Alcesta

Şi iată că deodată între ei
soseşte vestitorul, aruncat
în clocotul ospăţului de nuntă
ca-ntr-o fiertură-un nou ingredient.
Cei care beau acolo n-au simţit
că zeul a intrat pe-ascuns strângându-şi
ca pe-o hlamidă udă de ploaie zeitatea.
S-ar fi părut că-i unul dintre dânşii.
Deodată însă-un oaspete văzu
pe tânărul stăpân al casei cum
în capul mesei nu mai stă, ci este
smuls parcă-n sus şi oglindind în toată
fiinţa lui ceva străin, cumplit.
Apoi amestecul se limpezi
şi s-a făcut tăcere; doar la fund
a mai rămas o drojdie de zgomot
şi-un strat de bâlbâială tulbure,
ce mirosea urât a râs stricat.
Şi-atunci au cunoscut pe zveltul zeu,
şi cum stătea, plin de solie-adâncă,
ne-ndurător – aproape-au şi-nţeles.
Şi totuşi când s-a auzit ce este
a fost mai mult decât o ştire – a fost
ceva de neînchipuit. Admet
va trebui să moară. Când? Acum.

El însă cupa spaimei lui şi-o sparse
şi dintre cioburi mâinile-ntinzând
a început cu zeul târguiala.
Doar câţiva ani, un an măcar, un an,
câteva luni, sau săptămâni, sau zile,
ah! zile nu, doar nopţi, o noapte numai,
o noapte, noaptea asta, numai asta.
La toate zeul răspundea că nu.
Şi-atunci Admet a dat un ţipăt lung
şi n-a mai contenit, ţipând mereu
ca muma lui atunci când l-a născut.

Şi iată chiar că muma lui, bătrână,
veni spre el, şi tatăl lui bătrân,
şi amândoi bătrâni şi veştejiţi
stăteau acum uimiţi în preajma lui;
iar el când i-a văzut atât de-aproape,
ca niciodată, s-a oprit şi-apoi
şi-a frânt deodată glasu-n plâns şi-a spus:
Tată,
ţii tu aşa de mult la ce-a rămas,
la drojdia asta ce nu poţi s-o înghiţi?
Mai bine-azvârle-o jos. Iar tu, bătrâno,
matroană,
ce rost mai ai când ţi-ai născut copiii?
Şi pe-amândoi îi prinse dintr-o dată
ca două vite de jertfit. Dar iată
că repede-i lăsă şi-i dete-n lături;
parcă lovit de-un gând şi strălucind
la faţă, strigă: Creon, Creon!
Atâta doar, doar numele acesta.
Dar pe figura lui stătea alt chip,
pe care nu-l spunea, chip fără nume,
în aşteptare, îndreptat fierbinte
spre tânărul prieten ce şedea
în faţa lui la cellalt cap al mesei.
Bătrânii (se citea pe faţa lui),
vezi tu, nu-s buni pentru răscumpărare,
sunt prăpădiţi şi slabi, n-au nici un preţ;
tu însă, tu, cu frumuseţea ta...

Deodată însă el nu-şi mai văzu prietenul.
Rămase-n urmă-acesta,
şi-acum spre dânsul ea venea, chiar ea,
parcă mai mică decât o ştia,
uşoară, tristă-n haina de mireasă.
Ceilalţi cu toţii sunt doar calea ei
pe care ea păşeşte: (în curând
va fi aici, în braţele lui, care
Îndurerate se deschid). Şi iată
că ea porneşte vorba; nu cu dânsul.
Vorbeşte-acum cu zeul şi zeul o ascultă,
şi toţi abia în zeu aud ce spune:

Răscumpărare pentru el nu poate
să fie nimeni. Eu pot să-l răscumpăr.
Eu pot să trec în locul lui. Nu-i nimeni
la capăt cum sunt eu. Ce-mi mai rămâne
din tot ce-am fost. Nu ţi-a spus oare ea
care-ţi aduse veştile că patul
ce-aşteaptă dincolo e sub pământ?
Rămas bun mi-am luat. Şi înc-o dată
rămas bun şi iarăşi rămas bun.
Mai mult nu poate-un muritor să ia.
De asta am venit, ca tot ce este
sub dânsul îngropat, sub cel ce-acum
e soţul meu, să piară, să se piardă.
Ia-mă cu tine. Mor în locul lui.

Şi-aşa cum vântul saltă peste mare
aproape ca pe-o moartă-o duse zeul,
de soţul ei departe, într-o clipă,
dar hărăzindu-i lui c-un semn ascuns
o însutită viaţă pământească.
Admet spre ei se năpusti-ntinzând
buimace mâini, ca-n vis. Dar ei erau
acum la uşă unde, tânguioase,
femeile se-ngrămădeau. Văzu
cum fata către el s-a-ntors, c-un zâmbet
pe faţă luminos ca o speranţă
ce-aproape că era făgăduinţa
că din adânca moarte va veni
spre el cel viu...

Şi el atunci,
cu mâinile acoperindu-şi faţa,
a-ngenuneheat, nevrând să mai zărească
nimica, după zâmbetul acela.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zeul cel Bun şi Zeul cel Rău

Zeul cel Bun şi Zeul cel Rău s-au întâlnit pe vârful muntelui.
Zeul cel Bun a spus, "Bună ziua, fratele meu".
Zeul cel Rău n-a răspuns.

Şi Zeul cel Bun a spus, "Azi nu prea eşti în apele tale."
"Da," a spus Zeul cel Rău,
"Iar asta pentru că cineva m-a confundat cu tine,
m-a invocat folosind numele tău
şi s-a comportat de parcă vorbea cu tine;
bineînţeles, chestia asta mi-a displăcut."

Şi-a spus Zeul cel Bun,
"Şi eu am fost confundat cu tine şi invocat cu numele tău."

Zeul cel Rău s-a îndepărtat blestemând prostia omenească.

