Timpul trecut

Împinşi făr-încetare spre liniştit liman,
În etern întuneric pierim delaolaltă,
Şi nu se poate oare pe-acest etern noian
S-aruncăm ancora vreodată?

O, lacule senine, un an nu s-au plinit,
Şi lâng-a tale ţărmuri ce dorea ea să vază,
Acum vezi că şed singur pe-acea piatră mâhnit,
Pe care ea iubea să şază.

Aşa gemeai atuncea sub stânca de pe mal,
Sfărmând a tale ape de ţărmurile oable,
Aşa arunca vântul spuma de pe-al tău val
Pe ale ei picioare albe.

Tu ştii că într-o sară pe-al tău luciu pluteam,
Iar sub cer şi pe ape era tăcere lină,
Numai a vâslei plesnet când şi când auzeam,
Lovind a ta apă senină;

Şi iată un vers dulce, mie neaşteptat,
Răsunetul deşteaptă, iar ţărmul ia aminte;
Şi valul parc-ascultă versul mie amat,
Rostind aşa cuvinte:

"O, timpule, mai stă, nu trece, şi voi, ore plăcute,
Al vostru curs popriţi,
Lăsaţi-ne să gustăm încă aceste dulci menunte,
Mai staţi, nu le răpiţi!

Treceţi în grab' pentru acei ce soarta prigoneşte,
Dorind ca să nu staţi,
Şi curmaţi cu a lor viaţă chinul ce-i osândeşte,
Iar pe noi ne uitaţi".

Dar geaba cei să steie oara, căci timpul îl pripeşte
Şi el nu poate sta,
Geaba zic nopţii să mai steie, căci zilei plăcut este
Noapte a alunga.

Deci plăcut fie-ne şi nouă să nu uităm vreodată
Ca să ne fericim...
Căci bietul om liman nu are şi timpul nu ne-aşteaptă
Trece, şi noi pierim.

Dar, timpule, se poate atât să pizmuieşti,
Menuntul când amorul doi tineri fericeşte,
Pe care mai în grabă ţi-au plăcut să-l răpeşti,
Decât pe-acel ce ne mâhneşte?

De ce n-am putut oare cursul lui să poprim?
De ce în grab' să piară şi-n secole să treacă
Menuntul acel dulce ca fericiţi să fim?
Ş-apoi el ia făr' să-l întoarcă.

O, noian al vechimei! o, timpule trecut!
Unde-s a noastre zile ce-nghiţiţi făr' de milă?
Spuneţi: de ce nu-ntoarceţi măcar acel menunt
În care omul nu suspină?

O, râule, stânci, munte şi voi, grote adânci,
Ce vremea vă păstrează secoli nenumărate,
Amintiţi fericirea nopţii atât de dulci,
De mine neuitate!

Lacule răsfăţate, etern s-o pomeneşti,
În ale tale ape limpezi, sau tulburate,
În ale tale ţărmuri ce ne-ncetat stropeşti
Cu-a tale valuri spumegate;

În zefirul ce geme pe-al tău luciu zburând,
În lunca de pe ţărmuri ce noaptea lin foşneşte,
În aurita lună ce te priveşte blând
Şi a ta faţă polieşte,

În fine, în mirosul florilor de pe ţărm,
În vântul ce îndoaie vânjoasa trestioară,
Şi tot ce-aici se mişcă şi tot ce auzim
Spuie de noi odinioară.

poezie de Lamartine
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Raspuns final?

Privind aceeaşi stea ce mă inspiră
O vorbă-am vrut ca să îţi spun,
Răspunsul tău mă cam intrigă
Nu pot să înţeleg, nu ştiu.

Să fi grăit tu oare adevărul?
Sau eu am înţeles greşit…
E imposibil, spun buzele tale,
La ce mi-ai spus mult m-am gândit.

Motivul forte de l-ai spune,
Acel motiv din urmă care
Îmi face mie imposibil
Să mai visez in continuare.

Poate că mulţi mi-au spus că e mai bine
S-aştept să treacă timpul rău,
Dar greu se mai scurg ale mele ore
Când nu sunt prin-prejurul tău.

Aşa că îndrăznesc din nou
Să îţi vorbesc ca un ecou,
Prin versuri chiar nereuşite
De mine mult, mult chinuite.

Alege-o variantă de răspuns:
Poţi spune “da”, poate vei spune “nu”,
S-au chiar poţi spune “mai incearcă tu”,
Dar steaua mea se-ndreaptă spre apus.

