Sonetul XXII

O, frânge destinul! prinosul înalt:
în parcuri a noastră fiinţă-n coroane
de spumă, ori oameni ciopliţi în bazalt,
în jur largi portale şi bolţi sub balcoane...

O, clopot, te-nalţă cu glas de aramă
peste-a zilelor şiruri, lumini cenuşii!
Coloana din Karnak, ori mândră coloană
ce dăinuie lângă temple pururea vii!

Azi, iscate ofrande veşnic egale
perindă sub chipul grabei orizontale
galbena zi spre nopţi prea-ntinse, orbite...

Dar goana se stinge şi nu lasă urmă;
iar urmele scrise-n văzduh de se curmă,
în zadar nu au fost. Doar poate, închipuite.

poezie de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea a doua, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul VIII

Doar pe-al slăvii tărâm înaintează
nimfa celui izvor din jale adâncă;
asupra căderilor noastre veghează,
chip de cleştar lâng-aidoma stâncă

îndătinată cu porţi şi altare.
Iată, pe umerii muţi palid mijeşte
zarea; cea mai nevârstnică pare
printre surori – simţirea o-ntinereşte...

Martor e dorul; bucuria cunoaşte;
ucenică-i doar jalea; mâinile-i caste
în nopţi lungi înşiră străbune năpaste.

Dar pieziş, când stângace renaşte,
dintr-al stelelor glas nalţă vioară
spre bolţi; dar suflarea ei nu le-nfioară.

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era lume-n chipul celei scumpe

Era lume-n chipul celei scumpe –
dar deodată ea se revărsă:
lumea-afară-i, lumea necuprinsă-i.

Ori de ce nu am băut din chipul
drag şi plin ce-l ridicam spre mine,
lume-nmiresmată lângă gura-mi?

Am băut, ah. Fără saţ băut-am.
Dar şi eu, prea plin de multă lume,
bând din ea, m-am revărsat afară.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căci, doamne, marile oraşe

Căci, doamne, marile oraşe
pierdute sunt şi despletite;
Ca dintre flăcări fuge cel mai mare –
şi să-l aline nu e alinare,
şi curg micile-i ore risipite.

Trăiesc acolo oameni, trăiesc greu şi rău,
în case-adânci, şi gestu-i înspăimântă,
speriaţi mai rău ca turma nou născută;
respiră-afară treaz pământul tău,
ei însă sunt şi nu mai ştiu că sunt.

Acolo cresc copii pe lângă geamuri,
ascunse-n umbre veşnic cenuşii,
şi nu ştiu că afară, flori pe ramuri
cheamă spre zări, spre vânt, spre bucurii –
şi nu pot fi decât copii şi-s trişti copii.

Cresc fete-n floare spre necunoscut
şi le e dor de calma lor copilărie,
dar nu-i acolo ceea ce-au cerut,
şi tremurând se-nchid pentru vecie.

Şi în ascunsele odăi, din fund,
au zilele maternităţii amăgite,
nopţi lungi, cu scâncet fără voie izvorând,
ani fără lupte, reci, cu forţe vlăguite.
Şi-n plină beznă stă al morţii pat,
şi-ncet ele-l doresc, cu-nfiorare,
şi mor ca-n lanţuri, mor îndelungat,
şi ies din casă ca o cerşetoare.

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea a treia - Cartea despre sărăcie şi moarte, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta ne este viaţa, ne luăm veşnic rămas bun.

Rainer Maria Rilke în Elegii
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta ne este viaţa, ne luăm veşnic rămas bun.

Rainer Maria Rilke în Elegiile duineze, Elegia a opta (1923), traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tânguire

Cui vrei să te tângui, inimă? Tot mai mult ocoleşti
întâlnirea cu oamenii, care-ţi par
de neînţeles. Cu atât mai zadarnic, poate,
cu cât drumul te duce înspre viitor,
spre pierdutul tău viitor.
Cândva te plângeai? Ce-a fost? O boabă necoaptă
căzută de pe creanga bucuriei.
Azi însă pomul se frânge,
se frânge-n furtună întârziatul meu
pom al bucuriei.
Tu, cel mai frumos, în priveliştea mea
nevăzută, tu care m-ai şi adus în preajma
nevăzuţilor îngeri.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul I

Suflu, nevăzută poezie!
Fără preget, propriei fiinţe-n jur;
preschimb al luminilor. Dârză tărie
mă-nfiripă ritmul mai pur.

