Moldova la anul 1821

S-au întors maşina lumei, s-au întors cu capu-n gios
Şi merg toate dinpotrivă, anapoda şi pe dos,
Soarele d-acum răsare dimineaţa la apus
Şi apune despre sară cătră răsărit, în sus.
Apele, schimbându-şi cursul, dau să-ntoarcă înapoi
Ca să bată fără milă cu izvoarele război;
S-au smintit să vede firea lucrurilor ce la vale
Aflându-se din vecie, urmá pravilelor sale.
Ş-au schimbat se vede încă şi limbele graiul lor;
Că totuna va să zică di mă sui sau mă pogor.
Toate pân' acuma câte se părea cu neputinţă
Ieşind astăzi la ivală, vor putea ave credinţă;
Vreme multă n-a să treacă, ş-a ara plugul pe mare,
La uscat corăbierii nu s-or teme de-necare;
Ce-a să zic-atunci pescariul, când în ape curgătoare
Îi va prinde mreaja vulturi şi dihanii zburătoare;
Ce-a să zică vânătorul când, în loc de turturele,
Nevăzând nici câmp, nici codru, va puşca zodii şi stele?
Nătărăule ce umbli pe a ceriului faţadă,
Zisu-mi-au ieri noapte luna, tâlnind-o la promenadă:
Suma veacurilor scrise pentru tine-n acest loc
S-au deşirat de pe crugul soarelui cel plin de foc.
Iar di eşti vreo comită rătăcită dintre stele
Şi umbli fără de noimă, ieşită din rânduiele,
Ce zăbavă peste vreme te ţine calea cerească,
De îngâni cu migăiele armonia îngerească?
Dacă eşti planită nouă, şi nu ţii tovărăşie
Colindând pe lângă soare în sistema ce să ştie,
La depărtarea căzută te întoarce pe o cale,
Şi nu ieşi nebuneşte pe hotarul sferei tale
Cutezători mai aproape, vei fi ars de multă pară,
Vei să degeri dimpotrivă de te vei depărta iară.
Iată Aurora vine cu veşminte luminate
Alungând spaimele nopţei, peste clima depărtate;
Iară steaua Afroditei vărsând rouă şi răcoare
Deschide cu-a sale raze porţile sfântului soare.
Vra nuş'ce să mai zică şi d-abia numa-ncepură,
Când un nor venind cu ploaie îi spălă vorba din gură.

poezie de Vasile Bob-Fabian
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moldova la anul 1829

Cât era maşina lumei întoarsă cu capu-n gios,
Mergea toate dinpotrivă, anapoda şi pe dos.
Iată că d-acum răsare soarele la răsărit,
Şi apune cu zâmbire, despre sară, la sfinţit.
Luna, stelele, şi câte planite umblă pe ceri,
Au intrat ca din vecie iar în scrisele lor sferi,
Şi stihiile râd toate, bucurându-se văzând
Că armonia cerească întocmită de curând
Le aşază-ntr-o unire dându-le sfinte măsuri
Şi le pune iar la cale după vechile scripturi.
Într-o nouă atmosferă ce din veacuri cu noroc
Se deşiră de pe crugul soarelui cel plin de foc.
Iată că răsar pe roata pământului întocmit
Ca din morţi la înviere noroade ce-au fost pierit,
Iată marea şi uscatu stau în hotarele lor,
Deschise pentru viaţa făpturilor tuturor,
Apele, păzându-şi cursul, n-au să-ntoarcă înapoi,
Ca să bată fără milă cu izvoarele război,
Nici munţii ţin vârfuri-nalte să-şi surpe stâncile-n văi,
Peste munca şi sudoarea lăcuitorilor săi.
Toate până acuma câte nu se putea pe pământ,
Ieşind astăzi la ivală pot să aibă crezământ.
Au trecut, să vede, vremea când ara plugu pe mări,
La uscat corăbierii n-avea frică de-ncercări,
Au trecut ş-acele zile, spaima nopţei când umbla
Ziua mare, la lumină, fără a se ruşina.
Astăzi păstoriu să culcă fără frică lângă oi,
Şi cu fluieru la gură uită grijă şi nevoi.
Ce-a să zic-acum păstoriu când în Prutul cel curat
Nu-i va prinde mrejea vulturi şi dihănii de zburat;
Ce-a să zică vânătoriul când în loc de turturei,
Văzând iarăşi câmp şi codru, n-a puşca zodii şi zmei
Mira-si-vă şi plugariul, când vara la săceriş
Vor sta spice-naurite pe mărăcinişi scăiş.
Dumnezeule, de unde peste nişte ţări aşa
Să răvarsă cu-ndurare aşteptată mila ta?
Să răvarsă şi ni află înnecaţi în lăcrămări,
Ca copiii fără maică, cătând urme de cărări.
Lăsând urma părinţască moldovanu amăgit
Au intrat în căi străine şi de-atunci au rătăcit,
Că-s căile înverzite pe unde cei vechi călca,
Şi-n pământu cel de astăzi nu-ş cunoaşte casa sa.
Au tunat la miază-noapte şi săgeata au zburat
Spărgând cetăţi întărite peste munţi au fulgerat.
Spuneţi munţilor voi toate, şi văi care v-aţi deschis,
Spăimântate dinaintea trăsnitului cel trimis,
Acolo neşters rămâne sângele atâtor bărbaţi
Cu carele ne vedem şi noi azi răscumpăraţi.
Împărate preamărite, nu-ţi întoarce faţa ta
De la neamul care giură că în veac nu va uita
Faptele milostivirei ce răverşi numelui său
Cu nespusă îndurare din slava tronului tău.
.........................................................................