Iar de răspunsul tău va fi
Acelaşi, dar numai de-aş şti,
În pace eu te voi lăsa
Voi şti că nu vei fi a mea.

Dar sper acum, măcar de-această dată
Răspunsul dat, să fie doar al tău,
Să nu fie influenţat de alţii
Să fie sincer, clar ca un ecou.

Încerc să-nchei, dar mi-este foarte greu
Căci incă nu ţi-am spus tot ce simt eu,
Însă măcar un lucru-aş vrea să îl reţii:
Dăm doar un semn, sau un cuvânt, sau orice-ar fi.

poezie de Cristian Olaru
Adăugat de Miruna Dima
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaş odată, sau poate şi boier mare,
Au ieşit cu un amic sara la câmp spre primblare
Şi au început a spune cu fală şi cu mândrie
Multe minciuni mari şi mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârşit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viaţă,
Mai ales în ţara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îţi îngheaţă;
Alteori soarele piere, alteori arde şi frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraţilor, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Şi cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârşit, n-am ce mai zice,
Decât îţi spun că nici ştii acolo când este noapte,
Şi anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuinţă nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat şi coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îţi pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum şi eu înadins
Îţi voi arăta acum o minune mai ciudată,
Şi cred că un aşa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podeţul acel înalt,
Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în ţara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Şi podul s-au prăbuşit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Şi în caretă să treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic că fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Şi cât casa nu se poate,
Însă orişicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ţie nicidecum pe mincinoşi,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoşi:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, să mă ierţi, frăţioare, dar, zău, tu nu ştii ce zici,
Căci tu nu ştii că la Roma casele sunt aşa mici,
Că abia pot să încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Şi eu mă unesc cu tine,
Să trecem prin vad mai bine..."

Judecaţi câtă ruşine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
Să vorbim puţin şi bine?

fabulă de I.A. Krîlov, traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasare cu pene albastre

Pasăre cu pene albastre,
Martoră iubirii noastre,
De-i sfârşi cântarea ta,
N’asculta ce-mi spune mie,
Dragul meu, căci cine ştie
Dacă mâni nu m’a uita.

Râule cu apă lină
Şi curat ca o lumină,
Cât ne vezi de fericiţi,
Starea noastră n’o răsfrânge,
Mâine poate noi vom plânge
Şi-om fi veşnic despărţiţi.

Iar tu lună, dragă lună,
Tu a nopţilor cunună,
Să nu spui că ne-ai privit.
Poate mâni a tale rază
N’ar putea măcar să crează
Că vreodată ne-am iubit.

poezie celebră de Veronica Micle
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Extaz

n-am crezut vreodată că iarba
poate fi aşa de albastră
cerul senin de un verde crud
că zborul păsărilor coboară atât de jos
încât poţi să-l atingi
şi vântul se încurcă prin şuviţele tale blonde
acoperindu-ţi ochii
cu ultima lui adiere
odihnindu-ţi privirea
când albastră când verde
că zâmbetul tău
poate alunga toată tristeţea lumii
punând în loc un strop de fericire
în clipa asta-n care se comprimă
minute
ore
ani
chiar şi o viaţă

poezie de George Ioniţă
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi te amintesc

Niciodată n-aş fi ştiut că te-am iubit atât,
dacă visul morţii nu ar fi venit între noi
să distugă infinitele noastre simţăminte
care însufleţeau dragostea noastră.

Iubirea mea pentru tine a fost dulce şi curată,
niciodată măcar nu te-am jignit cu un cuvânt,
ai fost pentru mine înţelegere şi mângâiere,
nicicând n-ai auzit de pe buze un cuvânt urât.

Nicodată n-am primit un sărut mai dulce ca al tău,
aceleaşi atingeri ale tale inconfudabile,
atât de suave erau de mă făceau să simt iubirea
ce părea că-n viaţa mea n-am s-o mai găsesc,
mă simt şi acum în ale tale braţe calde
şi de aceia în viaţa mea nu te-am putut uita.

poezie de Enrique Antonio Sanchez Liranzo (2010), traducere de Ioan Friciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Etern peregrin

Mă cufund uneori
în gheizerele sufletului tău
să sting văpaia
se-ţi mistuie firea,
fără să ştii...
Călător neînfrânat
încerc bucuria
să aflu, în fine,
oaza-mplinirilor noastre.
Ştiu acum
că mă confund
cu vibraţia aripii tale
cu zbuciumul firii,
şi-atunci
caut înfrigurat
în locaşul
cel straşnic ascuns,
giuvaierul miraculos,
ce-i sprijin făpturii tale
în secunda de cumpănă.
............................
Peregrin prin fluidul
speranţelor tale,
simt timpul
cum picură
în vene-ncordate
proaspete arabescuri
de apă şi foc,
de lut frământat,
în aerul clar
de Prier.
Şi iar călător
prin zestrea bunilor tăi,
las pana să descrie
magia destinului
ce te-a ales pentru mine,
pe-acest
tăpşan rourat de mileniu.