Singur talaz dintr-o mare
înşiruită, fiind
cea mai măruntă, în care
lumea cuprind.

Câte din largile spaţii erau
în adâncul meu? Vreo boare
asemeni cu-al meu fecior...

Cândva, tu ştii, văzduh, se rosteau
bolţi multe. Voi creşteaţi uşoare
netede coji, frunze vorbelor.

poezie de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea a doua, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Preludiu de primăvară

Dispăru asprimea. I-o cruţare
peste pajişti nude, cenuşii.
Ape mici au altă accentuare.
Imprecise gingăşii

se întind din spaţii spre pământ.
Drumuri merg în ţară şi-o arată.
În copacul gol, neaşteptată,
vezi expresia creşterii, trecând.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul IX

Doar cel ce-ntre umbre-a-nălţat
lira-i cândva,
poate, imnul nemăsurat
presimţind a-l cânta.

Doar cel ce-ntre morţi a mâncat
mac, dintr-al lor,
nu va mai pierde vreodat',
zvonul cel mai uşor.

Şi chiar de ne-am reflecta
tulbure-n lac:
tu chipul să-l ştii.

Pe dublul tărâm de-abia
glasuri se fac
blând, veşnicii.

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bucurie

Vreau astăzi să-ntoarcem privirea în sus,
Spre codrii cu brazi, spre cerul cu lună.
Veniţi să-ndrăznim să simţim nemurirea
Cu inima-n repede tropot cum sună!

Solemnă şi gravă ne turbură noaptea
Curgând pe izvoare şi-n codri fierbând
Cu nările largi din găvanele palmei
Sorbim răsuflarea-i de fum şi pământ.

O stea se prelinge în sus către creasta
Înaltă a cerului, clopot gigant.
O altă se sparge cu flacără mută
Şi ţăndări astrale înfige-n neant.

Cu trosnet un brad a căzut şi aud
Din lut cum un mugur trudeşte să vie,
Am ochii la veşnica trecere-a lumii,
Dar inima-mi plină-i de grea bucurie.

Mă bucur când moare o stea în înalt,
Mă bucur când steaua pe ceruri răsare,
Mă bucură tainic oricare apus
Şi-aprinsă, oricare ivire de soare.

Când moare un brad, doar sămânţa-i mai dăinuie
Să nască pădurea de mâine din ea,
Iar steaua, murind, îşi împrăştie zgura
Prin haosul care mai naşte vreo stea.

Spusese pe vremuri bătrânul Shakespeare
Că noi chipul nostru-l cioplim ca-n aramă
În pruncul din rodnicul pântec de mamă,
La fel istovindu-ne-al zilelor şir,

Ca brazii ce mor lepădându-şi sămânţa
Să crească prin vreme răzbind din pământ,
Ca fiara, ca steaua, ca pomii cu floarea
Murind ca să vină şi alţii la rând.

Nu-i drept! E puţin! Mai presus de luceferi
De brazi şi de fiare suntem mai presus.
Căci faptele noastre şi visele noastre
Trăiesc peste clipa când noi am apus.

Când ultima rază se stinge din ochi
Şi ultimul gând ni se stinge din minte,
Lăsăm după noi ce-am gândit şi-am muncit
Acelor ce, mulţi, se vor naşte-nainte.

Cu paşii gigantici păşind prin viaţă
Săpăm grele urme pe lut şi pe-nalt
De-o mie de ori mai adânci ca acelea
Ce monştrii arhaici le-au rupt în bazalt.