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Văduva din Nain

O văduvă era o dată
şi ea un singur fiu avea
în viaţa asta ce-i fu dată
să-i fie drag aici de ea

pe nimeni ea n-a mai avut
ci fiul ei ce-i rămăsese
un sprijin dulce şi un scut
de parcă ea însăşi l-alese

dar vai — veni o vreme când
o boală crudă l-a lovit
şi apoi băiatul în curând
s-a stins sărmanul şi-a murit

rămase văduva acum
doar singură fără sprijin
lovită crud pe-l vieţii drum
gustând al morţii crud venin

a ei speranţă s-a topit
în viaţa crudă pe pământ
când fiu-i iată a murit
aproape fiind de mormânt

s-a rupt şi cerul şi pământul
pe palma zilei fără milă
când în sucriu îi e copilul
cu ultim-a vieţii filă

şi l-au luat să-l ducă la mormânt
cu trupu-i firav în sicriu
să împlinească al Domnului Cuvânt
căci nu era băiatul viu

din Nain iată din cetate
pe când pe poartă ei ieşeau
mulţimile îndurerate
ce adesea iată lăcrimau

pe văduvă văzând cum plânge
şi cum se zbate-n chinul ei
cum mâinle amar îşi frânge
pierzându-şi singurul temei

căci el i-a fost reazim şi rost
băiatu acesta ce-a murit
dar azi e singură la post
cu sufletul prea greu rănit

şi atunci o iată pe la poartă
Hristos Domnul se afla
şi El mulţimea adunată
prin ochii Lui o sesiza

vedea cum văduva se zbate
în plânsul ei atât de amar
şi lacrimi calde-ndurerate
din ochi îi cad parcă-n zadar

cu ochii Lui de Creator
văzu durerea şi necazul
cum a izbit necruţător
cumplit în fiinţa ei talazul

şi mila iată îi străpunse
şi Lui Fiinţa şi Făptura
căci pentru acesta El venise
ca să trăiască viu Scriptura

di mila văduvei cuprins
o iată Domnul i-a vorbit
cu-o vorbă caldă ca în vis
văduvei cu chip rănit

nu plânge — şi El s-apropiat
atunci îndată de sicriu
şi aşa uşor El a strigat
tinerelule — scoală-te îţi spun

şi glasul Lui s-a împletit
cu ochii ficşi ai tuturor
iar tănărul — vai s-a trezit
părând tărâmul basmelor

şi mortul iată apoi a stat
în capul oaselor cuminte
băiatul chiar a înviat
l-a Domnului sfinte cuvinte

mărie Tatălui Cel Sfânt
glorie şi Lui Hristos
căci Domnul slavei prin Cuvânt
îşi puse amprenta aici jos

căci morţii iată îi ridică
să umble astăzi pe picoare
puterea Lui e veşnic sfântă
căci doar Hristos ne e salvare

şi Domnul Isus văduvei i-a dat
băiatul iarăşi în viaţă
fie Tatăl lăudat
căci El spre ceru-i ne înalţă

mărire Mielului Cel Sfânt
să- cânte-ntreagă omenirea
căci El şi morţii din mormânt
i-nvie căci este iubirea

glorie Lui Dumnezeu
slavă cinste şi onoare
Lui Hristos — El Fiul Său
ce ne oferă azi salvare

poezie de Ioan Daniel Bălan (22 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul cel mai mic

Odată o pildă Domnul nostru-a spus
C-un om bogat ce avea doi fii
Dar fiul cel mai mic s-a dus
Să bată-n lumea mare doar câmpii

Iar fiul cel mai mare la casa părintească
Rămas-a să lucreze pe-al tatălui ogor
Cu muncă şi cu sârg viaţa să-şi trăiască
Acasă dar clădindu-şi prin muncă-un viitor

Şi fiul cel mai mic averea şi-a pierdut
Cu fetele stricate şi oamenii cei răi
Sărac curând ajunse şi-un om necunoscut
Căci a călcat porunca — de la părinţii săi

Şi-a fost lovit amar de atâta sărăcie
Căci el ajunse la porci îngrijitor
Chiar el ce-odată avese — atâta bogăţie
În zdrenţe ajunsese ca orice cerşitor

Însă prin neagra noapte un glas el auzi
Întoarce-te acasă căci tatăl tău te aşteaptă
Şi el la sânul lui din nou te va primi
Căci el e atât bun — şi tatăl tău te iartă

Şi iată dar băiatul spre casă a plecat
Iar tatălui îi spuse ceva — că fiu-i se va-ntoarce
Şi tatăl lui nerăbdător mereu l-a aşteptat
Acasă dar voind ca să-l primească-n pace

Când iată dar pe drum venea din depărtare
Un chip necunoscut — creştea şi tot creştea
Când tatăl îl aştepta cu atâta nerăbdare
Căci pe băiatul lui acasă din inimă-l voia

Şi iată chipu acela mai mare şi mai mare
Cine-o fi oare — or" n-o fi chiar băiatul meu
E el — şi se avântă deodată-n alergare
Şi-n braţe îl cuprinse chiar pe băiatul său

O fiul meu o fiul meu — ce mare bucurie
Iar să te revăd acasă c-ai venit
O să te îmbrac ca fiu şi-o să-ţi dărui o mantie
O fiul meu — o fiul meu iubit

Eu nu sunt vrednic ca numele să-ţi port
Şoptise fiul cel mai mic cu atâta întristare
Dar tu eşti fiul meu şi eu îţi dărui tot
Căci dragostea mă arde cu atâta frământare

Aduceţi haina cea mai bună pentru al meu băiat
Şi puneţi-i inelu-n deget căci astăzi îl primesc
Se-ntoarce fiul meu acasă şi atât m-a bucurat
Căci dorul azi mă face mai mult să îl iubesc

A fost pierdut — dar s-a găsit şi iată-l lângă mine
S-a-ntors băiatul meu acasă şi eu în sărbătoare
Iarăşi îl primesc căci nu e orişicine
E mare bucuria — o vai e atât de mare

Dar fiu ce rămase acasă — rămăsese-n curte
Nu vrea să intre-n casă căci tatăl l-a primit
Pe fiul cel mai tânăr ce nu voi s-asculte
Şi-averea lui întregă el şi-a prăpădit

Doi oameni iată — în faţă ni se arată
Fiul cel mai mare în casă ce-a rămas
Dar inima lui crudă pe fratele nu-l iartă
Şi nu-l mai vrea în casă nici măcar un popas

Şi fiul cel mai mic ce-acum el s-a întors
Din nou la tatăl său şi care l-a crescut
Dar nu mai vrea nimic căci iată e pe dos
Ştie că averea — praf el a făcut

Eu văd în fiul cel mai mare — îl văd pe Israel
Iar fiul rătăcit — neamurile care
Îşi văd distrusă viaţa şi-l vor pe-al vieţii Miel
Căci vor ca să se scape de moarte şi pierzare

Fiul cel mai mic la tatăl s-a întors
Şi astfel fu găsit din plin de tatăl său
Dar fiul cel mai mare era neserios
Deşi era acasă — era în sine rău

El nu vedea iubirea şi n-o înţelegea
Trăind dar în belşug şi fără suferinţă
Tot că-i aparţine lui — însuşi el vedea
Şi nu-i păsa nicicum de-a fratelui fiinţă

El nu privea prin Duhul ci numai doar prin fire
Vroind să aibă totul vroia numai avere
Cum fratele mai mic odată în neştire
Aşa gândi odată firea doar cum cere

Tatăl Cel din ceruri vrea să ne desprindă
De tot ce avem aicea averi şi chiar comori
În El să ne încredem viaţa-ni să depindă
De-a Sale slăvi din ceruri — şi nu de-ai firii zori