Iar şi iar călător
în lanul copt
al dorinţelor tale,
ridic osanale
că pot să ajung
în labirintul ascuns
privitorului,
în tainiţa dulce-amăruie
a viselor tale târzii...
Etern peregrin...

poezie de Gabriela Genţiana Groza din Brevi finietur... (2002)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 128

O! Cât de des tu muzica mi-o cânţi
Pe-acel lemn sfânt, care răsună blând
Sub degetele tale, şi mă încânţi
Când corzile i le loveşti pe rând.
Şi-atunci pe clapa mică sunt gelos,
Căci ea sărută dulce mâna ta
Şi-n loc cu gura mea s-o simt duios
Lâng-acel lemn timidă ea va sta.
S-o gâdili astfel tare şi-ar dori
Cu clapele ar face schimb cu zor
Când degetele tale lungi şi vii
Le fac să sune atât de încântător.

Dar dacă clapa te doreşte rău
Dă-i degetul, mie, sărutul tău.

poezie de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi doi...

Trupul tău e iute ca o apă vie,
Eşti râul meu ce curge-n poezie.

Uneori mă păzeşti în noapte
Şi eu adorm cu ale tale şoapte.

Privirea ta o văd-n somnul meu
Mereu ai grijă să rămân eu.

Trezeşti vulcanul din mine la viaţă
Şi zâmbetul tău mă răsfaţă.

Ne ferim ca lumea să nu ne vadă
Şi iubirea noastră e ca o stea ce stă să ardă.

Se aprinde mereu o pasiune între noi
Şi tot timpul vrem să fim numai noi doi.

poezie de Eugenia Calancea (5 iulie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă

N-am crezut să-nvăţ a-nţelege vreodată,
Ale tale tainice şi gingaşe poezii,
Ce mă cufundau odată...

În apele adânci, pustii.
Degeaba strig şi plâng ingrozitor,
În noaptea palidă, senină,
Căci tu acum dormi liniştit,

Scăldându-te-n tihnă.
O, unde esti, Eminescu?!
Plecat-ai tânăr între sfinţi
Şi cui o să-i mai zic acuma,

Ale mele rugăminţi?

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai cred în tine

Am crezut în tine dar...
astăzi plec...
şi sunt mâhnită că
nu te cunosc încă...!
Sunt uimită, inutil vinovată şi,
mai ales, neadmis constrânsă
fiindcă tocmai începusem
să descopăr acolo,
în străfundul fiinţei tale,
o faţetă necunoscută,
bine conservată
şi special verosimilă
a sufletului tău şi...
era atât de frumoasă...!
Poate eu
nu m-am străduit îndeajuns
în căutările mele sau
n-am fost destul de eficientă
în estimarea personalităţii tale...!
Sau poate... tu n-ai vrut -de ce?-
să mi te dezvălui...!
Dar acum e târziu...
căci astăzi plec pentru totdeauna!
Totuşi, nu te-ntrista:
voi lua cu mine,
doar ceea ce am crezut mereu
despre tine!
Sau... nu... mai bine,
te voi lua cu totul în inima mea,
căci încă
mai cred în tine!

poezie de Iulia Mirancea din Du-mă cu tine la capătul lumii (23 ianuarie 2013)
Adăugat de Alisa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nave trecând în noapte

În slavă se-adună nori mari şi negri, briza-i rece ;
Privesc departe-n bezna nopţii grea
Şi-aud, solemnă,- o detunătură puternică de tun,
Sclipiri întâmplătoare de lumină-atrag privirea mea,
Semn că nava pe care-o caut, tocmai trece, trece.

Sufletul durându-mă atât, în lacrimi ochii-mi stau să se înece,
Aş saluta şi m-aş urca pe-acea navă dorită peste poate.
Îmi întind braţele implorând, strigând salbatic,
Dar vorbele-mi cade la picioare, frunze moarte,
Şi numai năluca lor ajunge la nava care trece, trece.

