Dafne

Învingând râul cursului oprele,
Nu simte alt dor, ce-a se grăbi la mare,
Nu-i sânt câmpii, nici rediuri de-nfrânare
Măcar că-s mândre aceste şi acele.

La toţi copacii şi nouă floricele
În limba sa de-a zice adio, se pare,
Şi tânguind cu dulce murmurare,
Sosind la unde tot se pierde-n ele.

Eu, care-n două a stelelor lumine
Văd chiar minuni, ce-s mai presus de fire,
Numai trecând privesc la alte zine.

Spre Dafne zboară aprins-a me gândire,
Şi ajungând l-a ei lumini senine,
Piere-n a lor noian de fericire.

sonet de Gheorghe Asachi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de pauză

Economie, strig, economie!
Zeul cel economic a învins, vezi bine,
îmi taie pe jumătate orice făclie,
fiece rază pe jumătate mi-o taie din lumine.

Trap, trap, trec soldaţii pe stradă.
Tăiaţi pe jumătate, pe jumătatea văzută.
Numai spre mine în relief merg la paradă,
privire mirată, biciuită, bătută.

Dacă aş fugi mai repede decât ei
să-i văd din partea din care nu-i zăresc,
zeule mare, he-hei,
maţele, inima, ciolanul ceresc

tăiate cu ferestrăul, anatomic
pentru marea economie de iască...
Un plan aş zări doar bucolic,
o inexistenţă mult castă.

Ce e spre mine e-n relief şi-mpins.
În spate nu se află nimic.
Zeul cel economic a învins
gândul pe care vi-l zic.

În spatele trunchiului văzut nu se află decât
un plan vertical şi urât.
În spatele pietrei văzute nu
se află sufletul lui, tu.

Oaia are două picioare
călcându-mi ochiul meu luminat de soare.
Celelalte două nici nu există
în verticala beznei eclipsă.

Nu pot să iau de ceafă pe nimeni,
nici măcar mirosul de brad ori de chimeni.
Numai ceea ce văd pare a fi
dulcea mea Noemi.

Tu n-ai nici măcar umbră.
O, zeul, o, zeului mult i-ar fi scumpă.
Numai jumătate de sferă
se arată într-o eră.

Amândouă jumătăţile, amândouă
jumătăţile de ouă
le au numai aceste cuvinte
neeconomice, doamne, şi sfinte,

şi-n relief, şi-n aerul mare
şi-n timpanul valului de sare
o, dulce prăpăd,
o, dulce prăpăd,
pentru că şi pentru că
nu se văd şi nu se văd.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În alte sfere

De ce sunt eu pe lume, când toţi suntem la fel?
Aceleaşi fapte bune, acelaşi caracter
Aceleaşi fapte rele, ce nu se mai opresc
De fiecare dată, mă ierţi şi iar greşesc!

Eu sunt la fel ca tine, căci suntem fiinţe vii!
Dar ce se ascunde în mine, tu nu ai cum să ştii!
De mult ne-am îmbrăcat, cu griji şi cu probleme
Cu aceste haine, ce nu ţin cont de vreme.

Vom fi la fel cu toţi, chiar şi după moarte!
Măcar acolo grija, nimeni n-are s-o poarte!
Şi în alte sfere şi într-o lume nouă!
Unde nici nu ninge, unde nici nu plouă!

De găseşti ca mine, îngheţaţi de ger!
Spune-le, te rog! Căci nu suntem de fier!
Şi dacă vor măcar puţin să înţeleagă!
Căci misterul vieţi, nimeni nu-l dezleagă!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorul întâlnirei

Iac-aproape acea zi,
Întru care soarta crudă
Ruga mea va să audă
Ş-a ei legi va îmblânzi!

S-a plini duiosul dor,
Ca să văd a zânei mele
Seninoase, chiare stele,
Ce m-aprind d-atât amor.

