A șaptea elegie
Să nu mai fie nici o chemare; nu chemare, glas matur
să fie firea strigătului tău; și-ntr-adevăr,
ai fi gata să strigi limpede cum strigă pasărea
când primăvara-n urcuș o înalță, aproape uitând
că ea e-o vietate-ngrijorată, nu numai o inimă singură
pe care-o aruncă-n azur, în intimitatea cerurilor.
Ca și pasărea ești gata și tu să chemi
în așa fel ca, încă nevăzută,
prietena să te găsească, prietena în care-un răspuns
se trezește cu-ncetul, se-nviorează când îl asculți
arzătoare-nsoțind simțirea ta îndrăzneață.
Și trebuie să-nțeleagă primăvara că pretutindeni răsună
o Bunavestire. La început
o-ntrebătoare trezire pe care o-nconjură-n depărtări cu tăcere
o zi limpede ce încuviințează.
Pe urmă treptele-n sus, trepte de strigăt în sus, spre visatul
templu al viitorului ; pe urmă trilul, țâșnire
pe care-n havuzul impetuos îl ajunge din urmă
revărsarea-ntr-un joc promițător. Și-n fața lui vara.
Nu numai toate diminețile de vară nu numai
așa cum se preschimbă în ziuă și strălucesc înainte de-a începe.
Nu numai zilele, care-s duioase cu florile, și sus,
cu copacii împliniți sunt tari și puternice.
Nu numai fervoarea acestor desfășurate forțe,
nu numai drumurile, nu numai câmpiile seara,
nu numai, dup-o târzie furtună, limpezirea care răsuflă,
nu numai somnul apropiat și-o presimțire-n amurg,
ci nopțile! Nopțile vaste de vară
și stelele, stelele pământului.
O! să fii mort cândva și să le cunoști, infinite,
toate stelele: cum ai putea, cum ai putea să le uiți?
Și iată, atunci, mi-aș chema iubita. Dar nu numai ea.
Ar veni din șubrede morminte
atâtea altele... Cum aș putea să-ngustez
chemarea odată rostită? Cei prăbușiți
râvnesc într-una pământul. O, dragii mei, un lucru
de-aici, odată luat, face cât multe.
Să nu credeți că soarta e altceva decât condensarea copilăriei.
De câte ori n-ați întrecut în fugă pe cel drag răsuflând
dup-o alergare-n extaz, către nimic, în libertate.
Să fii aici pe pământ e minunat. Ați știut voi aceasta,
fetelor, voi care-ați fost nenorocite,
pe sinistrele străzi ale orașului,
prăbușite sau pe marginea prăbușirii.
Fiecăreia i-a fost dată o oră de viață
sau nici măcar atâta, ceva ce nu se poate măsura
cu măsurătorile vremii, ceva între două răstimpuri,
și care-a avut existență. Numai că noi uităm
atât de ușor ceea ce vecinul zeflemist
nu ne îndreptățește s-avem și nu ne pizmuiește.
Vreau să-nălțăm ceva, deși chiar fericirea
cea mai vădită se lasă revelată abia atunci
când o prefacem în noi înșine.
Nicăieri, iubito, nu va fi lumea decât doar înăuntru. Viața
noastră se duce în prefaceri. Și tot mai mărunt
se mistuie exteriorul. Acolo unde era o casă durabilă
se arată o figură imaginată de-a curmezișul, în întregime
ținând de imaginabil, parc-ar mai sta și acuma în creier.
Vaste haznale de forță își adună spiritul timpului, fără
figură, cu imboldul profund pe care și-l soarbe din tot ce există.
Temple nu mai cunoaște. Pe acestea, risipă
a inimii, le strângem tainic în noi. Și-acolo unde mai este
vreunul, cândva adorat, slujit în genunchi
el se înalță, așa cum este, în nevăzut de pe-acum.
Mulți nici nu-l mai zăresc, dar fără folosul
de a-l construi din nou înăuntru, cu stâlpi și statui, mai înalt.
Orice schimbare-n adâncuri a lumii are asemenea dezmoșteniți
cărora nu le aparține nici ce a fost și nici ce e gata să fie.
Și aceasta fiindcă chiar ce e foarte aproape
e departe de oameni. Dar aceasta
nu trebuie să ne împiedice; dimpotrivă,
să întărească în noi cunoașterea formei
încă necunoscute. Faptul acesta s-a înălțat
odinioară în omenire, în plin destin, în necruțătorul destin,
în acel nu știu încotro s-a-nălțat, ca și cum ar fi fost,
și stele spre noi a întors din ceruri de încredere.
Îngere, faptul acela iată-l aici și acum,
iată-l în sfârșit mântuit,
în contemplarea ta înălțat.
Columne, piloni, sfinxul, încordarea stăruitoare
a catedralei din orașul muribund sau străin.
N-a fost o minune aceasta? O, miră-te, Îngere,
că noi am izbutit să facem asemenea lucruri.
Să laud toate acestea nici nu mi-ar ajunge suflarea.
Așadar nu le-am trecut cu vederea
aceste rodnice spații, aceste spații ale noastre.
(Cumplit de mari trebuie să fie
dacă de mii și mii de ani n-am ajuns să le umplem.)
Un turn însă a fost mare, nu? O, Îngere, mare a fost,
chiar față de tine! Chartres a fost mare, și muzica
s-a înălțat și mai sus, mult mai sus,
sus de tot, deasupra noastră.
Dar chiar o fată-ndrăgostită,
la o fereastră nocturnă, n-a ajuns ea oare
până în preajma ta? Nu crede că vreau să te chem.
Chiar dacă te-aș chema, Îngere, tu tot n-ai veni.
Chemarea mea e plină de împotrivire;
printr-un hățiș atât de des tu nu poți să treci.
Chemarea mea e ca un braț întins.
Și mâna ridicată și deschisă ca să apuce,
deschisă rămâne, c-un gest de apărare și vestire,
în fața ta, tu cel ce nu poți fi cuprins.
poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre cunoaștere
- poezii despre viață
- poezii despre stele
- poezii despre oraș
- poezii despre noapte
- poezii despre iubire
- poezii despre inimă
- poezii despre forță
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Citate similare
A patra elegie
O, arborii vieții, când în iarnă?
