Rugăciune

Fiinţă naltă, lungă vedere,
Izvor puternic de mângâiere,
Pavăză sfântă astui pământ!
Dă ascultare, nu-ţi fie silă,
Unui glas jalnic, ce cere milă,
Ce a se plânge are cuvânt.

Nu se cuvine a se răpune
În vânt ca fumul o rugăciune
Cu plâns făcută lângă altar,
Unde nădejde are oricine
Să dobândească cerând vrun bine
Sau lui să-ncete vrun ce amar,

Unde tot omul, când îţi vorbeşte
Vorbe în taină, smerit priveşte
A ta fiinţă de faţă stând;
Unde tu însuţi simţi datorie,
S-arăţi oricărui spre bucurie,
Că vrei fierbinte s-ajuţi oricând!

A ta putere nemărginită
În veci urmează a fi pornită
Spre uşurinţă şi spre folos;
Nici să nu lase p-a ta zidire
Tristă să zacă în asuprire,
Să nu te simţă de reazăm jos!

Nu cer prisoase sau nălucire;
Voiesc dreptate, cer mântuire
Patriii mele, jalnic pământ
Vai! ale cării necazuri multe
Ce suflet poate să le asculte
Şi să nu plângă dând crezământ!

La ea te-ntoarce, de vezi cum geme,
Cum a se plânge însuţi se teme,
Privind că este tuturor joc,
Unde dreptatea cătare n-are
Nici asupritul face strigare,
Căci el în vină cade pe loc.

Destule veacuri, de când o soartă
Nemilostivă, mereu ne poartă
Spre osândire, cum e mai rău!
Destule veacuri, de când suspină,
Mâhnirii jertfă, fără lumină,
Încât nu vede nici cerul tău!

Vântul îi suflă tot neplăcere,
Norii îi plouă nemângâiere,
De flori nu gustă plăcut miros,
A primăverii dulce ivire
Pentru ea n-are înveselire,
Ei nu răvarsă nimic frumos.

Din ale tale bunătăţi, fapte
Spre fericire tuturor date,
Ea numai parte n-are de loc,
Ea numai râvna unui părinte
Puternic foarte de loc nu simte,
Ca să-i aducă dulce noroc.

Nu cumva, Soare, că merit n-are
Să ne numească naţie mare,
Să guste dreptul cuviincios,
Când în tot chipul spre fală poate,
Nepreţuite daruri s-arate
Cu care lumii să dea folos?

Cu dreptul este, naltă fiinţă
A fi în astă grea neputinţă,
Acum s-ajungă aşa de prost
Fiica acelor ce, cât se poate
Cu strălucire urmând în toate,
Stăpânitorii lumii au fost?

Cu ce dreptate pradă să fie,
Să tot încerce sfântă urgie,
Când împotrivă-ţi ea n-a urmat?
Cu ce dreptate streinii calcă
Dreptul asupră-i, când rău să facă
Ea lor vrodată n-a cugetat?

De e greşit ţie, Părinte,
Milostivire în sfârşit simte,
Te rog, înceată-i biciul de foc;
Iar dacă soarta de răutate
O asupreşte, pe nedreptate,
Fără de vină a fi de loc.

Cum poţi să suferi cu mulţumire,
Nevinovate în asuprire
Să aridice glas în zadar,
Când împotriva voinţii tale
Nimic nu poate ca să te-nşale,
Nici să urmeze un pas măcar?

A ta vedere zăreşte toate,
Mâna ta iarăşi îndată poate
Să zăticnească răul din drum
Şi cu adâncă înţelepciune
Să-mprăştieze lumii tot bune,
Spre mângâiere a fi oricum.

Deci cu dreptate, naltă Putere,
Dă ascultare unui ce cere
Patriei sale bine, folos.
Cunoaşte-i dreptul uitat de tine
Şi de aceea călcat d-oricine,
Ce i se cade, dă-i cu prisos.

Apleacă mâna de o ardică
Şi-ndată fă-o mare din mică,
Să lase nume nemuritor.
Şi-n norii cinstii mult să se-nalţe,
Pe calea vieţii în veci să calce,
De strălucire având izvor.

Trimite-i încă plăcută rază
Negură tristă să nu mai vază,
Arată-i cerul tot cu senin!
Şi patriotul să aibă fală
A-şi pune viţa naţională
La întrebarea unui strein.