Acea faţă voi vedea,
Ce s-asamănă c-o floare,
Unde sânt vieţuitoare
Gândul ş-inimioara mea.

Noi în frunte vom privi
Sufletelor noastre stare,
Şi ce dulce lacrâmare
Împreună vom uni!

Ea-mi va spune al ei chin,
Eu a mea durere-oi zice;
Amor, în cea zi ferice,
Vino, -nvaţă-un nou suspin!

poezie clasică de Gheorghe Asachi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fior de Ionuţ sau bileţel de adio nescris

Mă exprim greu că-s doar un început de om
Şi încerc să mă prezint, că-s neştiut de-o lume,
De voi ce nu m-aţi vrut să cresc cum creşteţi pom;
Măcar atât, nu doar un epitaf şi-un nume.

Sunt mic şi blond, bălai cum soarele de-o vară
-Ce n-am avut mai multe, mi s-au oprit la patru-
Şi n-am ştiut, neşcolit, că dulce zi e amară,
Iar rău e pretutindeni, nu doar la film, la teatru.

Oricum nu pot vorbi, că nu mai am nici cap
Şi-s plin doar suflet pur, căci carne-s doar tocată
Pe oase scrijelite de dinţi, că-n guri nu-ncap
La haita ce-nfruntam, eu singur şi ea roată.

De lacrimi nici atât nu mai îmi aduc aminte,
Doar când sugeam, se pare -şi chiar nu-i mult de-atunci-
Căci m-au crescut de mic, neştiind că lumea minte,
Spunându-mi doar să râd, cu lacrimi de-alea dulci.

Mă uit în jos la voi din sufletul meu mic
Cum sunteţi imaturi şi vă deplâng pe toţi
Căci păcălind cu parcuri, oraşe, vis un pic,
Mi-aţi lăsat trupu-n junglă şi-un viitor de hoţi.

Mi s-au spus sus aici ce nu ştiam să spun,
De către cineva ce-şi zice că-i arhanghel...
Cuvinte dificile de pronunţat; că-s bun
Şi că-s primit pe-o cruce, eu, Ionuţ Cosmin Anghel!

PS
Pentru Ionuţ, muşcat până la moarte de nepăsare pe 2 septembrie 2013!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 septembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio

Adio tu, adio soare,
Adio, dulce îmbrăţişare,
Adio dorul meu cel sfânt,
Adio, crudule Pământ,
Adio, suflet necurmat,
Adio, plâns nemângâiat ;
Adio, viaţă cum te ştiu,
Adio, suflul cel mai viu,

Astăzi te las, nefericit,
Rămân să stau unde-am venit
Ca să răspund la ce-ai cerut
Când n-ai ştiut ce ai avut
Şi ai întors ce-i cuvenit
Să-ţi stea în suflet, fericit,
Doar pentru că în calea ta
Aşteptai flori spre Golgota.

Adio, sărutare grea,
Adio, alinarea mea,
Adio, vânt de neîntors,
Adio, sentiment nestors,
Adio, bucurie dulce,
Adio, gând ce nu se smulge ;
Adio, timp ce stai pe loc,
Adio tu, adio foc.

Ce fericit te-am căutat
Şi cum pe răni mi-ai apăsat
Să vindeci locul unde-ai vrut
Să-ţi laşi veninul ce-a durut,
Ca mai apoi, aici, pe loc
S-aşezi cuţitul nu în toc,
Ci în torace să-l înfingi
Cercând ca inima s-atingi.

Adio, suflul cel mai viu,
Adio, viaţă cum te ştiu,
Adio, plâns nemângâiat,
Adio, suflet necurmat,
Adio, crudule Pământ,
Adio, dorul meu cel sfânt,
Adio, dulce îmbrăţişare,
Adio tu, adio soare...

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gând în primăvară

Nori albi aleargă vesel pe sineala
Bolţii cereşti în palid asfinţit,
Vânt cald răsuflă – şi-mi fac socoteala
Că, poate, primăvara a venit.

