Moartea lui Moise

Nici unul, doar îngerul căzut, întunecatul,
vroi; luă arme, păşi cu fiorul morţii
lângă orânduit. Dar, iarăşi,
vâjâi îndărăt, în înălţimi,
strigă în cer: nu pot!

Căci, netulburat, prin sprânceana cea groasă
Moise îl preveni şi scrise mai departe:
cuvinte de binecuvânt şi numele nesfârşit.
Şi ochiu-i era curat până la temelia puterilor.

Ci atunci, Domnul, smulgând cu el jumătate din cer
răzbi în jos, singur desfăcu muntele.
Îl aşeză pe bătrân. Din, cuvenitu-i sălaş
chemă sufletul: acela, sus! şi-i vorbi
de cele multe împărţite împreună, de prietenia lor fără hotare.

Dar, într-un târziu, i-a fost de-ajuns. Că e de-ajuns
desăvârşitul consimţi. Şi bătrânul Dumnezeu
îşi plecă lin peste bătrân
bătrâna-i faţă. Îl luă sărutându-l, din el însuşi,
în bătrâneţea lui mai bătrână. Şi cu mâinile creaţiunii
astupă muntele. Ca, făurit din nou,
numai unul să fie printre munţii pământului,
de oameni necunoscut.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Morgue

Ei zac culcaţi de parcă ar fi să fie
din nou o faptă iarăşi inventat
ca împreună şi cu frigul ce-o să vie
să se împace-n alb cu firea-mpreunată;

căci astea toate-s fără de sfârşit.
Ce fel de nume porţi prin buzunare,
cum să se găsească? Dezgustul nesfârşit
a fost spălat de dornica-nchinare.

El nu s-a dus; rămas-a doar curat.
Şi bărbile-au rămas, mult mai spinoase
de gardieni mai îngrijite, mai frumoase

la privitori să nu le fie silă.
Ochii întorşi sub pleoapa fără milă
privesc lăuntru ca un vis ingrat.

sonet de Rainer Maria Rilke, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Morgue

Ei zac culcaţi de parcă ar fi să fie
din nou o faptă iarăşi inventat
ca împreună şi cu frigul ce-o să vie
să se împace-n alb cu firea-mpreunată;

căci astea toate-s fără de sfârşit.
Ce fel de nume porţi prin buzunare,
cum să se găsească? Dezgustul nesfârşit
a fost spălat de dornica-nchinare.

El nu s-a dus; rămas-a doar curat.
Şi bărbile-au rămas, mult mai spinoase
de gardieni mai îngrijite, mai frumoase

la privitori să nu le fie silă.
Ochii întorşi sub pleoapa fără milă
privesc lăuntru ca un vis ingrat.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke (1912), traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Felinarul inimii

Trec prin zile necunoscut de semeni,
vorbele le rostesc în gând,
să nu-mi simt dinţii cum muşcă din cuvinte.
Nicio zi nu-mi fură ochii,
nu-mi atinge privirea,
unele sunt blânde ca un câine bătrân,
altele, nărăvaşe ca un armăsar scăpat din pripon.
Fiecare are un perete de tristeţe şi unul de bucurie
pe care-i înghit rănile pământului.
Privesc cu mirare cerul căzut peste copaci
sub care nici o umbră nu e de-ajuns
pentru tandreţea cu care-mi acoperi visul.
Poate o să vină noaptea
cu zvârcoliri fără durere, fără lacrimi,
doar cu braţele tale înlănţuind
un trup cu aura iubirii
rămasă de veghe,
ca un felinar al inimii
cu flacăra mică.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (16 februarie 2012)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se duse şi cel mic. Cutreieră lumea până ce ajunse la pădurea cea mare unde se lăsase săgeata lui. Bâjbâi el şi orbăcăi p-acolo prin bunget, până ce dete de copaciul în care se înfipsese şi săgeata lui. Acest copaci era nalt şi gros şi bătrân, de când urzise Dumnezeu pământul. Se încovrigă el de dânsul, şi se urcă până ce ajunse de se agăţă de o ramură. Şi din ramură în ramură, când atârnat cu mâinile, când cu picioarele încrucişate şi încleştate, ajunse până în vârf. Acolo puse mâna şi-şi luă săgeata. Se dete jos cu sufletul plin de obidă şi de mâhnire, socotind că este sec de noroc, căci, se gândea el, ca ce era să găsească în acel copac?