Nu suntem una. Nici ca păsările-nștiințați
în drum spre sud. Zăbavnic și-ntrecuți,
așa, deodată, ne-agățăm de vânturi
și cotropim un iaz nepăsător.
Deodată știm și floare și-uscătură.
Și undeva mai umblă lei, și nu știu,
cât sunt măreți, de nici o neputință.
Dar noi, când Una vrem, simțim întreagă
împotrivirea celuilalt. Spre dușmănie
ne este preajma. Oare-ndrăgostiții
n-ajung mereu în margini, unu-n altul,
ei care și-au promis mereu vânat
și patrie și ceruri depărtate?
Pentru desenul unei clipe,-acolo
un fond opus e pregătit, cu trudă,
ca să-l vedem; căci limpede sunt toate
cu noi. Conturul gingaș al simțirii
nu-l știm: doar ce o modelează dinafară.
Cine n-a stat cuprins de mare teamă-n
fața cortinei propriei lui inimi?
S-a ridicat: decorul era despărțire.
Ușor de înțeles. Grădina cunoscută,
și-ncet se legăna. Iar dansatorul
abia apoi venea. Dar nu acela.
Destul! Oricât s-ar arăta de grațios,
e deghizat, devine un burghez
și trece prin bucătărie-n locuință.
Nu vreau aceste măști însuflețite
abia pe jumătate, vreau păpușa.
Ea barem este plină. Vreau să-ndur
sforile, manechinul, chipul ei,
urzit din aparență. Aici. Îi stau în față.
Chiar dacă lămpile se sting, chiar dacă
mi se va spune: Nu mai e nimic ,
chiar dacă dinspre scenă vine golul
cu-acel curent de aer, cenușiu,
chiar dacă din tăcuții mei strămoși
nici unul nu mai șade lângă mine,
nici o femeie, nici băiatul cel cu ochi sașii:
eu tot rămân. Încă mai e privitul.
Nu am dreptate? Tu, cel pentru care
din cauza mea era amară viața,
gustând pe-a mea, o, tată, tot mereu,
gustând, în pas cu vârsta mea, întâia
infuzie tulbure a soartei mele,
și-ngândurat de drojdia din gură
a unui viitor străin, într-una
tot iscodeai privirea mea de cețuri
tu, tată, care-ades, de când ești mort,
în mine, în speranța mea, te temi,
și nepăsări, așa cum numai morții au,
imperii mari de nepăsare cheltuiești
de dragul sorții mele preamărunte,
nu am dreptate? Spuneți, n-am dreptate,
voi cei ce m-ați iubit pentru-nceputul
de dragoste ce vi l-am arătat,
de care mă îndepărtam întotdeauna,
pentru că spațiul din obrazul vostru,
când îl iubeam, trecea în spațiu cosmic,
în care voi nu mai erați... Când am eu chef,
aștept în fața scenei, nu privesc
atât de-adânc întreaga scenă-ncât
spre-a cumpăni privirea mea până la urmă
de-un înger e nevoie-acolo, ca
actor, să smulgă manechinele în sus.
Da: înger și păpușă: doar atunci
e-ntr-adevăr spectacol. Doar atunci s-adună
ceea ce noi, fiind, tot despărțim.
Abia atunci din anotimpurile noastre
ia naștere circumferința trecerii
depline. Jocul îngerului trece
atuncea dincolo de noi. Ci muribunzii
nu bănuiesc ei oare că tot ce
înfăptuim noi, zi de zi, aici,
sunt lucruri încărcate de pretext.
Nimic nu e el însuși. O, voi, ceasuri
ale copilăriei, când în dosul
figurilor era mai mult decât
numai trecutul, iar în fața noastră
nu viitorul. Am crescut, desigur,
și câteodată ne zoream s-ajungem
mari cât mai repede, mai mult
de dragul celor care nu mai posedau
nimic decât maturitatea lor.
Însă pe noi, în mersul nostru singuri,
ne mulțumea durabilul, și stăm așa
în spațiul dintre jucării și lume,
În locu-acela care-a fost creat
dintru-nceputuri pentru fapta pură.
Cine arată un copil, cum stă? Cine-l
așază-n fața constelației și-i dă
în mână totuși măsura distanței?
Cine frământă moartea pruncilor
din pâine cenușie, care se-ntărește
sau cine-o lasă înăuntru-n gura
rotundă, ca pe-o rămășiță dintr-un măr
frumos?... Pe asasini e prea ușor
să-i dibuiești. Dar moartea, moartea-ntreagă,
senin să o conții încă-nainte
de viață și să nu fii rău de loc,
aceasta e de nedescris.
poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Ștefan Augustin Doinaș și Virgil Nemoianu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre moarte, poezii despre copilărie, poezii despre îngeri, poezii despre viitor, poezii despre păpuși, poezii despre modeling sau poezii despre gură
Sunt incapabil de-a gândi ceva, incapabil de-a lucra și mii de idei care de care mai curioase și mai nerealizabile îmi străbat capul întunecându-mi hotărârea. Un lucru știu și voi hotărât: să fii a mea și pentru totdeauna. Nici nu îmi pot închipui altă viață decât în apropierea ta și numai sub condiția aceasta voi în genere să trăiesc. Altfel la ce-aș mai târâi o existență de care mi-a fost silă, de la care n-am avut nimic decât dureri și în cazul cel mai bun urât. Știu că-ți scriu lucruri fără nici o legătură și c-aș vrea mai bine să te țin de mână decât să-ți scriu și... Dar tu știi toate, ce să-ți mai spun ceea ce știm de mult amândoi, ceea ce pururea vom ști, ceea ce spus și nespus între noi are cu toate acestea totdeauna un farmec renăscând. De mii, de mii de ori! Te rog mult nu mai uita.