Din prag privesc cu albă plictiseală
Natura, ce-a schimbare, pare a sta...
Cu ochii grei, de-a iernii mahmureală,
În sânul ei, pe veci, aş adăsta.

Demult nu-mi pasă cum trec anotimpuri...
De-i iarnă sau de-i vară n-am habar,
Doar câte-un dor mă sapă în răstimpuri –
De ce mi-e dor - nici nu mai ştiu măcar.

Poate mi-e dor de alte vremi, mai calde,
Poate mi-e dor de alte înserări –
Şi sufletu-mi aş vrea ca să se scalde
În săpuneala-albastră-a-altor zări.

Se plâng de vânt uscat, în cor, castanii
Şi hornuri nu se află fumegând...
O, cum m-au nins zăpezile şi anii -
A-primăverii şoapte aşteptând!

În ciripit de păsări, la chindie,
Răsare firul verde-al ierbii, crud
Dar nu mai vreau să ştiu ce-o să mai fie -
Nici de speranţă nu vreau să aud.

Curând porni-voi spre alte meleaguri –
Senine, poate, n-am de unde şti...
Şi alţii vor veni să stea pe praguri –
Şi alte vieţi, pe-aici, s-or rostui.

Cu nouri albi, zburdând pe bolta-naltă,
Se duc şi anii noştri-n zbor uşor;
Din viaţa asta – trecem în cealaltă,
Purtând poveri de doruri ce ne dor...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Râul

Lângă râul acesta am crescut,
lîngă râul acesta am descoperit copacii
şi adâncimea pădurii, lângă râul acesta
am învăţat pentru totdeauna mirosul apei.

Primii oameni pe acest râu i-am văzut,
cu feţele arse de soare, cu plutele lor din
trunchiuri, cu acele cufere împletite din răchită,
în care n-am ştiut niciodată ce duceau.
Omul îmbrăcat în cămaşă largă şi lungă ca o
rasă preoţească, ce şi-a întins braţele înspre
răsărit şi apus în apele acestui râu s-a înfipt
ca o cruce mare şi albă. Pe malul acestui râu
număram cocorii sub primele frunze
ale toamnei.

Eram copii, încă nu ştiam că aici nu este
nici un ecou, că tot ce vorbim dispare pentru
totdeauna, se topeşte în vuietul surd al apei
ca într-o vată lichidă ce nu întoarce nimic înapoi,
nici râs, nici plâns, nici ţipăt, nici şoaptă, nici
cântec.

Râul acesta ne-a legănat iubirea, el este chiar
viaţa noastră, chiar iubirea noastră; nu ştim
de unde izvorăşte şi unde se termină,
dar care curge, curge fără sfârşit.

Pe gleznele noastre urcă lin valurile calde
ale amurgului...

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă limbii române

în limba română zâmbeşte un pământ
când primăvara se umple de vlăstari
când codrul mirabil se leagănă în cânt
sub cerul ce-şi deschide porţile mari.

limba românească are mândru nume
câmpii de bucurie ce rodesc sub soare
grădina luminii mărturisită-n lume
cu speranţe ce răsar între munţi şi mare.

limba românească nu are-asemănare
grai dulce împletit cu mândre doine
vântul o îngână în întreaga zare
soarta tricoloră înzestrată cu taine.

