Elegie neterminată

(Ultima formă a proiectului)

Nu lăsa soarta să-ţi nege copilăria,
fidelitatea acestei cereşti, inefabile vârste, care
ce chiar pe captivul pierind în carcera sumbră,
încă-l susţine, până la capăt. Căci dincolo de timp,
ea stăruie-n inima noastră. Chiar şi bolnavului,
când privirea lui fixă-nţelege că nu-i mai răspunde odaia,
şi nici un lucru în jur, căci toate-s bolnave ca el,
chinuite de febră, vindecabile totuşi –
chiar şi lui îi mai dăruie copilăria roadele ei:
în mijlocul unei naturi ce dispare, decade,
singură ea mai păstrează proaspăt răzorul de flori.
Dar nu e fără primejdii. Iluzia ce cu dantele şi văluri
o face s-arate mai mândră, ne-a-nşelat doar o vreme.
Nu e mai tare ca noi, şi nici mai cruţată;
nici zeii nu pot să-i sporească puterea:
Fără-apărare
e ca şi noi, ca jivinele iarna, fără-apărare,
ba şi mai fără-apărare, căci nu ştie ce-i adăpostul.
Atât de fără-apărare, de parcă ea însăşi e ameninţarea.
Fără-apărare, ca faţă de-un foc, de-un gigant, de-o otravă,
sau de-un intrus, peste noapte, în casa cu uşi zăvorâte.

Căci cine nu ştie că mâinile străjii, ocrotitoarele,
mint? că ea însăşi e în pericol! Cine cutează...
«... Eu!»
«Care eu?»
«Eu cutez, mamă. Eu, cel mai vechi decât lumea.
Mie pământul mi-a împărtăşit taina însăşi ce dăruie
viaţă seminţei. O, seri ale-ncrederii, eu şi pământul
cădeam, tăcut şi-aprilin, ca o ploaie, în propria poală.
Mai bărbăteşte! Ah, cine să-ţi dovedească
rodnica noastră unire? Căci universala tăcere
nicicând nu-ţi dezvăluie tainele creşterii.»

Mărinimie a mamelor! Glas ce-alăptează. Şi totuşi!
Ceea ce spui e primejdia însăşi, întreaga
şi pura primejduire a lumii – şi astfel se preface în scut,
când o simţi în adânc. Copilăria e însăşi
miezul ei cald, ieşit de sub temeri şi fără de frică.

De unde-atunci spaima? O înveţi dintr-o dată, – e finalul a tot ce-am făcut omeneşte,
prea uşor şi prea şubred.
Ea intră ca vântul prin crăpături. A intrat. Pe la spate
se strecoară şi în pieptul copilului care se joacă – şi-i suflă
cu şuier, în sânge,-ndoiala – şi brusc, bănuiala
că-n viitor nu va smulge din viaţă decât o frântură,
sau poate vreo cinci, disparate, şi toate fragile.
Şi iată, vergeaua voinţei despică şira spinării,
ca, bifurcată, să crească creanga-ndoielii
din pomul alegerii, pom trădător, dar crescând să se usce.
O, cum îşi străpunge păpuşa, pân-adineauri
gingaşa ei jucărie. Încă o mai îmbrăţişează şi totuşi,
ca un străin vrea s-o sperie! Nu prin făptura-i străină,
ce-ar fi de iertat, sărmana – ci chiar prin ispita ce-atrage copilul

L-atrage în lungile zile de-ncredere, în nenumăratele
ceasuri de joc fără grijă, în care copilul
fără invidii îşi pune la încercare propriul eu, făurit,
şi-apoi se desparte de el,
şi-l cunoaşte astfel, şi-mpărţindu-şi puterile-n două,
nou spor le adaugă, pentru viitorul belşug.

Ce departe e jocul! Dar fericită-i că ştie să-şi dăruie rodul
dincolo mult de nepoţi şi urmaşi – ea, consolatoarea!
Prietena morţii, căci, prin uşoara prefacere
o întrepătrunde de sute de ori... O, păpuşă,
îndepărtată icoană – ca stele, care-apunând
se prefac în lumi noi, faci tu din copil constelaţii.
Prea mic era pentru cosmos: şi lumea simţirii
între voi o aşterneţi, uimită de-un spaţiu ce se dilată...
Dar ce s-a-ntâmplat dintr-o dată? Când şi cum s-a-ntâmplat?
Fără nume, ruptură,
trădare – umplând jumătate de viaţă
ce n-o mai primeşte, n-o recunoaşte, ba chiar o reneagă.
Priveşte fix, dar refuză să vadă, să ştie, şi zace-n neştire,
de parcă nici măcar un lucru n-ar fi – ba iată,
parcă şi lucrul s-ar ruşina pentru ea...

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Proiecte (decembrie 1920, Castelul Berg am Irchel), traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce ar fi lumea fără tine, Femeie...?!

Când spui femeie,
Ai spus mamă, ai spus soţie sau fiica, soră sau amantă
Ai spus fiinţa cea mai scumpă şi mai iubită tuturora,
Ai spus iubirea, căldura şi frumuseţea.
Fără de care ar fi ţinutul inimii pustiu, pustiu si secetos...
Şi-ar fi durere, ar fi tristeţe... ar fi un haos fără ea!
E-adevărat că prin femeie a venit şi întristarea...
Dar fără ea n-ar fi cântarea, poezia, nici sărutul,
Nici lacrima n-ar fi, nici începutul
Şi nici binecuvantarea...
Cui aş mai dedica eu luna, stelele?! Ce ar fi viaţa fără ea?
Ce am mai fi noi?
Doar simpli aştrii pe cerul gol.
Şi ce singuratate ar fi!. Nici măcar eu sau tu nu am mai fi pe pământ.
Tu nu ai mai fi femeie, ci stea,
Doar cu tine, viaţa mea dulce,
Chiar şi suferinţa este plăcută!
Când spui femeie... tu spui viaţă!
Iar viaţa eşti tu,
Mamă, soră, fiică, soţie sau amantă.
Iubeşte şi respectă-le pe toate
Căci far de ele tu nu pţi trece prin lumea asta!
Chiar şi cimitirul inimii ar fi gol.
Iubeşte-le pe toate aşa cum poţi!
Căci fără ele tu eşti mort... şi nici născut nu eşti.
Îţi multumesc femeie că exişti! Şi că exist!
Îţi mulţumesc mamă, soţie, fiică, soră sau amantă!
Eşi univers de flori, eşti minunată!