Câte acuma sufere rele,
Ca vântul praful, în laturi dă-le,
Să nu mai vază nici urma lor
Şi neştiută să nu mai zacă,
Ci împotrivă zgomot să facă
În toată lumea răsunător.

Dar ea cu lacrimi l-a ta fiinţă
În veci închine recunoştinţă,
Să glăsuiască numele tău,
Urmând întocmai voinţii tale,
Cerând şi râvna inimii sale
A-i fi spre pază la orice rău.

Dar ce să fie acea lumină,
Ce sus se vede de focuri plină,
Şi dimpreună un zgomot lin?
Nu crez să fie semn de furtună,
Când de loc vântul nori nu adună,
Când peste toate privesc senin.

Nu cumva, Soare, veste să fie
Patriei mele spre bucurie,
Că rugăciunea ce a făcut,
De către sfântul se-mbrăţişază,
Şi că prin focuri încredinţează
A ei lucrare nu dupe mult?

Adevăr este acea lumină,
Vesteşte soartă de raze plină,
Ce se găteşte ăstui pământ;
Ce din poruncă supusă vine,
Patriei mele în veci să-nchine
A ei credinţă cu jurământ.

poezie de Vasile Cârlova
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruinurile Târgoviştii

O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!
Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ş-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-aţintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,
Când ochiul vă priveşte în liniştit minut:
De milă îl pătrundeţi, de gânduri îl uimiţi.
Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi
Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier
A omenirei fapte din faţa lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârşit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârşit.
Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniştirea nopţii se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Şi de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoşeşti
Şi simţ o tânguire de lucruri omeneşti;
Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".
..........................
..........................
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Şi a huli viaţa în stare m-au adus.
..........................
..........................
Deci priimiţi, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!

poezie de Vasile Cârlova
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, până când?...

De-atâta vreme-auzi şi tu chemarea
Spre ceruri, spre lumină şi spre rai,
Şi tot n-asculţi, nici plânsul, nici cântarea
Şi nu-ţi îndrepţi nici gândul, nici cărarea:
O, până când, o, până când mai stai?
Văzut-ai şi tu lucrurile care
Pe alţii mulţi i-a-ntors din calea rea,
Dar tu mereu rămâi în nepăsare,
În cea mai rea, în cea mai tristă stare.
O, până când, o, până când aşa?

O, tu cunoşti că moartea nu-i departe,
Că mergi spre focul iadului dintâi,
Şi totuşi tu rămâi pe căi deşarte,
Rămâi în foc, în chin, în plâns şi-n moarte!
O, până când, o, până când rămâi?

Tu ştii şi de la tine ce aşteaptă
De-atâta vreme şi astăzi Dumnezeu!
Cunoşti chemarea sfântă şi-nţeleaptă,
Cunoşti şi calea rea şi calea dreaptă:
O, până când, o, până când în rău?

A mai trecut un an din scurta-ţi viaţă
Şi-acesta-i poate ultimul ce-l ai.
O, smulge-te din neagra nopţii ceaţă,
O, rupe-ţi vălul negru de pe faţă:
O, până când, o, până când mai stai?

Curând solia morţii-o să te cheme
Răsplata cea de veci ca să ţi-o iei.
E vremea hotărârilor supreme,
E azi a mântuirii tale vreme!
O, până când, o, până când nu vrei?...

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce e omul pe pământ

Ce e omul pe pământ?
O frunză purtată în vânt,
poate un simplu cuvânt
care n-are nici început, şi nici sfârşit.

Poate e o stea care,
Când vine noaptea,
Ea pe cer răsare
Şi când vin zorile moare?

Omul, cine e el?
O fiinţă plină de mister,
Care zice că se teme
De bunul Dumnezeu.

Dar face cum vrea el,
Şi bine, şi rău!
Căci aşa a fost şi va fi mereu,
Omul se socoate el singur pe pământ Dumnezeu

poezie de Vladimir Potlog (30 aprilie 2007)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative...

Nici o floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nici o pasăre nu-i rară, fără de cuvântul vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, dacă nu-i dorit de dor...
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nici o noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici un om nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nici o zi nu e aleasă, fără de iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nici o vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nici o prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Nici un gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş...
Nici o fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nici o iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are stăruinţă.
Nici o soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu, îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative

Nicio floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nicio pasăre nu-i rară, fără cântecul de vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, de nu e dorit de dor.
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nicio noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici omul nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nicio zi nu e aleasă, fără iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nicio vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nicio prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Niciun gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş.
Nicio fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nicio iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are străduinţă.
Nicio soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok (august 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugaciune

Al totului părinte,Tu a cărui voinţă,
La lumi ne-nfiinţate ai dăruit fiinţă
Stăpâne creator !
Putere fără margini, izvor de veşnicie,
Al cărui sânt nume pământul nu îl ştie,
Nici omul muritor !