Iar visele noastre spre rod înmiit
În cei care vin se-altoiesc, şi iubirea.
Avem bucuria de-a spune murind
Că suntem mai veşnici decât nesfârşirea.

Prieteni, veniţi să privim acest cer
Şi codrii cu brazii şi munţii din slavă
Căci noi, numai noi, îndrăznim să simţim
A nemuririi bucurie grozavă.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XI

Priveşte spre cer! Constelaţia naltă:
«Călăreţul»! Cuget şi stranie soartă,
trufia ţarinei: celălalt saltă,
o mânuie-n frâu, şi astfel îl poartă.

Cum astfel?... Gonită-i şi-n urmă strunită
chiar Firea, vânjosul pământ, –
drumul, cotirea, de-un semn cârmuită
prin spaţii! Doar doi unul sunt!

Aievea-s? Perechea tot nu ţinteşte
un drum. De-l fac împreună,
Îi desparte păşunea, pâinea străbună...

Şi puntea de stele te-nşală-n ascuns.
Dar crede o clipă şi te veseleşte
de-alcătuire-n văzduh – e de-ajuns!

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar iubirea...

"Isus este iubire."
(Goethe)

Cea mai mare frumuseţe pe pământ
Ţelul cel mai strălucit şi sfânt
Cine are, cine poate al avea?
Doar iubirea, doar iubirea numai ea.

Glas pururea dulce şi plăcut
Bunătate strălucită şi sărut
Cine poate, cine poate a avea?
Doar iubirea, doar iubirea numai ea.

Orizonturi largi şi orizonturi vii
Anii tineri cum sunt numai la copii
Cine poate, cine poate a avea?
Doar iubirea, doar iubirea numai ea.

Şi furtuna prin iubire-i blând susur
Numai iubirea are chipul drag şi pur
Nimenea, nimenea ca şi iubirea nu-i
Doar iubirea, doar iubirea-i fericirea orişicui.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet în spaţiu

Aici sunt, aici, eu ce-am fost smuls,
şi mă clatin.
Oare cutez? Mă arunc?

Mulţi au fost cei destoinici
acolo unde zoream. Dar acum
unde şi cei mai mici stăpânesc până la capăt,
muţi înaintea lucrării măiastre –:
Oare cutez? Mă arunc?

E drept c-am îndurat nopţi, din stânjenitul meu
trup; da, prieteni făcusem
din el, pământeanul, şi nemărginirea;
se revărsa,
suspinând, inima-i ce-o înălţăm
fără podoabe.

Dar acum, cui să arăt
că eu sunt doar suflet? Pe cine
uimeşte?
Deodată să fiu cel veşnic,
să nu mai fiu supus contradicţiei, să nu mai fiu
cel ce alină; să nu mai fiu părtaş decât
cu cerul.

Cu greu încă tainic;
căci între toate deschisele
taine, una
înfricoşată.

O, cum se-ntrepătrund îmbrăţişările mari. Care
o să mă prindă, care o să mă dea mai departe,
pe mine cel ce stângaci
îmbrăţişează?

Sau am uitat şi-s in stare?
Uitat-am zbuciumul istovitor
al celor greu iubitori? Uimit
m-arunc spre înalt şi-s în stare?

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înaintea unei ploi de vară

Deodată-n parc tot verdele frumos
pierdu ceva, dar nu ştii ce: culoare?
Simţi că se-apropie de geam, sfios,
un suflu, fără preget. Şi cântare

puternică răsună din dumbravă:
un Hieronimus parcă-n ierbi a mas;
atâta singuratică zăbavă
şi râvnă urcă şuvoind din glas,

că umple sala. Şi-s pereţii goi;
tablourile-încet ne-au părăsit,
de vocea noastră parcă se feresc.

Iar pe tapetul stins, îngălbenit,
lumini de-amurg neclare se-oglindesc.
Copii, ce teamă strecurau în noi!

sonet de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ah, ce bine este să fii printre oameni care citesc!

