Orfeu. Euridice. Hermes

Era-n ciudata sufletelor mină.
Şi ei mergeau ca vine de argint
în întuneric. Printre rădăcini,
sângele care curge-apoi în oameni
ţâşnea în umbră roşu ca porfirul.
Şi altceva nimic nu era roşu.

Stânci erau pe-acolo şi
păduri fără fiinţă. Şi poduri peste vid,
şi-o baltă mare, cenuşie, oarbă,
întinsă peste fundul ei adânc
ca peste-un peisaj un cer ploios.
Şi printre pajişti apăru, domoală
şi blândă, dunga albă-a unui drum,
asemeni unei lungi fâşii de pânză.

Şi-acuma ei veneau pe drumu-acela.

Întâi bărbatul zvelt în mantie albastră,
privind, nerăbdător, tăcut, în zare;

şi pasul lui mânca în grabă drumul,
nemestecat, cu mari îmbucături;
şi mâinile îi atârnau, închise
şi grele, dintre faldurile hainei
şi nu mai cunoşteau uşoara liră
crescută-n mâna stângă ca un lujer
de trandafir pe-o creangă de măslin.
Şi simţurile-i parcă se-nvrăjbeau:
pe când privirea-n faţă ca un câne
fugea, se întorcea şi iar pleca,
oprindu-se s-aştepte la prima cotitură,
– ca un miros auzul îi rămânea în urmă.
I se părea de multe ori c-ajunge
până la mersul celorlalţi doi, care
veneau urcând suişul după el.
Apoi ştia din nou că-i doar ecoul
paşilor lui şi fâlfâirea hainei.
El însă îşi spunea că vin şi ei;
spunea cu voce tare şi-şi asculta ecoul.
Da, vin şi ei (numai să fie doi!),
dar merg cumplit de-ncet. Dacă i-ar fi
îngăduit o dată măcar să-ntoarne capul
(şi dacă o privire în urmă n-ar strica
tot ce de-abia a fost înfăptuit),
el i-ar vedea pe ceilalţi doi cum vin
atât de-ncet şi de tăcuţi în urmă:

Zeul călătoriei şi-al soliei,
cu pălăria peste ochii limpezi,
purtându-şi varga-n mâna dreaptă-ntinsă
şi fâlfâind din gleznele cu aripi;
iar lângă el, ţinând-o cu mâna stângă, ea.
Ea care-atât de mult a fost iubită
încât de dragul ei a izvorât
mai multă tânguire dintr-o liră
decât vreodată dintr-o bocitoare;
atât de multă-ncât s-a zămislit
o-ntreagă lume-a tânguirii, unde
au fost create toate din nou: pădure, vale,
câmp, drum şi sat şi râu şi vietate;
şi peste-această lume de tânguiri, la fel
ca peste celălalt pământ, un soare
şi-un paşnic cer cu stele atârna,
un cer de tânguire cu stelele sluţite:
– şi totul pentru ea cea multiubită.

Acum mergea, de zeu călăuzită,
cu paşi împiedicaţi de giulgiul strâmt,
şovăitoare, blândă şi fără nerăbdare.
Şi era singură-n ea însăşi;
şi, plină parcă de-o nădejde-naltă,
nu se gândea nici la bărbatul care
mergea în faţa ei şi nici la drumul
care urca spre viaţă şi lumină.
Şi singură-n ea însăşi era. Şi moartea ei
o împlinea ca un belşug.
Ca fructul de dulceaţă şi-ntuneric
era şi ea de vasta-i moarte plină,
atât de nouă-ncât nu pricepea.

O-nvăluia o feciorie nouă;
şi sexul ei era închis, asemeni
cu-o floare tânără când vine seara;
şi-atât era de dezobişnuită
de-mpreunare mâna ei, încât
până şi-atingerea atât de lină
a sprintenului zeu o supăra
ca o mişcare prea familiară.
Nu mai era acuma femeea-aceea blondă
care de-atâtea ori cântase-n versul
poetului, nu mai era mireasma
patului larg, nici avuţia
bărbatului nu mai era.
Se destrămase ca un păr bogat,
ca o căzută ploaie se surpase,
ca o merinde-n sute de fărâme!

Era chiar de pe-acuma rădăcină.
Şi când deodată zeul o opri
şi cu durere mare-n glasul lui
Îi spuse: «A-ntors capul», nu-nţelese
nimic şi întrebă în şoaptă: «Cine?»