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cer străin - Lume pustie

Străin Cer, străin Pământ, străin trup de,, sfânt",
nu-i,, gând" fără de răspuns, nici timp de omorât
(iertat), nu-i cale de reîntors viaţa la ce-a fost...
nu-mi amintesc, nici nu am cui să cer răspuns!

Gândul meu... simţirea mea... gându-i fără de
simţire, simţirea... fără conexiune, în derivă... Eu
şi Lumea, totul pare a pustie, totu-i fără,, viaţă",
vraja... farmecul ori cântul ploii, sunt tăcute...

Moartea vie, fantomatică, domină natura lipsă,
latura umană...,, terfelită" între vieţi, timpuri fără
de 'nţeles, glas de prunc ţipând în vis, încă
nenăscut, mama lui încă... se zbate între vieţi!

Pare a vis fără de noapte, pare a somn între
vieţi, acum e linişte, chiar prea multă linişte, nu
mai plouă, nici nu ninge, nici a viaţă nu se
simte, parcă totu-i negru, chiar e negru, chiar...

Chiar e noapte, seară târzie, e chiar iarnă... iarnă
fără de poveste, chiar prea multă linişte,
lipseşte... glasul iernii, glasul... suflul vântului,
lipseşte albul zăpezii, lipsesc toţi oamenii!

Timpului... veacurilor le-a trebuit o clipă să
schimbe rânduiala lumii, lumii i-a trebuit milenii
ca 'ntr-o clipă să cadă... să prăbuşească Cerul,
şi să aducă lumea într-un război tăcut... al lor!

Doar război, doar oameni, dincolo e,, pace", nu
s-ar putea spune, dincolo e pace, n-a scăpat
ceva neatins de talpa lumii, poate doar Luna,
dar, încă nu ne spune, ea e sigura la,, locul" ei!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, fiinţă inocentă

Te-aştept prin întuneric şi prin ceaţă

să vii cu farmecele tale.

Aştept de parcă a trecut o viaţă,

cu sufletul pătat de dor şi jale.

Mi-e dor de-un zâmbet călduros

ce risipeşte orice necaz

şi de un suflet călduros

care te scapă de macaz.

Tu fiinţă inocentă care îmi aparţii,

nu mă lăsa acum în umbră!

Îţi dăruiesc orice ca să revii,

căci nu vreau viaţă sumbră.

Să pot trăi în pace cum oi vrea,

să pot iubi pe cine cred.

Că sunt sătul, deşi nu prea...

Şi cum mă vezi, cam şubred.

Eşti tu aceea care-mi pare

a fi aleasa dintre spuse.

Un sentiment oferi, e mare

şi-ndoielnic pare-mi-se...

Pătrunzi în minte parcă prea uşor

şi nu stiu ce să fac -

ori să traiesc, să mor?

Mai bine mă împac.

Poate că nu vei mai ajunge

şi te aştept degeaba...

Ceva în piept mă-npunge

şi eu credeam că-i graba,

dar timpul pentru mine stă în loc

sau trece, nici nu ştiu...

Şi inima aproape că-mi ia foc

la cât e de pustiu.

Mi-e dor de vorbele pe care

mi le spuneai în vis.

Eu nu mai dorm şi doare,

căci nu mi le-ai mai zis...

Oftez din greu, că poate eşti

tot mai aproape de apus,

unde te-aştept să îmi şopteşti

ce, chiar de mult, nu mi-ai mai spus.

Mă pot uita la nori,

cum o făceam mereu.

Mi-e teamă c-o să mori

şi o să pleci, dar eu?

Eu te aştept în întuneric şi în ceaţă

să vii cu farmecele tale.

Aştept de parcă a trecut o viaţă,

cu sufletul pătat de dor şi jale...

poezie de Pleşa Dragoş Florian din Poezie
Adăugat de Pleşa Dragoş Florian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu ştiu cine m-a adus pe lume, nici ce e lumea, nici ce sunt eu însumi; eu mă aflu într-o ignoranţă teribilă a tuturor lucrurilor; eu nu ştiu ce e corpul meu, ce sunt simţurile mele, ce este sufletul meu şi însăşi această parte a mea care gândeşte ceea ce spun, care meditează asupra oricărui lucru şi asupra ei însăşi, fără a se cunoaşte mai mult decât restul. Eu văd aceste spaţii înspăimântătoare ale universului care mă închid şi mă găsesc legat de un ungher al acestei vaste întinderi, fără a şti de ce sunt aşezat mai degrabă în acest loc, decât în altul, nici de ce puţinul timp ce mi-e dat să trăiesc îmi este hotărât în punctul acesta mai degrabă decât în altul din întreaga eternitate care m-a precedat şi din cea care mă urmează... Tot ceea ce cunosc e că trebuie să mor în curând, dar ceea ce ignor mai mult este însăşi această moarte pe care n-o pot evita.

Blaise Pascal în Cugetări
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar crezi că dragostea, ea însăşi

Chiar crezi ca dragostea, ea însăşi, locuind
În casa asta săracă, din chirpici,
Va dura?
Ne-întâlnim şi, pa, acolo-i poarta:
Tot ce discutăm e despre-acum şi-aici;
Ne comportăm la fel, de despărţire gata;
În ce facem nu-i viitor, nu-i nici trecut.
Deşi ŞTIU cu cine umbli şi te ţii,
Sub pactul nostru subînţeles, tăcut,
Nu spun nimic; cum şi tu prea bine ştii
Cu cine după amiază-am petrecut;
Să fie dragostea un troc, prilej de şotii?