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul

Întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke

Prietenă, să nu mai rostim zadarnicul sunet
cu care-l chemau muritorii!
Astăzi, vorbind pentru toţi
el nu are chip şi nu are nume - poetul!
Viaţa lui mult ne-a mirat,
ca un cântec cu tulbure tâlc,
ca un straniu eres.

În anii de demult
poetul, cuvântul strivindu-şi, a îndurat
năpastele toate cu bărbăţie
şi cele mai mari, cele mai crunte dureri, şi le-a stins
în muntele singurătăţii, ce şi-a ales.
Când la un semn
s-au surpat albăstrimile cerului,
şi minutarele vremii treceau
ca tăişuri prin toată făptura,
în anii aceia, poetul voi să uite de semeni şi vatră.

În anii cumplitelor pâcle
când pământenii cu sfânta lor omenie şi carne
s-au destrămat fără număr,
şi viaţa - atâta s-a stins
de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns
ca duhul să prindă trup pe pământ.
Poetul, cu numele şters şi pierdut, s-a retras
sub pavăza muntelui,

făcându-se prieten înaltelor piscuri de piatră.
Şi neajuns, neclintit, a rămas în jurul destinului
flancat de albe şi negre solstiţii
mare şi singur.
Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gândul
că Dumnezeu răpitu-şi-a singur putinţa-ntrupării.
Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,
nici tenebrele.
Şi nu l-a schimbat în cenuşă
fulgerul care i-a fost pentr-o clipă
oaspete-n prag.
Mereu îşi da sieşi cuvântul
şi pasul său era legământ.

Îngăduie Prietenă, să-ţi amintesc că Poetul
muri numai mult mai târziu.
Mult mai târziu, ucis
de-un ghimpe muiat în azur
ca de-un spine cu foc de albină.

Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,
de-un ghimpe muiat
în simplu albastru, în simpla lumină.
De-atunci, în frunzare-aplecate
privighetoarele toate-amuţiră
uimite de cele-ntâmplate.
Privighetorile ceasului, din rarele noastre grădini,
amuţiră-n lumina ce-apare-n zadar
şi fără de semne, de-atunci.

Şi nu ştiu nimic pe pământ
ce-ar putea să le-ndemne
să cânte iar.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu a creat lumea

La începutul lumii noastre
Nu era cântec, cât de mic,
Nu era cer, nici mări albastre
Nici soare nu era; nimic...
Dar pe când primul strop de fire
Nu exista, nefiind făcut,
Era din veşnicii, IUBIRE,
Isus Cristos, fără-nceput.

În prima zi a săptămânii,
Lumină Domnul a creat.
Şi, izvorând din marea taină,
Ea-i primul dar ce ne-a fost dat.

În ziua-a doua, Dumnezeu
A construit un cer senin;
Sub el oceanul nesfârşit,
Pe el nori albi şi vântul lin.

A treia zi, creind uscatul
Şi mări şi râuri călătoare,
Tot Domnul a umplut natura
De ierburi şi de pomi în floare.

În ziua-a patra, Creatorul
Nu a mai luminat din Sine.
Ci a făcut, sori, lună, stele,
Ca, fără zgomot, să lumine.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi îi spuse o sumedenie de minuni ce făcuse leacul ce zicea că ar fi bun pentru ea. Când se întoarse de la vânătoare fiul ei, ea îi spuse că auzise de la sluga lor, cum că de va mânca mere din mărul roşu se va face sănătoasă. El fu bucuros că auzise un leac care să facă pe mă-sa sănătoasă, şi se hotărî a se duce tocmai acolo să-i aducă leacul. Îşi luă ziua bună şi plecă. Dar încotro s-apuce? căci nici nu mai auzise până atunci de aşa ceva. Apucă şi el într-un noroc spre răsărit şi, mergând prin desişurile pădurii, zări un palat mai frumos decât acela în care şedeau ei. Se duse drept acolo. Aci locuia o zână măiastră. Cum o văzu, îi căzu cu drag. Dară măiastra, ieşindu-i înainte, îl priimi după cum i se cuvenea, îl băgă în palat şi îl omeni ca pe un oaspe. Din una, din alta, se înţeleseră la cuvinte. Vezi că, măre, aceasta era scrisa lui. El nu mai văzuse până atunci alt chip de muiere, decât p-al mă-sii. Ş-apoi era atât de frumoasă şi de gingaşe, ca o floare!