Rainer Maria Rilke în Însemnările lui Malte Laurids Brigge
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngerul

Respinge cu-o-nclinare a frunţii sale
tot ce-l constrânge şi ce-l mărgineşte;
căci uriaş în inima-i trăieşte
eternul viitor, rotit spirale.

Profunde bolţi, cu chipuri, l-nconjoară,
să-l cheme: vino, vezi, – oricine poate.
Nu da să ţină mâna lui uşoară din
sarcinile tale. Căci la noapte

ea s-ar ivi spre a te încerca
şi-ar trece-n casă – ură ce-nfioară –
şi te-ar lua, ca şi cum te-ar crea
şi te-ar goni din trupul tău afară.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XXIII

Mă cheamă dar în clipa ta de mâine
vrăjmaşă ţie ne-mpăcat;
Mă roagă tainic, cu priviri de câine
din nou apoi înstrăinat.

Ce nu s-a dăruit, îţi aparţine,
cuprins îţi pare în sfârşit.
Dar te dezleagă vorba: mergi cu bine
când semn aştepţi de bun sosit...

Spre reazăm temători vom năzui
prea tineri pentru vechea seamă,
prea vârstnici pentru ce n-a fost.

Noi, preţ dăm cui îl vom slăvi,
suntem, ah, creangă şi aramă
şi rod, primejdii, mreji cu dulce rost.

poezie de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea a doua, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul III

Tot poate zeul. Dar am întrebat
cum te strecori prin corzi de liră
tu, cuget dezbinat? Răscruci se-nşiră
şi-n inimi, temple, zeul n-a durat.

Un cântec învăţat nu-i râvnă dreaptă
nici dibuiri, nici sârg greu răsplătit;
fiinţa noastră-i cântecul rostit
ce lesne-i pentru zei. Dar când îndreaptă

pământ şi stele zeii către noi?
Iubirea, tinere, nu e fiinţă
chiar vorbe de rosteşti cu glas şuvoi.

Învaţă cântecul să-l uiţi de nefiinţă.
Alt suflu-i cântul; iar în jur, părere,
nimic... Zeiescul suflu; adiere.

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndărătul inocenţilor arbori

Îndărătul inocenţilor arbori,
bătrâna soartă-şi arată
obrazul ei mut...
Un ţipăt de pasăre care
se preface dincolo într-un rid al durerii,
în jurul severei, profeticei guri.

O, şi cei ce-n curând se vor îndrăgosti
îşi surâd, încă nebănuind despărţirea,
şi sub ei şi peste ei trece,
în chip de stele, destinul
cu suflet nocturn.
încă nu li-e dat să-şi trăiască dragostea,
ea-şi are încă lăcaşul
plutitor, pe orbite cereşti,
un uşor contur

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava?

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava sub cerul sidefiu?
Departe, departe-n faţa noastră – e tot ce marinarii ştiu.
Unde-i ţinutul de unde vine nava? Departe, unde astrele apun,
Departe-n urmă noastră – marinarii doar atâta spun.

În amiezile-însorite, umăr lângă umăr, este plăcut foarte
Să păşeşti pe puntea unde cerul de mare se desparte;
Sau, pierdut în gânduri, să priveşti cum în urmă
Siajul se lăţeşte-n depărtare-albit de spumă.

În nopţi grozave, când oceanul îşi sfâşie mânios veşmântul,
Ce lucru mândru e să lupţi cu valurile şi cu vântul!
Sus, la gabie, pe catargul care se-încovoaie sub sălbatice rafale
Marinarul trăieşte-o altă viaţă, înfruntând zeci de furtuni în cale.

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava sub cerul sidefiu?
Departe, departe-n faţa noastră – e tot ce marinarii ştiu.
Unde-i ţinutul de unde vine nava? Departe, unde astrele apun,
Departe-n urmă noastră – marinarii doar atâta spun.

NB. Primul vers a fost, probabil, inspirat de sonetul lui William Wordsworth, " Unde-i ţinutul spre care trebuie
să se-îndrepte-acea navă?''

poezie de Arthur Hugh Clough,1819-1861, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!