Mihai Eminescu în Corespondență Mihai Eminescu - Veronica Micle (29 august 1879)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- citate despre viață
- citate de Mihai Eminescu despre viață
- citate despre idei
- citate de Mihai Eminescu despre idei
- citate despre existență
- citate de Mihai Eminescu despre existență
- citate despre durere
- citate de Mihai Eminescu despre durere
- citate despre altă viață
A noua elegie
De ce oare când e dat răspasul existenței să-l petreci
în chipul unui laur, puțin mai întunecat
decât orice alt verde, cu vălurele
pe marginea fiecărei frunze (ca un surâs de zefir) : de ce
ești legat atunci să fii om,
să jinduiești după destin, ocolind destinul?...
O, nu, nu fiindcă fericirea există,
acest pripit câștig al unei grabnice pierderi.
Nu din curiozitate, nici spre deprinderea inimii
ce s-ar afla și în laur...
Ci fiindcă a fi aici e mult, și, pesemne,
tot ce-i aici are trebuință de noi, pieritorul acesta
ce-n chip ciudat ne este hărăzit. Nouă, celor mai pieritori.
O singură dată totul, numai o dată. O dată, nu mai mult.
Și noi, așijderea, o singură dată. Nicicând încă o dată. Da această
o singură dată să fi fost, chiar dacă numai o dată:
pământenește să fi fost,
nu pare cu putință s-o retrăiești din nou.
Astfel, cu toată râvna, vroim împlinirea aceasta,
vroim să o păstrăm în mâinile noastre, supusele,
în căutătura mai plină și în inima fără grai.
Ea însăși să devenim vroim. Cui să o dăruim? Mai bine e
să păstrăm totul mereu... în cealaltă ființare,
vai, oare ce duci cu tine dincolo? Nu privirea, deprinsă-ncet
aici, nimic din ce ai dobândit aici. Nimic.
Durerile deci. Deci, înainte de toate, greul, deci
lunga-nvățătură a iubirii, deci
ce nu încape-n cuvânt. Dar, mai târziu,
printre stele, ce însemnătate mai are aceasta:
ele sunt mai deplin, mai curând de nespus.
Neîndoios, pribeagul, la șes, chiar de pe coasta muntelui
nu coboară un pumn de pământ, nimănui cuvântător, ci
un cuvânt cucerit prin luptă,
unul pur, galbena și azuria gențiană.
Suntem noi oare aici, ca să spunem: casă,
punte, fântână, poartă, urcior, pom, fereastră
cel mult: coloană, turn... dar să o spunem, înțelege-mă,
așa să o spunem, cum niciodată lucrurile,
însele, n-au năzuit să fie înlăuntrul lor. Nu-i oare din partea tăcutului pământ
ascunsă viclenie, când îi îndeamnă pe îndrăgostiți
să se incinte, în dragostea lor, de orișice lucru?
Pragul: pentru o pereche de
îndrăgostiți, ce-și tocesc puțin pragul mai vechi al ușii
la rândul lor, după cei mulți înapoi,
și înaintea celor ce o să mai vie...,
cât e de prietenos.
Aici este vremea rostirii, aici patria ei.
Cuvântă și recunoaște. Mai mult ca oricând
pier lucrurile, cele menite să fie trăite de tine,
căci, ceea ce le înlocuiește, măturându-le, este
faptul orb, fără suflet.
O săvârșire sub cruste, ce volnic crapă
de-ndată ce impulsul înăuntru slăbește spre a se îngrădi altcum.
Inima noastră dăinuie
între ciocane, ca limba
între dinți, ce, împotrivă-le, totuși
slăvitoare rămâne.
Slăvește îngerului lumea, nu cea de nerostit, pe el
nu-l poți ului cu simțiri grandioase; în cosmos,
unde el simte mai deplin, ești doar un novice. De-aceea
arată-i simplitatea, care, făurită din tată în fiu,
trăiește ca un bun al nostru, la îndemână și în raza privirii.
Rostește-i lucrurile. Îl va țintui uimirea pe loc; cum te-a oprit pe tine
împletitorul de funii la Roma, ori, pe malul Nilului, olarul.
Arată-i cât poate fi de fericit un lucru, cât de neprihănit, cât de al nostru
cum însuși jeluitorul chin se-ntruchipează pur,
slujește luând chipul unui lucru, sau moare într-un lucru , și
dincolo de trupul viorii se pierde cu răpirea. Iată,
lucrurile-aceste trăind din petrecere, înțeleg că tu le preamărești;
trecătoare fiind, se încred în noi ca-ntr-un mântuitor,
în noi, cei mai trecători.
Atât e nevoie: să vroim! Lucrurile, toate, trebuiesc preschimbate
în inima nezărită, în o, nesfârșit în noi înșine!
Oricine, la urma urmelor, am fi noi.
Pământule, oare nu asta e voia ta: nevăzut
în noi să renaști? Nu-i oare visul tău
cândva să ajungi nevăzut? Pământule! nevăzut!
Ce alt, dacă nu preschimbarea, e arzătoarea-ți menire?
Pământule, dragule, eu o voiesc, o, crede-mă,
nu-s de folos toate primăverile tale pentru a mă câștiga,
una, ah, una singură e sângelui chiar prea mult.
Fără de nume, m-am alipit de tine din depărtări și adâncuri.
Totdeauna dreptatea a fost de partea ta, și sfânta-ți simplitate
e moartea pe care poți să te bizui.
Uite, trăiesc. Din ce anume? Nici copilăria și nici viitorul
nu se împuținează... Viața, îmbelșugat,
îmi irumpe în inimă.
poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre fericire, poezii despre existență, poezii despre întuneric sau poezii despre încredere
A doua elegie
Orice înger e înspăimântător. Și totuși, vai mie,
vă invoc pe voi toți, păsări aproape ucigătoare
ale sufletului, și știu cum sunteți.
Unde sunt vremurile lui Tobie, când unul din cei mai strălucitori stătea în pragul ușii rustice,
puțin travestit, cum se cuvine la drum, și nu așa de cumplit,
(un tânăr și el uitându-se curios la celălalt tânăr). Dacă arhanghelul acum ar ieși,
primejdios dintre stele, numai c-un pas, în jos, către noi,
cutremurător ne-ar bătea inima. Cine sunteți?