limba românească împlineşte visuri
unită cu stele să curme abisuri.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice creaţie, la nivelul ei de bază, este o undă, un sunet, o vibraţie. Aceste unde sunt primul nivel al oricărei forme de creaţie. E foarte important de înţeles acest aspect, deoarece sunetul joacă un rol fundamental într-o relaţie conştientă cu Liniştea. Din Oceanul Esenţei, răsar aceste unde, care, în călătoria lor, intră în rezonanţă cu alte unde, care călătoresc în aceeaşi direcţie, în aceeaşi mod şi pe aceeaşi frecvenţă. Cu alte cuvinte, două unde asemănătoare se unesc, într-un proces de rezonanţă. Această unire a undelor asemănătoare creează o nouă formă, care conţine acele unde care au intrat în rezonanţă de frecvenţă. Această nouă formă se uneşte cu formele asemănătoare care călătoresc în aceeaşi direcţie, în aceeaşi mod şi pe aceeaşi frecvenţă. După care, această nouă formă urmează acelaşi proces, până când se ajunge la forma finală a unei creaţii.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închisul către un fluture ce intrase în castelul său

Oh! de unde te-ai luat, spune, oaspe fluturaş,
Ce în aer locuieşti, oaspe din ceruri picat!
Care zefir te-au răpit? care vânt te-au aruncat
Din efirul luminos în acest negru lăcaş?

Căci sub bolta cestui zid, unde de mult sunt închis,
Rază de zi n-au pătruns, nici măcar s-au pomenit,
În acest muced lăcaş, mormânt celor vii gătit,
De vreo bucurie glas, sau vreun mângâios vis.

Numai tu, soarta mea, ştii de când aici ai sosit;
Doar la tine, fluturaş, acolo în aer sus,
Amărâtul meu suspin din castelul au ajuns!
Şi ai venit înadins să vezi un nenorocit.

Vai, tristul sufletul meu, de mult aici îngropat,
În tine văd acum lumea ce l-au urgisit,
Tu speranţă ai adus închisului osândit,
Şi-nchisoarea, sosind noaptea, mi-ai luminat.

Spune-mi dar, spune, te rog, efirului iubit prunc,
Tot aşa este frumos seninul acel ceresc?
Tot aşa pe munţi şi câmpi floricele înfloresc?
Tot miroase roza, crinul, tot limpezi pâraie curg?

Tot şuieră filomela prin lunci noaptea răsfăţat?
Şi zorile tot răsar vărsând rouă pe pământ?
Şi vara tot este cald? şi tot abureşte vânt?
Căci eu vară n-am simţit de când aici am intrat;

Nici tu vei putea găsi un fir de iarbă măcar
În acest muced lăcaş, nici vei putea auzi
Alt răsunet, sau alt rost, decât şi noapte şi zi,
Obezile clănţăind, ş-a-nchişilor plâns amar.

Zboară dar, du-te de-aici, du-te liber în câmpii,
Fugi de-acest negru noian, adânc şi întunecos,
Grăbind vara să-ţi petreci în seninul luminos,
Căci tu o vară trăieşti ş-apoi nu ai să mai fii.

Fugi, fluture fericit, du-te, pentru Dumnezeu,
Du-te de zboară prin lunci, prin grădini şi prin livezi,
Căci ghirlandele de flori sunt ale tale obezi,
Iar cerescul orizon — iubitul, castelul tău;

Fugi, oaspe vesel al meu, oaspe sprinten de aripi,
Du-te, zburdă în efir, sau zboară pe flori săltând,
Şi poate vei întâlni o maică tristă plângând,
Şi cu ea doi copilaşi rătăcindu-se pe câmpi.

Oh, să mângâi de-ai putea a lor suflet întristat!
Oh, să grăieşti de-ai putea cu dânşii, ce mă bocesc,
Să le spui că de trăiesc, numai pentru ei trăiesc;
Dar tu nu poţi să grăieşti, căci firea rost nu ţi-au dat;

Deci măcar să îngăimezi cu-a tale aripi pestriţi,
Pe dragii mei băieţi, zburând tot încetişor,
Ca şi când ai vrea să fii prins de mici mânuţele lor,
Şi fluturând printre flori şi pe câmpii înverziţi,

Să mi-i tot ademeneşti, cu ei să te tot alungi,
Şi spre-acest castel să zbori unde eu mă osândesc,
Şi poate şi maica lor, la care mor când gândesc,
Luându-se după ei, cu toţi să vie atunci.