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un biet om sărac. El avea femeie şi trei copilaşi. Lucra bietul om de da pe brânci, zi şi noapte, orice şi pe unde găsea, şi două în tei nu putea lega şi el. Bieţii copilaşi erau mai mult flămânzi decât sătui. Într-o dimineaţă, plecând la pădure ca să aducă ceva uscăturele pentru casă, văzu într-un copaci un cuib de pasăre, cum nu mai văzuse el până atunci. Se miră niţel, apoi parcă-i da cineva ghes, vru să ştie ca ce fel de pasăre să fie aceea ce se adăpostea în astfel de cuib. Îşi lepădă calevrii, îşi scuipă în palme şi se agăţă de copaci ca să se urce în el. Încet, încet, el se sui până la cuib, se uită într-însul; pasărea nu era; când, ce să vaz? un ou ca de găină. Aşa de frumos era oul şi lucios, lucios, încât parcă-i era milă să puie mâna pe dânsul. În cele din urmă, îl luă şi-l băgă în sân. După ce se dete jos, culese câteva uscături, făcu o sarcină mică, luă la spinare şi plecă cu dânsa acasă. Copiii, când văzură oul, săreau de bucurie. Se miră şi femeia lui, căci nici ea nu mai văzuse un astfel de ou. Nu ştiau cum să umble mai binişor cu dânsul, ca să nu-l scape jos să se spargă. Unul zicea ca să-l coacă în spuză şi să mănânce toţi dintr-însul; altul zicea ca să-l fiarbă; altul zicea ca să-l păstreze.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singuraticul bătrân

Trăia la margine de sat
bătrânul. Fără baba lui.
La cer băbuţa a plecat,
El a rămas al nimănui.

Doar din cerşit trăia sărmanul.
Se ruşina întinzând mâna.
Dar vroia să prindă anul,
să-i poarte babei săptămâna.

E amărât că lumea trece
fără să-l mai ia în seamă.
De lângă zidul negru, rece,
băbuţa la cer îl cheamă.

Cu ochii pironiţi la cer,
unde sufletul ajunge,
Trupul îngheţat de ger,
nicio babă nu-l mai plânge.

poezie de Dumitru Delcă (septembrie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce să facă acum? Fără logodnica lui nu putea să rămâie; să se ducă să o caute; dar unde? Se frământa, bietul şi nu ştia cum s-o nimerească mai bine. În cele din urmă se hotărî, ca, orice o fi, să fie, el să se ducă să-şi caute scrisa. Se cercă bietul tatăl fetei să-l oprească, ca să nu se răpuie şi dânsul în deşert; dar geaba, nu fu cu putinţă a-l opri; şi-o pusese el în cap, şi căta să se ducă. Îşi luă deci niţele merinde cu dânsul şi plecă. Ieşind la câmpie, luă drumul d-a lungul şi aide, aide, trecu păduri şi văi, trecu pustiuri, dumbrăvi, munţi şi vălcele până ce ajunse la un codru mare, mare fără căpătâi. Orbăcăind el p-acolo prin desiş, dete de o poiană. Acolo în poiană şedea cineva la foc. Tocmai şi el îşi isprăvise merindele şi se duse drept la omul ce şedea la foc. Acela cum îl văzu, îl cunoscu şi începu să-i mulţumească că l-a scos din ghiarele zmeului. Pasămite era Agerul pământului. Acolo trăia el. Stătură ei ce stătură de vorbă, se întrebară de ale sănătăţii şi îşi spuseră păsurile...

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mesia mi-e călăuză

Mesia e Domnul meu
El Isus Hristos Mesia
Îmi e Domn şi Dumnezeu
Şi-i cânt slava azi mereu
El îmi este bucuria

Mesia Isus Hristos
E Lumina mântuirii
Cuvântul venit dar jos
Prinţul slavei glorios
Domnul Păcii şi-al iubirii

Mesia e stânca mea
Un sprijin din veşnicie
Eu însumi să pot vedea
Căci Isus este iubirea
Slăvit Numele îi fie

Doar Isus mi-e călăuză
El prin Duhul Lui cel Sfânt
Adevărul să-mi pătrunză
În dragoste să m-ascunză
Să trăiesc al lui Cuvânt

În Hristos nădăjduiesc
Şi în mila Lui cea sfântă
De aceea-i proslăvesc
Numele şi i-l iubesc
Până-n ceruri sus la nuntă

În Isus mi-am ancorat
Şi privirea şi fiinţa
Căci prin El duhul curat
Îmi e acum neâncetat
Înflorindu-mi dar credinţa