Fericiți ai vremii dintâi, răsfățați ai Firii,
trăsături din înalt, creste din zori
ale oricărei creații, polen al înfloritei dumnezeiri,
articulații de lumină, trecători, trepte, tronuri,
spații formate din esențe, scuturi de dragoste, tumulturi
ale simțirii în extaz furtunos și, deodată, numai
oglinzi care răspândesc din belșug propria lor frumusețe
ca s-o creeze din nou în propriile lor fețe.
Noi tot ce simțim împrăștiem; ah, noi
ne exalăm și pierim; din văpaie-n văpaie
dăm tot mai slabă mireasmă. Ne spune cineva:
da, îmi intri în sânge, camera asta, primăvara
se umplu de tine... Zadarnic însă, nu ne poate păstra,
dispărem în el și în preajma lui. Dar ei, care-s frumoși,
o! cine poate să-i păstreze? Necontenit pe fața lor
aparența se-nalță și piere. Ca roua dimineața, din iarbă,
ce-i al nostru se ridică din noi, precum căldura dintr-o
mâncare fierbinte. O! zâmbet, încotro? Și privirea care se-nalță:
nou și cald val care zvâcnește din inimă ;
vai mie: totuși, aceasta suntem. Universul în care
ne mistuim păstrează mireasma noastră? Îngerii oare
nu iau într-adevăr decât ce este al lor, propriul lor suflu,
sau, poate, uneori, ca din greșeală, ceva din ce suntem
se află în suflul lor? Suntem noi oare amestecați
în trăsăturile lor măcar atâta cât nelămurirea
pe fețele femeilor însărcinate? Ei nici nu știu aceasta
în vâltoarea-ntoarcerii în ei înșiși. (Cum ar putea s-o știe?)
Îndrăgostiții, dacă ar înțelege, ar putea să vorbească
ciudat în aerul nopții. Fiindcă se pare că totul
ne ascunde. Uite, copacii, există; casele
în care locuim au rămas aceleași. Numai noi
trecem pe lângă toate ca un schimb aerian.
Și totul se unește ca să ne împrejmuie cu tăcere,
pe jumătate de rușine, poate, pe jumătate dintr-o adâncă speranță.
Îndrăgostiților, voi unul în altul mulțumiți,
pe voi vă întreb ce suntem. Vă cuprindeți. Aveți vreo dovadă?
Iată mie mi se întâmplă că mâinile mele
se cunosc una pe alta sau că fața mea veștejită
în ele se cruță. Aceasta însă dă prilejul să mă simt oarecum
pe mine însumi. Cine totuși, numai pentru atâta, ar îndrăzni să fie?
Voi însă, care sporiți fiecare în extazul celuilalt, până când,
dominat, celălalt vă imploră: destul! voi care fiecare în mâinile celuilalt
vă-mbelșugați tot mai mult ca un an de podgorii;
voi care uneori nu mai existați numai pentru că celălalt
vă întrece cu totul; pe voi vă întreb ce suntem. Știu
că în atingerea voastră fericirea e atât de mare
pentru că dezmierdarea ține pe loc,
pentru că locul pe care dragostea voastră-l cuprinde
nu piere; pentru că simțiți acolo durata
pură. De-aceea îmbrățișarea vi se pare o promisiune
de eternitate. Și totuși, atunci când v-ați învins spaima
primelor priviri și așteptarea nostalgică la fereastră
și prima plimbare împreună, o dată, prin grădină:
Îndrăgostiți, mai sunteți voi oare? Când unul în altul
vă duceți unul pe altul la buze și beți: băutură la băutură,
o! cât de ciudat băutorul se desparte de faptă.
N-ați văzut cu mirare pe câte-o stelă antică prudența
gestului uman? Iubirea și despărțirea nu erau oare
atât de ușoare puse pe umeri, parc-ar fi fost din altă
materie făcute decât sunt la noi? Aduceți-vă aminte
de mâinile care atârnă fără s-apese, deși e putere în trupuri.
Acești stăpâni pe ei înșiși știau și-și spuneau: atâta numai
e-ntinderea noastră; atâta-i al nostru, să ne atingem așa.
Zeii ne strâng mai tare. Dar numai zeii pot asta.
Dac-am putea și noi să găsim o curată, îngustă, trainică
parte de substanță umană, o fâșie de pământ fecund care să fie
a noastră, între fluviu și stâncă. Fiindcă propria noastră
inimă ne depășește mereu ca și ei. Și nu mai putem
s-o privim în imagini care o domolesc, și nici
în trupuri zeiești în care se potolește, sporind.
poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre spaimă, poezii despre răsfăț, poezii despre frumusețe sau poezii despre înălțime
Dimineața ori seara
Să fi fost doar chimie și doar ochii vinovați
pentru tot ce s-a întâmplat, să nu fi fost nimic
din ce ar putea fi divin, să fi fost doar
întâmplare, trup și carne, toate numite destin?!
Să fi trecut atâtea decenii degeaba... și totuși
ceva de neînțeles s-a întâmplat în momentul
acela în care am anulat timpul, în momentul
acela când ți-am citit gândul, s-a născut poezia!
Să fie acesta prețul plătit unei muze rebele,
răzvrătită de soartă, prețu-i prea mare să fie...
să cred că-i doar întâmplare și nimic din ce ține
de suflet nu poate... nu există pe acest pământ!
E prea mult gând între Noi, e prea fără timp ce
se întâmplă cu Noi, nu văd începutul, nu
întrăzăresc nici sfârșitul, pare că nici timp nu
există de atâta prezent ori de atâta absent!
Poate greșesc ori mă-nșel, dar cum rămâne cu
timpul, cum rămâne cu Noi, suntem mult prea
prezenți, ieri erai în brațele mele, azi te,, scalzi"
în ochii mei, ieri îmi vorbeai de iubire iar azi...
Azi taci și asculți iubire, ziua de mâine ne dă
întâlnire, vom zâmbi, poate chiar vom și râde de
Noi ori de timp, în priviri vom fi și mai,, vii" chiar
dacă pe trupurile noastre au trecut decenii!
Au trecut anotimpuri, chiar, câte au trecut, te
invit într-o zi la numărat anotimpuri, te invit la
numărat timpul, chiar, cum ar fi reîntâlnirea de
după o zi trecută ori după o viață trecută!?