ŞTIU, dar vezi, să crezi că nu ma-m prins te las,
Fiindcă-s femeie de lume şi cu tact,
La ce oră ochii tăi stau aţintiţi pe ceas.

Lipseşte-un sentiment şi nu poţi face pact
Cu omul care eşti – şi vinul rămâne fad şi calp.

Iar TU, din cărţi ridicându-ţi ochii îndestul
Să-mi interceptezi privirea pe pendul,
Chiar, spune-mi, e dragostea deja un handicap?

Căci inima bolnavă, jignită fără leac,
Care-a semnat cândva acordul, pe drept cuvânt
Poate RUPE CONTRACTUL şi arunca în vânt.

poezie de Edna St. Vincent Millay, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimă de poet

mai bine să-ţi asculţi inima şi să greşeşti
decât să trăieşti cu regrete tardive
mai bine să investeşti în dragoste şi suferinţa ei
decât să-ţi vinzi sufletul
pentru o stare de bine
doar pentru o stare de bine

poetul tot poet rămâne
şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte
sau exilat departe pe o insulă pustie
poetul tot poet rămâne
cu inima lui uriaşă
cât o patrie
bătând în pieptul unui copil

căci asemenea unei plante fără lumină
în trupul omului fără dragoste
creşte o mătrăgună
înveninîndu-i sângele

numai cine cunoaşte singurătatea
va stăpâni cuvântul
numai cine cunoaşte durerea
va stăpâni timpul
numai cine greşeşte şi recunoaşte
îşi va primi iertarea

nu, nu, aceasta nu este o poezie
şi nici o lecţie de viaţă

este oglinda
în care se priveşte un poet
cu inima lui uriaşă
cât o patrie
bătând în pieptul unui copil

poezie de Ionuţ Caragea din Absenţa a ceea ce suntem (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viitorul, mereu trecut...

Să nu uităm, că ieri am fost,
Suntem şi azi, dar mâine nu se ştie de vom mai fi,
Noi înşine.
Pentru că timpul ne transformă
Hai să lăsăm să moarădoar trecutul!
Iar noi, păşind spre viitor în timp,
Cu Timpul prieten,
Într-o clepsidră a vieţii,
Să plutim particule de iubire.
Căci noi datorăm lumii însăşi respect
Şi nu ne vom justifica în faţa nimanui,
Pentru cum am parcurs o bună bucată din viaţă,
Din verbul "a face" şi "a fii" conjugate la trecut.
Oh, viaţa se scurge ca o ploaie chiar şi pentru tine,
"Judecătorul meu"! Pic... pic... pic...
Fără să -ţi dai seama de inundaţia ce s-a creat...
Dar barca regăsirii pe tine însuţi te salvează.
Aş înfrunta chiar şi furtuni
Aşa cum am mai înfruntat!
Ploaia, mi-ar fi doar o cafea în dimineaţă.
Iar visul, val!
Răsăritul, coşmar al dimineţilor mele, mereu şi mereu.
Pentru un timp mi-ai fost chiar Galaxie, mai mult, Univers
Iar azi eşti doar un vuiet aspru
Ce-mi sună în minte
Şi mă cutremură
Precum pământul, zguduit de un vulcan de sentimente,
La gandul că ţi-am "donat " chiar şi iubirea mea
Spre a te face să exişti.
Totul, pentru tine!
Iar eu, acum, mă găsesc gol şi fără acoperiş,
Sub ploaia gândurilor regăsirii iubirii ce-am trăit, doar eu.
Căci tu te-ai pierdut
În ceţurile durerii
Şi ale păcatelor ce-am săvârşit în vis,
Cândva, la început...
Dansez în gând!
Visez cu ochii deschişi!
Iubesc dormind!
Trăiesc şi înşel cu Speranţa...
Realitatea sumbră a omenirii...
Un trandafir alb m-a învăţtat să lupt pentru ce îmi doresc...
Dar până când? Până când?!
Nu ştiu... pentru că de azi, ziua de azi, mâine va fi trecut!
Spinii tăcerii descarnează lumina,
Iar eu, din Luceafăr, mă transform în quasar.

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tao

Tao este drumul şi drumeţul. Drumul fără început şi fără sfârşit pe care îl bătătoresc toţi muritorii, dar pe care nimeni nu l-a creat, căci drumul acesta este viaţa însăşi. El este totul şi nimic. Din el purced toate, toţi trec pe aici, îndreptându-se spre acelaşi infinit, se adaptează lui, ca să se întoarcă tot acolo de unde au plecat. Este un pătrat fără colţuri, un sunet pe care auzul nu-l poate percepe, o imagine cu forme neînchegate. Este o plasă imensă ale cărei ochiuri sunt largi ca nesfârşitul mărilor, şi totuşi nimic nu se poate strecura printre el. Este sanctuarul unde îşi găsesc cu toţii refugiu. Nu este nicăieri, dar nu e nevoie să te uiţi pe fereastră, ca să-l vezi lângă tine. De la el înveţi taina să nu mai doreşti dorinţe, ci să laşi lucrurile să-şi urmeze cursul lor. Este cel care se umileşte pentru a se mântui, căci cel ce se umileşte se va înălţa şi trufaşul se va umili. Decăderea este însăşi esenţa succesului, iar succesul nu este el însuşi decât o intermitenţă a decăderii, căci cine ţi-ar putea spune dinainte clipa când înfăţişarea unui lucru va întoarce cealaltă faţă. Cel care tânjeşte după dragoste, o va găsi în liniştea şi inocenţa începutului. Blândeţea asigură izbânda celui care atacă şi mântuire celui care se apară. Ca să fii puternic, va trebui să-ţi înfrângi înainte de toate, propriile tale porniri.

definiţie de W. Somerset Maugham în Fumul amăgirilor, XLVIII
Adăugat de Oana Dima
Comentează! | Votează! | Copiază!