Şi-acum, departe-n faţa luminoasei
ieşiri, sta cineva al cărui chip
nu se putea cunoaşte. Sta privind
cum pe-o potecă albă printre pajişti
zeul soliei, cu priviri mâhnite,

se înturna urmând pe-aceea care
chiar şi pornise înapoi la drum,
cu paşi împiedicaţi de giulgiul strâmt,
şovăitoare, blândă şi fără nerăbdare.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grădina era plină de minunăţii şi era aşa de mare încât nici grădinarul nu ştia până unde se întinde; dacă mergeai tot înainte ajungeai într-o pădure cu copaci înalţi şi lacuri adânci. Pădurea mergea până la marginea mării şi marea era albastră şi adâncă. Corăbiile treceau chiar pe sub ramurile copacilor şi într-un copac era o privighetoare care cânta aşa de frumos încât până şi un biet pescar care nu-şi mai vedea capul de treabă şi de griji se oprea în loc şi asculta când venea noaptea să-şi ridice năvodul.

Hans Christian Andersen în Privighetoarea
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima dorinţă

Era bătrân, bolnav... Ştia de-acum
Că nu mai e dulăul care-a fost
Când îşi avea-n ograda lui un rost.
Ştia că-i vremea ultimului drum.

Era slăbit, nu mai putea mânca
Nici oase şi nici codrul mic de pâine
Ce, altădat', în colţii lui de câine,
Pe loc, în mici fărâme se spărgea.

În colţul lui din capăt de grădină,
Privea spre cei ai casei, mai lătra
Când un străin în curte le intra
Sau când dădea târcoale vreo jivină.

Să se ridice, îi era mai greu
Dar o făcea, se bucura cu drag
Atunci când, de departe, pe drumeag,
Simţea că vine singurul său zeu.

Îi aştepta, lătrând cu bucurie,
O vorbă ori o mână de alint
Pe capul său cu fire de argint
Ori pe spinarea lui, de-acum surie.

Şi le primea, era şi-acum iubit
Ca altădat', la fel ca-ntotdeauna
Când ei, în joaca lor, erau totuna,
Când timpul nu era de socotit.

Se gudura. Mai vechea alergare
O mai avea prin vise, uneori,
Acelea-n care el, în primii zori,
Voia doar joacă, joacă şi mâncare.

Au fost atâtea clipe împreună,
Atâtea zile, nopţi, atâţia ani
Ce-au fost prieteniei artizani,
Încât "Adio!" n-ar putea să-i spună,

Şi n-ar putea să facă un păcat
Plecând acum, departe să îi fie
În clipele de ultimă-agonie,
Iar el să-l plângă. Nu! Şi l-a muşcat.

A dispărut luându-şi suferinţa,
Crezând că-i doar a lui. N-a bănuit
Că-n urma lui, cel care l-a iubit
Nu-l căuta. I-a respectat dorinţa.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păpuşarul

Un păpuşar mergea pe stradă
Păşind teatral spre absolut,
Cu ochii strânşi să nu mai vadă,
Femeia, ce i-a fost păpuşă în trecut.

Din când în când privea-napoi
Şi îşi trecea prin plete mâna,
Să uite totuşi că au fost doi,
Şi inima le-a fost doar una.

Purta bocanci, era murdar
Şi-avea în mână trei mărgele,
Spunea la toţi că-i păpuşar,
Dar şi-a pierdut păpuşa printre stele.

Cândva în ochii lui era doar artă
Si îl citeai în ei pe Dumnezeu,
Dar s-a pierdut pe-un drum de piatră,
Şi a uitat, că acea păpuşă am fost eu!

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu mult timp în urmă, trăia un rege vestit pentru înţelepciunea sa pe cuprinsul întregului pământ. Nimic nu îi era ascuns şi chiar şi cele mai mari secrete ale lumii ajungeau la urechile sale, ca şi cum i-ar fi fost şoptite de vânt. Avea însă un obicei ciudat. În fiecare zi, la sfârşitul prânzului, după ce masa era strânsă şi nu mai era nimeni în preajma lui, un servitor de încredere îi aducea încă o farfurie. Aceasta era acoperită cu un capac, aşa că nici servitorul său şi nimeni altcineva nu ştia ce era în ea, pentru că regele nu o descoperea decât în momentul când rămânea singur cuc.