Noi doi, față în față, cred că și cuvântul și
lacrima ar îngheța, de trup nu mai vorbesc, ar
reînvia fluturii, s-ar crucii Demonii, s-ar reîntâlni
două vieți, alege Tu, dimineața ori seara! miha
poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre trecut, poezii despre râs, poezii despre prezent, poezii despre gânduri, poezii despre trup și suflet, poezii despre început sau poezii despre zâmbet
Pe când eram dusă, în alți ani, prin aeroporturi, în căruț, mă priveau toți; iar pentru că eram așezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existențial, acela din căruț; toți oamenii privesc de sus, te simți inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci și obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai și tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, își fereau privirile "din bun-simț" așa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca și cum cei din fața ta și din jurul tău ar vrea să te vadă și te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca și cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca și cum aș putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; și nu acum, în clipa de față.
Doina Postolachi în Maeștri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre înălțime, citate despre visare, citate despre viitor, citate despre timp sau citate despre prezent
Stăplugă
Sunt stăpân pe a mea viață
Numai eu știu s-o conduc,
Tot eu mă distrug pe mine
Și spre pierzare mă duc.
În luptă cel mai viteaz sunt,
Nimenea nu m-a străpuns,
Cel mai laș din a mea oaste,
Cel din urmă am ajuns.
Nimenea ca mine-n lume
De înalt nu a mai fost
Și-așa mic sunt între turme
Că n-am pe lume vreun rost.
Am făcut lucruri mărețe
De care mereu sunt mândru
Dar toate dintre acestea
M-au golit pe dinăuntru.
Cel mai mare între oaspeți,
Capul mesei îl ocup
Apoi la spălat de vase
Capu-n muncă mi-l astup.
N-a fost în lume vreunul
Mai cunoscut decât eu,
De-mi strig numele pe stradă,
Numai eu mi-l știu pe-al meu.
Câți au fost în lume-odată
M-au cunoscut de bogat
Și-s sărac lipit pământu',
Nici umbră n-am câștigat.
Am fost crescut de o lupoaică,
Ca Romulus și Remus,
Dar alungat și stingherit
Am fost mereu de Zeus.
poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sărăcie, poezii despre superlative, poezii despre mândrie, poezii despre muncă, poezii despre lupi, poezii despre lașitate sau poezii despre creștere
Minciună? Sau adevăr aprins?...
Și totul a fost numai minciună?
Doar te-ai jucat cu mine și atât...?!
Doreai ca între noi să nu rămână,
Decât o aventură, minus cât...?
De ce nu m-ai lăsat totuși în pace...?
Știai că ești indisponibil și mințeai,
Ai sentimentele așa sărace,
De numai la tine te gândeai...?!
De ce ai insistat să fii cu mine,
Și m-ai îndrăgostit până la nori...?
Chiar n-ai simțit nimic profund în tine,
Să te gândești la mine până-n zori...?!
De ai știut că nu ești în putere,
Să îți schimbi viața, s-o iei de la-nceput...
Nu trebuia să îmi provoci durere,
Să intri-n viață mea cum tu ai vrut!
N-a fost corect nici drept cum ai jucat,
Eu sinceră ți-am fost întotdeauna...!
M-ai sfâșiat când eu secretul ți-am aflat,
Și de atunci inima plânge ca nebuna!
Și tot tu necontenit mă căutai...!
Deși descoperit ai fost de mine!
De ce în pace oare nu mă lăsai,
De ce mi-ai dus inima în ruine?...
Ori egoist, ori nu știu ce ai fost...!
Ori parșivism a fost ascuns în tine!
Cum ai putut să-ntorci viața-mi pe dos,
Și să-mi răpești ce nu îți aparține?...
Și multe se lovesc în contradicții...
N-am înțeles nici azi ce ai făcut...!
Ori decăzut-ai tare în perdiții...
Ori m-ai iubit, și nu ai știut...!
O joacă, un capriciu, o iubire...
Atât a fost, sau ce a fost de fapt?!
Dar ce a fost, mi-a dat nemulțumire,
Când fals trăiai rolul tău din act!
Vreau să-nțelegi impactul ce-ai lăsat!
Eu nu mai pot să fiu la fel vreodată...
N-am fost eu cea care te-a chemat,
Și altceva ți-am fost eu ție toată!
De ce nu te-ai uitat atent la mine?...
N-ai remarcat că eu sunt altceva?!...
Nu ai văzut structurile-mi divine,
N-ai sesizat nimic?! Orice! Ceva!!!
Fost-ai așa de orb la mine oare...
De n-ai văzut cât pot și ce sunt eu?!
Trebuia să mă iubești tare,
Să mă ții lângă tine tot mereu!
Și la final perplexă m-ai lăsat!
Lovit-ai crunt în inimă și cuget...
Cum ai făcut, mult m-a îndurerat,
În cioburi ai lăsat un suflet...!
Minciună?!... Sau adevăr aprins?...
Ce-a fost în inima-ți vicleană?
Doar te-ai jucat până ai fost prins?
Și n-ai gândit că mi-ai lăsat o rană!...
Ce-a fost, s-a dus... dar pentru mine-i viu!
Nu pot uita și merge mai departe...
Sufletul rănit, plânge în pustiu,
Și toate rănile mi le adun în carte...
De n-ai iubit defel, doar te-ai jucat,
Mă rog să suferi mult... așa ca mine!
Nu pot să iert mai mult de am iertat,
Să mă distrugi atunci când îți convine...!
Și înțelege că nu ai fost corect!...
Și nici iertare n-ai învățat a cere!
Schimbă-ți caracterul mult infect,
Și inima amară ca o fiere...
Lumina să se-abată asupra ta...!
Să înțelegi că viața nu-i o joacă...
Nu-ți bate joc în viață... treaba ta!
Dar roata se întoarce ca o placă!
Și să înveți iubirea și iertarea...
Să le oferi cu suflet luminat,
Ascultă-ți din inimă mereu chemarea,
Că să trăiești cinstit, corect, salvat!
poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Șoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre iertare, poezii despre lumină, poezii despre învățătură, poezii despre suflet sau poezii despre sinceritate
Eleonora: I l-ai lăsat pe Rikky; papagalul tău preferat... Deci, ții chiar atât de mult la băiatul ăsta, draga mea?