Dacă la cer s-aude glasul făpturii tale,
Fă ca întodeauna pe a virtuţii cale
Să mergem nestrămutat.
Când soarta mă apasă, cum şi când îmi zâmbeşte,
Când veselă m-ajută, când aspră mă goneşte
Să poci fi neschimbat.

Mândria-n fericire să nu mă stăpânească,
Mâhnirea în restrişte să nu mă umilească,
Dreptatea să o ştiu.
Conştiinţa să-mi fiecereasca ta povaţă,
Cum trebuie să fiu.

Fă să doresc de obşte al omeniri bine
Să mă cunosc pe însumi, şi p-altul decât tine
Să nu am Dumnezeu.
La oameni adevărul să-l spui fără sfială,
De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nşală
Să nu îmi răzbun eu.

Si fă ca todeauna al meu suflet să vază
Lumina aşteptată, a nemuririi rază,
Dincolo de mormânt,
Acolo unde viaţa cea veşnică zâmbeşte
Sărmanului acela ce-n viaţă pătimeşte,
Gonit p-acest pământ.

Stiu că lumea noastră, între globur’le multe,
Ce sunt pentru mărirea-ţi cu un cuvânt făcute
După un vecnic plan,
Nimica înainte-Ti nu poate să se crează,
C-aşa de putin este, ş-atâta însemnează
Un val în Ocean

Cunosc cu toate-acestea şi văz cu-ncreinţare,
Că-n fapta cea mai mică şi-n lucrul cel mai mare
Deopotrivă eşti,
Că la a Ta dreptate nu este părtinire,
Că îngrijeşti de toate,că fără osebire
S-asupra mea priveşti.

Cu tunetul din ceruri tu ocoleşti pământul,
Infloreşti cu natura şi răcoreşti cu vântul,
Eşti viaţa ce ne-ai dat.
Ascultă dar Stăpâne, supusa rugăciune
Ce sufletul o-nalţă, ce inima depune
La tronu-Ti ne-ncetat.

Până-n ceasul din urmă amorul Tău să-mi fie
Comoară de nădejde, de dulce bucurie,
Izvor de fericiri;
El singur să-mi stea faţă în acele minute,
Când planuri viitoare şi amăgiri trecute
Se şterg ca năluciri.

poezie celebră de Grigore Alexandrescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet în vânt

nu contează de unde bate vântul
am rădăcini puternice ramuri nemuritoare
ca bradul care-şi ia spre cer avântul
înălţat pe creste şi zâmbind la soare.

când vântul mă plezneşte peste faţă
şi mă apleacă iarăşi la pământ
mă agăţ şi mai puternic de viaţă
nimic nu mă opreşte să strâng raze-n cuvânt.

când nebunul păgân mă îngenunchiază
şi se înverşunează să fie furtună
înalţ o rugăciune pură la amiază.

invoc lumina care nu vreau să apună
sufletul meu şi pe vânt se mulează
fericit că norii de ploaie mireană adună.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarce înc-o dată

Întoarce înc-o dată spre mine faţa ta.
Dă-mi înc-o dată mâna, s-o strâng în mâna mea
Ş-apoi rămâi cu bine! Tu vezi că eu nu plâng?
Ce vrei? Aşa trec toate şi stelele se sting.

Pe drumul vieţii mele amar, întunecos,
Un scurt moment lucit-a surâsul tău duios.
Eu nu ştiam atuncea că multe vieţi sunt,
Ce nu le-i scris să aibă vre-un bine pe pământ.

Tu nu erai de vină şi tu nu m-ai trădat.
O tainică putere pe tine te-a purtat
Şi chinurile mele, tot răul ce-ai făcut,
În cartea soartei scrise erau, când te-ai născut.

Mă duc de unde nimeni nu poate reveni!
Mă duc şi-n astă lume nu ne-om mai întâlni.
Nu mă uita cu totul! Moartea-i atât de grea
Când ştii că niciun suflet nu plânge-n urma ta!

