deşert perdute!

*

Deodat-un glas de înger, o sfântă armonie,
Plutind uşor în aer, ca vântul ce adie,
Se coborî prin stele din leagănul ceresc.
Duios era şi gingaş acordul îngeresc,
Căci inimile noastre săltară mai fierbinte
La dulcele său cântic, l-aceste-a lui cuvinte:

„Ferice de acela ce cu-o simţire vie
Slăveşte armonia şi-nalta poezie,
Cu dismierdări plăcute de glas prietenesc
El poartă pe-a sa frunte un semn dumnezeiesc,
Şi geniul său gustă plăceri încântătoare
Zburând la nemurire ca vulturul în soare;

Dar mai ferice încă fiinţa de iubire
Ce simte cu-nfocare a dragostei pornire
Şi nencetat e gata cu drag a să jertfi!
Căci dulce-i pentru altul şi-n altul a trăi,
Şi dulce-i de a zice, când inima jăleşte,
Am o fiinţă-n lume ce ştiu că mă iubeşte!”

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Adelina V
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptarea

Acesta este ceasul... sau cel puţin soseşte,
Dar ea unde să fie? De ce nu se iveşte?
Minuturi fericite sânt oare de pierdut?
Foarte puţine omul în viaţa lui are!
Se auzi un sunet... Să ascult... mi se pare...
Nu e nimic; o frunză în vale a căzut.

Noaptea în aste locuri n-are de loc tăcere;
Totul se mişcă, umblă, dar toate sânt părere;
Vântul, umbra mă-nşală, când crez a o vedea.
Luna aci s-arată, aci iar se ascunde:
Abia câteodată întunecul pătrunde,
Şi norii înainte-i se pun ca o perdea.

Poate că şi ea are o tainică-ntâlnire,
Poate că stăpânită d-asemenea simţire
Păşeşte-nvăluită în umbra unui nor,
Chiar în acele sfere care au ceresc nume,
Poate-amorul domneşte ca aerul în lume:
Cu ce drept omul singur să fie simţitor?

Nu ştiu, dar la atâtea rele nesuferite,
Ce asupră-mi adesea se par a fi unite,
Singur amorul este izvorul fericit,
Ce fără încetare m-adapă cu uitare,
Ca undele vestite fântânei de mirare,
Prin care morţii uită că-n lume au trăit.

Zile nepreţuite ale copilăriei,
Tovarăşi ai vieţei şi fii ai bucuriei!
De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc,
Câte mi-a dat amorul minuturi, ceasuri bune,
La un loc adunate, cu voi să se-mpreune,
Şi din toate o scurtă viaţă să-ntocmesc!

M-aş duce unde zboară atâtea rândurele,
Când viscolul începe, când vin vremile rele;
Pe pasur'le verdeţei ca ele m-aş ivi.
Din loc în loc aş trece în climele streine,
Unde sunt alte stele, şi ceruri mai senine,
Dar iarăşi m-aş întoarce când firea ar zâmbi.

Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea,
Cătând în viaţă pacea, şi-n pace mulţumirea,
Ca râul fără nume, aş trece neştiut.
Orcât de mic e templu, dar tot îl locuieşte
Acela ce pământul şi cerul stăpâneşte:
Numai pentru-a lui slavă şi omul s-a născut!

Nădejduiesc într-însul; el poate să-mi arate
Un drum fără primejdii, cărări nesemănate
De asupriri nedrepte, de curse vicleneşti.
..............................
..............................
Din frunza-ntunecată a pădurii vecine,
Se întinde o umbră... cineva parcă vine...
Părere-nşelătoare, ş-acum mă amăgeşti?

Dar nu, văz o fiinţă... spre mine-naintează...
Să m-arăt... de vederea-mi ea nu se spăimântează;
Un strein pe aicea sfială ar avea.
Ea păşeşte, ia seama... o auz că şopteşte.
Negreşit e femeie... Ce zice? Mă numeşte!
Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea.

poezie celebră de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Candela

Tăcerea e adâncă şi noaptea-ntunecoasă;
Norii ascund vederea înaltelor tării
Ş-a stelelor de aur mulţime luminoasă
Ce smăltuiau seninul cereştilor câmpii.

Numai religioasa a candelei lumină
Aprinsă de credinţă, şi limpede şi lină,
Luceşte înaintea icoanei ce slăvesc.
Emblemă-a bunătăţei, mângâitoare rază,
Ea parcă priimeşte şi parcă-nfăţişază
Rugăciunile noastre stăpânului obştesc!

În minutele-acelea când sufletul gândeşte,
Când omul se coboară în conştiinţa lui,
Ca unei inimi care cu noi compătimeşte
Frăţeştei ei lumine durerea mea supui.