Des-facerea

Ceea ce este trebuie să se confirme prin sine
Căci altfel nu este;
Ce se vede trebuie să se vadă singur,
Ce se aude trebuie să se audă singur,
Ce se simte trebuie să se simtă singur,
Ce miroase trebuie să se miroasă singur,
Gustul trebuie să se guste singur,
Căci altfel de ce ar avea nevoie să fie?!
Şi din miezul tuturor acestor esenţe
Se desface Universul
Care se DES-FACE în viaţă şi moarte –
Viaţa prin ea însăşi,
Moartea prin ea însăşi,
Care se DES-FAC în fiinţe şi nefiinţe,
Separat, pentru fiecare ceea ce merită.
Şi dacă nu te voi mai întâlni
Niciodată
Înseamnă că ne-am despărţit înfricoşător
De trist
În două lumi,
Una care există
Şi una care nu există.

poezie de Bujor Voinea din Transparenţe
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A noua elegie

De ce oare când e dat răspasul existenţei să-l petreci
în chipul unui laur, puţin mai întunecat
decât orice alt verde, cu vălurele
pe marginea fiecărei frunze (ca un surâs de zefir) –: de ce
eşti legat atunci să fii om,
să jinduieşti după destin, ocolind destinul?...

O, nu, nu fiindcă fericirea există,
acest pripit câştig al unei grabnice pierderi.
Nu din curiozitate, nici spre deprinderea inimii
ce s-ar afla şi în laur...

Ci fiindcă a fi aici e mult, şi, pesemne,
tot ce-i aici are trebuinţă de noi, pieritorul acesta
ce-n chip ciudat ne este hărăzit. Nouă, celor mai pieritori.
O singură dată totul, numai o dată. O dată, nu mai mult.
Şi noi, aşijderea, o singură dată. Nicicând încă o dată. Da această
o singură dată să fi fost, chiar dacă numai o dată:
pământeneşte să fi fost,
nu pare cu putinţă s-o retrăieşti din nou.

Astfel, cu toată râvna, vroim împlinirea aceasta,
vroim să o păstrăm în mâinile noastre, supusele,
în căutătura mai plină şi în inima fără grai.
Ea însăşi să devenim vroim. – Cui să o dăruim? Mai bine e
să păstrăm totul mereu... în cealaltă fiinţare,
vai, oare ce duci cu tine dincolo? Nu privirea, deprinsă-ncet
aici, nimic din ce ai dobândit aici. Nimic.
Durerile deci. Deci, înainte de toate, greul, deci
lunga-nvăţătură a iubirii, deci
ce nu încape-n cuvânt. Dar, mai târziu,
printre stele, ce însemnătate mai are aceasta:
ele sunt mai deplin, mai curând de nespus.
Neîndoios, pribeagul, la şes, chiar de pe coasta muntelui
nu coboară un pumn de pământ, nimănui cuvântător, ci
un cuvânt cucerit prin luptă,
unul pur, galbena şi azuria genţiană.
Suntem noi oare aici, ca să spunem: casă,
punte, fântână, poartă, urcior, pom, fereastră –
cel mult: coloană, turn... dar să o spunem, înţelege-mă,
aşa să o spunem, cum niciodată lucrurile,
însele, n-au năzuit să fie înlăuntrul lor. Nu-i oare din partea tăcutului pământ
ascunsă viclenie, când îi îndeamnă pe îndrăgostiţi
să se incinte, în dragostea lor, de orişice lucru?

Pragul: pentru o pereche de
îndrăgostiţi, ce-şi tocesc puţin pragul mai vechi al uşii
la rândul lor, după cei mulţi înapoi,
şi înaintea celor ce o să mai vie...,
cât e de prietenos.

Aici este vremea rostirii, aici patria ei.
Cuvântă şi recunoaşte. Mai mult ca oricând
pier lucrurile, cele menite să fie trăite de tine,
căci, ceea ce le înlocuieşte, măturându-le, este
faptul orb, fără suflet.
O săvârşire sub cruste, ce volnic crapă
de-ndată ce impulsul înăuntru slăbeşte spre a se îngrădi altcum.
Inima noastră dăinuie
între ciocane, ca limba
între dinţi, ce, împotrivă-le, totuşi
slăvitoare rămâne.

Slăveşte îngerului lumea, nu cea de nerostit, pe el
nu-l poţi ului cu simţiri grandioase; în cosmos,
unde el simte mai deplin, eşti doar un novice. De-aceea
arată-i simplitatea, care, făurită din tată în fiu,
trăieşte ca un bun al nostru, la îndemână şi în raza privirii.

Rosteşte-i lucrurile. Îl va ţintui uimirea pe loc; cum te-a oprit pe tine
împletitorul de funii la Roma, ori, pe malul Nilului, olarul.
Arată-i cât poate fi de fericit un lucru, cât de neprihănit, cât de al nostru
cum însuşi jeluitorul chin se-ntruchipează pur,
slujeşte luând chipul unui lucru, sau moare într-un lucru –, şi
dincolo de trupul viorii se pierde cu răpirea. Iată,
lucrurile-aceste trăind din petrecere, înţeleg că tu le preamăreşti;
trecătoare fiind, se încred în noi ca-ntr-un mântuitor,
în noi, cei mai trecători.
Atât e nevoie: să vroim! Lucrurile, toate, trebuiesc preschimbate
în inima nezărită, în – o, nesfârşit – în noi înşine!
Oricine, la urma urmelor, am fi noi.

Pământule, oare nu asta e voia ta: nevăzut
în noi să renaşti? – Nu-i oare visul tău
cândva să ajungi nevăzut? – Pământule! nevăzut!
Ce alt, dacă nu preschimbarea, e arzătoarea-ţi menire?
Pământule, dragule, eu o voiesc, o, crede-mă,
nu-s de folos toate primăverile tale pentru a mă câştiga,
una, ah, una singură e sângelui chiar prea mult.
Fără de nume, m-am alipit de tine din depărtări şi adâncuri.