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1876)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îţi aduc Isus onoare

Îţi aduc Isus onoare
Şi te laud şi îţi cânt
Căci ne-ai dat a Ta salvare
Oamenilor pe pământ

Cânt iubirea ta Divină
Şi eu Numele-ţi cinstesc
C-o viaţă fără vină
Tu mi-ai dat şi te iubesc

A ta milă eu o cânt
Şi iubirea Ta cea vie
Cât voi fi pe acest pământ
Căci privesc spre veşnicie

Îţi cânt Doamne a Ta Fiinţă
Pururea eu te slăvesc
Şi Isuse prin credinţă
Fiinţa mea îţi dăruiesc

Cânt Isus a Ta lumină
Al Tău har ce mi l-ai dat
Căci mă vreau fără de vină
Să fiu Doamne mai curat

Mai aproape azi de Tine
Şi Isus de-al Tău Cuvânt
Să văd ziua care vine
Când ne duci în cerul sfânt

În Lumina Feţei Tale
Fiinţele să ne zideşti
Să ne fii izvor şi cale
Pe braţe să ne primeşti

Să fim Doamne o lumină
Din Lumina Ta Isus
Cu-o viaţă fără vină
Şi un duh Ţie supus

Umple-ne de-al Tău Cuvânt
Să trăim neprihănirea
Viaţa-ntreagă pe pământ
Să ne dărui mântuirea

Ca să fim ai Tăi Isus
În veci şi în veşnicie
Să-ţi cântăm în ceruri sus
Slăvit Numele îţi fie
21,21-01-2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furtuna

Când cerul pare-a răsturna din el neantul e un semn
pe care am uitat să 'l înţeleg şi numai Dumnezeu
mi 'l poate arăta.
În faţa Lui şi 'n faţa ta nu sunt nimic, nici hierofantul,
nici preotul, nici mag sau semizeu.
Sunt doar iubirea ta.

Când în lumină umbrele din tobe răbufnesc şi mug
mai multă strălucire 'mi dai când mă iubeşti
şi simt în mine fulgerul.
Când se frământă crengile să rupă din pământ
precum tu mă alinţi şi clopote 'ngereşti aud
sunt însetat şi nesătul.

Când noaptea plânge dup' un iluzoriu trup
văd norii ce-au trecut fără picături de ploaie
iar eu de dor sunt ud.
Aş fi dorit să înţeleg ţărâna în nevoia ei de sânge,
să 'ţi dărui, dor al meu, pe piele apa în şiroaie
şi-abisul dezbrăcat şi vântul nud.

Când pentru tine însă adevărul se strânge 'n sufletul avid
aşa cum e mişcarea din nori să năpustească locul
în care ne răsare luna,
mi-e pieptul jale că nu dărui pe cât pot magia dintre flori
aşa cum vreau şi ştiu spre tine 'n zbucium să deschid
năvalnică furtuna.

poezie de Liviu Pendefunda din Ros ucis (2009)
Adăugat de Liviu Pendefunda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul gând

Se-agită-n furtuna ce fruntea-i înclină
Spre apele reci, spre vârtejul sălbatic
Ce-aleargă, bezmetic, prin albia plină
Şi muşcă pământul.
E iadul acvatic.

Priveşte spre cer şi adună putere
În scurtele clipe când vântul o iartă,
Nici timp nu mai are să simtă durere
Când crengile-s rupte.
Credinţa-i deşartă.

Îşi simte, de-acum rădăcinile-n apă
Şi ştie că-i vremea, nu poate să scape,
Căci vântul o bate, iar apa dezgroapă
Tot ce o mai ţine.
Sfârşitul e-aproape.

Se simte-mpăcată când ştie că pleacă
Pe ultimul drum, dar purtată pe valuri,
Privind alte sălcii cum par că se joacă
În plete cu vântul.
Şi nu plâng pe maluri.