Şi nu dar de pământ de bunuri şi averi
Ci doar de Fiul Lui Isus — pe veci să fim legaţi
Căci El este Lumina ce ne-a adus de nicăieri
Şi ne-a luat cu Sine să-i fim pururea fraţi
31-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Ah, tati... Nu ştiu ce să mai cred... Înţeleg doar că am geşit în privinţa lui, din nou, spunându-i acele cuvinte... În plus, n-a fost deloc prima dată când l-aş fi jignit în felul acesta, de faţă cu colegii noştri.
To Kuny: Cum, adică?
Lia: Ah, tati, nu ştiu de ce, însă mereu am fost foarte agresivă cu el, deşi, în realitate, nu asta îmi doream. El e atât de dificil, nu-l înţeleg... Iar eu nu ştiu cum să mă port în prezenţa lui şi greşesc mereu faţă de el, destul de des...
To Kuny: Destul de des... Deci, s-a mai întâmplat să-l jigneşti în mod asemănător?
Lia: Da; şi nu doar o singură dată. Încă din primele zile, pe Terra, de când am devenit colegi, înainte de plecarea în misiune... La început, când am aflat că el va fi unul dintre colegii mei, am cerut să mă retrag din echipaj, doar din cauza lui, dar domnul profesor Eugen Manea, mirându-se de faptul că m-ar deranja ceva din comportamentul lui Lucian, mi-a spus că nu mai e posibil să mă retrag, că nu mai e timp suficient pentru a-mi putea găsi un înlocuitor, sau pentru a organiza alt concurs... Apoi, puţin mai târziu, imediat după oficializarea misiunii, când s-a anunţat că el va fi comandantul nostru, i-am reproşat, tot în prezenţa colegilor noştri, exact acelaşi lucru pe care i l-am spus şi acum, însă atunci nu a reacţionat aşa, ca acum... Cu puţin timp înainte de lansarea navei în misiune, l-am reclamat Comisiei Disciplinare a Institutului, care a declanşat o anchetă severă în cazul lui; solicitasem destituirea lui din funcţia de comandant al misiunii şi excluderea lui definitivă din echipaj, justificând că ar avea un comportament necorespunzător poziţiei sale, mai ales faţă de domnişoare.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Israel şi Adevărul

Lui Israel i s-a pus
În faţă ca el s-aleagă
Un hoţ mare şi Isus
Care fiinţă-i e mai dragă

Atunci el plin de-ngâmfare
Hoţul iată l-a ales
Căci n-a vrut în ascultare
Să îşi ţeasă a lui mers

Şi cu hoţul a rămas
Pe Isus dându-l la moarte
Şi-a înscris al vieţii pas
Doar pe valuri tulburate

Cel mai scump dintre popoare
Mai ales — mai minunat
Şi-a ţesut a lui pierzare
Pe Hristos l-a condamnat

El Israelul iubit
Cel mai înţelept popor
Pe Isus l-a răstignit
Însuşi după placul lor

Preoţii cei mai de seamă
Pe Hristos l-au condamnat
Şi sentinţa lor umană
Prin Pilat au aplicat

Moartea crudă — răstignirea
Adevărului curat
Celui care e iubirea
Şi e sfânt — nevinovat

Hristos dacă va trăi
Vor veni atunci romanii
Pe noi ne va nimici
Căci noi îi vom fi duşmanii

Iată dar că Israel
Pe Hristos l-a condamnat
El să scape — numai el
Morţii Isus a fost dat

Şi prin moartea Lui Hristos
Au crezut că au salvarea
Dar văzură tot pe dos
Au primit doar condamnarea

Creatorul răstignit
A murit apoi pe cruce
Căci păcatul ne-a plătit
El lumina ce străluce

Singurul fără păcat
Fără umbră de greşală
La moartea-a fost condamnat
De fiinţa noastră goală

De lumină şi dreptate
Însă plină doar de ură
Isus a fost dat la moarte
Însă doar după Scriptură

Pentru noi Domnu-a murit
Pentru toată omenirea
Căci păcatu-ntreg plătit
Trebuia — şi-ntreagă firea

Noi suntem cei vinovaţi
Noi — întreagă omenirea
Şi am fost doar morţii daţi
Pentru veci s-avem pieirea

Israel a căutat
Să scape de deportare
Să nu fie alungat
Izgonit în depărtare

Dar iată de ce-a fugit
Peste asta el a dat
Căci apoi s-a răzvlătit
Şi romanii-au atacat

A rămas Ierusalimul
Mai pe urmă asediat
L-a înconjurat vrăşmaşul
Cu care el a luptat

Şi-a căzut oraşu-ntreg
Cum Hristos a prorocit
Şi-atâţia cum nu-nţelg
A fost iată nimicit

Două mii de ani aproape
Israel doar fără ţară
A sorbit a lumii ape
Trecând prin foc şi prin pară

Vine vremea când Hristos
Din nou îl va ridica
Ca poporul glorios
Cinste care îi va da

Căci Mesia aşteptat
Va veni a doua oară
Israel fiind curat
Locuind în a lui ţară

Domnul îl va curăţa
Prin furtuni şi valuri grele
De el grijă va avea
Ca luceafăr între stele

Atunci va fi bucuria
Ca o mană-n Israel
Căci Domn le va fi Mesia
Din Ber-Şeba la Betel
18-mai 2018 cluj

poezie de Ioan Daniel Bălan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea bărbatului care a visat foarte mult

A fost odată
o singură dată
un bărbat foarte urât

şi deşi era un om bun şi harnic peste măsură
nicio femeie nu se apropia de el
la mai mult de un pas

după un timp
văzând că nu-şi găseşte jumătatea
bărbatul a plecat din sat şi şi-a făcut un bordei
în pădure

cât era ziua de lungă
tăia lemne
culegea fructe şi plante medicinale
se ocupa cu dulgheritul şi cu creşterea animalelor
iar primăvara altoia tot felul de pomi

din când în când
oamenii din sat urcau la el
îi cereau sfaturi pentru oblojirea rănilor
îi comandau o uşă
un pat
iar mai rar
câte-un sicriu

însă bărbatul din pădure
deşi începuse a fi tot mai căutat
era
cu fiecare zi
tot mai nefericit

într-o zi
nemaiputând răbda
a împletit o funie
şi s-a dus la cel mai bătrân stejar
să se spânzure

dar stejarul
care văzuse multe la viaţa lui
dar niciodată un om aşa de urât
şi-a frânt ramura de care atârna acesta
apoi l-a acoperit cu frunze
să nu-l găsească cineva
chiar lângă trunchiul său

însă
sub frunze
bărbatul nostru a adormit pe dată
şi s-a trezit în faţa lui Dumnezeu

i-a zis
Doamne
ştii că eu de copil
eram atent să nu calc pe furnici
şi pe tot felul de târâtoare
nu am furat
nu am minţit
pentru tot ce am agonisit
am muncit toată viaţa
dar cu toate acestea
sunt tare nefericit
că nicio femeie nu mă vrea

iar Domnul i-a spus
te ştiu prea bine
mai rar un om atât de bun sub soare
dar oricât te-aş iubi
nu pot crea o femeie aşa de urâtă
încât să te iubească pe tine