Ei scăparea mea pot fi ca nişte îngeri de cer...
Căci cu ruga cei sărmani şi pe Domnul îmblânzesc;
Şi plânsul lor sfarmă uşi, obezile risipesc...
Inima să moaie pot a crudului temnicer.

Şi să mă scape de-aici, ah! lumina să mai văz,
Să văd soarele frumos, să-mi văd ţara ce doresc,
Să văd munţii, să văd câmpii şi lăcaşul strămoşesc,
Şi pe nevastă, copii la piept să îmbrăţişez;

Dar vai, ce am făcut eu! Din obezi am scuturat,
Şi de-a lor sunet grozav, gingaşul meu fluturaş
Speriat a pribegit din acest negru lăcaş,
Strigă-i: oh! aşteaptă, stai! dar el la cer a zburat!

poezie de Vasili Andreievici Jukovski, traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptarea

Acesta este ceasul... sau cel puţin soseşte,
Dar ea unde să fie? De ce nu se iveşte?
Minuturi fericite sânt oare de pierdut?
Foarte puţine omul în viaţa lui are!
Se auzi un sunet... Să ascult... mi se pare...
Nu e nimic; o frunză în vale a căzut.

Noaptea în aste locuri n-are de loc tăcere;
Totul se mişcă, umblă, dar toate sânt părere;
Vântul, umbra mă-nşală, când crez a o vedea.
Luna aci s-arată, aci iar se ascunde:
Abia câteodată întunecul pătrunde,
Şi norii înainte-i se pun ca o perdea.

Poate că şi ea are o tainică-ntâlnire,
Poate că stăpânită d-asemenea simţire
Păşeşte-nvăluită în umbra unui nor,
Chiar în acele sfere care au ceresc nume,
Poate-amorul domneşte ca aerul în lume:
Cu ce drept omul singur să fie simţitor?

Nu ştiu, dar la atâtea rele nesuferite,
Ce asupră-mi adesea se par a fi unite,
Singur amorul este izvorul fericit,
Ce fără încetare m-adapă cu uitare,
Ca undele vestite fântânei de mirare,
Prin care morţii uită că-n lume au trăit.

Zile nepreţuite ale copilăriei,
Tovarăşi ai vieţei şi fii ai bucuriei!
De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc,
Câte mi-a dat amorul minuturi, ceasuri bune,
La un loc adunate, cu voi să se-mpreune,
Şi din toate o scurtă viaţă să-ntocmesc!

M-aş duce unde zboară atâtea rândurele,
Când viscolul începe, când vin vremile rele;
Pe pasur'le verdeţei ca ele m-aş ivi.
Din loc în loc aş trece în climele streine,
Unde sunt alte stele, şi ceruri mai senine,
Dar iarăşi m-aş întoarce când firea ar zâmbi.

Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea,
Cătând în viaţă pacea, şi-n pace mulţumirea,
Ca râul fără nume, aş trece neştiut.
Orcât de mic e templu, dar tot îl locuieşte
Acela ce pământul şi cerul stăpâneşte:
Numai pentru-a lui slavă şi omul s-a născut!

Nădejduiesc într-însul; el poate să-mi arate
Un drum fără primejdii, cărări nesemănate
De asupriri nedrepte, de curse vicleneşti.
..............................
..............................
Din frunza-ntunecată a pădurii vecine,
Se întinde o umbră... cineva parcă vine...
Părere-nşelătoare, ş-acum mă amăgeşti?