Îşi lasă în urmă vlăstare firave
Cu trupul subţire, ce-aşteaptă să crească,
Frumoase fecioare pe ţărmuri jilave,
Privind înspre Soare.
E voia cerească.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Haine de lumină

În lumina Ta Divină
vrem Isus să ne scăldăm
să trăim fără de vină
pe veci Domn să te avem

vrem lumina mântuirii
Tu Isuse să ne-o dai
izvorul neprihănirii
să fim cu Tine în Rai

în lumina Ta curată
toţi azi ca să ne zidim
o viaţă fără pată
pe pământ ca să trăim

vrem să fim cu toţi lumină
raze vii de pe pământ
pentru patria Divină
şi al vieţii viu Cuvânt

toţi dar să ne îmbrăcăm
chiar în haine de lumină
pe Hristos să-l onorăm
până când El o să vină

curgă dar de azi lumina
din noi toţi pe acest pământ
să-l cinstim întodeauna
pe al nostru Mire Sfânt

El ne este sărbătoare
şi lumnină şi menire
Isus ne este un soare
ce ne-mbracă în iubire

haideţi dar acum cu toţii
să-i dăm fiinţa şi iubirea
Isus chiar şi-n clipa morţii
să ne fie mântuirea

ale Lui cuvinte sfinte
să străluce azi în noi
pe a vieţii aşezăminte
toţi să fim de fire goi

din lumină spre lumină
tot mai mult noi să privim
să-i dăm viaţa-n veci deplină
Mirelui ce îl iubim

curgă dar lumina sfântă
fiinţele să ne inunde
ca noi toţi să fim la nuntă
unde lumea nu pătrunde

fie-i glorie -- onoare
Celui Sfânt ce ne-a creat
să-i cinstim Numele-i mare
fie-n veci gflorificat

poezie de Ioan Daniel Bălan (2 octombrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

O fată tânără pe patul morţii

Ca robul ce cântă amar în robie,
Cu lanţul de braţe, un aer duios,
Ca râul ce geme de rea vijelie,
Pe patu-mi de moarte eu cânt dureros.

Un crin se usucă şi-n laturi s-abate
Când ziua e rece şi cerul în nori,
Când soarele-l arde, când vântul îl bate,
Când grindina cade torente pe flori;

Aşa făr' de veste pe zilele mele
O soartă amară amar a bătut,
Şi astfel ca crinul de viscole rele,
Pe patu-mi de moarte deodat-am căzut.

Abia-n primăvară cu zilele mele
Plăpândă ca roua abia am ajuns,
Atuncea când cântă prin flori filomele,
O crudă durere adânc m-a pătruns.

Amară e moartea când omul e june,
Şi ziua-i frumoasă, şi traiul e lin,
Când paserea cântă, când florile spune
Că viaţa e dulce şi n-are suspin!

Să moară bătrânul ce fruntea înclină,
Ce plânge trecutul de ani obosit;
Să moară şi robul ce-n lanţuri suspină,
Să moară tot omul cu suflet zdrobit!

Iar eu ca o floare ce naşte când plouă
Creşteam, pe cunună să am dezmierdări,
Şi mie amorul cu buze de rouă
Cu inimă dulce îmi da sărutări.

Ca frunza ce cade pe toamnă când ninge,
Suflată de vânturi aici pe pământ,
Ah! Juna mea viaţă acuma se stinge
Şi anii mei tineri apun în mormânt!

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima frunză

E vânt şi e frig şi e toamnă târziu
Când ultima frunză pluteşte doinit,
În clipe de zbor, spre un pat ruginiu
Al celor de ieri, cu destin împlinit.

Nu simte tristeţe, nu simte nimic,
Nici suflet nu are, dar, parcă, ceva,
Un rest de putere, un suflet mai mic,
E încă în ea şi-o îndeamnă să stea

Deasupra de patul de frunze surori,
S-aştepte un timp, să amâne cumva
Plecarea-n uitarea ce-i dă, azi, fiori
Şi, poate, să afle ce este cu ea,

De ce să aştepte sau ce ar putea
Să facă, în starea în care-a ajuns,
Să fie-mpăcată, să poată pleca...
La toate acestea ar vrea un răspuns.

Doar vântu-nţelege şi-o suflă uşor
Spre una din crengile unui copac
Crezând că îi face un mare favor
Lipind-o de stropii de apă ce zac

În frig ce le-ngheaţă destinul de-a fi
Din nou, picături de izvor sau de nor.
Se bucură frunza: mai are o zi
În care s-aştepte. Dar frunzele... mor.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui X

Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge...
Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt
Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.

Şi doreşti a mea iubire... prin iubire pân' la tine
Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,
Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când mareaţa ta fiinţă poate nici n-o înţeleg.

Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii
Şi numai din depărtare când şi când să te privesc,
Martora măririi tale să fiu pân' la pragul morţii
Şi ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc.

poezie celebră de Veronica Micle
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbra

Dacă tu vei căuta
Să se nalţe pacinic fumul
Jertfei tale, nu uita
Că, de ai spre soare drumul,
Umbra este-n urma ta.