Câte chinuri ascunse, câte lacrimi vărsate
Au avut-o de martur şi i-am încredinţat!
Câte dorinţi smerite şi neînfiinţate
Am tăinuit de lume şi ei am arătat!
Dumnezeu ce de faţă pe cruce se arată,
El care-a nedreptăţii e pildă de-ngrozit,
Îmi spune că-nainte-i se va vedea odată
Cel ce nedreptăţeşte cu cel nedreptăţit.

Atunci creştinu-acela, cu fruntea în ţărână,
Dar cu otrava-n buze, şi cu fierul în mână,
Umilit ca să-nşale şi blând ucigător,
Tronul dumnezeirei cum va putea să-l vază,
Când la un semn puternic se vor clăti cu groază
Cerurile-aşezate pe polurile lor?
..............................
..............................
Dar adânca odihnă în lume încetează:
Religiosul clopot se leagănă în vânt,
Chemând pe credincioşii ce somnu-mpovărează,
Din ale lor locaşuri în locaşul cel sfânt.

Întunecimea nopţii care încă domneşte,
Ca un om ce cu viaţa se mai luptă murind,
Se-mpraştie cu-ncetul, treptat se risipeşte
Şi-n umbra dimineţei se pierde-ngălbenind.

Se desfăşur în ochii-mi minunile zidirei;
Credinţa se deşteaptă în omul rătăcit;
Şi-nalţă a ei rugă cu imnul mulţumirei,
La cel ce după noapte şi zi ne-a dăruit.

Iar tu, candelă sfântă, a căria vedere
Îmi aduce aminte atâtea năluciri,
Îmi vei fi totdeauna rază de mângâiere,
Vei şti deopotrivă şi fapte şi gândiri.

Voi alerga la tine în dureri şi necazuri,
De oameni şi de soartă când voi fi apăsat:
Astfel corăbierul, când marea e-n talazuri,
Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat.

poezie clasică de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Meditaţie

Vara şi-apucă zborul spre ţărmuri depărtate,
Al toamnei dulce soare se pleacă la apus,
Şi galbenele frunze, pe dealuri semănate,
Simţiri deosebite în suflet mi-au adus.

O! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare!
Cum schimbătoarea lume fugând o rennoiesc!
Câtă nemărginită pun ele depărtare
Între cei din morminte şi acei ce doresc!

Unde atâţi prieteni plăcuţi de tinereţe?
Unde-acele fiinţe cu care am crescut?
Abia ajunşi în vârsta frumoasei dimineţe,
Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dânsa au trecut!
...............................
...............................
Ce netedă câmpie! Cum ochiul se uimeşte!
Ce deşărt se arată, ori încotro priveşti!
Întinsa depărtare se pare că uneşte,
Cu ale lumei mărgini, hotarele cereşti.

Cât sânge aste locuri setoase înghiţiră!
Câte oase războiul aici a semănat!
Câţi veterani războinici, moartea purtând, muriră
Pentru izbânzi de care ei nu s-au bucurat!

Îmi pare că-i văz încă, răsturnaţi în ţărână,
Pe-ncreţita lor frunte sfârşitul arătând,
Dar mai clătindu-şi capul, şi c-o murindă mână
Fierul care le scapă cu furie strângând.

Ei nu gândesc la moarte, nu gândesc la viaţă,
Ei nu gândesc la fapte ce-n viaţă au urmat,
Ci când sufletul zboară, când sângele îngheaţă,
Toată durerea le este că nu şi-au răzbunat!
..............................
..............................
Puţin mai înainte un monument s-arată;
Să-l privim... Dar ce semne de cinste pe el sânt?
Negreşit cei dintr-însul slăviţi au fost odată:
Azi slava stă dasupra, şi omul în pământ!

Iată, fără-ndoială, o mare mângâiere,
O voi, care un titlu ş-un nume pizmuiţi!
Când tot ce e-nalt cade şi când mărirea piere,
Mărirea, înălţarea, la ce le mai doriţi?

Din vremile trecute, în veacuri viitoare,
Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit,
Să treacă peste vârste şi peste ani să zboare,
Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit?

Când marea-ntărâtată corabia-ţi zdrobeşte,
Când loc de mântuire nu este, nici liman,
Când cu grozave furii asupra ta porneşte
Spumoasele lui valuri bătrânul Ocean,

Spune-mi, îţi pas-atuncea să ştii de mai pluteşte
Catartul fără pânze ce nu-ţi e d-ajutor,
Să vezi dacă pe unde se ţine, se clăteşte,
Şi dac-ai fost odată în barcă sau vapor?