Dar nu, văz o fiinţă... spre mine-naintează...
Să m-arăt... de vederea-mi ea nu se spăimântează;
Un strein pe aicea sfială ar avea.
Ea păşeşte, ia seama... o auz că şopteşte.
Negreşit e femeie... Ce zice? Mă numeşte!
Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea.

poezie celebră de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Depărtarea

(Paolo Rolli)

Singurică şi umbroasă,
Dumbrăvioară -n tine viu
Trista-mi inimă noptoasă
În repaos să mi-o ţiu.
Orice-obiect ce altu-i place
Eu îl văz posomorât;
Am pierdut dulcea mea pace
Şi eu însumi m-am urât.
Nina mea, frumosu-mi focul,
E aci! Dorul mi-a spus.
Vai! o caut în tot locul
Şi stiu singur că s-a dus!
Câte ori, frunze iubite,
Umbra voastr-o coperi!
Curs de ceasuri fericite
Cât de repede fugi!
Spuneţi, spuneţi, drage unde,
Voi vedea-o eu sau nu?
Vai! dar eco îmi răspunde
Şi îmi par' că zice: nu!
Simt o dulce murmurare,
Un suspin poate va fi;
Poate-a zâne-mi e oftare
Ce îmi zice: va veni.
Vai! e râul ce se frânge
Printre stânci lăcrimător,
Şi nu murmură, ci plânge,
Că-i e milă de-al meu dor.

poezie de Ion Heliade-Rădulescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio

Adio suflet părăsit de trup,
Adio ochi scăldaţi în lacrimi,
Să mă scuzaţi că n-am putut
Să vă şoptesc din nou dulce şoapte.

E întuneric şi e frig
Şi sufletul mă doare,
Aş vrea să strig,
Dar cine mă aude oare?

Nopţi de-a rândul voi stătea
La geam privind cum luna pe cer răsare
De tine îmi voi aminti cu drag,
Adio, iubrea mea ce mare.

poezie de Vladimir Potlog (3 octombrie 2011)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stins

Culoarea trandafirului s-a stins
în furia ce-ntunecă privirea
ce, până ieri, pleca spre necuprins
din ochi ce-o îndemnau cu strălucirea.

Era privirea zorilor de zi,
a stelelor din nopţile senine,
o bucurie simplă de a fi
şi de-a putea în juru-i să lumine.

E trandafirul meu? Nu este el!
Cum poate-atâta roşu să dispară?
Să strice pânza mea un alt penel
venit ca o furtună de afară?

S-a stins culoarea lui, a dispărut!
E alb acum sau doar mi s-a părut?

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minunată şi frumoasă

Minunată şi frumoasă dimineaţă de Florii,
tu ne-ai răsărit întâii mărţişori de bucurii!

– Când atunci treceai, Iisuse, albul inimilor prag,
curăţia şi lumina Te întâmpinau cu drag.

Şi în ochii care limpezi străluceau, puteai să ştii
cât de fericiţi, Iisuse, suntem toţi, văzând că vii.

Astăzi, plini de nerăbdare să Te urce pe-alt calvar,
parcă numai vânzătorii Te aşteaptă să vii iar.

Ţi se-aştern, Iisuse-n cale chiar şi astăzi mărţişori,
dar privirea Ta acuma nu e cea de alte ori.

Cât de bine vezi că astăzi cei ce-Ţi cântă nu Te ştiu,
că n-au ochii strălucire şi că-n inimi e pustiu...

Că nu-i milă, nici căinţă, nici dorinţa lor măcar,
că iubirea se-ntâlneşte tot mai rece şi mai rar.

Că-s în suflete păcate şi-s în inimi răutăţi,
de aceea bucuria nu-i acum ca alte dăţi.

Că-n păcate se scufundă omenirea mai afund,
stricăciunea şi desfrâul nici măcar nu-şi mai ascund.

Şi de-aceea, o, Iisuse, când la noi cobori Tu az',
parcă faţa Ta e tristă, parc-ai lacrimi pe obraz.

poezie celebră de Traian Dorz din Cântările Dintâi
Adăugat de Tudor_Ostasul
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moş Crăciun în Dorobanţi

Sub aripa anilor ce zboară,
Moşul vine, iată-ncet coboară
Şi cu opinteli de alea, bătrâneşti
A sosit acum şi-n Bucureşti.