Rob tăcut, pe care-l cheamă
Domnul său c-un gest tăcut,
Ia aminte plin de teamă
Orice gest i-ar fi făcut
Şi de toate ţine seamă.

Umbra-i robul, când urmezi
Drumul tău spre soare ţântă:
Nu te supăra, n-o vezi;
Chipul ţi-e-n lumină sfântă,
Şi-n lumină naintezi,

Dar când vii de dimpotriva
Soarelui, ea-i sfetnic rău:
Stăruind nemilostiva,
Să-nnopteze chipul tău,
Ce supărăcioasă fi-va!

Umbră, soare, al jertfei fum!
De prisos mi-e tâlcul, dacă
N-ai putut să-l prinzi. Şi-acum
Poţi s-alegi! Eşti cel ce pleacă,
Eu sânt cel de mult pe drum.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiţi dar oameni noi

Înoiţi-vă fiinţele şi trăiţi ca oameni noi
Căutând neprihănirea prin a vremii aspre ploi
Umblaţi dar în sfinţenie şi-n iubire să trăiţi
Ca ai Celui Sfânt copii voi în veci să deveniţi
Adevăru să vă-ncingă şi Cuvântul Celui Sfânt
Cât umbla-veţi pe aicea şi cât veţi fi pe pământ
În luminile Scripturii voi mereu să vă sfinţiţi
Fii ai Tatălui din ceruri pururea dar ca să fiţi
În lumina mântuirii sufletul să vi-l predaţi
Lui Isus Hrtistos Mesia şi Lui doar să îi fiţi fraţi
Adevăru să vă-ncingă şi Adevărul să vă fie
O mireasmă a iubirii încă pentru veşnicie

Evanghelia-i lumina şi doar Ea azi vă arată
Drumul scump al mântuirii să nu fiţi la judecată
De aceea în Hristos să vă-ncredeţi azi mereu
El ne este Domn şi Mire El ne este Dumnezeu
Ascultaţi dar Legea Sfântă — Evanghelia Divină
Ca voi toţi de-acum să fiţi o mireasmă şi-o lumină
Trăiţi dar neprihănirea cum Scriptura vă învaţă
S-aveţi parte cu Hristos s-aveţi dreptul la viaţă
Înţelegeţi dar menirea azi ce vi s-a oferit
Căci Isus în locul nostru pe cruce-a fost răstignit
Şi prin El avem scăparea de pedeapsa cea cumplită
Cu toţi dar în veşnicie s-avem viaţa fericită

În iubirea Lui cea sfântă haideţi dar să ne-mbrăcăm
Şi viaţa noastră-ntreagă Lui Hristos doar să i-o dăm
Ca să fim a Lui mireasă pe nori să-l întâmpinăm
Veşnic şi în veşnicie pe Isus să-l lăudăm
Şi lumina Lui cea sfântă de azi să ne lumineze
O cale în lumea asta pentru noi El să creeze
Să ne umple a Lui iubire noi să ardem pentru El
Să strigăm toţi osanale pentru al nost" Emanuel

Căci Isus ne vrea curaţi şi smeriţi şi-n ascultare
Haideţi dar de acum cu toţii să umblăm pe-a Lui cărare
Deci trăiţi în sfinţenie şi în fapte mereu bune
Să facem dar ce ne cere — Domnul Vieţii ce ne spune
În lumină şi Adevăr viaţa noastră s-o trăim
Spre săraci să-ntindem mâna fii ai Tatălui să fim
Cu milă şi îndurare pe ei dar să-i ajutăm
Şi de Domnul Sfânt al slavei noi cu toţi să ascultăm
Să mergem pe la bolnavi pe la cei în suferinţă
Fapte vrednice de Domnul să facem azi prin credinţă
Mirele când va veni să ne ia de pe pământ
C-am trăit a Sa iubire împlinind Cuvântul Sfânt
Atunci Domnul Sfânt al Vieţii sus pe nori ne va lua
C-am trăit în ascultare împlinind porunca Sa

