Sonetul XXVII

Oare-i vremea aievea, nimicitoare?
Când, pe creste, cetatea fi-va sfărmată?
Inimă, pururi de zei, nu ţii tu oare?
Când demiurgul va să te-abată?

Suntem noi oare plăpânzi, plini de teamă,
precum destinul prea des o vădeşte?
Copilăria-adâncă, cum nu ia-n seamă
făgăduinţi din străfund – de ce amuţeşte?

Ah, trecătoare stihie!
Treci prin cel ce te-mbie
– încrezător – ca un fum...

Dar cei ce suntem, înfăptuim
ştiind că trecem, cât dăinuim:
unelte pe-al zeilor drum.

poezie de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea a doua, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântarea femeilor către poet

Cum totu-nfloreşte: aşa suntem noi;
căci noi suntem doar astă desfătare.
Ce-n fiară beznă, sânge-a fost, şuvoi,
în noi crescut-a suflet şi chemare

de suflet-ecou. Pe tine te cheamă.
Pătrunde în privirea ta: o zare
lină, blând, fără jind de bună seamă.
De-aceea, pe un altul ni se pare

că-l strigă. Şi totuşi, nu eşti tu, de mult,
de cine fără-urmă-adânc pierim?
Şi-n altul, oare, ne împlinim mai mult?

Nouă, pe drum alături, nesfârşitul ni-i.
Tu, gură, fii, o, fii, să-l auzim,
cuvântătoru-ne, tu, însă, fii.

sonet de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi ziduri cad, şi blocuri se destramă...

... şi ziduri cad, şi blocuri se destramă
şi un popor devine iar popor
când oare răul dintre noi şi Mamă
va deveni pârâu interior?!

suntem cu veşniciile de-o seamă
pământul nostru-i de la Dumnezeu
când oare scumpa noastră Mamă
ne vei aduce iar la sânul tău?!

când oare n-oi mai sta la vamă
în drum spre bucureşti şi chişinău
când oare numele purtat de Mamă
îl vei purta şi tu, poporul meu?!

şi ziduri cad, şi blocuri se destramă
şi un popor devine iar popor
şi va veni o zi când peste noi şi Mama
va fâlfâi un singur tricolor...

poezie de Iurie Osoianu (30 august 2018, Moscova)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XXIII

Mă cheamă dar în clipa ta de mâine
vrăjmaşă ţie ne-mpăcat;
Mă roagă tainic, cu priviri de câine
din nou apoi înstrăinat.

Ce nu s-a dăruit, îţi aparţine,
cuprins îţi pare în sfârşit.
Dar te dezleagă vorba: mergi cu bine
când semn aştepţi de bun sosit...

Spre reazăm temători vom năzui
prea tineri pentru vechea seamă,
prea vârstnici pentru ce n-a fost.

Noi, preţ dăm cui îl vom slăvi,
suntem, ah, creangă şi aramă
şi rod, primejdii, mreji cu dulce rost.

poezie de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea a doua, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Final

Moartea e mare.
Suntem ai lui
râzândă gură.
Când ne simţim la mijlocul vieţii,
ea are curaj să plângă
între noi.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt eu, Înfricoşatule. Nu m-auzi oare

Sunt eu, Înfricoşatule. Nu m-auzi oare
cum simţurile-mi bat spre tine, toate?
Privirile-mi, înalt înaripate,
stau feţei tale-alb înconjurătoare.
Nu vezi tu sufletul meu cum apare
în faţa ta în haină de tăcere?
Suava-mi rugă nu se coace, în putere,
pe căutătura-ţi, ca pe-un pom, mereu?

De eşti Tu visătorul, visu-s eu.
Dar de vrei să veghezi, sunt voia-ţi iară,
mă fac puternic pentru slava toată
şi mă rotesc – o linişte stelară –
peste cetatea timpului ciudată.

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea întâi - Carte despre viaţa monahală, traducere de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Final

Moartea e mare.

Ai ei suntem
şi gura ni-e surâzătoare.
Atunci când viaţa-ne-o credem în toi,
moartea cutează să plângă
adânc, în noi.

poezie celebră de Rainer Maria Rilke din Cartea cu imagini, traducere de Maria Banuş
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când e viu, oriunde ar fi, un sentiment nu e prea departe.

citat din Rainer Maria Rilke
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă întreb

Îmi întreb al meu destin,
Oare eu de ce suspin?
Poate din prea mult alcool?
Sau mi-e sufletul prea gol?