începutul de la Şarpele alb de Fraţii Grimm
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nevoia de cuvânt

la început a fost cuvântul, şi era atât de singur încât s-a despărţit în silabe
cea de sus s-a numit cer şi rai şi nori şi vânt şi ploaie şi absent
iar cea de jos s-a numit pământ şi iad şi umbră şi tărie
şi pentru că mai rămăseseră sunete
a zidit omul cu toate florile şi toate animalele
dar omul era singur, nu avea cu cine să vorbească
şi atunci, din unu a făcut doi şi femeia a strâns cuvântul la sân
şi cuvântul nu a mai plâns. a suspinat doar
şi a crescut fără teamă de întuneric, de ură, de micime
dar toate acestea şi-au dat mâna şi i-au pus gând rău ţintuindu-l
în cea mai neagră tăcere
iar cuvântul a murit şi a înviat
pentru că omului îi era greu fără de cuvânt
şi cuvântului îi era greu nerostit
mâna care mângâie, umărul care sprijină, gura care suspină
sunt demne de umbra şi duhul cuvântului
iar frazele se înlănţuie scriind toată istoria lumii
în aceleaşi eterne cuvinte
de început

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câteva clipe, Lucian privi în gol, de parcă era absent din acel loc, cu gândurile aiurea; de fapt se gândea la Lia... Îşi întoarse capul şi o regăsi lângă el; tot nu mâncase nimic, nici nu se atinsese de mâncarea din farfuria pe care el i-o aşezase în faţă. Privind apoi spre farfuria lui, observă că, de fapt, în mod ciudat, era tot plină; deci, nici el nu se atinsese deloc de mâncare. Ceilalţi însă, adică bunicii şi părinţii lui, deja terminaseră. Lucian nu mai insistă ca ea să mănânce, dacă nu dorea; se ridică şi începu să strângă totul de pe masă, lăsând locul curat. Apoi reveni din bucătărie, fără şorţul de bucătar, pe care, probabil, îl lăsase acolo, unde-i era locul.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alex vrusese să răspundă înainte ca directorul să rostească "domnişoara Petra Neţoiu", dar nu reuşise; acum era sigur că secretul lui fusese aflat de toţi colegii, care nu vor aştepta mult să râdă de el. "Eh; paguba asta să fie..." îşi zise Alex în gând, iar cu voce tare îl aprobă pe director. Alex se emoţionă şi nu zise nimic; cuvintele directorului îl impresionară... Chiar era el atât de important?! N-ar fi crezut... Din nou îşi ţinea capul plecat, ruşinat, din cauza celor petrecute. Nici nu dorea să-şi imagineze cum ar fi reacţionat directorul dacă în locul lui s-ar fi aflat Lucian, preferatul dânsului, deşi era puţin probabil ca indivizii să fi reuşit să-l captureze pe colegul său; acesta era descurcăreţ, chiar dacă nu era fost campion mondial, ca tânărul informatician.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata

fata mergea pe nisip
fata mergea pe ape
fata mergea pe cer

ea păşea pe unde
nu era drum făcut
nici de oameni,
nici de peşti,
nici de păsări.

uneori mai întâlnea
câte un înger
care se mira că ea
e pe acolo fără să aibă aripi.

dar ea păşea stârnind timpul
să se mişte în forma vietăţilor
concentrice gândului ei.

şi aerul se pornea să călătorească
împreună cu ea mai ales
de dragul rochiei de culoare roşie
cu care era îmbrăcată pe dinăuntru
şi pe dinafară.

ia te uită cum vântul
duce petice din veşmântu-i
pe toate planetele unde
acum trandafirii sunt roşii.

ssst! să nu spui nimic!
tu... doar culege-le mireasma
şi-apoi păşeşte în orice direcţie.

poezie de Cecilia Birca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de lacrimi