însă
dacă tot veni vorba
tu poţi

uite
din crengile uscate ale stejarului
poţi alcătui un trup de femeie
o umpli cu lut şi-o înveleşti cu frunze
că de restul mă ocup eu

iar după ce s-a trezit
bărbatul din poveste
a zidit timp de trei zile la făptura lui de lut

dar de teamă ca nu cumva să-l respingă
a făcut-o şi mai urâtă decât era el

a treia zi
l-a chemat pe Dumnezeu
şi l-a rugat să-i dea viaţă

iar Domnul
fiindcă aşa i-a promis
a suflat viaţă în femeia omului din pădure

văzând astă minune
bărbatul a mulţumit
apoi a trezit-o uşor
sărutând-o pe frunte

atunci ea a deschis ochii şi l-a întrebat:
cine eşti tu
de eşti aşa de urât
că mă sperii

iar el a plâns şi i-a zis
iartă-mă
sunt sluga ta
Domnul m-a făcut aşa
să te apăr de fiarele pădurii
dar sunt harnic şi înţelept
să te pot sluji cât mai bine

însă ea a închis ochii
iar el a înţeles atunci
că nu trebuie să o slujească
decât pe ascuns

şi pe măsură ce o iubea mai mult
femeia a început a-şi lepăda din urâţenie
şi a deveni tot mai frumoasă

nu după mult timp
un tânăr din sat a venit să ceară leacuri pentru mama sa
şi-atunci nu mică i-a fost uimirea
când a văzut-o pe cea mai frumoasă femeie
pe care vreun om o văzuse vreodată

şi l-a văzut şi ea
şi a înţeles ce înseamnă dragostea
şi mult a mai gemut în noaptea aceea

văzând toate astea
bărbatul care visase prea mult
i-a zis a doua zi
uite
ştiu că a sosit timpul să ne despărţim
te-am slujit cât am putut de bine
şi sper că nu eşti nemulţumită de ceva

du-te după tânărul acela frumos
şi dacă vreodată o să ai nevoie de ceva
să mă cauţi
de te vei putea uita în ochii mei

şi dusă a fost

peste ani
când bărbatul din pădure trebăluia la un stup
a simţit cum femeia aceea a ajuns în spatele lui
dar el
de teamă să nu o sperie
nu s-a întors

însă ea a spus:
am aflat într-un târziu toată povestea
şi-am venit să-mi cer iertare
a sosit timpul să mă uit în ochii tăi

iar bărbatul
care nu mai visase de mult
s-a întors şi nu mică i-a fost mirarea
când a văzut că în faţa lui se afla
cea mai urâtă femeie din lume

dar lui nu i-a păsat
ceas de ceas a slujit-o
ca în acea primă zi
iar ea a devenit din nou frumoasă şi fericită
şi poate că niciodată
nici bărbatul din pădure nu ar fi aflat
de ce femeia lui îl dezmierda cu atâta bucurie
dacă într-o zi nu s-ar fi privit în apa unui izvor
şi nu ar fi văzut
cel mai frumos bărbat
aşa cum nu mai fusese altul
vreodat'

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţugulea scăpase cu o scânteie de viaţă, căci fraţii nu-l omorâse de tot. Când a fost dat ei cu sabia, le-a tremurat mâna de frică şi nu i-a retezat capul. El, viindu-şi niţel în simţiri, şi neputându-se scula, a început a geme de durere şi urgie, mai cu seamă când văzu că nu era lângă dânsul nici fata, nici calul. Şi gândindu-se la triştea lui şi la biata fată pentru care nu ştia ce o să paţă şi ea din mâna fraţilor lui, îşi aduse aminte de vultur şi de urs. Nu trecu mult şi se pomeni cu vulturul la capul lui. Şi pe când îi spunea ce păţi, odată se auzi prin pădure glasul ursului: mor! mor! mor! Venea, nene, ursul, de duduia pădurea, trosnea uscăturile pe unde călca şi răpăia ramurile pe unde trecea. Vulturul cât p-aci era s-o ia la sănătoasa, dară dacă văzu că şi ursul vine în ajutorul lui Ţugulea, se lăsă din zbor iarăşi lângă dânsul. Abia mai putu Ţugulea să spună şi ursului ce păţi. Apoi cu grai stins ceru niţică apă. Vulturul se repezi la fântână şi-i aduse apă în guşă. Până atunci zise ursului să-i pipăie ranele, fiindcă el nu e cârnic, şi să-i aşeze toate oscioarele la locul lor, de vor fi zdrobite. Cum îi aduse apă, Ţugulea bău.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Şi deci, de atunci, din seara aceea, ai plecat de acasă, la Institut şi ai rămas acolo un timp.
Lucian: Da, am rămas acolo; dom' director m-a găzduit, până în seara oficializării misiunii, când s-a aflat că aş fi comandantul. Bine, dom' director mă avertizase deja, cu o seară înainte, ca să nu fiu luat prin surprindere în momentul oficializării misiunii, dar m-a asigurat că dânsul n-a intervenit în favoarea mea, cu nimic! Doar din cauza asta am acceptat să fiu comandantul, tocmai pentru că nu era un aranjament făcut de dânsul; doar se interesase la Comisia pentru Zboruri spaţiale despre mine, apoi mi-a comunicat această decizie a dumnealor, atâta tot! Dar încă nici acum nu sunt sigur de chestia asta...
Lia: Ah, Luci, te rog! Nu redeschide acel subiect! Ştiu, la fel ca şi tine, vezi, am greşit şi eu, reproşându-ţi acest lucru, fără a mă fi gândit dinainte la implicaţiile cuvintelor mele, dar nu credeam că te vor deranja atât de mult.
Lucian: Lia, nu m-ai înţeles încă?! Nu-i vorba de ceea ce ai spus tu! Aşa credeam eu, încă de la bun început şi chiar i-am reproşat asta lui dom' director, direct, în faţă, încă de atunci, în seara aceea, cu o zi înainte de oficializarea misiunii, când dânsul mi-a spus că de reverul acestei haine albastre pe care o purtam se vor prinde şase bulinuţe aurii... Mi-am dat imediat seama că era vorba despre însemnele comandantului misiunii. Şi încă am îndoieli în privinţa neamestecului lui dom' director în toată chestia asta.
Lia: Ah, Luci, n-ar trebui!
Lucian: Ar trebui sau nu, nu mi-e deloc clar! La fel şi-n cazul vorbelor pe care i le-am adresat mamei; ar trebui sau nu să par indiferent, dar nu pot. Şi totul e atât de greu... Şi-n plus, mi-ai mai zis, de curând, că nu l-aş iubi pe tatăl meu, blondul ăla enervant... Dar nu-i adevărat! Cum să-l urăsc?! Off...
Lia: Luci, te rog, calmează-te!
Lucian: Sunt calm, Lia! Foarte calm...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima dorinţă

Era bătrân, bolnav... Ştia de-acum
Că nu mai e dulăul care-a fost
Când îşi avea-n ograda lui un rost.
Ştia că-i vremea ultimului drum.