Maria: E un băiat bun, mamă.
Eleonora: Știu, am remarcat; bun și frumos în același timp. Pe deasupra, chiar inteligent și manierat; până și tatălui tău i-a plăcut de el. Dar mult mai important e, scumpa mea, ce simți tu pentru el?
Maria: Ah, mamă, te-aș minți dacă aș spune că nimic, dar nu-mi fac iluzii în ceea ce-l privește.
Eleonora: De ce, draga mea? De ce vorbești astfel?
Maria: Pentru că el e îndrăgostit, mamă; evident însă, nu de mine, ci de alta... Tot o colegă.
Eleonora: De unde știi? Ți-a spus el?
Maria: Nu, nici gând! Nici nu l-aș fi întrebat așa ceva. Intuiție, mamă... În plus, se observă clar din modul în care o privește, din felul în care-i vorbește, din atenția cu care o înconjoară mereu; n-are ochi decât pentru ea, deși ea e mai rece față de el, mai distantă...
Eleonora: S-ar putea să te înșeli, scumpa mea.
Maria: Nu, sunt sigură că nu!
Eleonora: Și atunci, ce-i de făcut?
Maria: Am să mă resemnez, mami. Pot înțelege că nu-i de mine; nu vreau să țintesc prea sus.
Eleonora: Ce tot spui prostii? Cum să nu fie de tine? Și tu meriți tot ce-i mai bun. Ești potrivită pentru el sau oricare altul. Meriți...
Maria: Dar nu pe el, mamă! E clar că inima lui îi aparține ei, celeilalte... Și nu vreau să mă amestec între ei doi.
Eleonora: Și atunci, tu... Cum rămâne cu tine? 13 ani sau mai mulți chiar, îl vei avea în preajmă... Cum ai să reziști?
Maria: O să reușesc, mamă.
replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre vorbire, citate despre prostie, citate despre papagali, citate despre minciună, citate despre mamă, citate despre iubire, citate despre intuiție sau citate despre inteligență
Nici nu știu de-a fost un om...
fel de fel de poezii s-au tot scris sau recitit,
fel de fel de poezii au pierit și-au înflorit,
dar nici una nu-i în vers mai ritmată, mai lumină,
cum ne-a scris în timpul său Eminescu, stea divină
și acum ca și atunci, în iubirea-i neclintită,
țara a cântat în rând, dragostea și-a lui iubită
răsfoiesc acum pe rând poeziile-i alese,
câtă patimă a pus pe acest pământ de zestre,
câtă dragoste din el se revărsă și ne cheamă,
când suntem mai abătuți, când iubim, când timpu-i dramă
și cum el a aranjat spațiul, cerul și natura,
de-l citesc mă simt înalt, mi se încleștează gura
nici nu știu de-a fost un om, cred c-a fost un Sfânt din mare,
cred c-a fost rană și pom sau Luceafăr sau chiar Soare,
cred că ne-a fost dăruit să trezească din morminte,
pe cei mulți și prigoniți, astăzi rupți de cele sfinte
și atunci ca și acum versul său ascunde doruri
și de țară și de crâng și de flori și păsări stoluri
trece timpul peste noi și înghite nemurirea,
rând pe rând ne trecem goi în morminte cu iubirea,
numai el rămâne Sfânt și veghează și îndrumă,
mii lăstari ce au crescut, peste văi, prin munți, sub lună
și de sus, din infinit, raza lui încet coboară,
luminează peste timp, ea rămâne să ne doară
poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre poezie, poezii despre versuri, poezii despre sfinți, poezii despre sfințenie, poezii despre flori sau poezii despre spațiu și timp
Să presupunem că ești un extraterestru inteligent, interesat numai de adevărurile verificabile. Descoperi o specie care s-a divizat în mii ba nu, de acum trebuie să fie milioane de mici grupări tribale care păstrează o incredibilă varietate de credințe despre originea Universului și a felului în care trebuie să se poarte în el. Deși multe dintre aceste grupări au idei în comun, chiar și atunci când părțile care coincid acoperă 99%, restul de 1% este suficient pentru a-i face să se ucidă și să se tortureze reciproc, din cauza câtorva chestiuni triviale legate de doctrină, total lipsite de sens pentru cineva din afară. Cum să caracterizezi un asemenea comportament irațional? Lucretius a pus punctul pe i atunci când a spus că religia este produsul secundar al fricii o reacție la un Univers misterios și adesea ostil. Pentru cea mai mare parte a preistoriei umane s-ar putea să fi fost un rău necesar, dar de ce a fost atât de mult rău, mai mult decât era necesar, și cum de a mai supraviețuit atunci când n-a mai fost necesar?... Oare a omorâ oameni în numele Domnului nu este o definiție destul de bună pentru nebunie?
Arthur C. Clarke în 3001: Odiseea Finală
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre supraviețuire, citate despre superlative, citate despre religie, citate despre reciprocitate, citate despre nebunie, citate despre frică sau citate despre extratereștri
Poezie despre "Nimic",
"La început a fost Cuvântul";
Dar Cuvântul de unde s-a luat?
Se spune că pământul
Dintr-o explozie ar fi apărut;
Și, înainte de explozie,
Ce a explodat?
Sau poate... Totul a apărut din Nimic,
Dar Nimicul ce mai e?
De unde vine acest "Nimic":
Dintr-un alt Nimic,
Sau din ceva mai mic?
Sau, poate, mai mare?
( Nu mi-ar fi de mirare!)
Ce este Nimicul?
Este "nimic" sau "gol"?
Și dacă e "gol"
Cu ce era umplut?
Ce a fost la început?
Dar dacă nu există
Nici început, nici sfârșit,
Doar "suspendată clipă" infinit?
Și dacă Nimicul e pur și simplu nimic
Din care a apărut acest infinit?
Nu sunt savant, și nici cercetător,
Doar mă joc de-a filosoful;
Nimeni nu știe și nici n-a știut
Ce a fost la început;
În schimb, un lucru e cert despre Nimic:
"Știu că nu știu nimic".
poezie de Maria Supernic (13 februarie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sfârșit, poezii despre schimbare, poezii despre jocuri, poezii despre infinit, poezii despre filozofie sau poezii despre cuvinte
O iubire...