Totdeauna dreptatea a fost de partea ta, şi sfânta-ţi simplitate
e moartea pe care poţi să te bizui.

Uite, trăiesc. Din ce anume? Nici copilăria şi nici viitorul
nu se împuţinează... Viaţa, îmbelşugat,
îmi irumpe în inimă.

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A opta elegie

Dedicată lui Rudolf Kassner

Vieţuitoarele – ochi, numai ochi –
văd ceea ce-i deschis. Doar ochii noştri
sunt ca întorşi şi astfel aşezaţi
parcă-s capcane-n jurul marii porţi.
Ce-i în afară ştim doar din privirea
jivinelor; căci până şi pe prunc
noi îl întoarcem şi-l silim, în urma-i,
să vadă-alcătuiri, nu ce-i deschis
şi-adânc în animal. De moarte slobod.
Noi o vedem, doar noi. Căci, liber, animalul
are mereu sfârşitu-n urma lui,
şi-n faţă Domnul, şi când trece, trece
în veşnicii, cum trece o fântână.
Noi nu avem nicicând, nici chiar o zi,
în faţă, spaţiul pur, unde răsar
la nesfârşire flori. Mereu e lume
şi niciodată-un nicăieri fără nimic,
cast, nepăzit, ce îl respiri şi ştii
că-i nesfârşit şi nu-l râvneşti. Copil,
te pierzi, tăcut, în el iar ei
te zgâlţâie. Sau cel ce moare e.
Căci lângă moarte, moartea n-o mai vezi,
cu ochii mari, de animal, priveşti afară.
Îndrăgostiţii – celălalt de n-ar fi,
să le astupe văzul – aproape sunt de asta şi uimiţi.
Pe negândite li s-a revelat
de după celălalt... Dar peste el
nu trece nimeni, şi e iarăşi lume.
Întorşi către făpturi mereu, vedem
în ele doar, reflexu-a ce e liber,
de noi întunecat. Sau poate-un animal
calm ne străbate-n linişte, cu ochii.
Asta se cheamă soartă: a sta în faţă,
ş-atâta tot, a sta mereu în faţă.

Dac-animalul hotărât venind
spre noi, pe alte căi, ar fi la fel
de conştient, din drum
el ne-ar întoarce. Fiinţa-i
e infinită, necuprinsă, fără perspectivă
asupra stării sale, pură ca privirea-i.
Şi unde noi viitor vedem, el vede
totul şi-n tot pe sine, pururi mântuit.

Şi totuşi animalul ager, cald,
duce povara unei mari tristeţi.
Căci amintirea ce ne covârşeşte
ades, îl ţine pururi şi pe el,
parcă ne-a fost cândva, ce năzuim,
mai intim, mai fidel, mai gingaş la atins.
Distanţa-aici e totul, iar acolo
e suflu. După patria dintâi,
a doua este tulbure, vântoasă.
O, fericire-a micilor făpturi
care rămân mereu în sânul matcă;
noroc al gâzei ce lăuntric saltă
şi-atuncea când nunteşte: matcă-i totul.
Uite, şi pasărea, cu semisiguranţa-i
ce-aproape ştie una şi cealaltă
din vremuri, ca un suflet de etrusc
pe care – mort – un spaţiu l-a primit,
dar, pe sicriu, e statuia culcată.
Şi ce uimit – cel ce trebuind să zboare,
de-un sân e zămislit. Parcă de sine
speriat, văzduhul taie, cum ar trece
fisura printr-o ceaşcă. Astfel
liliacul taie porţelanul serii.

Noi: privitori, mereu şi pretutindeni,
plecaţi spre tot, nicicând înspre afară!
E un preaplin. Îi rânduim. Se sfarmă.
Iar rânduim. Ne sfărâmăm chiar noi.

Cine ne-a pus la cale-aşa, că orice
am face suntem în postura celui
ce pleacă. Şi pe-un ultim deal,
ce-i mai arată-o dată-ntreaga vale,
el se întoarce, stă, mai zăboveşte –
aşa trăim, în despărţiri, mereu.

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Propunere de legi cosmice pentru poeţi

ar trebui adoptate prin legi cosmice
anumite privilegii pentru poeţi

cum ar fi sticle de uitare, la discreţie
căci numai Dumnezeu ştie prin câte săbii este trecută în fiecare noapte
conştiinţa lor

cum ar fi locuri de reculegere deferite de ochiul oricărui privitor
paturi în mijlocul oceanelor
care să fie neapărat străjuite de rezervaţii
de linişte

căci poeţii sunt ca nişte angajaţi ai adevărului cu normă infinită
căci numai cuvintele lor pot mângâia chiar şi străfundurile morţii
căci numai tăcerile lor pot fi auzite
chiar şi de ultima stea din Univers

şi dacă tot veni vorba de nefiinţă
ar trebui ca acolo unde sunt înmormântaţi poeţii
să nu poate păşi numai veşnicia
căci cine ştie ce aprige şi neîmblânzite nelinişti
se odihnesc sub ţărâna aceea

ar trebui ca măcar din când în când fiecare om să îmbrăţişeze tot ceea ce îi iese în cale
lacrimi şi umbre, cerul şi iarba,
absenţa, absintul
pentru a simţi cu propriile lui ţesuturi cum este să iubeşti viaţa
până la ultima picătură de sânge
asemeni poeţilor

şi mai presus de toate, cititorule
poezia aceasta trebuie parcursă cu aceeaşi evlavie cu care un poet
descoase
nedesluşitul

poezie de Gabriel Petru Băeţan din Estetica decadenţei
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Văduva din Nain

O văduvă era o dată
şi ea un singur fiu avea
în viaţa asta ce-i fu dată
să-i fie drag aici de ea

pe nimeni ea n-a mai avut
ci fiul ei ce-i rămăsese
un sprijin dulce şi un scut
de parcă ea însăşi l-alese

dar vai — veni o vreme când
o boală crudă l-a lovit
şi apoi băiatul în curând
s-a stins sărmanul şi-a murit

rămase văduva acum
doar singură fără sprijin
lovită crud pe-l vieţii drum
gustând al morţii crud venin

a ei speranţă s-a topit
în viaţa crudă pe pământ
când fiu-i iată a murit
aproape fiind de mormânt

s-a rupt şi cerul şi pământul
pe palma zilei fără milă
când în sucriu îi e copilul
cu ultim-a vieţii filă