Viaţa e o luptă, o dramă variată
Şi actu-i cel din urmă în veci e sângerat:
Moartea-l încoronează, moartea neîmpăcată,
Care în a sa cale pe nimini n-a uitat.

A, întorcând privirea spre veacur'le trecute,
Şi nencetat pământul văzându-l pustiit,
Văzând tot aste rele, tot zile neplăcute,
De soarta omenirei din suflet m-am mâhnit!

Câte feluri de chinuri asupră-i se adună!
Însă vezi cum nădejdea o-nşală nencetat?
Cu o dulce zâmbire vine, ţiind de mână
Icoana fericirei. Dai s-o prinzi... A scăpat.

Astfel un vis ţi-arată o iubită fiinţă;
Astfel cu bucurie voieşti s-o-mbrăţişezi,
Dar astfel umbra-nşală zadarnica-ţi silinţă;
Acum din mâini îţi scapă, acum iarăşi o vezi.

Daca în cartea soartei omu-ar şti să citească,
Să-şi afle fieşcare grozavul viitor,
Cin-ar mai vrea, stăpâne, aicea să trăiască,
Când lumea e de chinuri nedeşărtat izvor?

Vremea d-acum, trecutul, a-l şti avem putere,
Numai ce-o să se-ntâmple noi nu putem vedea;
Dar când ceasul soseşte, când nălucirea piere,
Se trage deodată şi vecinica perdea.

poezie clasică de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea strămoşească

Atunci când a bătut a uscăciune vântul peste ţară,
Ca la un semn, mii de corăbii pânzele-şi săltară,
Iar căpitanii-n roi urniră şi-n convoi plecară
Şi n-au privit în urmă cum plânge a lor mamă.

Şi-am fost şi eu purtat de-acele valuri,
Şi-am cunoscut şi eu străinele meleaguri,
Şi n-am privit nici eu deloc în urmă,
Cum stă şi plânge şi se vaită a mea mumă.

Şi m-am trezit păşind într-o câmpie nouă,
Iar talpa mi-era goală printre spini,
Eu în călcâiul stâng îmi aveam inima
Şi-n dreptul singurul meu ochi viril.

Şi fiecare pas făcut mă-ndurera mai tare,
Simţeam că nu mai văd, că inima mă doare...
Şi din călcâiul drept ţâşneau lacrimi amare,
Iar stângul sângera din ce în ce mai tare.

Şi paşi mărunţi, nesiguri, încă mă poartă în uitare;
Şi-o ceaţă densă se aşterne-n zare...
Iar eu, eu cu piciorul drept, cu-o blândă grijă,
Sondez pământul să nu calc cu stângul în vreo schijă.

Departe e ţărâna din care m-am născut...
De ghiara unui vultur îmi simt pieptul străpuns,
E glasu-acelei patimi ce-n sânge-mi gravitează:
Neobosita, dulcea chemare strămoşească.

Desculţ prin pietre sau noroi sau iarbă verde,
Al ţării mele glas, nicicând nu îl voi pierde!
O ţară, ca şi-o mamă, sunt unice pe lume,
Căci doar acestea două pot făuri un nume!

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruinurile Târgoviştii

O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!
Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ş-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-aţintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,
Când ochiul vă priveşte în liniştit minut:
De milă îl pătrundeţi, de gânduri îl uimiţi.
Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi
Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier
A omenirei fapte din faţa lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârşit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârşit.
Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniştirea nopţii se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Şi de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoşeşti
Şi simţ o tânguire de lucruri omeneşti;
Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".
..........................
..........................
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Şi a huli viaţa în stare m-au adus.
..........................
..........................
Deci priimiţi, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!

poezie de Vasile Cârlova
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină deasupra mării

Motto
"Din când în când toţi ne pierdem câte un pic.
Prietenii sunt singurul drum pe care ne întoarcem acasă".

A fost o vreme când, pierdut şi lipsit de apărare,
Viaţa mi se scurgea de-a dreptul la-întâmplare;
Neştiind încotro mă-îndrept în noaptea mare,
Eram cu totul la cheremul sorţii.

De nicăieri, o rază de lumină, -n faţa mea,
A spintecat noaptea fără lună, fără-o stea –
Iar eu am putut, extrem de clar, vedea
Drumul spre liman, spre izbăvire.

Am întors nava cap compas spre coastă
Şi, căutând scăpare de pe marea vastă,
Am urmărit, în clipa din toate cea mai fastă,
Mâna luminoasă care-mi arăta printre valuri calea.