O vai mulţi atunci vor geme şi vor plânge cu amar
Că n-au ascultat Cuvântul n-au privit înspre Calvar
Înspre Domnul vieţii sfinte spre Isus Mântuitorul
Cel ce omenirii-i este stânca vie şi ajutorul
Numai cei ce-n ascultare a lor viaţă şi-au trăit
Vor cânta cu drag onoare — fie Domnul prea mărit
Haidem să trăim viaţa ascultând ca nişte sfinţi
Ca atunci în veşnicie de Hristos să fim primiţi
Doar spre Domnul mântuirii spre Hristos noi să privim
Fii ai Tatălui din ceruri prin El dar de azi să fim
Lui Hristos să ne-nchinăm să urmăm a Lui Cuvânt
Plini de har şi de credinţă şi plini de Duhul Lui sfânt

N-aţi citit chiar în scriptură Dumnezeu că e gelos
Nimănui să se închine nu vrea omul aici jos
Ci-nchinarea toată iată Lui Dumnezeu s-o aducă
Căci doar prin Isus poporul înspre Tatăl astăzi urcă
Niciun Nume nu s-a dat omul viaţa s-o primescă
Decât Numele Hristos — El numai să mântuiască

Cel Prea Înalt a hotărât să dea viaţă prin Hristos
El Cuvântul cel Dintâi — slavă Fiului cel glorios
El e vrednic de-nchinare numai de pe acest pământ
C-a murit jertfit pe cruce — El al Tatălui Cuvânt

Numai Lui să ne-nchinăm — Lui să-i cerem ocrotire
Căci şi-a dat viaţa Însuşi pentru a noastră mântuire
Pe Ioan îngerul-opreşete atunci să i se închine
Şi-l îndeamnă să o facă Celui Sfânt din înălţime
Dumnezeului Cel Sfânt să se-nchine azi cu toţi
Căci e singuru-n măsură să-i învie pe cei morţi
Numai Lui să ne rugăm să îi cerem mântuirea
C-am aflat din Sfânta Carte Dumnezeu că e iubirea
Şi-n Tit Pavel îl numeşte pe Hristos că-i Dumnezeu
Iasr apostolul cel mare s-a numit un rob al Său
În Isus dar se oferă Paradisul cel pierdut
Peste veacuri numai El ne e soare — ne e scut

Numai El ne-ntinde mâna chiar din foc să ne salveze
Şi o nouă viaţă sfântă în noi El ca să aşeze
El Isus Hristos Mesia — Mielul Sfânt şi răstignit
Ce viaţa şi lumina nouă dar ne-a dăruit
Îmbrăcaţi-vă cu Adevăru să rămâneţi în picioare
Când furtuna va veni prin Isus s-aveţi salvare
Deci luptaţi-vă pe cale toţi de aici să fiţi curaţi
Domnului Isus Hristos pentru veci să fiţi predaţi
Înţelegeţi dar Cuvântul şi nu daţi dar înapoi
Căutând viaţa sfântă să fiţi toţi dar oameni noi
26-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un dezastru natural

Din imensa atmosferă ce doar mintea o măsoară,
Zgomotos se-aude o flamă ce din ceruri se coboară;
Când spre dreapta când spre stânga, printre norii plini de ploaie,
Întâlnind muntele-n cale după forma lui se-ndoaie.

Cine este această flamă? Şi ce veşti ne poate aduce?
Este fulgerul ce-ndeamnă, trăsnetul să ne apuce,
Dar muntele nu îl lasă, în adâncuri îl aruncă,
Într-o grotă fără forme, de ape săpată-n stâncă.

Drumul său lasă în urmă, pulbere neagră de fum
Şi un trăsnet fără milă, transformând totul în scrum.
Un dezastru fără margini, norii spulberaţi de vânt
Provoacă o vijelie, culcă totul la pământ.

Scurmă rocile şi stânca, le aruncă peste deal,
Şi urneşte o mocirlă ce se scurge în aval.
Tot ce-n cale întâlneşte, toacă, macină mărunt,
În faţa ta ce apare? Numai apă şi pământ!

Mă aplec c-o rugăciune: Doamne… Cu ce ţi-am greşit?
Mi-ai luat părinţii, casa, toate mi le-ai mistuit!
Acum… Ia mă şi pe mine, n-are rost să mai trăiesc,
Nu am lacrimi pe sub gene, nici pe cine să jelesc.