Fie-i slavă şi mărire
Lui Isus că-i Dumnezeu
El îmi dăruie iubire
Să ajung la mântuire
Căci El e — Mirele meu

poezie de Ioan Daniel Bălan (22 noiembrie 2022, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amândoi cătară mult timp unul la altul şi de amar şi de ruşine îi podidi plânsul. Îl poftiră de îndată pe bătrân să se aşeze la masa lor şi, din ziua aceea, mâncară iarăşi cu toţii împreună. Şi din când în când se mai întâmpla ca bătrânul să verse din mâncare, acum însă nu-l mai lua nimeni la rost...

finalul de la Bunicul şi nepotul de Fraţii Grimm
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

În Patmos

Ioan a fost exilat
într-o insulă pustie
chiar în Patmos i s-a dat
o vreme ca el să fie

doar de ape-nconjurat
şi de vânturi şi-ades de ploi
însă sufletu-i curat
a privit până la noi

prin credinţă omenirea
a văzut-o şi a scris
să capte mântuirea
să umble prin Paradis

şi prin Scrierile Sfinte
ce va fi el ne arată
prin a Domnului cuvinte
vestea ce i-a fost lăsată

într-o insulă pustie
unde a fost exilat
privea chiar în veşnicie
la Isus — sfântu-Mpărat

Hristos iată i-a vorbit
peste oameni ce-o să vină
Domnul i-a descoperit
taina vremii de pe urmă

nişte scaune de domnie iată
undeva ele-au fost puse
să începă o judecată
pentru vieţile depuse

pentru cei ce-au fost ucişi
de fiară — primind sentinţa
ca martiri au fost înscrişi
c-au ţinut în ei credinţa

în Hristos Cel răstignit
fiarei nu s-au închinat
şi iată ei au murit
păstrând sufletul curat

Domnul Isus iată dar
când va fi pe acest pământ
prin al milei sfinte har
şi puternicu-i Cuvânt

porunci-va ca să iasă
cei ce viaţa îşi dădură
căci au vrut în cer o casă
trăind doar după Scriptură

atunci ei vor învia
la glasul Mirelui Sfânt
şi iată-i va judeca
după unicu-i Cuvânt

căci ei iată n-au primit
semnul fiarei — să se închine
ei atunci nu au voit
şi-au fost pedepsiţi de-a ei oştire

iar apostolii vor judeca
şi tăria şi răsplata
să aibă parte de ea
aici chiar în lumea asta

care va fi înoită
după voia Lui Hristos
viaţa doar neprihănită
s-o urmeze aici jos

şi apoi ei vor domni
cu Hristos o mie de ani
şi aici însuşi vor păşi
pe-un pământ fără duşmani

căci Satan va fi legat
în Noua Împărăţie
să nu mai fie păcat
prin ispita lui cea vie

fericiţi sunt cei ce au parte
chiar de-ntâia înviere
asupra lor a doua moarte
nu are nicio putere

căci Hristos va fi Păstorul
care iată-i îngrijeşte
şi le stâmpără-n veci dorul
le dă ce le trebuieşte

prin lumina mântuirii
El îi poartă pe cărare
chiar în plinul fericirii
şi prin har şi îndurare

Domnu îi va binecuvânta
pe ei în mia de ani
c-au primit în ei pedeapsa
fiarei căci i-au fost duşmani

poezie de Ioan Daniel Bălan (24 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revărsate ceruri în risipă de stele

Revărsate ceruri în risipă de stele
străluceau pe deasupra mâhnirii. Decât în pernă
plângi mai bine în sus, către cer. Aici, chiar în preajma
celui ce plânge, a chipului care
adulmecă-mprejurul lui, începe
cosmosul care te exaltă. Cine opreşte,
când tu într-acolo vrei să ajungi,
revărsarea? Nimeni. Doar numai dacă
te-ncumeţi deodată să lupţi cu puternicul impuls
al acelor constelaţii spre tine. Respiră.
Respiră-ntunericul pământului şi din nou
priveşte în sus! Din nou. Uşor şi fără chip
s-apleacă spre tine adâncul de sus. Chipul
mistuit în noapte dă feţei tale spaţiu.

Din Poeziile către noapte

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când vei fi bătrână

Când vei fi bătrână, cu păr alb şi somnoroase pleoape,
Şi vei picoti pe lângă foc, ia-n mână-această carte
Şi citeşte-o-încet, şi visează la umbrele catifelate
Pe care le-au avut cândva ochii tăi, şi la adâncile lor ape.