Ajuns la mal, în miezul nopţii de coşmar,
Drept în faţa mea, sus, de pe coama unui deal,
Îmi făcea cu ochiul, zâmbind, lumina unui far...
Apoi, prietenii m-au dus acasă.

poezie de Robert S. Bise, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Convalescenţă

am fost bolnav şi incă sunt
n-am vrut ca să îmi fac un scut
să trec cu gând nepăsător
şi mult mă doare dorul lor.
sunt un român cu suflet mare
şi văd plecând peste hotare
vecini, nepoţi care muncesc
pe unde pot, unde găsesc
plătiţi la întâmplare...

suntem datori, suntem vânduţi
la guvernanţi nu sunt virtuţi
a reuşi dintr-un marasm
ca să salvăm ce a rămas.
şi-atunci mă zbat pe pat de moarte
vreau paşii ţării să mă poarte
cu demnitate pe drum drept
îmi bate inima în piept
şi sufletul mă doare.

vreau să mă vindec şi nu pot
românii mei mergeţi la vot
vom reuşi într-un final
a scoate ţara din calvar
să văd nou răsărit de soare
pe ale noastre vechi hotare
cu strigăte de bucurie
acoperind munţi şi câmpie
Frumoasa Românie!

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândurile unui mogul

Opriţi orânduiala cea crudă şi nefastă
Care a dus românii la sărăcie cruntă,
Nu mai avem nimic din ce-am avut, o vastă
Speranţă de mai bine spre vârsta căruntă.

Nu mi avem nimic din ce-am avut odată
Când sărăcia nostră urma a fi oprită,
Venind la cârma ţării gândirea lui ciudată
De marinar fără cărare, dar şi fără ispită,

Ne-a demonstrat adesea că n-are o virtute
De-a ne conduce ţara la un vremelnic ţărm,
Şi-a dezbinat poporul cu vorbele-i pierdute
În sihăstria faptei, minţind şi mult şi ferm.

Cultura lui a fost şi este-n cap să aibă
Prin fraudă adesea mult mai mult ca toţi
El pune peste rana poporului o zgaibă
Ce supurează încă, în noi compatrioţi.

El n-a ştiut ce-i mila pentru săracii ţării,
I-a pus ca să trudească, dar totul a distrus.
N-au unde să câştige o pâine-n faptul zării,
Şi caută să plece din ţară spre marele apus.

El sfarmă edificii, salarii plafonează,
Nu ţine cont de Legea în Parlament votată,
El merge spre-ntuneric şi ţara o sfidează,
Amplificând o strategie de mafioţi curtată.

poezie de Nicu Petria (14 aprilie 2011)
Adăugat de Nicu Petria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu

Cine sunt eu? Eu sunt un om!
Un om cu suflet (dăruit mai mult altora decât mie însămi);
cu ochi (mai mult pentru cei din jurul meu decât pentru mine);
cu mâini muncite zi şi noapte
(mai cu spor pentru ceilalţi oameni, decât pentru mine)...
Cu nume concret, strădui, viabil (mie şi celorlalţi oameni),
pentru ca ceilalţi oameni să ştie că asta de-aici şi de oriunde,
cea de-acum şi dintotdeauna, am fost, sunt şi voi rămâne, eu!!

Cine sunt eu? Eu sunt asta de-aici, care n-a putut rezista, niciodată,
dorinţelor celor din jur! Şi, fiindcă n-a rezistat şi, acum trei mii de ani,
când, câţiva oameni au vrut-o îndrăgostită de un poet,
ea s-a" îndrăgostit"... de poet!
Apoi, ei au vrut ca ea să-i dedice versuri poetului şi să devină poetă!
Şi ea i-a dedicat versuri poetului şi a devenit poetă! Poetă adevărată!

Cine sunt eu? Eu sunt un om care şi-a pus inima pe tavă,
pentru ca oamenii să facă din ea, ce vor...
Şi apoi să facă parte din tot ce eu, cea care sunt,
voi fi putut agonisi efemerităţii:
deznădăjduire şi speranţă, durere şi bucurie suferinţă şi iubire!

Poate a venit vremea să-mi iau inima înapoi (cât va mai fi rămas din ea),
cu ei cu tot, cei care vor face parte din dreptul meu la eternitate!
S-o iau înapoi, acum când sunt aici, pentru atunci, când nu voi mai fi, aici!

Cine sunt eu, cine eşti tu, cine e dânsul... Oare ce mai contează?
Până la urmă, nu mai contează!
Dar contează să ne bucurăm de o clipă, de o zi, de o şansă!
De lumina zilei şi de întunericul nopţii;
de albastru cerului şi de scânteierea stelelor;
de luceafărul dimineţii şi de luna înserării!
De iubire! De fericire! De ceilalţi oameni!
De bucuria de a fi pe Pământ!