Era slăbit, nu mai putea mânca
Nici oase şi nici codrul mic de pâine
Ce, altădat', în colţii lui de câine,
Pe loc, în mici fărâme se spărgea.

În colţul lui din capăt de grădină,
Privea spre cei ai casei, mai lătra
Când un străin în curte le intra
Sau când dădea târcoale vreo jivină.

Să se ridice, îi era mai greu
Dar o făcea, se bucura cu drag
Atunci când, de departe, pe drumeag,
Simţea că vine singurul său zeu.

Îi aştepta, lătrând cu bucurie,
O vorbă ori o mână de alint
Pe capul său cu fire de argint
Ori pe spinarea lui, de-acum surie.

Şi le primea, era şi-acum iubit
Ca altădat', la fel ca-ntotdeauna
Când ei, în joaca lor, erau totuna,
Când timpul nu era de socotit.

Se gudura. Mai vechea alergare
O mai avea prin vise, uneori,
Acelea-n care el, în primii zori,
Voia doar joacă, joacă şi mâncare.

Au fost atâtea clipe împreună,
Atâtea zile, nopţi, atâţia ani
Ce-au fost prieteniei artizani,
Încât "Adio!" n-ar putea să-i spună,

Şi n-ar putea să facă un păcat
Plecând acum, departe să îi fie
În clipele de ultimă-agonie,
Iar el să-l plângă. Nu! Şi l-a muşcat.

A dispărut luându-şi suferinţa,
Crezând că-i doar a lui. N-a bănuit
Că-n urma lui, cel care l-a iubit
Nu-l căuta. I-a respectat dorinţa.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petru pe ape

După ce-a dat drumul la noroade Domnul Isus a urcat
Sus pe munte să se roage Tatălui Adevărat
Pe când iată ucenicii în corabie vâsleau
Căci trimişi atrunci de Domnul dioncolo ei se duceau
Dar Isus urcă pe munte să se afunde-n rugăciune
Tatălui Cel Sfânt din cer tot din inimă a-i supune
Şi pierdut în rugăcine iată noaptea cum îl prinse
Numai singur sus pe munte căci iubirea îl ajunse
Pentru Tatăl Sfânt din ceruri şi Părintele iubit
Care jos îl trimisese pentru omul cel pierdut

Dar în vremea aceasta iată ucenicii toţi pe mare
Nu-şi găseau atunci liniştea căci treceau prin încercare
S-a strârnit un vânt puternic marea era agitată
Şi veneau în şiruri valuri peste marea tulburată
Încă mai mari se făceau şi talazuri atunci grele
Se nălţau în nopatea neagră azvârlindu-se spre stele
Nu mai contenea furtuna şi nici vântul nicidecum
Ci-şi tăia prin apa mării atunci groaznicul ei drum
Pe când iată în furtună ucenicii greu luptau
Şi cu vântul şi cu marea — valurile îi loveau

Atunci iată deodată o nălucă au zărit
Cum aluneca pe valuri cu un chip abia zărit
Un om umblă acum pe valuri iată marea îl susţine
Deşi valurile-s mari înspre noi iată cum vine
Plini de frică ucenicii atunci iată au ţipat
Dar Isus atunci deodată înspre ei El a strigat
Îndrăzniţi şi nu vă temeţi căci Eu iată aici sânt
Doamne i-a zis Petru atunci vreau s-aud al Tău cuvânt
Dacă Tu eşti o Isuse porunceşte-mi ca să vin
Pân" la Tine peste ape să-ţi văd chipul Tău Divin
Vino Petre atunci i-a zis al nostru Mântuitor
Valurile când veneau şi talazu-ngrozitor
Însă Petru fără frică a păşit atunci pe mare
Căci privise spre Hristos şi-avea fermă-ncredinţare
Căci Domnul cel Sfânt din ceruri chiar pe valuri îl susţine
Şi deplin încredinţat nicio teamă n-avea-n sine
A păşit plin de credinţă peste ape peste valuri
Şi-a fost primul om pe ape — dincolo de idealuri
Petru a umblat pe ape aşa ca şi Domnul său
Când privi doar spre Hristos — Fiu Unic de Dumnezeu

Primul om de pe planetă apa ce l-a susţinut
Când deplin atunci în Isus ucenicu s-a-ncrezut
Dar aşa puţină vreme căci deodată şi-a luat
Privirea de la Hristos şi spre valul tulburat
A părivit Petru atunci şi groaza l-a năpădit
C-a-nceput să se scufunde şi de moarte îngrozit
A strigat atunci la Domnul — scapă-mă te rog Isus
Căci de ape Doamne iată sunt din nou acuma dus
Domnu-ndată şi-a-ntins mâna pe Petru l-a apucat
Până când ambii pe punte în corabie-au intrat

Astfel Petru cu Isus au umblat atunci pe ape
Ucenicului cel sfânt credinţa i-a fost aproape
Câtă vreme a crezut — peste valuri a păşit
A fost primul om de aici care mare-a biruit
Ţintă vie pe Hristos câtă vreme l-a avut
Apa mării ca uscatul pe Petru l-a susţinut
Şi Petru cu Domnul Isus în corabie-au păşit
Pe când iată chiar şi vântul de tot el s-a linişţtit
Şi furtuna a dispărut parcă nici n-ar mai fi fost
Căci Isus era din nou soare sfânt şi adăpost
Şi văzând schimbarea vie şi şi în ceruri şi pe mare
Au venit toţi la Isus să-i aducă închinare

Cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu Tu eşti
Şi furtunii şi chiar mării de poţi Tu să porunceşti
Glorie dar Lui Isus — cinste slavă şi onoare
C-aduse dar tuturora dintre valuri mari salvare
Fie-i Numle slăvit şi de-a pururi lăudat
Căci El doar spre mântuirea omului dar a lucrat
Pentru Isus Tată Sfânt noi acum îţi mulţumim
Căci prin El ne-ai dat viaţa pururi fii Tăi să fim
22-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Patimile lui Isus"...

Toţi Îl lovesc cu sete şi cu ură,
Dar El priveşte suspinând spre gloată,
Trecând tăcut prin cea mai grea tortură,
Ca să salveze omenirea toată.

Pe fruntea albă ţine o coroană,
Iar trupul Lui e răstignit pe-o cruce,
Şi spinii răutăţii ii fac rană,
Purtându-L înspre ultima răscruce.

Şi lacrima Îl arde tot mai tare,
Iar lanţurile grele Îl apasă,
Dar El se roagă pentru-aceia care,
L-au aruncat spre moartea nemiloasă.