poezie de Vasile Bob-Fabian
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-au întors maşina lumii

S-au întors maşina lumii,
s-au întors cu capu-n gios
şi merg toate dimpotrivă
şi pe faţă şi pe dos,
zise Bob Fabian Vasile,
carele îmi e amic,
eu nu am răspuns la toate
relele ce se ridic.
Satiri, Fauni şi Menade,
Pan, Silvan, Hamadriade,
Văcărescul mult ne sparie,
Ce e mic, rămâne mic.
Sămnul groaznic doară pare,
Nu-i puternic, te şi miri,
Multe valuri cad în mare
Peştii nu simt mai nimic.
Poate dragostele mele
Nu sunt toate dulci ca mierea,
Dară eu nu vin cu jele,
Cu jeleu împaci şi fierea.
C e să vezi şi ce să zici?
Pitulice, pitulici,
Tăţi doresc so hie binie,
Dar mai trebuie şi brici.
Să mai radă o barbă, două,
Nu-i păcat nici de un cap,
De e plin cu minciunele,
Suie capul în proţap.
Unul cheamă butca iute,
E un Mercedes tip X,
Masalale, dragomane,
Vezi să aibă şi un pix.
Pompă mare, aur, chietre
Scumpe ca un Picasso,
Iar sireacul se strecoară,
n-are bani nici de Loto.
Cu mazdrac şi galeongii,
Ba călare, ba tiptil,
Tot adună bilioane,
Ixplodăm fără fitil.

poezie de Boris Marian Mehr (ianuarie 2016)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În sfîrşit

În sfîrşit ni s-a întors din luna
inima-napoi, generale
în sfîrşit ni s-a întors din luna
sufletu-napoi, generale.
în sfîrşit ni s-au întors din luna
mîinile-napoi, generale.
în sfîrşit ni s-au întors din luna
ochii înapoi, generale.
În sfîrşit ni s-au întors din luna
verdele-napoi, generale.
în sfîrşit ni s-au întors din luna
caii înapoi, generale.
În sfîrşit ne poţi recunoaşte:
noi suntem, generale,
soldaţii tăi din primul
şi din al doilea
şi din al treilea,
generale.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stea şi luceafăr să fim

S-au întors zilele-n nopţi
şi nopţi s-au întors în zile.
Tu iubit-o nu mai poţi,
pe pământ să fii cu mine.

Când pe cer stele se-aprind
eu te caut printre ele.
Te văd fată strălucind,
Stea Polară între stele.

În zadar mă străduiesc,
în vis noaptea să apari.
Tot nu pot să te-întâlnesc.
În zorii zilei dispari.

Pe drum de Cale Lactee
Stea şi luceafăr să fim.
Lângă noi îngeri să steie,
pe boltă să strălucim.

Când lumea se va sfârşi
vom coborî pe pământ
Adam şi Eva vom fi,
trimişi de Domul cel Sfânt.

Gustând din fructul interzis
o lume nouă vom clădi.
Şi cum în biblie e scris,
Credinţă nouă vom primi.

poezie de Dumitru Delcă (martie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui
Joace unul şi pe patru
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş
Ce e val, ca valul trece.

Ca un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1883)
Adăugat de maryana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spune-mi...