Fără a avea în pungă nici măcar doi şfanţi,
Poposeşte dânsul chiar în Dorobanţi,
Unde, ce minune, aţa parcă îl atrase
La apartamentul unu, cinci şi şase.

L-am poftit înuntru ca să intre-n casă
Şi a fost rugat să stea cu noi la masă.
Iar familia aceasta, Culman parcă-i zice
Fără nici măcar ca să se explice
I-a pus dinainte fel de fel bucate,
Să mănânce dânsul chiar pe săturate.

Am mâncat de toate, chiar şi o piftie
Şi o sărmăluţă, caldă, aurie,
Apoi o friptură bună, de purcel,
Stropită din plin cu vin brumărel.

Cozonac, fursecuri şi cafea turcească
Şi o inimă mare, mare, românească...
Moş Crăciun, bine c-ai venit
Şi că nici acuma nu ne-ai ocolit

Suntem tot noi, ăia de acum un an,
Mai bătrâni o leacă, fără nici un ban
Şi bolnavi o ţâră, o ţâră mai mult...
Unde-i oare vremea ceea de demult?

Când pe toate le luam mai uşor
Şi tot ce făceam era mai cu spor?
Dar nu-i bai, bătrâne, le-om trece pe toate,
Că de aia e românul, ca să le supoarte.

poezie de Corneliu Culman din Nişte poezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când pământul se învârteşte, picioarele mele se desfac spre lava care ţâşneşte şi creierul îmi îngheaţă - sau invers - dar trebuie să mă învârtesc, iar picioarele mi se vor desface mereu, chiar şi în zona soarelui de la miezul nopţii, căci eu nu aştept noaptea - nu pot să aştept noaptea -, nu vreau să pierd nici măcar o pulsaţie a cursului său, nici măcar o frântură din această pulsaţie.

Anais Nin în Incest
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio

De-aş trăi cât lumea-ntreagă,
Gândul meu la tine, dragă,
Vecinic, vecinic va zbura,
Ş-orice e mai sfânt în mine,
Dulce înger! pentru tine,
Pentru tine-l voi păstra.

Cea mai blândă-a mea gândire,
Cea mai gingaşă simţire,
Cel mai falnic dor al meu
Ţie numai, numai ţie
Le închin pentru vecie
Ca la însuşi Dumnezeu!

Tu, fiinţă de slăvire!
C-un cuvânt, cu o zâmbire,
Cu un dulce sărutat!
Mi-ai dat suflet, mi-ai dat viaţă,
Şi a raiului dulceaţă
Tu în sânu-mi ai vărsat!

Tu mi-ai dat cu-a ta iubire
Acea naltă fericire,
Acel simt dumnezeiesc
Ce puternic ne supune
Şi ne-naltă de ne pune
Sus, pe tronul îngeresc!

Tu, Eleno!... dar, vai mie!
Într-o noapte de urgie
Cerul crud ne-a despărţit!
Tu te-ai dus, te-ai dus, iubită...
Fericirea-mi nesfârşită
Într-o clipă s-a sfârşit!

Aşa-i soarta! aşa-n lume
Tot ce poartă-un dulce nume,
Tot ce-i falnic şi frumos
Curând trece, curând moare,
Ca un cântec, ca o floare,
Ca un fulger luminos!

Steaua vine, steaua piere!
Astfel dulcea-mi mângâiere
A pierit de pe pământ;
A pierit, s-a dus cu tine
În locaşul de lumine...
Şi eu plâng pe-al tău mormânt!

Singur, singur cu-a mea jale,
Rătăcit pe-a vieţii cale,
Ca un orb nenorocit,
Viaţa-mi scade, jalea-mi creşte,
Ş-al meu dor în veci s-opreşte
Pe mormântul tău iubit!