Zâmbea.
Visa.
Iubea.
Credea în tot şi în nimic.
Credea în tine.
Doar atât.
Şi îi era de ajuns.
Nu-i trebuia alt vis, alt gând
Sau alţi îngeri care să-i cânte imnul iubirii.
Îl ştia de la tine
Şi întreaga ei lume
Era plină de o adâncă fericire.
Întregul ei univers avea viaţa şi culoare.
Doi ochi căprui şterseseră orice urmă a trecutului.
Erau ochii lui,
Atunci ai unui înger,
Acum ai unui demon,
Dar a unuia şi aceluiaşi vis tainic de iubire.
Era aici,
Era lângă ea.
Şi el o iubea,
Dar a plecat
Lăsând doi ochi înlăcrimaţi
Şi o lume care s-a prăbuşit peste ei.
Sunt ochii ei azi trişti şi înneguraţi,
Înecaţi în gustul amar al durerii.
Sunt ochii ei frumoşi
Cei care nu mai au lumină
Şi nu mai văd nimic.
Sunt ochii ei cei care nu-l mai văd
Şi plâng,
Iar sufletul îl strigă,
Dar în zadar.
Lumea aceea frumoasă nu mai există.
Nu a luat-o cu el
Căci ea nu a vrut să i-o dea,
Dar prin ruperea visului
S-a stins şi ea.
Un cântec de lacrimi a rămas în urma tuturor.
Doar el mai spune că a existat un înger,
Că astăzi este demon
Şi că ea plânge.
O tânără ridică ochii spre cer
Şi înalţă o rugă de iertate
Pentru ea, pentru un înger
Şi pentru un vis pierdut în zare.
Sunt ochii ei cuminţi cei care tac
Şi plâng de când el a plecat.
În lumina lacrimilor reci
Ea caută lumea pierdută,
Dar tot ce astăzi mai găseşte
Este cântecul de lacrimi
Pe care în ruga ei îl spune
De dimineaţa până seara
Şi în visul tăcut din noapte.

poezie de Andreea Ion (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe vremuri jurasem să nu-i mai spun niciodată mătuşă, dar acum socoteam că nu-i nici un păcat să uit şi să calc acel jurământ. I-am prins mâna ce sta întinsă peste cearşaf şi dacă în clipa aceea ea ar fi strâns-o cu bunătate pe a mea, aş fi simţit o adevărată plăcere. Dar firile reci nu sunt aşa de uşor de îmblânzit şi nici antipatiile profunde nu se sting atât de iute. Doamna Reed îşi retrase mâna şi întorcându-şi faţa de la mine, spuse ceva despre noaptea care era caldă. Îmi aruncă iar o privire la fel de îngheţată şi în clipa aceea am înţeles că părerea ei despre mine, sentimentele ei faţă de mine nu se schimbaseră şi nici nu se puteau schimba vreodată. Am văzut în ochii ei de piatră, prin care nu putea răzbate lumina dragostei şi din care nu puteau izvorî lacrimi, că era hotărâtă să mă socotească până în ultima clipă drept tot ce poate fi mai rău, fiindcă de m-ar fi socotit bună, ar fi simţit nu o bucurie mărinimoasă, ci o durere aprigă, o durere de rană adâncă.

citat celebru din romanul Jane Eyre de Charlotte Bronte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leonardo da Vinci era o apariţie impresionantă şi frumoasă, şi prezenţa sa magnifică dăruia alinare până şi celor mai întristate suflete; era atât de convingător, încât putea să-i facă pe ceilalţi să-i împărtăşească ideile. Avea o putere psihică atât de mare, încât putea să se împotrivească violenţei, şi putea, cu mâna dreaptă, să îndoaie cercul cu care se bătea în uşă sau potcoava unui cal, de parcă aşa ar fi fost făcute. Era atât de generos, încât dăruia mâncare tuturor prietenilor săi, fie bogaţi, fie săraci... Prin naşterea sa, Florenţa a primit un dar enorm, şi prin moartea sa a suferit o pierdere incalculabilă.

citat din Giorgio Vasari
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada Anului Nou

Lumea este o dulce înverzire, probabil
sufletul este verde ca marea, şi peste el trec uneori albatroşi să se inunde de florile verzi
ale lumii
purtam cofa plină de alge
plină de verde
nu de apă
care nu eram eu ci mâinile mele pline de verdeaţă
care curgeau peste mine
ierburile
îmi făceam loc printre verdeaţa mea
măcar mă străduiam
eram undeva dedesubt, sub o apă, care era ca un suflet
mare
cuprinzându-le
era verde
era linişte în oraş, era linişte, pe şosele treceau autoturismele grăbite, albe, toate albe,
taximetrele, luminile
lampadarelor
nu făceau faţă la atâta lumină stelară
pentru că
se schimba anul
şi stelele se schimbau pe cer.
în hainele cele noi
care începuseră să pâlpâie.
nu
era prilej nici pentru râsete nici pentru plâns atâta plâns în urmă
totul era ca înainte
se scriau poveşti
multe
închizându-se copertele deschizându-se copertele
închizându-se copertele se deschideau altele foarte repede
alta
alfa
cărţile
mele sfinte pe margini frumoase copertele
unele după altele
şi nici anul nu se va sfârşi la 31 decembrie
nici nu va începe la întâi
imixtitiuni şi întrepătrunderi ale dragostei şi a dragostei noapte-zi
în schimb
poate luna
se va trezi trecută ca o luntre
unde este mult peşte nou
somnul somonul şi sabita
iar la urmă
trezirea

din cerul de

peşte

în alt cer.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când am ieşit afară, nu mai era nici urmă de lac sau de pădure de brazi. În faţa ochilor noştri se întindea o minunată vale muntoasă, liniştită şi tăcută, cu un aer atât de pur, de parcă ar fi fost îngheţat. Vedeam în depărtare stânci cafenii cu vârfurile uşor luminate de soare, vedeam arbori nemişcaţi, vedeam râul care clipocea vesel, scânteind printre ferigile umede. Şi totuşi inima mea era goală.