Mulţi te-au îndrăgit în momentele-ţi de graţie fermecătoare
Şi ţi-au iubit frumuseţea c-o dragoste sinceră sau prefăcută,
Dar numai unul ţi-a iubit sufletul rătăcitor în goana lui de ciută
Şi-a iubit şi tristeţile-acelui chip şi fiecare-a lui nouă-înfăţişare.

Şi-aplecată peste jarul din care,-arar, răsar flăcări mici, rebele,
Murmură, tristuţă, cuvinte despre Dragostea care-a zburat
Şi care-a trecut dincolo de muntele din toţii munţii mai înalt,
Şi şi-a ascuns faţa-n mijlocul unei mulţimi de stele.

* Poem scris în tinereţe de Yeats pentru Maude Gonne.

poezie clasică de William Butler Yeats, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prietenia bazată pe plăcere prezintă o oarecare similitudine cu prietenia perfectă (căci şi oamenii de virtute se agreează unul pe altul); la fel şi cea bazată pe utilitate (căci şi oamenii de virtute sunt utili unii altora). Şi între prietenii din aceste două categorii, prietenia îşi atinge maximum de durată când ea îşi oferă unul altuia acelaşi lucru (de pildă, plăcerea), şi nu numai acelaşi, ci şi provenind din aceeaşi sursă (cum este cazul prieteniei dintre oamenii de spirit), ceea ce nu se poate spune şi despre relaţiile dintre un îndrăgostit şi iubitul său. Aceştia din urmă nu-şi află plăcerea în aceeaşi sursă, ci unul o găseşte în a-şi vedea iubitul, celălalt în atenţia cu care este înconjurat de primul. Dar când floarea tinereţii se stinge, se stinge adesea şi prietenia lor (căci pe de-o parte vederea celui iubit nu mai inspiră plăcere, pe de alta el nu mai este obiectul aceloraşi atenţii). Şi totuşi, în multe cazuri prietenia lor îşi păstrează durata, dacă intimitatea i-a făcut să-şi iubească unuia altuia caracterul, graţie asemănării la care i-a adus.

citat celebru din Aristotel
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubiţi-vă unul pe celălalt

V-aţi născut împreună – şi veţi fi împreună pentru eternitate.
Veţi fi împreună când aripile îngerului morţii vă vor spulbera zilele.
O, veţi fi împreună chiar în tăcerea memoriei lui Dumnezeu.
Dar lăsaţi puţin spaţiu în îmbrăţişarea voastră,
Pentru ca briza paradisului să danseze între voi.

Iubiţi-vă unul pe altul, dar nu puneţi lanţuri iubirii:
Lăsaţi-o să fie o maree unduitoare între ţărmurile sufletelor voastre.
Umpleţi-vă paharele unul altuia, dar nu beţi dintr-un singur pahar.
Dăruiţi unul celuilat din pâinea voastră, dar nu mâncaţi aceeaşi pâine.
Cântaţi şi dansaţi împreună, şi fiţi veseli, dar lăsaţi-l întreg pe celălalt,
Până şi strunele lăutei sunt singure, deşi vibrează la aceeaşi melodie.

Dăruiţi-vă inimile, dar fără să fie prizonerele celuilalt.
Numai braţele vieţii pot cuprinde inimile voastre în întregime;
Şi staţi împreună, dar nu prea aproape:
Coloanele templului nu sunt lipite,
Iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra altuia.

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Va veni iarăşi Mesia

când va veni iarăşi Mesia
mireasa Lui de aici să-şi ia
ce mare va fi bucuria
ce va-ncolţi-n mireasa Sa

căci toţi acei ce-au ascultat
şi au trăit Cuvântul Sfânt
o haină nouă li s-a dat
şi-or părăsi acest pământ

nu se are în vedere
de ce moarte au murit
ci doar ce Cuvântul cere
de a fi neprihănit

la răpire aşa va fi
toţi acei neprihăniţi
alte haine vor primi
şi la cer vor fi răpiţi

ei mireasa Lui Hristos
cu acei ce-au ascultat
nu vor mai rămâne jos
căci Fiul de Împărat

de aici îi va lua
şi în ceruri îi va duce
împlinind atunci Scriptura
prin izvorul de pe cruce

Mirele cu-a Lui mireasă
în cer se vor bucura
căci Isus cu-a Lui aleasă
sus în cer s-or aşeza