Adio! pe-aceste maluri
De-ale Bosforului valuri
Îngânate lin, uşor,
Te las, înger de iubire!
Cu a vieţii-mi fericire,
Cu-al meu suflet plin de dor!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perdant

Nu poate nod să facă din fire deslânate;
N-ajung nici cap la cap. Se rup, reînnodate!
Orice plecat e-ntors din drumul început
Şi nici tot -strâns de mână- n-ajunge la sărut.

Şi banul, strâns cu greu, sfârşeşte prematur;
Se pierde-n dublu, doar la gândul; "Cum să fur?"...
Chiar dacă alţii, zilnic, o fac ca pe-un business,
La tine nu se leagă; noroc nu ţi-e acces!

Nici pe copii nu-i ai, că nu le dai când cer
Şi cer mereu c-aşa-i azi; nu se mai poartă "ofer"!
Nevastă ţi-a plecat cu cel ce-o ia "s-o ţie"
Şi bruma ce-ai avut, s-a pierdut în hoţie.

Şi diplome ţi-au luat; doar le-au pus poză nouă
Şi-afacerea ce-aveai, s-a dus, sunt alte două
În locu-i, c-ai crezut cinstiţi asociaţii...
Dar lumea s-a schimbat! Acum te-mpart, ca fraţii!

Din ultimul avut, ţi-ai cumpărat o casă
De la un turc urât, c-o româncă frumoasă...
Dar ai pierdut-o iute, erau din droguri banii;
"Tu trebuia să ştii!... Complice cu golanii!!!"

Ai vrut să schimbi din rău, ai părăsit şi ţară,
S-o iei de la-nceput pe muncă de ocară
Şi viaţa ţi-a trecut cum apa peste pietre...
Rămâi spălat, curat, uitat pe alte vetre.

Şi-a rămas suferinţa, pe care n-o poţi pierde;
Cum bradul plin de ace e pururi, mereu verde.
Lipseşte doar pădurea, de semeni să te-ascundă...
Un paria-n destin, un om ce-a fost... doar umbră!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Resemnări

Constat că toamna asta nu-i o Doamnă,
E mult prea rău în lume, când nu-i bine,
Şi-i mult prea gol în golul plin de sine,
Când tot ce-i tot nimic nu mai înseamnă.

Se bat pe frunze razele de soare,
Pe deal, copacii dau mărunt din buze,
Poeţii îşi fac veacul fără muze
Şi muzele-şi iau dreptul la purtare.

N-ai ce să faci, e toamnă şi-i schimbare,
Votează ghimpii spinii-n parlamente,
Pietroaiele cer pietre inocente,
Iar inocenţele vor stele vorbitoare.

Planetele au fost şi ele stele,
Lumini de foc şi focuri de lumină,
Ce fac din orice noapte zi senină
Şi din senin o noapte pentru iele.

Nu mai sunt foc, le-acoperă pământul,
O zgură din ce-a fost o strălucire,
Căci focul lor se află în gândire,
Acolo unde arde-n noi Cuvântul.

De-aceea, câte-un om, în disperare,
Îşi pune foc şi arde ca o novă,
Un val de jar care se sparge-n provă
Pe-o mare plină ochi de supărare.

Un foc, precum o aprigă tocmeală
C-un doctor în nimic, cu tigva goală,
Ce-a plagiat o dublă integrală,
Dintr-un tratat pe-o pată de cerneală.

Toţi oamenii din noi se trag din stele
Şi ard cum arde focul lor din soare
Şi nu contrafăcut, ca o-închistare,
Ce poartă-n tâmple flori şi ghilimele.

Dar toate ştiu c-au fost pe jar odată,
Când Universul le ţinea de şase,
Când se-înfloreau în rochii de mătase
Şi-n ochi le strălucea un foc de fată.

Tot ce-a mai fost în tot ce-a fost se-întoarnă,
Dar toamna asta n-are timp de iarnă.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!