Pentru că aveţi un chip, un nume, un suflet;
pentru că sunteţi sănătoşi, frumoşi, buni;
pentru că puteţi dori, dărui, iubi;
pentru toate acestea, bucuraţi-vă..., prieteni...!

poezie de Iulia Mirancea (20 aprilie 2015)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sibiu - Glossă

În oraşu-n care turnuri stau de veghe lângă porţi
Străjuit de ziduri groase cum ţărmu'-nalt o mare
De se sparge-n ceasuri timpul şi în clopote la morţi,
Se adună de pe margini rotund în piaţa mare.
Trec pe strada cetăţii unde turnuri se înclină
Călători grăbiţi prin vreme, voiajori fără statut
Toate deopotrivă în prusacă disciplină
Să îţi faci un drum prin umbre fără să fi abătut.

Stai cu gândurile treze străbătând piaţa Huet
O incintă fortificată în oraşul de sus
Unde un menestrel cântă pătimaş un menuet
Cu tot farmecul baroc ce în istorie s-a dus.
Varsă lacrimi o domniţă de la geamuri de palat,
Târgoveţii o salută printr-un gest dictat de sorţi
Şi ea le răspunde simplu, scap'-un semn mai voalat
În oraşu-n care turnuri stau de veghe lângă porţi.

Seara-i o întreagă taină pe un pod de clevetiri
Unde totul se dezbate mai în şoaptă după rang,
Tot ce afli arde iute, nici n-ai cum să mai respiri
Noaptea vine-ntunecată de pe-al trecerilor gang.
Lumea e pestriă-n fapte ca si-n gândurile noi,
Turnul sfatului priveşte c-un ochi de-nfrigurare
Cum se nasc fapte semeţe şi dispar din burg apoi
Străjuit de ziduri groase cum ţărmu'-nalt o mare.

De pe laturi largi, sărace unde stau cei din plebe
Pe pasajele cu scări urcă greu până-n cetate
E trist peisajul optic, nimeni n-o să-i întrebe
Cum se zbat şi cum trăiesc în atâta nedreptate.
Ştiu că viaţa este dură într-un ev mediu anost
Ce-şi cară veacul ca apa în găleţi fără de torţi
Şi trăiec de azi pe mâine fără niciu adăpost,
De se sparge-n ceasuri timpul şi în clopote la morţi.

De la Catedrala gotică-n jos la Ursuline
Între ziduri strânge cercul pe cei mari şi prea bogaţi
Se duce pe pustie în ambiţii masculine
Cu averea drept dovadă de putere subjugaţi.
Rămâne cum a mai fost în veacurile din urmă
Unitatea dă gustul la patricieni c-o sare,
Ca să păstoreşti bine ai nevoie de o turmă
Se-adună de pe margini rotund în piaţa mare.

Rupţi de pofte, de intrigi şi alte porniri hulpave
Mulţi voit-au să se-nfrupte din al burgului prinos,
N-au îndrăznit s-o facă cei cu forţele firave
Deşi ameninţau sălbatic c-un aer duşmănos.
De pe acoperişuri cu ochii mari de pisică
Orice mişcare o văd de-i lună nouă ori plină,
Dregătorii la taclale servind des una mică
Trec pe strada Cetăţii unde turnuri se înclină.

Pe a timpului risipă mulţi s-au pierdut cu firea,
Dar străjeri la posturi n-au lăsat timp de izbândă,
N-au avut o clipă moartă, să le scape privirea
Au stat pe metereze niciun somn să nu-i cuprindă.
Astfel burgul pregătit n-a fost cucerit vreodată
Şi-ntre zidurile sale a-nflorit şi ţinut scut
Bir să nu dea nimănui şi-n uitare să nu cadă,
Călători grăbiti prin vreme, voiajori fără statut.

Ucenici, calfe, meşterii breslelor de ev mediu
Au dus faima meseriei din răsărit la apus,
Tot ei au ferit burgul de pericol şi asediu
Chiar şi turcii l-au ocoilt, fără să fie supus,
Prins-a înflori şi mintea-n şcoli de-nvăţătură
În domenii înalte cu-nţelegere deplină,
Să nu rămână-n urmă de-a istoriei trăsură
Toate cer deopotrivă o prusacă disciplină.

Dar unde fost-au românii, întrebi fără măsură,
Ori au stat muncind prin preajmă ca oieri şi ca iobagi?
Cu Cibinul făceau schimb de invidie şi ură
Aducând cu prisosinţă o istorie-n desagi.
Şi cum totul se amână doar până la o vreme,
Se priveşte înainte pentru ce-i de străbătut,
Nimic nu te opreşte din visurile supreme,
Să îţi faci un drum prin umbre fără să fi abătut.