O, Glie! O, Cer! O, larg Ocean! De ce oare nu petrece
Cu voi sufletul meu de întuneric atât de temător!?
Nu mai e nici o nădejde pentru mine, nici o cale
Să-l mai zăresc şi să mă-îmbarc pe-acel vapor
Care-acum neauzit şi nevăzut tocmai trece, trece?

poezie de Paul Laurence Dunbar, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ziua nunţii tale... ( I )

în ziua nunţii tale-ţi scriu
din depărtări senine
deşi îmi pare rău că n-am putut să fiu
alăturea de tine

în ziua nunţii tale, crede-mă eu n-am să plâng
deşi mi-e inima distrusă
căci am pierdut un lucru sfânt
o dragoste pe veci apusă

îmi pare bine c-ai avut
tărie de voinţă
deşi tu m-ai respins în modul cel mai crunt
îţi port recunoştinţă

în rochia cu alb imaculată
şi vălul de mireasă argintat
aşa eu te voi ţine minte viaţa toată
deşi la nuntă nu m-ai invitat

or trece ani şi poate, cine ştie
vor scri pe piatra mea de căpătâi
că nu există dragoste târzie
există numai dragostea dintâi...

august 1980

În ziua nunţii tale... ( II)

ţi-am scris odată-n ziua nunţii tale
şi peste patruzeci de ani şi încă viu
în alfabet latin cu buchii digitale
a două oară-n viaţa asta-ţi scriu

în tot acest răstimp noi doar odată
ne-am întâlnit-şi-n ochi citeam că- nu...
păi cum altfel când tu, femee măritată
mi-ai acordat un simplu -simplu rendeş vous

erai la fel de jingasă şi rece
ca o rusalcă învelită-n văl de spume
voiai a spune parcă- vremea trece
iar tu la fel rămâi - cel mai urât din lume

degeaba încercam ceva a spune
a-ţi reciti din netrimisele poeme
în ochii tăi cu luciu de cărbune
se încordau internele extreme

ca nu cumva să mă ating de tine
ca nu cumva să te sărut pe buze
ca nu cumva să strig- tu hai cu mine
şi eu-l tău să nu mă mai refuze...

ne-am despărţit atunci pe totdeauna
ca doi străini şi numai zâmbete amare
mai încercau în sinea lor să ne mai spună
că e corect ce facem deşi doare

s-a scurs de atunci noian abrupt de vreme
dar uneori în nopţi cu luna plină
un lup în mine simt că parcă jeme
şi-o floare albastră parcă îl alină.

poezie de Iurie Osoianu (9 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iubirii promise

Ţi-aş da, iubito, de-ai să-mi dai
Ofrandă, dulcele sărut,
Soarele-amiezii, al nopţii crai,
Ţi-aş da dac-aş putea, mai mult...
Privirea mea ţi-ar fi altar!
Genunchiul am să-mi plec acum,
Însă te rog să-mi laşi în dar
Al florilor, de tei, parfum.

Ţi-aş da iubito, de-ai să-mi dai
Sufletul tău şi inima,
Sărutul cast, un colţ de rai...
Ţi-aş da iubito viaţa mea!
Dar timpul tău e trecător,
Izvor de vis şi vis de stea,
Va ninge floare de cais
De-acum, peste iubirea mea.

Ofrandă dulcele sărut
Să-l port în gând, ca talisman,
Să te iubesc mai mult, mai mult!
O veşnicie să te am...
Să fi cu mine zi de zi,
O viaţă să te pot avea,
O viaţă să te pot iubi
Şi să te pot îmbrăţişa.

Soarele-amiezii,-al nopţii crai,
Să strălucească-n părul tău,
Mireasmă nopţilor de mai...
Vreau să te strâng la pieptul meu!
În zbor un puf de păpădii
Şi glas de susur de izvor,
Te chem iubito-n orice zi...
De dorul tău poate-am să mor!

Ţi-aş da, dac-am să pot, mai mult
Cerul întreg, pământul tot.
Iubirea-n mine s-a născut
De dorul tău, de-acum, socot.
În fluturi mă vei înălţa,
Mă vei zidi în stânci de vis,
Nici verbe nu vei mai avea,
Dar vezi, eu prea puţin ţi-am scris.

Privirea mea ţi-ar fi altar
De ne-am uni prin jurământ...
Vulcani pe coapsele de jar
Vom fii, în timpuri erupând.
Mireasă, sângeri voi purta
Pe braţele-mi rănite-acum,
Căci nu te pot îmbrăţişa.
Arată-mi al iubirii drum!