şi l-au luat să-l ducă la mormânt
cu trupu-i firav în sicriu
să împlinească al Domnului Cuvânt
căci nu era băiatul viu

din Nain iată din cetate
pe când pe poartă ei ieşeau
mulţimile îndurerate
ce adesea iată lăcrimau

pe văduvă văzând cum plânge
şi cum se zbate-n chinul ei
cum mâinle amar îşi frânge
pierzându-şi singurul temei

căci el i-a fost reazim şi rost
băiatu acesta ce-a murit
dar azi e singură la post
cu sufletul prea greu rănit

şi atunci o iată pe la poartă
Hristos Domnul se afla
şi El mulţimea adunată
prin ochii Lui o sesiza

vedea cum văduva se zbate
în plânsul ei atât de amar
şi lacrimi calde-ndurerate
din ochi îi cad parcă-n zadar

cu ochii Lui de Creator
văzu durerea şi necazul
cum a izbit necruţător
cumplit în fiinţa ei talazul

şi mila iată îi străpunse
şi Lui Fiinţa şi Făptura
căci pentru acesta El venise
ca să trăiască viu Scriptura

di mila văduvei cuprins
o iată Domnul i-a vorbit
cu-o vorbă caldă ca în vis
văduvei cu chip rănit

nu plânge — şi El s-apropiat
atunci îndată de sicriu
şi aşa uşor El a strigat
tinerelule — scoală-te îţi spun

şi glasul Lui s-a împletit
cu ochii ficşi ai tuturor
iar tănărul — vai s-a trezit
părând tărâmul basmelor

şi mortul iată apoi a stat
în capul oaselor cuminte
băiatul chiar a înviat
l-a Domnului sfinte cuvinte

mărie Tatălui Cel Sfânt
glorie şi Lui Hristos
căci Domnul slavei prin Cuvânt
îşi puse amprenta aici jos

căci morţii iată îi ridică
să umble astăzi pe picoare
puterea Lui e veşnic sfântă
căci doar Hristos ne e salvare

şi Domnul Isus văduvei i-a dat
băiatul iarăşi în viaţă
fie Tatăl lăudat
căci El spre ceru-i ne înalţă

mărire Mielului Cel Sfânt
să- cânte-ntreagă omenirea
căci El şi morţii din mormânt
i-nvie căci este iubirea

glorie Lui Dumnezeu
slavă cinste şi onoare
Lui Hristos — El Fiul Său
ce ne oferă azi salvare

poezie de Ioan Daniel Bălan (22 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A frumseţii tale forme...

A frumseţii tale forme ca un sculptor când le pipăi
Toată viaţa mea trecută, toată fiinţa mea o clipă-i,
Am uitat de toate, toate, şi nimic nu-mi vine-n minte,
Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte;
Gura ta ca focul arde, arde roşia ta faţă,
Răsuflarea ta e-n stare chiar la morţi să dea viaţă,
Mâna ta, dulcea ta mână, ce o simţi atât de mult,
Inima-ţi, a cărei tremur, a cărei bătăi ascult;
Tu întreagă, când, răpită de al tău adânc amor,
Te-alipeşti de pieptu-mi, scumpă, ca copii de mama lor,
Cu-acea mândră, agăţată şi sălbatecă strânsoare
Când ca iedera tu tremuri ce stejaru-l înconjoară...
Tu nu vezi? Nu-ţi aflu nume, un cuvânt în lumea-ntreagă
Să-ţi pot spune înc-o dată, suflet! cât îmi eşti de dragă,
Cât de dragă-mi eşti... Nu întreba ce îmi mai bate
Inima ca înainte.
O! viaţa mea trecută parc-a fost o ciuntitură!
Şi ce dulce dezlegare azi mi-a dat frumoasa-ţi gură,
Când te mlădii, când te bucuri şi când râzi ca visul clar
Urmăresc orice mişcare cu un ochi adânc, avar,
Gândul meu să se-ncreţească pe-ncreţirea hainei tale,
Să rămâie-n a mea minte-adânc săpate, ca-n tipar
Şi să împle cu icoane cartea vieţii-mi de amar.
Mult am mai gândit odată şi nimic nu mai gândesc,
Nu gândesc decât la tine, decât că eu te iubesc
Şi nici asta chiar, nici asta nu pot zice că e gând,
Este însăşi a mea viaţă azvârlită pe pământ.
Căci iubirea mea şi viaţa-mi nu sunt lucruri osebite,
Ci ca sângele cu pieptul astfel ele-s înfrăţite:
Fără sânge nu-i viaţă, făr-de-amorul tău nu-s eu ­
Şi o clipă fără tine chiar de mine îmi e greu,
Nu mă vreau pe mine însumi, nu vreau lume - ­toate-s pleavă,
De nu eşti, lumina lunei s-a-nnegrit şi e bolnavă,
Eşti al vieţi-mi, al vederii, al auzului meu nerv,
Şi venin e a ta lipsă, să m-omor de ea mă serv;
De-mi urăsc suflarea-n mine, de doresc ca tot să piară,
De doresc să mor un secol atunci fug de tine-o oară.
Ah! ce e în tine, care-i taina mândri-ţi tinereţi,
Cum de ai în al tău suflet ca o sută de vieţi,
Cum de tu să fii aceea ce-al meu cap în mână-l porţi?
De-aş muri înviu sub ochii-ţi şi dintr-o sută de morţi,
Sărutarea gurii tale e ca fagurul de miere,
Cu cât gura mea se-nfruptă cu atât mai mult o cere,
Trăiesc leneş ca o plantă şi acum mintea mea parcă
De veninoasa beţie a gândirii se înţarcă.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când concepem substanţa, concepem numai un lucru care există în aşa fel, că nu are nevoie decât de el însuşi pentru a exista. Aici pot exista nelămuriri în ceea ce priveşte explicarea cuvintelor: a nu avea nevoie decât de el însuşi: căci, la drept vorbind, nu există decât Dumnezeu care să fie astfel şi nici un lucru creat nu poate exista nici o singură clipă fără a fi susţinut şi menţinut prin puterea lui. Dar pentru că între lucrurile create unele sunt de aşa natură că nu pot exista fără altele, noi le distingem pe acestea de cele care n-au nevoie decât de ajutorul obişnuit al lui Dumnezeu, şi le numim substanţe, iar pe celălalte le numim calităţi sau atribute ale acestor substanţe.