Mi-am propus să ajung acolo, sus
mi-am propus o poartă numai a mea spre fericire
și o voi face, chiar fără ajutorul tău
și voi ajunge sus-acolo, numai cu iubire.
O iubire cum nu am mai avut,
o iubire plină, doar de mine
sperând, dacă se poate, chiar către absolut
și voi trăi iubind, dar din iubire
Mi-am propus să-mi las lăstarii timpului să crească
chiar dacă nu voi ști de unde-au răsărit
și voi primi o sevă de mană, ce-i cerească
voi contiuna în taină, puțin, ca să mă mint.
Mi-am pus în plete luna, vreau ea să mă iubească
e cel mai simplu lucru și vreau ca să te mint.
poezie de Ionela Van
Adăugat de Daria Dumitras
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre păr, poezii despre minciună sau poezii despre ajutor
Și mintea de copil uită repede și ce bine că-i așa. Dacă ar păstra aceeași elasticitate și cea a unui adult, cred ca am fi mult mai sanătoși mental. Dar nu, noi acumulăm nu numai fericiri de-o clipă scurtă, grăbind abisul totalei abandonări, ci mai ales... tristețile sfâșietoare, care n-au nume, nu au casă, nu sunt palpabile și nici nu le găsim originea, nașterea, știm doar că există în noi ca aerul din plămânii obosiți de lucrul non stop. Și ne obișnuim să trăim cu ele, cum știm că a respira este esențial. Ajungem chiar să ne împrietenim. Știu, pare ciudat, dar știu că-i așa. Sunt tristeți cu care ne ținem de mână, chiar și când fericirea ne bate în piept ca un gong, anuntând primul act, acela care-i cel mai important, care-ți arată drumul, firul... poveștii pe care ești nevoit s-o traiești totdeauna numai așa cum a fost faurită de destin, niciodată bună de schimbat. Este țesuta cu mult inainte ca noi să ne naștem.
Narci Anca în Picată din cer - Casa de pe plajă
Adăugat de Anouk
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre tristețe, citate despre naștere, citate despre fericire, citate despre schimbare, citate despre prăpăstii, citate despre prietenie sau citate despre aer
Mincinosul
Întorcându-se din călătorie
Un boiernaș odată, sau poate și boier mare,
Au ieșit cu un amic sara la câmp spre primblare
Și au început a spune cu fală și cu mândrie
Multe minciuni mari și mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârșit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viață,
Mai ales în țara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îți îngheață;
Alteori soarele piere, alteori arde și frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraților, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Și cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârșit, n-am ce mai zice,
Decât îți spun că nici știi acolo când este noapte,
Și anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuință nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat și coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îți pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum și eu înadins
Îți voi arăta acum o minune mai ciudată,
Și cred că un așa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podețul acel înalt,
Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în țara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Și podul s-au prăbușit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Și în caretă să treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic că fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Și cât casa nu se poate,
Însă orișicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ție nicidecum pe mincinoși,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoși:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, să mă ierți, frățioare, dar, zău, tu nu știi ce zici,
Căci tu nu știi că la Roma casele sunt așa mici,
Că abia pot să încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Și eu mă unesc cu tine,
Să trecem prin vad mai bine..."
Judecați câtă rușine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
Să vorbim puțin și bine?
fabulă de I.A. Krîlov, traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre munți, poezii despre Roma, poezii despre țări sau poezii despre vorbire
Chemarea iubirii
În fiecare clipă, de pretutindeni, răsună chemarea iubirii:
Noi ne înălțăm către cer, cine vrea să vină cu noi?
Noi am fost în paradis, am fost prieteni îngerilor,
Iar acum ne întoarcem acolo, căci acolo este tărâmul nostru.
Noi suntem mai presus de orice paradis,
mai nobili și mai puri decât îngerii:
De ce să nu ne ridicăm chiar deasupra acestora?
Țelul nostru este Suprema Maiestate.
Ce are de-a face perla cea fină cu lumea plină de noroi?
De ce ați coborât aici? Luați-vă bagajele și mergeți înapoi.
Ce este acest loc?
Șansa este cu noi, sacrificiul este al nostru!...
Precum păsările mării, oamenii vin din ocean, oceanul sufletului.
Cum ar putea această pasăre, născută din mare, să-și facă cuib aici?
Altfel cum ar putea valul să urmeze valului ce vine din suflet?
Valul numit "Nu sunt eu Stăpânul tău?" a venit
și a spart vasul acestui corp;
Iar atunci când vasul este spart, viziunea clară revine
Și odată cu ea (survine) fuziunea deplină cu EL.
poezie celebră de Rumi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Spune-ți părerea!
Vezi mai multe poezii despre păsări, poezii despre ocean, poezii despre viziune, poezii despre vinovăție, poezii despre sacrificiu, poezii despre rai sau poezii despre prietenie
Annabel Lee
Ce-a fost
s-a întâmplat, cu mult mai demult decât cu un an în urmă,
Într-un regat de lângă mare
Acolo unde trăia o fată, cine-a mai ști,
Pe numele ei Annabel Lee;
Cu nici un alt gând pe pământ
Decât să fie iubită de mine.
Am fost un copil și ea un copil,
În acel regat de lângă mare,
Dar ne-am iubit cu o dragoste mare,
cu mult mai mare decât o dragoste mare
Și a mea Annabel Lee -
Cu o dragoste celestă, de serafimi înaripați,
Jinduită de ea și de mine.
Și așa, nu vitregiile, ci Îngerii,
într-atât de fericiți în Ceruri,
Pe ea și pe mine au prins invidie -
Da! dintr-aceasta (pe atunci,
toți oamenii au știut,
În regatul de lângă mare),
Cum s-a pornit un ger, născocit din norul nopții,
Și a ucis-o pe-a mea Annabel Lee.
Fiind pricină invidia,
În regatul de lângă mare de-atunci, dintr-odat'
A suflat un vânt ucigaș din ceața înghețului spre ea,
Frumoasa mea Annabel Lee.