Să îţi faci un drum prin umbre fără să fi abătut
Toate deopotrivă în prusacă disciplină,
Călători grăbiţi prin vreme, voiajori fără statut
Trec pe strada Cetăţii unde turnuri se înclină.
Se-adună de pe margini mai rotund în piaţa mare,
De se sparge-n ceasuri timpul şi în clopote la morţi,
Străjuit de ziduri groase cum ţărmu'-nalt o mare
În orasu-n care turnuri stau de veghe lângă porţi.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu, Olarul

A fost odată un Pământ pustiu
Pustiu şi gol, sărac, nepopulat,
Singur, în întuneric, inundat,
Acoperit de ape... nimic viu...

Apoi, a dat poruncă şi-a adus
Lumină, fără sori şi fără stele
Lumină din Lumina lumii mele,
Din Fiul Său întâi născut, Isus.

Apoi, a separat ape de ape,
Şi cerul a luat astfel fiinţă
N-o să vă spună asta vreo ştiinţă,
Nici vreun arheolog să v-o dezgroape.

A treia zi, a scos uscat la suprafaţă
Mări şi oceane ne-a făcut, şi lacuri
Croite să dureze peste veacuri,
Şi pomi, verdeaţă, început de viaţă.

A patra zi, ne-a dat soare şi lună,
Şi stele fără număr ne-a făcut,
Le-a pus pe cerul mare şi tăcut
Şi lumea noastră era tot mai bună.

A cincea zi, a pus viaţă în apă
Şi păsările au umplut tot cerul.
Încet, încet, întreg atelierul
Le-a făcut loc atât cât să încapă.

A şasea zi, a frământat un lut,
Pământ şi apă, şi-a făcut Adam,
Din coasta lui, pe Eva, gram cu gram,
Bijuterie pe-un pământ plăcut.

A şaptea zi, Olarul obosit
S-a odihnit de truda-i creatoare,
Privind satisfăcut uscat şi mare,
Şi binecuvântând tot ce-a făcut.

poezie de Petrică Conceatu din Volum în lucru - "Geneză" (7 martie 2017)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet sub raze de Lună

Hai să lăsăm lumina să se-aşeze
Pe umerii dorinţelor tăcute,
Să le transforme-n alintări plăcute
Şi-asalturi de iubire să cuteze.

Hai să plutim pe-o mare de plăcere,
Să-ntâmpinăm, cu piepturile goale,
Atingeri noi de valuri ireale
Pornite într-o dulce adiere.

Să ne-avântăm sub razele de Lună
Şi să luăm lumina ei cu noi,
În raze împletite drept cunună.

Iar de va fi ca totul să apună
Şi să-notăm prin timpul de apoi,
Să fim tot împreună, amândoi.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Munţii

Sunt uriaşii din vechime,
În vechi scrieri pomeniţi
Ei, cei dintâi la înălţime
Peste vremuri neclintiţi

Privesc munţii cu nesaţiu,
Ancoraţi în timp şi spaţiu
Pentru mine munţii-s sfinţi
Îmi sunt fraţi, dar şi părinţi

Sunt falnici şi misterioşi
Îmi sunt dragi dar şi strămoşi
Tainici, majestuoşi sau duri
Ascund enigme prin păduri

Deţin, comori adânci şi reci
Prin codri, peşteri sau poteci
Transmit, o stare pozitivă
Din orişicare perspectivă

Acolo-n munţi, trăiesc iţanii
Popor robust, bătrân de zile,
Fraţi de cruce cu ciobanii,
Chiar şi-n condiţii dificile

În lumina aştrilor stelari
Admir, munţii milenari
Am o patimă şi un crez,
Deapururi, cu munţii votez.

poezie de David Boia (12 martie 2013)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vinul singuraticului

Privirea care cheamă a unei curtezane,
Ce ne pătrunde-n suflet, îmbietoare rază
De lună, când pe lacuri dulci scânteieri aşază,
Scăldându-şi frumuseţea în ape diafane,

Bănuţii-n care încă mai speră jucătorul,
Al blândei Adeline sărut răscolitor,
Şi muzicile care, adânci ca un fior,
În inimi, de departe, ne reaprinde dorul,

Decât acestea toate, butelie adâncă,
Mai scumpă-mi eşti, balsamu-ţi l-îmbogăţeşte încă
Şi mângâie visarea poetului în zori;

Tu, viaţă, tinereţe, speranţe-i dai, mândrie,
- Comoară-n veci aprinsă celor în sărăcie,
Fiindu-ne asemeni cu zeii-nvingători!

sonet de Charles Baudelaire, traducere de Radu Cârneci
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muma lui Ştefan cel Mare

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!"

Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anul 1855

Dup’atâţi răi secoli negri de dureri, de vijelie
Ce-au trecut fără’ncetare peste biata Românie,
Tu an nou ce ne vesteşti?
Vii s’aduci patriei mele, ca o dreaptă răsplătire,
Pace, glorie, putere, libertate, fericire,
Îndurările cereşti?

Din noianul veşniciei eşti tu sol de mângâiere?
Trebuie ca semn de moarte sau ca semn de înviere
Să te blestem, să te-admir?
Eşti amic, sau tu faci parte din cumpliţii ani de rele
Ce-au depus în a lor treacăt peste fruntea ţării mele
O corona de martiri?

Ori ce-a fi a ta menire, voi găsi poporul tare
Înfruntând lovirea soartei cu-o puternică răbdare
Şi cu suflet de Român;
Căci Românul e întocmai precum stâncile măreţe
Care’n valurile mării furtunate şi semeţe
Neclintite’n veci rămân.
Pe aceste mândre ţărmuri santinelă ‘naintată,
Neamul nostru fără sprijin, în veghere necurmată
Stă pe loc la postul său.
El de douăzeci de secoli a trecut prin mii de lupte,
Dar acum i-a căzut braţul, i-au căzut armele rupte…
O, puternic Dumnezeu!

Sunt destule atâtea chinuri! Adă ziua mult dorită,
Zi de pace, de tărie şi de glorie iubită
Pentru acest sărman popor,
Pentr’o naţie creştină care poartă-un mare nume
Şi în sufletu-i presimte că-i chemat în astă lume
La un falnic viitor.

Fă ca anul care vine să aducă-un mândru soare
Să deschidă-o cale nouă de mari fapte roditoare
Pentru neamul românesc,
Căci el are din vechime o menire strălucită;
El a fost şi vrea să fie santinelă neclintită
Pe pământul strămoşesc.

poezie celebră de Vasile Alecsandri din Revista Literară (1855)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă nopţilor de mai

Lumânari pe cerul negru strălucesc şi se arată
Nopţi sub teiul dând în floare pe aleea-mparfumată.
Cântec lin, îndrăgostiţii, sărutându-se de zor,
Şi bătrâni pe prispa casei frământându-se de dor.
Peste lumea-nviorată, adieri alene cad
Şi un roi de fluturi - albii pe mătasea nopţii ard.
Ondulându-şi tâmpla ninsă printre valuri de rugină,
Se ascund sub stranii umbre, ca o arcă de lumină.

Lumânări pe cerul negru strălucesc şi se arată...
Trec ţinându-se de mână pe cărarea-mparfumată,
Tineri pentru care viaţa doar acum abia începe
Şi bătrâni nutrind speranţe, împletind uitarea-n plete.
Sus sunt sâmburi de lumină încolţind de strălucire,
Parcă îngeri trec în goană în divina lor nuntire.
Ninge-n suflet teiu-n floare, cântul eminescian,
În hamace de lumină ne alintă an de an.

Nopţi sub teiul dând în floare pe aleea-mparfumată
Pier precum o strălucire şi spre zori ni se arată
Cuib de timpuri, peste timpul trecător şi în zadar.
Ciute trec spre miezul nopţii, la al nopţilor hotar.
Prinsă-n umbre veştejite, luna tremură şi plânge,
Ca aducerile-aminte, printre sângeri, numai sânge.
Cătălin şi Cătălina, iată-i! Parcă s-au schimbat.
Nu mai sunt cei din poveste. Vezi?! Ceva li s-a-ntâmplat...

Cântec lin, îndrăgostiţii sărutându-se de zor,
Stau ţinându-se de mână în al nopţilor decor.
Evantai de verde frunză mângâindu-i diafan,
Trece ca o adiere şi-ngenunche la altar.
Doar tăcerea, ca un cântec, varsă lacrimi de mătasă
Şi se pierde în uitare pe întinderea albastră.
Luna-n ei şi-ascunde faţa – ochi a toate ştiutor.
În iubire, ca în viaţă, totul este trecător.

Şi bătrâni pe prispa casei frământându-se de dor,
Numărând dureri şi clipe, se tot tem de viitor.
Împărţită-i lumea, iată, în tristeţi şi-n bucurii.
Tu le vezi pe toate, lună! Lună, numai tu le ştii!
Prunci, trec alte anotimpuri... Mor bătrâni... Şi crucea lor,
Tu o mângâi în tăcere cu al lacrimii izvor.
De-i iubire ori e ură, tot ce-n suflet e ascuns,
Numai tu-n tăcerea nopţii, protector, le ai de dus.