Apoi se uită disperat spre Cerul,
În care se aprinde o văpaie,
Ce-'ntunecă în grabă tot eterul,
Şi se porneşte o cumplită ploaie.

Iar cei ce-au râs în urmă cu o clipă,
Se zbat acum în spaima neputinţei.
Şi speriaţi se clatină si ţipă,
Dar se sfârşesc în hăul nefiinţei.

E ziua neagră, neagră ca si noaptea,
Doar crucea răstignirii se mai vede,
Când Domnul îşi ia Fiul din cetatea,
În care nimeni în minuni nu crede.

Dar trupul lui însângerat rămâne,
Şi îngropat va fi cu străşnicie,
Păzit fiind de oştile păgâne,
Ca nu cumva din moarte să învie.

.....

Trei zile trec şi-un înger se arată
Acelora ce L-au iubit fierbinte,
Spunându-le: - Să nu mai plângeţi: Iată!
Hristos a Înviat şi-i viu ca înainte...

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legea şi Viaţa veşnică

Domnul Isus ne-nvăţat cum viaţa s-o trăim
Fii ai Tatălui din ceruri noi astăzi cu toţi să fim
Şi ne-a dat ca Îndreptar Evanghelia cea Sfântă
Să putem intra o dată chiar în ceruri sus la nuntă
Prin Cuvântul Lui cel viu Domnul Isus ne-a-nvăţat
Să trăim neprihănirea să avem un duh curat
El ne-a spus că prin credinţă viaţa nouă o primim
Fii ai Tatălui din ceruri prin El doar aici să fim

Cine-n Mine se încrede Viaţa veşnică o are
Eu îi sunt dar pe vecie şi viaţă şi salvare
Prin credinţa în Hristos noi primim făgăduinţa
Nu prin Legea din Sinai avem aici biruinţa
Nu prin Legea ce s-a dat lui Israel în pustie
Ci prin harul vieţii noi vom intra în veşnicie
Căci Pavel aşa ne spune eu sunt mort faţă de Lege
Şi trăiesc pentru Hristos viaţa sfântă se-nţelege
Căci porunca din Sinai până la Ioan a fost

De atunci credinţa sfântă pentru noi dar are rost
Nici Avraam n-a avut Lege ci-a trăit doar prin credinţă
Şi-a fost gata să ucidă a fiului lui fiinţă
Dar Dumnezeu l-a oprit şi i-a spus că a văzut
Cât de tare dar în Sine Avraam s-a încrezut
Credinţa neprihănire Dumnezeu i-a scocotit
Şi Avraam în sfinţenie a fost iată mântuit
Nu prin Legea din Sinai ce-a fost dată mai târziu
Ci doar prin credinţa sfântă în Dumnezeu Sfânt şi viu
Tot aşa şi noi acum prin credinţă avem viaţă
Prin credinţa în Hristos Duhul Sfânt azi ne înalţă
Legea şi porunca a fost până a venit credinţa
Iar de atunci încoace pentru noi doar Hristos e biruinţa

Prin credinţa în Hristos primim dar neprihănirea
Nu prin Lege nu prin fapte ni se dă dar mântuirea
Însă după ce-am primit viaţa de Hristos toţi ascultăm
Şi fiinţa noastră-ntreagă pe vecie Lui i-o dăm
Trăind dar viaţa sfântă fără umbră de păcat
Evanghelia cea Sfântă cum pe noi ne-a învăţat
Iar când totuşi se întâmplă în greşeli să mai cădem
Domnului Isus chiar totul în rugă noi îi spunem
Şi îi cerem dar iertare fiinţa noastră să o spele
Căci avem viaţa sfântă cu toţi astăzi în vedere
În lumina mântuirii pentru veci noi vrem să fim
Dându-i cinste şi oanoare Mirelui ce îl iubim
11-02-2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Începutul celor neprihăniţi

Psalmul unu ne arată
Omul cel neprihănit
Are inima curată
Şi lucrează fără pată
Domnul cum dar i-a vorbit

Ce începe-n viaţa lui
El duce la bun sfârşit
În suflarea harului
Se dăruie Domnului
Duhul Sfânt cum i-a vorbit

Bun e a lui început
Şi viaţa lui la fel
Căci al Domnului sfânt scut
Îi e pavăză şi avut
În Hristos — Emanuel

Omul cel neprihănit
Pe Hristos stăpân îl are
Căci el doar s-a dăruit
Mielului cel răstignit
Ce îi dă pe veci salvare

Începutu-i e o floare
Căci se-mbracă în lumină
În viaţa trecătoare
Vede a Domnului lucrare
Mâna care o să-l ţină

Oamenii neprihăniţi
Meşter îl au pe Hristos
Şi pe calea celor sfinţi
Înfloresc a lor dorinţi
În Mielul cel glorios

De aceea începutul
Lor e-o stea pe acest pământ
Căci îl au mereu pe Domnul
Cel ce a creat şi omul
Şi i-a dat a Lui Cuvânt

În viaţa de credinţă
Începutu-i diferit
Şi prin har şi-n biruinţă
Pentru a omului fiinţă
Domnul a fost răstignit

Cartea Sfântă ne arată
Că sunt începuturi bune
Şi atâtea-s fără pată
În viaţa ce-a fost dată
Prin sfinţenie şi rugăciune

Astfel împăratul Saul
Început bun a avut
Când el l-a văzut pe Domnul
Mai presus de cum e omul
Şi el iată s-a smerit

Aşa mic el s-a văzut
Şi pe Domnu aşa mare
Şi era necunoscut
Deşi Domnul l-a văzut
Că trăia în ascultare

Însă iată că sfârşitul
I-a fost rău şi nedorit
Căci n-a ascultat Cuvântul
Parc-a lui era pământul
Şi Saul s-a prăpădit

Să privim spre Petru dar
Ucenicul Lui Hristos
El a fost mărgăritar
În al Domnului sfânt har
Căci din lume a fost scos

Petru dar cel credincios
A căzut şi el amar
Dar pe Domnul lui Hristos
L-a iubit — şi serios
Suferit-a pe Calvar

Şi el Petru s-a întors
La credinţa sa dintâi
Că-l iubea mult pe Hristos
Domnul lui cel glorios
Ce i-a spus Petru rămâi

Rămâi Petru-n faţa turmei
Tu dar să o păstoreşti
Implicat în greul gijei
Să-ntăreşti darul credinţei
Căci apostol Petru eşti

Şi sfârşitul i-a fost bun
Pe braţele Lui Hristos
Al vieţii sfinte drum
I-a fost soare şi parfum
Pentru Mielul glorios

Fie-i slavă Lui Mesia
Pentru orice început
Căci El este veşnicia
Ce-şi păstrează armonia
Uniform pân" la sfârşit
01 sept. 2019 Betania