Pavel Vejinov în Pieirea lui «Aiax»
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se aşezară liniştiţi şi priviră de jur-împrejur, atât cât puteau cuprinde cu ochii. Cupola oraşului artificial nu putea fi încă observată din locul în care se aflau ei, dar se vedeau vârfurile altor munţi, unii mai înalţi, alţii mai joşi. Stăteau, fără a se teme că ar putea fi atacaţi de cine ştie ce animale, pentru că nu erau acolo nici urşi, nici lupi, nici râşi, şerpi, vulturi, nici măcar căprioare, iepuraşi sau alte vieţuitoare, fie ele naturale, ori artificiale. De fapt, nu era nimic, nici măcar plante, fie ele artificiale; era pustiu... Doar roci, stânci, pietre, nisip; nimic altceva. Nici urmă de pomi, iarbă, flori sau altceva asemănător. Senzaţia de pustietate era la fel de apăsătoare ca şi pe suprafaţa acestei imense planete.

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mimau trist bucuria

Noaptea nu era neagră, era cenuşie,
stelele erau verzi, căzute printre noi,
drumul se ducea pe râu până la izvor
apoi intra-n tunel, trecea dincolo.
Tu ai plecat făcându-mi cu mâna,
era o chemare ori semnul despărţirii.
Sângele era subţire, de pasăre,
se aprindea ca un filament
sau ca o dâră de melc
până la inima înrobită.
Clipele sonore curgeau în timpane
băteau cu ciocane într-un clopot al timpului,
ochii tăi sticloşi erau de felină.
Totul era complicat, imprevizibil, ascuns,
dimineţile te îmbrăcau la loc în mirosuri.
Măştile purtate din obişnuinţă,
acopereau faţa clownului obosit,
mimau trist bucuria.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (13 ianuarie 2014)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era odată un rus, pe care îl chema Ivan. Şi rusul acela din copilărie se trezise în oaste. Şi slujind el câteva soroace de-a rândul, acuma era bătrân. Şi mai-marii lui, văzându-l că şi-a făcut datoria de ostaş, l-au slobozit din oaste, cu arme cu tot, să se ducă unde-a vrea, dându-i şi două carboave de cheltuială. Ivan atunci mulţumi mai-marilor săi şi apoi, luându-şi rămas bun de la tovarăşii lui de oaste, cu care mai trase câte-o duşcă, două de rachiu, porneşte la drum cântând. Şi cum mergea Ivan, şovăind când la o margine de drum, când la alta, fără să ştie unde se duce, puţin mai înaintea lui mergeau din întâmplare, pe-o cărare lăuntrică, Dumnezeu şi cu Sfântul Petre, vorbind ei ştiu ce. Sfântul Petre, auzind pe cineva cântând din urmă, se uită înapoi şi, când colo, vede un ostaş mătăhăind pe drum în toate părţile.