Aristotel în Despre suflet
Adăugat de Adina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Venus

Privesc pictura şi mă întreb
De unde atâta frumuseţe
Şi forme de un contur perfect
Cu rotunjimi tulburătoare
Şi cu priviri îmbietoare
Spre cine oare?

Când te gândeşti ce vârstă are
Şi totuşi ce perfectă este
Te întrebi firesc cine-i maestrul
Ce a creat divin pictura
Şi a întrecut însăşi Natura.

În lume sunt destui cu har
Ce depăşesc deplin perfectul,
Chiar Botticeli unul este
Ce a creat splendori în lume
Şi-a depăşit al său renume.

Să nu admiri frumosul însuşi
E un sacrilegiu, un păcat,
Căci frumuseţea e eternă,
Nu are vârstă, nici sfârşit,
E o minune ce uimeşte
Chiar pe acei cu suflet mic.

Căci, din păcate, sunt în lume
Destui neghiobi cu ură-n suflet,
Ce nu ar pregeta o clipă
Pe Venus însăşi să o rupă,
Destui demenţi ce-şi spun "sunt pur"
O văd pe Venus o bacantă
Ce râde chiar de acei bărbaţi
Ce-n taină se vor adoraţi
De cea pe care o urăsc
Şi fără jenă o hulesc.

poezie de Lia Dumitrescu
Adăugat de Lia Dumitrescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe la Bogata

am fost pe acasă la Bogata
dar nu e nimeni — e pustiu
goală-i casa şi e gata
şi pentru mine — e târziu

eu însumi am îmbătrânit
şi-a mea viaţă-i spre apus
iar trupu-mi este azi slăbit
aşa de zvelt eu astăzi nu-s

plecară ai mei cu toţi în şir
şi casa iată e pustie
doar al amintirii astăzi mir
pe-ai mei se luptă să-i învie

şi plin ocolu e de iarbă
şi nicio piatră nu mai e
de parcă totu-n mare grabă
ca focu-i stins — asemene

ca focu iată din fiteu
ce nu mai arde prea demult
de-ai casei iată-s numai eu
tăcerea când eu o ascult

dar e pustiu şi e închis
pe aripa vremii pierdute
de parc-a fost numai un vis
lăsat la cine vrea să asculte

de parcă nu a fost o vreme
în care acolo-am locuit
cu atâtea umblete şi semne
părinţii unde m-au primit

de parcă nici tata bătrân
n-a fost acolo vreodată
când ne jucam copii-n fân
în joaca cea nevinovată

şi parcă n-a fost la cuptor
chiar dânsu ptita să o facă
cum n-a fost alta aşa cu spor
cuptorul nostru să o coacă

şi parcă tata n-a umblat
făcând atâtea pe afară
să fie totul aşezat
din zori de zi până în seară

şi parcă acolo n-au crescut
copii ca florile de primăvară
dar azi e trist şi de urât
şi mai urât ar vrea să-mi pară

mi-aduc aminte cum în blide
topala mama o punea
şi noi copiii înainte
ne înfruptam atunci din ea

plină casa de viaţă
era atunci chiar şi-n ocol
simţeai spre ceruri cum se-nalţă
şi nu era nimica gol

acum — nimica nu e viu
şi iarba parcă este moartă
ocolu-i sarbăd şi pustiu
şi nimeni nu mai e la poartă

lipseşte mama — tata nu-i
şi nici o vorbă nu se aude
nici paşii azi ai nimănui
auzul nu ţi-l mai pătrunde

căci toţi s-au dus şi ne-au lăsat
sunt aşezaţi iată-n mormânt
de e pustiu şi al meu sat
de-ai mei aproape când nu sânt

se coc plăcinte-n atmosferă
căci iată totul a murit
şi casa parcă-i o himeră
viaţa unde mi-am trăit

căci fără viaţă este tot
ocol fântână — cohe şură
copil să fiu eu nu mai pot
căci toate iată se pierdură

şi nu e nimenea să urce
iar pe fân în podu şurii
şi din mere să îmbuce
mângâindu-i cerul gurii

nu e mama nicăieri
şi nici tata iată nu-i
de nu mai am în duh puteri
să dau veste nimănui

ca şi atunci când toţi copiii
pe afară-n şiruri se jucau
dând prinosul bucurii
plini de viaţă când fugeau

dar acum când iar privesc
atmosfera casei noastre
în chinuri mă prăpădesc
de ce văd că avem parte

iarba a umplut ocolul
nici un pas că nu se aşterne
de străluce-n goluri golul
de nimic nu este vreme

totul este năruit
fără viaţă şi mişcare
casa unde am trăit
nicio faţă parcă n-are

poezie de Ioan Daniel Bălan (31 iulie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Componente

Mă tot surprind cu-aceeaşi întrebare;
Cât de tăcut ne e prietenul ce moare!?...
Nici cel mai mic semn nu ne dă, cum că a fost!...
Chiar să nu fim mai mult de-un viitor compost?

Parcă-i prea brusc inopinatul exit, straniu
De gol de la inertu' cel revăd; cu-acelaşi craniu
Ce până ieri îmi tot zâmbea, îmi zicea glume!
Şi nu-i răspuns chiar de-i la fel şi-l strig pe nume!...