Și-ale ei rude înalte au sosit și au luat-o
Pe un val uriaș și au dus-o departe
S-o-nchidă sus într-un mormânt între ape
N-Apus de-acel regat de lângă mare.
Dar dragostea noastră era mai puternică
decât dragostea însăși,
Chiar mai puternică decât a celor bătrâni -
Cei din trecut, cu mult mai înțelepți
Și nici îngerii din Ceruri de sus
Nici demonii de jos de sub mare
N-or să poată vreodată-niciodată
să rupă din sufletul meu
Sufletul frumoasei Annabel Lee;
Pentru tine, lună din grinzi,
nu-i important să îmi prinzi visul meu despre
Ea, frumoasa Annabel Lee;
Dar eu simt cum mă dor ochii ei luminoși,
dintre stelele niciodată ascunse de nor,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Și așa, toate nopțile-n val, mă amăgesc lângă ea...
Oh! Draga mea - dragă, a mea - viață, iubită mireasă,
În mormântu-i lângă mare -
În cavou-i scufundat în mare.
poezie celebră de Edgar Allan Poe, traducere de Horia Muntenus
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre monarhie, poezii despre invidie, poezii despre înțelepciune, poezii despre vânt sau poezii despre visare
Dreptul la Drept Divin (pentru Isus...)
m-am întrebat de mii de ori, de mă iubeai la infinit,
dacă mă chemi, sau mă ignori, dacă iubirea i-a sfârșit.
cum Te aud, mă întrebam... și cum știam mereu ce vine...
mii de-ntrebări poveri căram, dorind răspunsuri de la Tine.
m-am întrebat "de ce" adesea... și rămânea mai mult secret...
deși, mi se dusese vestea, că sunt un suflet mult discret.
cum auzeam îndemnul Tău... toată mă frământam în perne...
mi-era și bine, dar și rău... fiind atentă mult la semne!
m-am întrebat de ironie... de ce o folosești prea des...
și am găsit melancolodie, în descifrări ce nu au sens.
mă uit în sus... Îți caut fața... un semn divin de ai să-mi dai...
și poate așa, schimbăm prefața... dintr-un destin ce adorai...
ce-am scris a fost mai mult de Tine... acum să spun și ce-am trăit...
chemări și-atingeri... doar suspine... dar mult am dat din ce-am primit.
cum este oare a Ta iubire... de atât doare și umbrește...
la duh ce caută împlinire... și mântuirea și-o dorește...?
fost-am copil și mi-ai vorbit... de la-nceputuri m-ai chemat...
atât de mult Tu m-ai dorit... nu m-ai lăsat, n-ai renunțat!
m-am întrebat de mii de ori... de ce iubirea Ta mă arde...
mă-mpotriveam să nu m-adori... dar mă trăgeai sus, spre arcade.
este atât de complicat... să povestesc despre noi doi...
să schimb din frază un predicat... sau să conjug verbul la oi...!
e mult prea vast și ireal... faptul că noi vorbim la fel...
că mă-nțelegi și-mi dai ce ai... și mă iubești cum sunt: rebel!
este cu-atât mai complicat, să crezi ce nimeni nu-nțelege...
sau să explic ce am aflat... legea din inimă și Rege!
și imposibil de crezut, că noi suntem de la-nceputuri...
aceiași toți, ce-am tot avut... lecții prin repetate cicluri.
că totul este doar ce-a fost... și numai fața-i e schimbată...
că-i adevăr, cu un mare rost... când conștiința nu-i ratată!
și totul este mult mai mare... gigantic, profund și colosal...
în existența noastră-n floare... ce se tot chinuie spre mal.
dar întrebările există... ca și răspunsuri, care vin...
când mintea nu îți stă înfiptă... și-ai căpătat Dreptul Divin!
poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Șoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre dorințe, poezii despre verb sau lecții de engleză
Lucas: Haley, prietena cea mai bună, a plecat de curând din oraș. Și... mi-a fost foarte greu. Până acum am fost mereu noi doi împotriva tuturor. Am crescut împreună și... acum pur și simplu a plecat. Eu... Eu înțeleg partea cu plecatul. Doar că aș fi vrut ca ea să mă fi sunat înainte de-a pleca. Să fi vorbit cu ea despre asta. Adică, nu s-o fac să se răzgândească... sau să-i zic ce să facă, doar... să-i spun că o iubesc.... și că mi-e dor de ea. Să-i spun la revedere. Fratele meu trece printr-o perioadă dificilă. Vreau să-l pot ajuta mai mult. Faptul că ne înțelegem bine e ceva nou pentru noi. Și aș mai vrea să ușurez lucrurile pentru mama mea. Deși a fost un an greu pentru noi, vreau, mai mult decât orice, să fie fericită. Dar asta nu schimbă faptul că trebuie să mă apropii de tata, pentru că numai așa poate găsesc un mod de a-l învinge. De a-i elibera pe oamenii dragi, o dată pentru totdeauna. Sper doar să am puterea de a-l da jos pentru totdeauna.
replică din filmul serial Ruleta destinului
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre victorie, citate despre tată sau citate despre oraș
Nu-s împotriva ta, Isuse
Nu-s împotriva ta, Isuse, nici nu te caut. Cred
În tine cum cred și-n ceilalți zei, mai bătrâni ca tine.
Nu te consider nici mai presus, nici mai prejos
Decât ei, doar că mai nou venit.
Sunt împotriva, da, și pașnic îi detest, celor care
Te ridică deasupra altor zei, egalii tăi.
Te caut acolo unde te afli, nu mai presus
De ei, nici mai prejos, așa cum ești.
Un zeu de care era nevoie, pentru că n-a mai fost
Niciunul asemeni ție: încă unul în Panteon, atât,
Nu mai pur: asta pentru că întregul
Nu era complet, mai lipseai tu.
Luați aminte, voi cei care-l venerați exclusiv pe Isus:
Viața este diversă, zilele sunt diferite unele de altele
Și noi numai în diversitate vom putea trăi
Cu adevărat împreună și singuri.
poezie clasică de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zile, poezii despre diversitate, poezii despre creștinism, poezii despre bătrânețe, poezii despre adevăr sau poezii despre Iisus Hristos