însă vremea va veni
când Ei — iar se vor întoarce
Mirele spre a domni
pe pământ Însuşi în pace

după ce Ierusalimul
va fi iar eliberat
la luptă porni-va Domnul
cu pământul răsculat

cea mai mare bătălie
va fi la Armaghedon
Mirele din veşnicie
urât de al morţii domn

atunci El va trebui
cu-a pământului oştiri
să lupte spre-a birui
toate aceste rătăciri

iar armatele planetei
atunci vor fi nimicite
de-Mpăratul veşniciei
—şi lucrurile-noite

după ce va birui
oştile de pe pământ
Domnul iar va răsplăti
pe cei care a Lui Cuvânt

l-au iubit şi-au ascultat
trăind în neprihănire
şi morţii au înviat
pentru marea răsplătire

cei ucişi aici de fiară
pentru Mirele Hristos
la viaţă atunci iară
vor fi aduşi aicea jos

va fi întâia înviere
a martirilor ce-au fost
morţii daţi spre-njunghiere
pentru Isus — a lor rost

pe scaune de domnie
din mireasă cei aleşi
îi vor judeca să ştie
cum de moarte au fost culeşi

ce răsplată să primească
de Hristos c-au ascultat
pentru patria cerască
ei ce vieţile şi-au dat

şi morţii aceştia iată
de la-ntâia înviere
vor primi întâia dată
dreptul de-a fi la vedere

de a fi la-mpărăţie
împreună cu Hristos
şi în anii cei o mie
vor domni aicea jos

glorie dar Celui Sfânt
Mirelui din veşnicie
ce-a schimba acest pământ
ca un rai întreg să fie

şi mireasa cu martirii
împreună cu Hristos
despărţiţi de jugul firii
vor trăi aici frumos

iar cei care în viaţă
vor rămâne pe pământ
vor avea o altă faţă
dup-al Domnului Cuvânt

şi ei se vor înmulţi
viaţa lor fiind schimbată
ani cu sutele-or trăi
dintr-o inimă curată

raiul va fi pe pământ
cu Hristos şi-a Lui domnie
sub puterea Celui Sfânt
Împărat ce o să fie

fericirea abia atunci
omenirea o să trăiască
nu-n păcatele adânci
ci-n lumina cea cerească

căci Hristos va stăpâni
tot pământul de sub soare
şi-Mpărat doar El va fi
fie-i slavă şi onoare
duminică balcon mănăştur 22 iulie 2018

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când auziră boierii de una ca asta, se temură să nu le fi jucat iarăşi vrun renghi, şi de unde să nu fie aşa, se sculară, şi când văzură cum i-a poticălit ciobănaşul, se luară cu mâinile de păr. N-avură ce zice. Cu toate, unul din ei, care era şi mai semeţ, se otărî să se ţie de capul ciobănaşului, să nu-l lase să se sfinţească. Ciobănaşul însă îşi scoase calul din nomol şi, în învălmăşeală se strecură binişor, şi pe ici ţi-e drumul; plecă şi îi lăsă cu buzele umflate, cu braţele încrucişate şi fluierând a pagubă. Boierul cel semeţ şi neruşinat se luă după dânsul, îl ajunse, şi tot cu şoşele cu momele îmbla pe lângă el. După ce sosi la cetatea împărătească, ciobanul se înfăţişe şi el la împăratul ca să ghicească semnele fetei; dară boierul nu se dezlipea de lângă dânsul, nici cât ai da în cremene. Împăratul daca văzu pe cioban, dichisit, spălăţel, cu ţoalele curate pe dânsul şi cu mustăcioara mijindă, îi plăcu şi lui; mai ales că era şi mândru şi sta înfipt înaintea lui şi cu coraj, îl priimi deci să vie să ghicească. Înfăţişându-se înaintea sfatului împărătesc, unde se afla şi împăratul cu împărăteasa şi cu fata lor...

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XI

Priveşte spre cer! Constelaţia naltă:
«Călăreţul»! Cuget şi stranie soartă,
trufia ţarinei: celălalt saltă,
o mânuie-n frâu, şi astfel îl poartă.

Cum astfel?... Gonită-i şi-n urmă strunită
chiar Firea, vânjosul pământ, –
drumul, cotirea, de-un semn cârmuită
prin spaţii! Doar doi unul sunt!

Aievea-s? Perechea tot nu ţinteşte
un drum. De-l fac împreună,
Îi desparte păşunea, pâinea străbună...

Şi puntea de stele te-nşală-n ascuns.
Dar crede o clipă şi te veseleşte
de-alcătuire-n văzduh – e de-ajuns!

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!