Ion Creangă în Ivan Turbincă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Directorul îşi ridică privirea, deşi parcă ştia dinainte că era Diana Enka. Cum să procedeze?! Îi era milă de ea. Ar fi vrut să rezolve cumva problema asta. Nu putea fi dur, n-o putea da afară, cum procedase în urmă cu o săptămână, deşi ea nu era deloc amabilă, binevoitoare. Însă în ochii ei se putea citi cu uşurinţă multă tristeţe. Nu mai era atât de aprigă, de înverşunată, implora din priviri. Însă Traian Simionescu era foarte ocupat, nu-şi mai putea permite o nouă confruntare cu ea. Uşa se închise în urma tinerei doamne. Directorul îşi ridică privirea spre ea, deşi ar fi dorit să evite s-o întâlnească.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feciorul de împărat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a bătut cum se bate, cum numai el se bate şi, când în a treia zi au crăpat zorile, iarăşi a fost la curtea împărătească, sosind cu inima stâmpărată prin luptă şi cu ea plină de dor neastâmpărat să ştie ce şi cum, de când s-a dus! Hei! dar ce-auzi? ce văzu? îmi vine nici să nu mai povestesc când văd atâta răutate, atâta suflet fără milă, şi urâtă, şi supărăcioasă, şi grozavă treabă, încât nici nu se poate spune fără ca să răsufli o dată cu greu! Adică a fost aşa: în clipita când stelele se strâng pe cer, când feciorul de împărat era numai trei paşi de la poarta curţii, s-a întâmplat întocmai precum a fost zis Lăptiţa: doi feţi-frumoşi, feciori de împărat, unul ca altul, cu păr de aur şi cu luceferi în frunte. Dar era ca lumea să nu-i vadă. Vitrega, rea precum era în gândul ei, în pripă puse doi căţei în locul copiilor, feţi-frumoşi, iar pe copiii cu părul de aur şi cu steaua în frunte îi îngropă în colţul casei, tocmai la fereastra împăratului. Când feciorul de împărat intră în casă şi cercă s-audă şi să vadă, n-auzi nimic, ci văzu numai pe cei doi căţeluşi, pe care vitrega i-a fost pus în patul Lăptiţei.

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intră în pădure. Nu se uita nici la iarba cea verde şi frumoasă ce-i mângâia picioarele, nu voia să asculte nici la păsărelele ce ciripeau de te asurzea, nu căuta nici la floricelele ce se ascundeau prin desişurile crângurilor, ci mergea dibuind prin pădure. Ea băgase de seamă că aceasta trebuie să fie pădurea în care locuia bărbatul său, după semnele ce-i spusese muma Vântului. Trei zile şi trei nopţi orbăcăi prin pădure şi nu putu afla nimic. Atât de mult era ruptă de osteneală, încât căzu şi rămase acolo o zi ş-o noapte fără să se mişte, fără să bea şi să mănânce ceva. În cele mai de pe urmă, îşi puse toate puterile, se sculă, şi aşa, şovăind, cercă să umble sprijinindu-se în toiagul său, dară îi fu cu neputinţă, căci şi acesta se tocise, încât nu mai era de nici o trebuinţă. Însă de mila copilului, care nu mai găsea lapte la pieptul ei, de dorul bărbatului, pe care îl căuta cu credinţă la Dumnezeu, porni aşa cum putu. Nu mai făcu zece paşi şi zări către un desiş un fel de casă precum îi spusese muma Vântului. Porni într-acolo şi abia, abia ajunse. Acea casă n-avea nici ferestre, nici uşă. Pasămite uşa era pe dasupra. Îi dete ocol. Scară nu era. Ce să facă? Voia să intre.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada drumului

Pe drumul ce nici milă drumeţilor n-arată-
Chiar de ajungi pe el din orice colţ venind-
Era o fortăreaţă cu-o singură fereastră
Prin care se zărea o floare strălucind.

Acolo se opreau, preţ de doar două clipe,
Toţi călătorii vremii şi, spulberaţi de vânt,
Sperau, privind în sus, că tânărul principe
O vorbă le va spune, la ei binevoind.

Dar vântul şuiera prin crăpături de piatră
Tot îmbiind la drum cu ochii lui şireţi-
Nimeni nu mai credea că tânărul, vreodată,
Va odihni drumeţii ce vin şi trec inerţi.

Pădurea înghiţea în foşnetele-i line
Paşii pe care ei în urmă îi lăsau-
Nepăsătoarea-i frunză cădea peste oricine,
Nervurile ei seva în sol o transformau.

Ademeniţi de cale plecau îngînduraţi-
Sporovăind de floarea care părea că plânge-
Şi nu ştiau, sărmanii, în suflete-ntristaţi,
Că lacrimile ei nici drumul nu le stinge.

Dar zidurile aspre povestea o ascund:
Dintr-o iubire veche nimic nu a rămas...
Prinţesa stă la geam cu chipul ei rotund,
Iar prinţul, de pe drum, s-o cheme n-are glas...

Când zorile veneau, acoperind frunzişul,
Drumeţi nu mai erau pe calea ruginie,
Doar noaptea se iveau călcând iar grohotişul,
Scăldaţi de-a lunii rază-o floare sângerie.

Prin vremuri şerpuieste drumul ca o dorinţă,
Strângând în praful roşu menirea lui de drum...
Gândesc toţi călătorii, simţind ca o fiinţă,
Că fortăreaţa, drumul şi viaţa sunt un fum...

poezie de Nicolae Ler
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!