Spune-mi, câte stele vor mai pieri,
câte vise s-or nărui,
printre stropi de ploaie deasă
ce-mi bat astăzi la fereastră?
Ce cuvinte mai pot spune,
acum când soarele apune
peste cărări, peste poteci,
peste iubiri ce pier pe veci?
Spune-mi, câte dureri sunt pe lume,
câte tăceri pline de nume,
ce nu mai vor să fie spuse
când inimile-s de dor răpuse?
Ce stele mai străluce acum,
când ceru-i plin de praf şi fum,
când ploaia cade neîncetat
la poarta sufletului însetat?
Spune-mi, de unde atâta melancolie,
în sufletele noastre de hârtie,
când norii acoperă gândul
măturând de dor şi foc pământul?

Spune-mi, de lupt sau sper,
la un alt cer
fără nori, fără furtuni,
fără zilele de luni,
vei mai opri din stropi de ploaie
să-mi stingă ultima bătaie?

poezie de Adriana Monica Burtea (30 martie 2016)
Adăugat de Adriana Monica Burtea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul, aşa cum e de multă vreme, a devenit un fel de Dumnezeu artificial. Când se bazează pe toate organele sale exterioare, este un adevărat magnific; însă aceste organe nu s-au dezvoltat în el şi îi fac încă multe necazuri uneori.

citat celebru din Sigmund Freud
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Purcelul umbla muşluind prin casă după mâncare şi nici grijă n-avea despre încurcala ce făcuse. Moşnegii s-au ciondănit cât s-au mai ciondănit şi, cât erau ei de îngrijiţi, despre ziuă au adormit. Iară purcelul atunci s-a suit binişor pe laiţă, a spart o fereastră de bărdăhan şi, suflând o dată din nări, s-au făcut că două suluri de foc, de la bordeiul moşneagului, care acum nu mai era bordei, şi până la palatul împăratului. Şi podul, cu toate cele poruncite, era acum gata. Iară bordeiul moşneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitor decât al împăratului! Şi, deodată, baba şi moşneagul se trezesc îmbrăcaţi în porfiră împărătească, şi toate bunătăţile de pe lume erau acum în palaturile lor. Iară purcelul zburda şi se tologea numai pe covoare, în toate părţile. Tot în acea vreme, şi la împărăţie straşnică zvoană s-a făcut, şi însuşi împăratul cu sfetnicii săi, văzând această mare minune, grozav s-au speriat, şi temându-se împăratul să nu i se întâmple ceva de rău, a făcut sfat şi a găsit cu cale să dea fata după feciorul moşneagului şi de îndată a şi trimis-o. Căci şi împăratul, cât era de împărat, le dăduse acum toate pe una, şi nici măcar aceea nu era bună: frica!

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

Eu cred că marea, care stăpâneşte zarea,
S-a îndrăgostit de soare, să fie nemuritoare.
De aceea când voi fi mare, am să merg la mare,
Să privesc în zare, să văd cum răsare,
Pe cerul fără nori, soarele în zori.
Să văd pescăruşii, în zbor cum se adună,
Când soarele, la mare, e gata să apună.
Să văd cum răsare luna peste mare.
Cum se oglindeşte,(când lumea odihneşte,)
În apa întunecată, în noaptea fermecată.
Vreau să văd cum marea, marea cea albastră,
Îşi schimbă culoarea, sub privirea noastră.
Când adie boarea, vreau să simt răcoarea
Şi s-ascult cum marea îşi plânge culoarea.
Aşa aş vrea ca să petrec
La marea cea mare.
O zi cu mult soare,
O noapte cu răcoare,
Şi-apoi, să nu mai plec.

poezie de Dumitru Delcă (13 august 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anul nou

Din cireşul veşniciei
S-a mai scuturat o floare
După ce-a visat sub lună
După ce-a surâs sub soare.
Şi-n clipita-n care floarea
A căzut pierind în vânt,
Câte visuri neîmplinite,
Câte doruri nu s-au frânt!

Dar în locul celei duse,
Altă floare vine acum,
Sufletul să ni-l îmbete
Cu nemaigustat parfum.

Şi cum primăvara codrul
Muguri mii desface-n rouă,
Floarea nouă ne aduce
Muguri de nădejde nouă..

Îmbrăcaţi al vostru suflet
În veşmânt de sărbătoare
Şi primiţi cu imn de slavă
Noua veşniciei floare.