De ce simt cum dintr-o dată,
Se preling stropii de apă?
O fi ploaia cea de vină,
Sau durerea din inimă?

Gândurile nu-mi dau pace,
Ma lovesc ca nişte ace,
În noapte am insomnii,
Oare tu când ai sa vii?

poezie de Cazacu Roxana Maria
Adăugat de roxanamariaj
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărmanele cuvinte

Sărmanele cuvinte ce suferă flămânde,
şi trec neobservate, atâta le iubesc.
Din locul meu le dau culori prea blânde,
înseninându-se zâmbesc şi-n mine cresc.

Şi firea lor, închisă-n a mea teamă,
se înnoieşte-n văzul tuturor;
de cântece n-au fost băgate-n seamă
acum ele păşesc spre al meu cor.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XVI

Rana pururi de noi scurmată,
însuşi zeul e, de-i vindecată...
Tăiş noi suntem, râvnind a şti –
iar el, seninul, se risipi...

Chiar daru-i sfânt în neprihană
îl smulge din lumea-i prea vană;
neclintit, nu-l primeşte decât
dezlegat, părtaş hotărât...

Doar mortul soarbe gând
din şipot susurând
sub zeiescul semn, mortului mut...

A noastră larmă sfărâmă ţelul!
Râvneşte spre dangăt doar mielul
din molcom freamăt tot mai tăcut.

poezie de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea a doua, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii planetei

Suntem mult prea mici
În astă lume mare...
Sunt valuri prea înalte,
Când noi suntem prea scunzi...
Sunt mult prea multe lacrimi
Închise-n vieţi amare,
Suntem mult prea mici
Când ne-arătăm rotunzi...

Suntem mult prea răi
Pe o planetă bună...
Sunt oameni care mor,
Când trupul le trăieşte...
Sunt mult prea multe crime
Iar viaţa prea nebună,
Suntem mult prea reci
Când viaţa ne-ncălzeşte...

Suntem mult prea mici
Ca oameni, noi cu noi...
Sunt răni ce am uitat,
Când ele nu te uită...
Sunt mult prea multe sarcini
Şi nu-s purtate-n doi,
Suntem mult prea orbi
Când viaţa este mută...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă aflu într-o vâltoare care mă stânjeneşte: m-am pomenit în viaţă fără încuviinţarea mea; trebuie să plec din ea şi asta mă face nenorocită. Şi cum voi pleca? Pe unde? Pe care poartă? Când fi-va asta? Şi în ce stare? Voi suferi oare mii de chinuri, murind în deznădejde? Voi avea o congestie la creier? Voi muri într-un accident? Fi-voi împăcată întru Domnul? Cum mă voi înfăţişa dinaintea Lui? Mă voi întoarce către el, din teamă, din nevoie? Oare singurul meu simţământ fi-va frica? Ce pot nădăjdui? Voi ajunge în Rai? Voi merge în Iad?

Madame de Sevigne în Scrisori
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XVII

În ce ferice grădini, cu pururi udatele coame
de arbori, pe ce gingăşii de lujer golaş
rodesc ale mângâierii ciudatele poame,
mustind? Sunt poate-n sărmanul plai nevoiaş

al mizeriei tale! Uimit eşti de vrajă!
De preabogatele boabe rămâi uluit:
neatinsă-i nespusa, frageda coajă;
nici păsări, nici viermi nu te-au gelozit

luându-ţi nainte! Oare-n pomi îngeri învie?
De blânzi grădinari tainici grijiţi,
rodind pentru noi, făr-ai noştri să fie?

N-am izbutit noi, umbrele, semnele serii,
seci şi copţi prea devreme, prea curând-ofiliţi,
să turburăm oare cumpăna verii?

poezie de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea a doua, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când o să mai ştiu oare...

Când o să mai ştiu oare
Să vorbesc graiul pâinii
Ca atunci când alergam,
copilă
să culeg îmbrăţişări
din marea galbenă
despletită în pletele verii...

Când o să mai ştiu oare
să ascult şoapta pământului
ca atunci când închideam ochii
şi atingeam cu palma
obrazul pământului ud
înăsprit de zdrenţele ploii.

Când o să mai stiu oare
să hoinăresc fluierând prin padure
ca atunci când creşteam
doar o frunză în priviri
şi o plângeam verde
pe trunchiul unui copac
să-i panseze rănile
lăsate de naşterea frunzelor.