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, unde rămăsesem?! Îmi spuneai despre domnul To Kuny. Îmi mai povesteşti despre dânsul sau nu?!
Lucian: Da, sigur... Domnul Kuny, mai bine zis, Victor. Preda Victor. Şi nu s-ar putea să nu dau din nou peste dom' director. Pentru că Victor era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui dom' director, aşa mi-a spus dânsul, atunci, demult, când am avut acea discuţie, după ce am absolvit Institutul. Deci, domnul Kuny... Victor... Şi dânsul trebuia să facă parte din echipajul navei "Vulturul", în misiunea spre Proxima, misiune care deja devenise oficială. Aidoma misiunii noastre, fusese pregătită până la cel mai mic amănunt şi chiar anunţată data lansării...
Lia: Luci, scuză-mă că te întrerup, dar... Zici că ţi-ai amintit tot ceea ce ai vorbit cu domnul director. Atunci, ştii şi care ar fi fost ceilalţi membrii ai echipajului "Vulturului"?
Lucian: Da, mi-am amintit şi acest lucru. Trebuia să fie zece, fără doamne sau domnişoare, deci, doar domni, fără fete... Mulţi dintre membrii echipajului de atunci sunt părinţii unora dintre colegii noştri. Chiar şi tatăl meu...
Lis: Vrei să spui, domnul Enka?
Lucian: Da, blondul meu cel enervant... Şi să ştii, nu-l urăsc!
Lia: Am înţeles asta, Luci.
Lucian: Ce ciudat! Tocmai mi-am dat seama că mi-e dor şi de blondul ăla, mult de tot, oricât aş încerca să neg asta... Mi-e dor de el, de tot ce ţine de el; de blândeţea lui, de nepăsarea lui, de felul lui de a fi, atât de liniştit; întotdeauna îmi doream să fiu ca el, dar n-aş fi putut reuşi, în nici un caz...
Lia: Bineînţeles că ţi-e dor de dumnealui, doar e tatăl tău.
Lucian: Mda...

replici din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina din Infinit

cinste slavă şi mărire
Lui Isus Cel răstignit
care iată din iubire
pentru noi El a murit

pentru noi şi-a dat viaţa
sus pe cruce la Calvar
şi scuipată i-a fost faţa
să ne dea viaţa-n dar

cinste slavă şi onoare
îi aducem Lui Mesia
şi-i cântăm cu-nflăcărare
căci ne oferă veşnicia

pentru noi Isus şi-a dat
şi viaţa şi Fiinţa
când la moarte condamnat
i s-a dat atunci sentinţa

fără pată fără vină
El viaţa şi-a trăit
a fost unica Lumină
ce nouă s-a dăruit

doar Isus cel acuzat
de preoţi şi farisei
a trăit fără păcat
printre oamenii cei răi

căci doar El era iubirea
al vieţii Creator
ce-a trăit neprihănirea
chiar sub ochii tuturor

numai El a îndrăznit
să susţină că-i Viaţa
Lumina din Infinit
ce străluce dimineaţa

n-a fost nimeni pe pământ
ca şi El ca să susţină
că e Fiul Celui Sfânt
şi trăieşte fără vină

doar Isus Hristos Mesia
pe Tatăl ni l-a descris
căci El este bucuria
de-a intra în Paradis

Tatăl vrea ca omenirea
mântuirea s-o primească
şi să guste fericirea
sus în Slava Lui cerească

şi Hristos l-a înălţat
pe Tatăl dându-i onoare
Isus doar l-a lăudat
cinstind Numele Lui Mare

altul nimeni n-a vorbit
de Tatăl ca şi Isus
nimenea nu l-a slăvit
ca şi Fiul Lui supus

nici David nici Moise chiar
n-au vorbit de Dumnezeu
ca şi Mielul din Calvar
căci El este Tatăl Său

doar Isus în mod real
pe Tatăl l-a cunoscut
când pe-al vieţii veşnic val
ambii omul l-au făcut

din pământ şi din lumină
şi din apă şi din vis
să trăiască fără vină
omul chiar în Paradis

Isus doar ne e menirea
şi Iubirea din Cuvânt
prin El noi neprihănirea
o avem jos pe pământ

El pe braţe ne-a luat
când murise sus pe cruce
pentru al meu şi-al tău păcat
în rai să ne poată duce

El păcatu-a ispăşit
şi pedeapsa ne-a iertat
când pe Golgot-a murit
şi noi inima i-am dat

Tatăl Sfânt a hotărât
ispăşirea şi iertarea
omul iarăşi mântuit
să trăiască îndurarea

glorie Lui Dumnezeu
slavă-i fie Lui Mesia
căci acum prin planul Său
ni se oferă mântuirea

mulţumesc o Tată Sfânt
mulţumesc Isus iubit
căci eu astăzi prin Cuvânt
sunt pe veci dar mântuit

poezie de Ioan Daniel Bălan (4 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Probleme în paradis

S-a dus vremea-n care latifundiarul
Era zmeu, bătea-n direct şi ziarul
Sau când oferea picante declaraţii
Ce făceau mereu sute de senzaţii.
Aseară era extrem de dezamăgit
Fiindcă-a băgat bani ca un tâmpit,
Iar formaţia pe care de ani o ţine
Rămâne cea mai mare ruşine.
I-a criticat în stânga şi-n dreapta
Pe cei care nu găsesc deloc poarta.
Suparat... fiindcă le dă bani de case,
Dar ei nu leagă nici două pase.
A ajuns să creadă că a fost trădat,
Că jucătorii lui au făcut un mare blat.
Ori că a venit cu coada necuratul
Să piardă din nou campionatul.
Un lucru e clar, ca de fiecare dată
A rămas trist şi cu buza umflată.
Însă deloc nu poate el înţelege
Cum de greşelile din trecut n-au fost lege.
Umil, a afirmat că are o echipă varză,
Asta rămâne cea mai tare fază!
Şi încă ceva... şi-a cerut iertare
În faţa rivalei din "Ştefan cel Mare".
Şi a mai afirmat cu imensă tărie
Că Dinamo în teren are dăruire.