... Nu-mi mai răspunde, e de-un rece indiferent
Şi n-are lipsuri, tot ce-a fost, e tot, prezent.
Doar nu-i mişcare şi atunci ce suntem, ce-i?...
Înseamnă; "trup" că-i o himeră... doar idei?!?...

... Şi-unde pleacă simţ, ardori, multe visări,
Cuvinte, deznădejdi, buchetele de flori;
De nu mai ştiu nimic de cel ce le-a purtat
Şi brusc, toate l-au părăsit, l-au... avortat?!

Chiar dacă-mi iau din timp spre judecată,
Sunt incapabil să-mi strâng gândurile roată,
Să spun dacă sunt "trup", sau sunt un... nu-i;
Căci pe-unu-l văd! Cu ce nu este?... Şi e al cui?

Mă întreb, cu suflet gol, cine pe cine l-are;
Dusul de vis pe umeri -stins ca o strigare-
Ce creşte pom; un trup, umflându-se-nghiţind?
Sau e-un noian imens de "feeling" în perind?

Şi-atunci -de vin-ar fi- e-a cui?... Cui aparţine?
Sunt simţul-gând, ascuns în "trup", artere, vine
Aşteptând ziua de-un final de fugi funeste,
Lăsând ce nu-i?... Şi indiferent, de-a fost, de este???...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar Hristos este Viaţa

Domnul când îmi e scăparea
Nu mă tem de niciun rău
Căci mă-mbracă-n îndurarea
Şi-mi oferă El salvarea
Căci Isus mi-e Dumnezeu
Paza sufletului meu

Când Hristos îmi e lumina
El mă-mbracă în Cuvânt
Ca să-i cânt întodeauna
Că-mi e viaţa şi cununa
Până voi intra-n mormânt
Să fiu plin de Duhul Sfânt

Doar Isus îmi e menirea
Tot ce am aici mai sfânt
El îmi dă neprihănirea
Şi mi-arată doar iubirea
Ca Fiinţa Lui să-i cânt
Cât voi fi pe acest pământ

Cât de scump este azi drumul
Chiar la umbra Lui Hristos
Cum nu este chiar niciunul
Căci toate se sting ca fumul
Dar rămâne aici jos
Cel creat doar — de Hristos

Numai El e mângăiere
Numai El e bogăţia
Căci ne are în vedere
În lumea care azi piere
El ne ţine azi fiinţa
Şi ne dăruie credinţa

Prin Hristos şi doar prin El
La Tatăl avem intrare
Al vieţii sfinte Miel
Ne e scop şi ne e ţel
El ne e înviorare
Şi în veci de veci salvare

Nimeni altul nu mai poate
Să ne dea neprihănirea
Să ne scape de la moarte
În Rai să ne facă parte
Să ne ofere dar iubirea
Şi de asemeni izbăvirea

Nimeni mâna nu ne-a-ntins
Să ne ofere veşnicia
Viaţa noastră ca un vis
Să fie un drum deschis
Căci Isus e bucuria
Şi e raiul— armonia

Numai El azi ne oferă
A vieţii cale sfântă
Tot ce inima ne speră
Chiar a fericirii eră
De-n noi inima azi cântă
Şi spre El duhu se avântă

Căci trăim doar prin Isus
În lumina Lui curată
Cum nici stele aici nu-s
Dar sângele Lui i-a curs
Şi viaţa ne e dată
Doar prin jertfa-i fără pată

De aici nimeni n-a-ndrăznit
De aici de pe pământ
Să fi dar mărturisit
C-aici jos el a venit
Trimis chiar de Tatăl Sfânt
Pentru omu-n moarte frânt

El să fie o lumină
Omenirea s-o salveze
Pe-a lui braţe să o ţină
Fiind dar fără de vină
Tatăşlui s-o-ncredinţeze
Şi-n ceruri să o aşeze

Nimeni altul n-a-ndrăznit
Despre sine să susţină
Că-i lumină-n răsărit
Că este neprihănit
Şi că el e o lumină
Că nu are nicio vină

Eu sunt Viaţa şi-Nvierea
Nimenea nu a mai spus
Căci nimeni n-are-nfierea
Tatălui făcând plăcerea
Ca şi Fiul Lui Isus
Ce i-a fost în veci supus

Noi venim să-ţi mulţumim
Pentru tot ce Tu ne-ai dat
Azi copii Tăi să fim
Inima să-ţi dăruim
Mire scump şi minunat
Să-ţi dăm sufletul curat
Betania 15 dec. 2019

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La un moment dat, el îşi întoarse capul spre ea şi o zări; brunetă, frumoasă, rea... "Dar oare chiar e rea?" se întrebă el în gând şi tot el îşi răspunse, în acelaşi mod: "De fapt, parcă nu prea..." Astfel se gândea Lucian, căci parcă zărise ceva în minunaţii ei ochi albaştri; ce anume, nu ştia nici el sigur, dar nu răutate. Ah, de s-ar rezolva odată cu bine situaţia asta jenantă şi ar pleca totuşi în misiune, toţi şapte, ar avea destul timp s-o cunoască mai bine şi s-o înţeleagă, în următorii ani; la fel şi ea pe el. Nu stărui cu privirea asupra ei, pentru a nu fi prea insistent. Bineînţeles şi ea-l văzu; se convinse încă o dată că greşise enorm cu reclamaţia aia blestemată şi-i părea nespus de rău. Nu din cauză că el era frumos, nu acest lucru constatase la el; asta o ştia de mult... Ea zări altceva la el, remarcă bunătatea şi frumuseţea sufletului său, pe care le putea ghici cu uşurinţă din atitudinea lui. Şi asta îi plăcea la el; şi multe alte lucruri pe care le descoperise de curând, dar... culmea! Se aflau în acel moment în tabere opuse, din cauza reclamaţiei stupide pe care ea o depusese împotriva lui. "De ce?" se întreba ea într-una, fără a-şi putea răspunde.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!