Când o să mai stiu oare
că dorul nu e o rană.
Când o mai ştiu oare
că amintirea nu e o lacrimă tristă.
Când o să mai ştiu oare
că nu o să mai ştiu...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu nu socoţi că-i blasfemie ruga mea

Tu nu socoţi că-i blasfemie ruga mea:
parcă în cărţi bătrâne frunzăresc,
să văd cu tine cât de mult mă înrudesc.

Vreau dragoste să-ţi dau. Din care-ai vrea...

Oare pe-un tată îl iubeşti? Nu pleci, cum ai plecat
şi tu de lângă mine: aspru-ntunecat,
de lângă mâinile-i stinghere, goale?
Nu culci cuvântu-i ofilit şi moale,
în cărţi bătrâne, rareori citite?
Nu-i oare inima-i un stăvilar
Ce-l laşi şi curgi spre bine şi amar?
Nu-i tatăl, pentru noi, ce-a fost odat'?
ani ce-au trecut, străini de cei ce sunt,
gest învechit şi demodat veşmânt,
mâini veştede şi păr decolorat?
Şi chiar de-a fost erou pe vremea sa,
e frunza ce, când creştem, va cădea.

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea a doua - Cartea pelerinajului, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem spirite libere

Pe aripi de vânt zburăm,
în căutarea misterului ne preumblăm.
Să descifrăm încercăm
visul unei nopţi sau misterul milenar
lăsat ca mostră în deşertul legendar
căci spirite libere suntem şi-am primit veşnicia în dar.
Frică, speranţă, curaj şi... viaţă,
suntem toţi făcuţi din acelaşi aluat,
doar prin vise ne distingem relevat...
Să fie oare destinul din neant preluat?
Mintea mângâiată de suflet, limite nu are...
cu o dulce adiere pe strune de chitară,
putem dansa în cercul iubirii
devenind un tot căci asta-i legea firii.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare

Când eu nu v-oi mai fi,
Cineva lipsa îmi va simţi?
Şi de acolo de unde oi fi
Oare peste cei dragi aş putea privi?

Fără trup oare tot eu aş fi?
Aş avea aceleaşi amintiri?
Mi-ar mai păsa de cineva?
Oare toate astea ar mai conta?

Stau nopţile şi mă întreb
Destinul meu e împlinit?
Rostul meu este aici?
Oare viaţa asta e doar un test?

Când firul vieţii brusc s-a rupt,
Luminile uşor sau întunecat
Şi toate becurile sau stins,
Oare stinse au rămas?

Tot ce am fost,
Tot ce în viată am făcut
În afară de cei cunoscuţi,
Oare pentru altcineva ar mai conta?

poezie de Ciprian Ionuţ Chiricea (24 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

E aievea?

E aievea, oare eşti aievea,
Sau eşti un vis care-ai venit,
În noaptea lungă răscolită,
Să simt de dor ca te-am găsit

Sau m-ai găsit venind la mine,
În colţul negru rătăcit
Şi-acum o rază dinspre tine,
Mă încălzeşte să te simt.

E aievea, oare eşti aievea,
Sau eşti doar nălucirea mea,
poate că dorm şi doar fereastra,
Întredeschisă te chema

Şi doar cu aerul prea rece,
Pătrunzi furiş cu raza ta,
Să-mi mângâi fruntea încreţită
Şi-n somnul meu să-mi spui ceva...

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul VI

E de pe-aici? Nu; două-i sunt hramuri.
Întinsa lui fire, bogat s-a-mplinit. –
Îndoaie dibaci ale sălciei ramuri,
cine-n străfund rădăcini a ghicit...

Noaptea, pe masă să nu-întârzie
pâine sau lapte: pe morţi îi îmbie! –
Amestecă vraciul aflat pe-aproape,
sub milostivile-i pleoape,

şi pe toate cele văzute le drege,
vrăjite-n ţărână şi fum de vergea,
aievea să-i fie vedenia, lege!

Nimic nu-i poate icoana strâmba,
în iatac ori mormânt s-o-mpresoare,
preaslăvind inele, paftale, ulcioare.

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Seară

Seara îşi schimbă încet-încet veşmântul,
i-l ţin copaci la poale de ponor;
iată: acum s-a despărţit pământul
într-unul ce se-nalţă şi altul căzător;

eşti al niciunuia de-a-ntregul când te lasă,
nici chiar întunecat precum o casă,
nici invocând nemărginirea toată
precum o stea în noapte avântată –

şi-ţi lasă,-nfricoşată viaţa ta,
nelămurită, spre-mpliniri crescând;
când mărginită, când înţelegând,
în tine când o piatră, când o stea.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!