Să fie momentul lui de sinceritate
Sau în inimă e câine până la moarte?

poezie de Alina-Georgiana Drosu (26 februarie 2017)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa şi făcură. Toată ziua într-o veselie o duseră. A doua zi, se sculă de dimineaţă, se găti şi plecă la muncă. Nu ştiu însă cum făcu el, nu ştiu cum drese, că se pomeni iarăşi în pădure. Nici el nu ştia cum venise acolo; ştia numai că el la muncă plecase. Daca văzu aşa, cătă copaciul, se sui în el şi mai găsi un ou. Se duse cu el în târg şi mai luă încă două pungi cu bani tot de la acel negustor. Pasămite oule astea erau de diamant, care făceau de zece ori atât cât îi da lui pe ele negustorul. El însă era bun bucuros că lua şi atât; căci scăpă de sărăcie el şi cu toţi ai lui. Cumpără de astă dată haine pentru copii, căci erau goi. Mai luă nişte unelte şi dichisuri de ale lui pentru muncă şi pentru casă, căci nu credea că o să fie în toate zilele Paşte, să tot găsească la ouă d-astea scumpele. Câteva zile d-a rândul se mai duse el în pădure şi tot găsea câte un ou. Se făcu însă mai năzuros în târg, ţinu mai la preţ şi cu mirare văzu că scoate câte patru pungi de bani în loc de două.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i fu destul că nu-şi aflase acolo pe scrisa lui, nu-i fu destul că făcuse atâta cale în deşert, se mai pomeni, când vru să plece de lângă copaci, că se agaţă de spinarea lui o bufniţă. Hâţ în sus, hâţ în jos, bufniţa să se ducă din spinarea lui, ba. Îl înhăţase, drăcoaica, cu ghiarele, ca o gaiţă spurcată, şi nu-l slăbea nici cât ai da în cremene. Mai se suci, mai se învârti să scape de pacoste, şi nu fu nici un chip. Daca văzu şi văzu, se hotărî şi el a se duce acasă cu saxanaua în spinare şi o luă la drum. În cale, băgă de seamă că alte şase bufniţe se ţineau după dânsul. Merse el, biet, cu alaiul după dânsul, şi potrivi ca să ajungă acasă noaptea, spre a nu se face de râsul dracilor de copii. Cum intră în cămara unde locuia dânsul în palaturile tătâne-său, cele şase bufniţe se aşezară careşi pe unde; iar cea d-a şaptea bufniţă, care se încleştase de spinarea lui, se aşeză în pat. Mai stătu, bietul flăcău, se mai socoti, se mai gândi, mai plănui, şi în cele din urmă găsi cu cale să le lase în pace, să vază unde are să iasă această întâmplare. Mai cu seamă că acum se cotorosise de saxanaua din spinare. Şi cum era şi rupt de osteneală de atâta călătorie şi de atâta tevatură ce avu pe drum, adormi, cum puse capul jos, de parcă l-ai fi lovit cu mechea în cap.

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cultele păgâne

La templu un fariseu
Şi un vameş au sosit
Se rugau Lui Dumnezeu
Cum de bine-au socotit

Fariseul ce ştia
Legea care i-a fost dată
Lui Dumnezeu îi mulţumea
Căci e singurul lui Tată

Tată scump îţi mulţumesc
De-a Ta Sfântă îndurare
Căci viaţa mi-o trăiesc
Şi umblu pe-a Ta cărare

Eu dau din izmă şi din toate
Cele ce Tu mi le dai
Cuvintele-ţi toate adevărate
La mine-n inimă — le ai

Eu postesc de două ori
Chiar Doamne pe săptămână
Şi îţi dărui multe flori
Căci viaţa-mi e lumină

Nu-s ca alţii pe pământ
Hărăpăreţi nedrepţi şi preacurvari
Căci eu ţin al Tău Cuvânt
Nu-s ca cei răi şi avari

Nu-s din cultele păgâne
Evanghelia ce n-o trăiesc
Ci eu Doamne penru Tine
Cultele azi le urăsc

Doamne eu trăiesc Cuvântul
Şi Scriptura o-mplinesc
Cultele fac doar pe sfântul
Eu o Doamne azi trăiesc

Iată fug de sărbători
Şi de atâtea lucruri rele
Eu Cuvântul Tău din zori
Îl înalţ azi printre stele

Toate cultele-s pierdute
Noi o Doamne împlinim
Ale Tale vii cuvinte
Şi mereu iată postim

Ei o Doamne s-au vândut
Noi suntem acuma sfinţi
Căci nu ţinem nici un cult
Cum ne-au spus vechii părinţi

Dar Scriptura ce vorbeşte
Să fii mândru şi-ngâmfat
Unde Domnul azi priveşte
La cel trufaş şi curat

Fariseul a trăit
Mult Cuvântul Celui Sfânt
Însă el nu s-a smerit
Trăind tot al Domnului Cuvânt

Vameşul însă stătea
Plin de groază şi de frică
Şi Domnului îi spunea
De-a lui viaţă rătăcită

De mine o Doamne ai
Milă azi şi mă ridică
Numai Tu viaţă dai
Inimii mele rănită

Fie-ţi milă dar de mine
Iartă-mi groaznicul păcat
Căci privesc acum la Tine
Doamne greu sunt vinovat

Iartă-mi vina şi păcatul
Căci Doamne sunt rătăcit
O ascultă-mă ca altul
Să nu fac Isus iubit

Cine dar a fost iertat
Vameşul sau fariseul
Ce era mult mai curat
Însă el îşi văzu eul

Toţi ceilaţi erau pierduţi
Numai el era curat
Unde vrei dar să te uiţi
Tot la alţii — nencetat

Să trăieşti ca fariseul
Tot pe alţii tu să-i vezi
Că-s pierduţi doar tu cu eul
De Domnul dar mai asculţi

Vameşul n-a mai văzut
Nici un om de pe pământ
Căci desigur el pierdut
N-avea al Domnului Cuvânt

Însă iată s-a smerit
Pe Domnul l-a implorat
Să-l ierte căci n-a trăit
Cuvântul ce ni s-a dat

Vameşul a fost iertat
Fariseul însă nu
Deşi el mult mai curat
Al lui suflet îl avu

Fariseul s-a mândrit
Cu viaţa lui curată
Însă vameşul smerit
L-a văzut pe Cel ce iartă

Domnul ne vrea azi smeriţi
Păcatul să ne vedem
Nu a altora c-atâţi
Cuvântu să n-ascultăm

Judecată ce o foloseşti
Cu ea vei fi judecat
Însă dacă te smereşti
Tu vei fi acel iertat

poezie de Ioan Daniel Bălan (12 aprilie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata întrebă pe cal, pe care din amândoi să scape; iară calul îi zise să scape pe cel ce-i făgăduise să-i dea pe Galben-de-soare, că este un cal mai harnic decât dânsul, fiindu-i frate mai tânăr. Atunci unde se repezi fata la zmeul cellalt cu paloşul, şi dintr-o lovitură îl făcu în două bucăţi! Zmeul, daca se văzu scăpat, îmbrăţişă pe mântuitorul său şi-i mulţumi, apoi merseră acasă la dânsul ca să dea lui Făt-Frumos pe Galben-de-soare, după cum se făgăduise. Muma zmeului nu mai putea de bucurie când văzu pe fiu-său teafăr şi nu mai ştia ce să facă ca să mulţumească lui Făt-Frumos că-i scăpase copilul de la moarte. Fata împăratului arătă dorinţa ce are de a se odihni de osteneala drumului ce făcuse. Îi dară o cămară şi o lăsară singură. Ea, prefăcându-se că voieşte să îngrijească de cal, îl întrebă daca are să i se întâmple ceva; şi calul îi spuse ce are să facă.

Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!