Peste lumea-nviorată adieri adesea cad...
Paşii risipiţi în noapte pe sub frunzele de jad,
Parcă-nmuguresc pământul. Ce mirific colţ de rai!
Re-compun în necuvinte "Glossa nopţilor de mai"
Ca o pânză de păianjen, în a nopţilor sclipiri,
Luna-n razele-i de gheaţă prinde sute de iubiri.
Oh, ce lume! Ce mistere! Paşii-n parcuri de-ai să-i treci
Dă-mi un semn, arată-mi calea, ori aşteaptă-mă pe veci!

Şi un roi de fluturi - albii pe mătasea nopţii ard...
Stelele în mândră horă, peste nopţi de ceară cad
Şi mustesc în anotimpul mult-renaşterii visate
Feţi frumoşi pe cerul vieţii, adieri de vis şi şoapte.
Dulci îmbrăţişeri de tineri, dulci îmbrăţişări de umbre,
Un vulcan ce din genune, spre lumină va erupe.
Dulce susur de izvoare, dulce cântec de cristal,
Peste marea inocenţei, sânger printre stânci de val...

Ondulându-şi tâmpla ninsă printre valuri de rugină,
Se ascunde printre ramuri o frumoasă Cătălină.
Ce Luceafăr se-ntrupează pe sub pleoapa tremurândă,
Când sub vraja de lumină, cu alt tânăr se sărută?!
Roi de fluturi în privire, dulce zâmbet în eter,
Se vor pierde într-o clipă pentru ea şi pentru el.
La balconul Julietei, dragostea împărtăşind,
Îl vezi veşnic pe Romeo, în iubire adormind.

Se ascund în stranii umbre ca o arcă de lumină...
Julieta se arată strălucind... ca o regină...
Amândoi, dormind în noapte, au pornit spre cer – quasar,
În iubire să răsară-n plânsul nopţilor de jar.
Altor suflete să fie un blestem sau o lumină,
În iubirile ascunse doar de pronia divină...
Oh, decât lumina lunii în privire se ascunde
Într-o dulce penitenţă pe sub clipele rotunde...

Se ascund în stranii umbre ca o arcă de lumină,
Ondulându-şi tâmpla ninsă, printre valuri de rugină.
Şi un roi de fluturi - albii pe mătasea nopţii ard,
Peste lumea-nviorată, adieri alene cad.
Şi-s bătrâni pe prispa casei frământându-se de dor,
Cântec lin, îndrăgostiţii sărutându-se de zor...
Nopţi sub teiul dând în floare pe aleea-mparfumată,
Luminând pe cerul negru, strălucesc şi se arată.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu cânt

Eu cânt pe-acei ce-n jug şi chin
Pe-a lor spinare ţara ţin,
Cari în robie şi necaz
Voinici, puternici au rămas!

Vânjoşi, înalţi, ca fierul tari,
De soare arşi, bătuţi de vânt,
Brăzdează harnicii plugari
Al ţării lor mănos pământ.

Din plug pe toţi ei îi hrănesc,
Vărsând pâraie de sudori,
Dar tot puterile le cresc;
Pe-aceşti puternici muncitori
Eu cu mândrie-i cânt!...

Eu cânt pe-acei ce pân' acum,
Fără cărare, fără drum,
În noapte rătăciţi au stat,
Nădejdea însă n-au lăsat;

Pe-acei ce tare, neclintiţi,
Oftând amar din când în când,
Întreaga lume-au sprijinit,
În urma plugului mergând;

Cari focul vieţii nu l-au stins
În pieptul lor de fier făcut,
Şi cât de mult n-am plâns,
Tot alte zile-au prevăzut,
Pe-aceştia eu îi cânt!...

Eu cânt, căci văd că ele vin
Acele zile de senin;
Eu cânt, căci văd de-acum că piere
A ţării veşnică durere;

Eu cânt, căci văd necazul frânt,
Ş-aud plugari în zori cântând,
Nu doine de amar, de dor, --
Înviorarea ţării lor...

Şi glasul vieţii ascultând,
Venirea zorilor eu cânt!...

poezie celebră de Alexei Mateevici din Basarabia (1907)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valuri

Vom face printre valuri, valuri,
şi ne vom cufunda-n apus
atât de jos şi-atât de sus,
prin lumea noastră fără maluri.

Vom face dintr-un vis, un vis
şi-l vom petrece împreună
sub raze argintii de lună,
uitând ce-n stele ni s-a scris.

Vom înota prin fericire
spre malul inventat de noi,
de ieri sau azi ori de apoi.

Va fi o lume cu iubire,
vom fi acolo amândoi,
atât de plini şi-atât de goi.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!