Iar dacă-ntre voi iubirea
Va cânta fără să plângă,
Nici un vis n-o fi himeră,
Nici un dor n-o să se frângă.

poezie de Vasile Militaru
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă nouă

Motto:
Drag Poet, de când ai plecat...
În ţară nimic nu s-a schimbat

"Vreme trece, vreme vine..."
Cu minciuna cât mai ţine?
"Toate-s vechi şi toate-s toate..."
Se descurcă cine poate.
"Ce e rău şi ce e bine?"
Când trăieşti viaţă de câine.
"Tu te-ntreabă şi socoate..."
De-ţi ajung banii ne moarte.

"Nu spera şi nu ai teamă!..."
Când poliţia te cheamă..
"Ce e val cu valul trece..."
Vorbe-n vânt cu apă rece.
"De te-ntreabă, de te cheamă..."
Te miri ca la panoramă.
"Tu rămâi la toate rece..."
Nu un an, de trei ori zece.

Ce le pasă dacă ţie
Ţi s-a stins orice dorinţă...
La tâlhari cu-a lor hoţie,
N-ai nici milă, nici credinţă..

Huzuresc împărăteşte...
Cu minciuna cât le ţine;
Alţi flecari, altă poveste...
Vreme trece, vreme vine.

Se descurcă cine poate –
Cel care a tot furat...
De-aşa vremi avurăm parte,
Şi întruna-am îndurat...
Unii mor..., s-au săturat,
Alţii dau abil din coate;
Ce-aţi crezut că s-a schimbat?
Toate-s vechi şi toate-s toate.

Fratele ce-ţi fuse bun
Ani în şir, chiar mama ta...
Nu te vor! Aşa o spun
Mulţi tribuni de mahala.
Poţi avea pe cin' să crezi!...
Când trăieşti viaţă de câine;
De eşti treaz, parcă visezi –
Ce e rău şi ce e bine...

Că pământul nu-l mai vrei,
Nici recolta s-o culegi;
Asculţi vorbe la mişei,
Te căzneşti şi nu-nţelegi

Să-ncropeşti un parastas...
Îţi ajung banii de moarte?
Doar atât ţi-a mai rămas –
Tu te-ntreabă şi socoate.

Că te apără de rele
Şi dreptate ţie-ţi face,
Te fereşte de belele...
E activă doar când tace..
Ce e rău în toate astea?!...
Azi poliţia ţie-e mamă;
S-o iubeşti, asta-i năpasta...
Nu spera şi nu ai teamă.

Că aştepţi apa să intre
Iar în matcă, între maluri;
Unii spun că nu ai minte...
Marea naşte alte valuri.
Vorbre-n vânt şi apă rece –
Din belşug la fiecare...
Mulţi neghiobi pământul are,
Ce e val cu valul trece.

Ce-a putut ochiul să-ţi vadă,
Câte ai să pătimeşti...
Ţi se pare-o promenadă?
Cine-o face, nu ghiceşti!...

Te-ngrozeşti dar nu mai strigi,
Stai mirat la panoramă...
Nu te mişti, ce-ai să câştigi?
De te-ntreabă, de te cheamă.

Vezi că lumea-i trecătoare...
Unii şi-au ieşit din minţi,
Căci minciuna-nşelătoare –
Tu la prag acum te uiţi.
O să-mi dai cu capu-n grindă...
Nu un an... de trei ori zece,
Asta bine o să-ţi prindă –
Tu rămâi la toate rece.

Nu un an, de trei ori zece
Stai mirat la panoramă;
Vorbe-n vânt cu apă rece,
Când poliţia te cheamă.
De-ţi ajung banii de moarte
Când trăieşti viaţă de câine...
Se descurcă cine poate –
Cu minciuna cât mai ţine.

poezie de Marin Voican-Ghioroiu
Adăugat de Marin Voican-Ghioroiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A nins...

A nins cu-atâţia morţi în iarna asta!
Pe buze mi s-au cuminţit
Răceli de trupuri ancestrale
Ale cuvintelor de nu s-au mai născut, ci s-au murit.

A nins cu fluturi peste sânge
Şi oasele s-au cuminţit.
Nu, nu s-a plâns şi nici nu se va plânge
Pentru cenuşile aprinse-n noi, ce s-au topit.