Vântul se mai potoleşte, iar puhoaiele se scurg,
Peste tot şiroi de lacrimi…. Doar o rază spre amurg
Mai pluteşte printre norii, de povară descărcaţi,
Ce-şi urmează a lor cale, noi…… Rămânem disperaţi,

Cu speranţa ce ne spune:„Viaţa-şi are drumul său”,
S-o trăieşti cum ţi-e sorocul şi cu bine şi cu rău.
De eşti vrednic, vei fi tare, vei învinge orice greu,
Dumnezeu?... E unul singur, el ne judecă mereu.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Zalmoxes gratia, ab Romania condita (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio la Târgovişte

Culcat pe-aste ruine, sub care adâncită
E gloria străbună şi umbra de eroi,
În linişte, tăcere, văd lumea adormită
Ce uită-n timpul nopţii necazuri şi nevoi.
Dar cine se aude şi ce este ăst sunet?
Ce oameni sau ce armii şi ce repede pas?
Pământul îl clăteşte războinicescul tunet,
Zgomot de taberi, şoapte, trece, vâjâie-un glas...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar unde sunt acestea? S-au dus! Au fost părere.
Căci armele, vitejii şi toate au tăcut.
Aşa orice mărire nemicnicită piere!
A noastră, a Palmirei 1 şi-a Romei a trecut.
Şi pe ţărâna-aceea, de care-odinioară
Se spăimântau tiranii, de frică tremurând,
Al nopţii tâlhar vine şi păsări cobe zboară,
Pe monumente trece păstorul şuierând.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Mă scol, mă mut de-aicea; duc pasurile mele,
Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crâng.
Şi las aste morminte cu suvenire grele,
Pe care nu am lacrimi destule ca să plâng.
Aicea am speranţă să aflu mulţumire;
Eu voi să aud unda şi cerul să-l privesc,
Să văd a aurorii mult veselă zâmbire,
Razele dimineţii ce norii auresc;
Aci stejari cu fală se-nalţ, se îndreptează,
Urcând ale lor ramuri spre-azurele câmpii;
Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează;
Acolo se văd dealuri, ş-aici sălbatici vii.
Din coasta-acestor stânce, din vârful ăstui munte,
De unde îşi apucă vult?rul al său zbor,
A nopţii stea revarsă lumină pe-a mea frunte
Şi raza-i se reflectă pe limpede izvor.
Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină;
Aicea orizontul e dulce, luminos;
Aici aceste râuri... Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.
Din sânul maicii mele, născut în griji, necazuri,
Restriştea mi-a fost leagăn, cu lacrimi m-am hrănit,
Ca ale mării repezi şi groaznice talazuri,
De vântul relei soarte spre stânci am fost gonit.
Acuma pretutindeni întorc a mea vedere,
Dar ochii-mi mulţumire deloc nu întâlnesc,
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Şi oamenii pe mine trecând mă ocolesc.
Aşa! aşa! iubite, s-a dus scumpul meu bine;
Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
Văzând că pentru mine s-au dus zilele line,
Pui mâna pe-a mea frunte şi caut un mormânt.
Din zilele trecute, din vechea fericire,
Din vârsta mea de aur, din sfântul lor amor,
Idei au rămas numai, precum o nălucire
Rămâne dimineaţa din visuri care zbor;
Aşa, fără-ndoială, amara mea viaţă
De-acum e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă şi iarna îl îngheaţă
Şi nici o floare n-află sărmanul călător.
Dar însă suvenirul fiinţelor iubite
Va fi la al meu suflet etern înfăţişat
Ca frunzele aduse de vijelii pornite
La vechea lor tulpină ce-odată le-a purtat.
De visurile voastre, speranţe-amăgitoare,
Acum peste măsură mă văd îndestulat;
Fugiţi, zadarnici zile, ce griji omorâtoare
Pe tânăra mea vârstă curând aţi adunat.
Când toamna se arată al iernii rece soare,
Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc:
Aşa nenorocirea uscând a vârstei-mi floare,
Zic lumii un adio: iau lira şi mă duc.

poezie clasică de Grigore Alexandrescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acuma când toate...

Acuma când toate spre viaţă s-avântă
De ce a ta frunte umbrită-i de nor?
N-auzi ciocârlia voioasă cum cântă
Rotindu-şi spre soare grăbitul ei zbor?

Te uită cum cerul privirea încântă,
Şi-ascultă ce-ngână sfătosul izvor
Acuma spre viaţă când toate s-avântă.
De ce-ţi este fruntea umbrită de nor
când râde câmpia de iarna înfrântă
Şi codrul tresare în şoapte de dor?
De ce nu te bucuri de-un vis trecător,
Şi zilele-apuse de ce te frământă
Acuma când toate spre viaţă s-avântă?

poezie clasică de Jean-Boniface Hetrat
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!