Zăpada s-a purificat, priviţi-o
Şi nu se mai topeşte când o calci,
Mi albă decât albul de pe suflet
Pe care-l ţii în tine adânc şi-l taci.

poezie de Luminiţa Soare
Adăugat de Laura Radoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Ce repede trecu şi vara asta,
Ca o scurtă ploaie de vară
Între două zile-nsorite
Cu arşiţă barbară.
Ne vine-a umbla fără veşminte,
Fără trup ne vine-a umbla.
Ani grei au trecut peste noi
De când am pierdut dragostea ta.
Tu gândeşti mereu la ce-a fost.
Iarba arsă nu mai învie.
Luna uneori răsare devreme.
Alteori, când noaptea-i târzie.
Ce repede trecu şi viaţa,
Ca o ploaie de vară trecu.
Eu n-am uitat nici un cuvânt
Din toate câte le-ai spus tu.

poezie de Nina Cassian
Adăugat de El
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă

în casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă
toţi ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în ţara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi, fără nume
o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost
unde, unde sunteţi dragii mei
uşa de la poartă e încuiată
în curte peste tot şi pe alei
crescut-au spinii până la poartă
din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
şi babele puţine câte sunt în sat
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc
mamă, sunt copilul tău şi-aştept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog priveşte-n mine şi mă iartă
precum şi Tatăl Sfânt de sus
o să plec şi eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece şi rănile uitate
şi tot ce-a fost şi fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
şi tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că ştiu că altădată
nu voi putea păşi spre răsărit

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă...

În casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă

toti ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în şara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi, fără nume

o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost

unde, unde sunteţi dragii mei
uşa de la poartă e încuiată
în curte peste tot şi pe alei
crescut-au spinii până la poartă

din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
şi babele puţine câte sunt
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc

mamă, sunt copilul tău şi-a ştept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog, priveşte-n mine şi mă iartă
precum şi Tatăl Sfânt de sus
o să plec şi eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece şi rănile uitate
şi tot ce-a fost şi fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
şi tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că ştiu că altădată
nu voi putea păşi spre răsărit

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ploua pe afară

Când plouă rece pe afară
Să numeri lacrimile vagi,
Care din ceruri într-o doară
Plouă pe mine şi pe dragi.

Şi îmi e rece fără tine,
Şi tremur când mai bate vânt,
Îmi este tot amărăciune,
Îmi eşti durerea cât mai sunt.

Şi plouă, plouă toată ziua,
Chiar dacă-i soare, dacă-i cald
Şi simt în mine cum mă plouă,
Anunţă ploi un mic herald.

E apă multă, multă apă,
Cade din cer peste pământ,
Cad lacrimile şi se crapă
Din ochii mei şi din cuvânt.

Când ploua rece pe afară
Să te gândeşti, să mă priveşti,
Din când în când, iară şi iară,
Să te întrebi, mă mă iubeşti?

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică (Lorelei în oglindă)

Tribute to Heinrich Heine

Pe câmpia verde, de lucernă plină,
Era o prinţesă, ca dama de pică
Mergând cu tact, precum o felină,
Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică!

Şi cătând pe râu, spre iubirea sa,
Se-aruncă-n vâltoare, ea nu ezită
Departe pe deal, chipul lui se-afla
Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică!

Din apele tulburi, ea tot priveşte,
Înoata-n continuu, fără pic de frică,
De mai aproape, el parcă o ţinteşte,
Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică!

Într-un final tragic, curentul răului,
O trase în jos, n-a mai putut să zică
Nimic, ci se scufundă cu figura lui
Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică!

poezie de Alex Dospian (26 iulie 2021)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul berzelor

S-au întors berzele acasă
Din drumuri lungi, istovitoare,
În greaua lor cale întoarsă
Le-a mângâiat puţinul soare.

Îndură frigul, nu le pasă
Că vremea-i rece, schimbătoare,
S-au întors berzele acasă
Din drumuri lungi, istovitoare.

Crenguţe mici şi beţişoare
Le-adună şi le ţes în plasă,
Căldură în culcuş se lasă,
Comori ascund sub aripioare,
S-au întors berzele acasă.

rondel de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruinurile Târgoviştii

O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!
Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ş-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-aţintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,
Când ochiul vă priveşte în liniştit minut:
De milă îl pătrundeţi, de gânduri îl uimiţi.
Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi
Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier
A omenirei fapte din faţa lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârşit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârşit.
Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniştirea nopţii se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Şi de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoşeşti
Şi simţ o tânguire de lucruri omeneşti;
Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".
..........................
..........................
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Şi a huli viaţa în stare m-au adus.
..........................
..........................
Deci priimiţi, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!

poezie de Vasile Cârlova
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spunem cum vrem

Floarea soarelui răsare,
Soarele n-ar avea cum,
Nici din munte, nici din mare,
Nici din curte, nici din drum.

Floarea soarelui apune
Doar o dată, pe când moare,
Ceea ce se poate spune,
Dacă vrem, şi despre soare.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (15 iulie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!