Genunchiul am să-mi plec acum...
Dă-mi braţul tău şi să pornim
Noi doi, doar noi, pe-al vieţii drum.
Sincer, etern să ne iubim!
Tu pură rochie de nea,
Sub voaluri fine de mătasă
Vreau să te-ntorci, iubita mea,
Căci îmi doresc să fii mireasă.

Însă te rog să-mi laşi în dar
Iubirea ta! Am să-ţi slujesc
În faţa sfântului altar,
Cu tine-alături să pornesc,
Promit. Şi toată viaţa mea
Va fi un râu e flori de tei,
Dar dă-mi, oh, dă-i iubirea ta
Şi hai cu mine dacă vrei!

Al florilor, de tei, parfum,
Sub ochi brumaţi, într-un târziu,
Când voi pleca pe-al morţii drum,
Când rătăcind, n-am să mai fiu,
Decât o umbră-n gândul tău
Oh, risipindu-se cu greu,
Eu tot te voi iubi mereu,
Izvor a sufletului meu!

Al florilor, de tei, parfum...
Însă te rog să-mi laşi în dar!
Genunchiul am să-mi plec acum,
Privirea mea ţi-ar fi altar.
Ţi-aş da, dac-aş putea, mai mult,
Soarele-amiezii,-al nopţii crai,
Ofrandă, dulcele sărut
Ţi-aş da iubito, de-ai să-mi dai...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă (în metru contemporan)

N-am crezut să-nvăţ a-nţelege vreodată,
Ale tale tainice şi gingaşe poezii,
Ce mă cufundau odată...

În apele adânci, pustii.
Degeaba strig şi plâng ingrozitor,
În noaptea palidă, senină,
Căci tu acum dormi liniştit,

Scăldându-te-n tihnă.
O, unde eşti, Eminescu?!
Plecat-ai tânăr între sfinţi
Şi cui o să-i mai zic acuma,

Ale mele rugăminţi?

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea iubirii

ascultă-mă!
atunci când norii nu vor mai fi
şi ochii tăi nu vor mai clădi cerul cu mine
iar pădurea va plânge toamne în gândurile tale
voi spune: mai aşteaptă-mă

dacă vei şti că am oprit în nopţi şoapte
şi încă vântul va bate în geamul tău
să ştii că le-am sculptat, pe chipul lunii
cu lacrimi
ca să-ţi vegheze visele nopţii

dacă pădurea va aşterne paşii mei
în iarnă, cu frunze de toamnă
şi-n primăvară mugurii vor răsări-n flori
iar vântul va tremura crengi pustii
să-ncerci să mă uiţi
căci este prea târziu, iar lăstarele ierbii crude
vor sorbi lumina vieţii mele
plângând cu lacrimi de rouă

iar
când îţi vor dispărea şi ultimile gânduri
să nu regreţi, să mă alungi
căci nu voi mai fi, nici măcar
amintire
şi te rog, dacă vrei
pune pentru o zi o ramă-n fereastră cu mine
şi lasă liberă pasărea să plece, pasărea iubirii

poezie de Viorel Muha (februarie 2013)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi reveni...

Voi reveni, la braţul tău iubire,
Poate într-o altă viaţă de va fi...
Să-mi pun pecetea sărutului patetic
Pe inima ta purpurie şi neobosită,
Aşa cum n-am ştiut s-o fac la timpul potrivit.
Voi reveni, la braţul tău iubire,
Poate într-o viaţă mai veselă ca cea de-acum,
Să-ţi cânt în nopţile înstelate plină de fericire
Măreţia caracterului tău nepreţuit,
Mai ceva ca la orice curat început.
Voi reveni, la braţul tău iubire,
Poate într-o altă viaţă de va fi...
Să îţi slăvesc icoana vie înspre nemurire,
Iar din fapte măreţe să îţi ridic statui,
Că numai tu eşti armonia din lume,
Şi bogăţia omului de zi cu zi.
Voi reveni, la braţul tău iubire,
Poate într-o altă viaţă de va fi...
Acum, îţi pictez cu ochii minţii icoana din viitor...
Şi îmi promit să nu mai pierd o clipă falsă
când te voi reîntâlni,
Căci iubirea este divină!
Dumnezeu ne-a dăruit-o
Ca s-o putem dărui.

poezie de Valeria Mahok (31 august 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închisul către un fluture ce intrase în castelul său

Oh! de unde te-ai luat, spune, oaspe fluturaş,
Ce în aer locuieşti, oaspe din ceruri picat!
Care zefir te-au răpit? care vânt te-au aruncat
Din efirul luminos în acest negru lăcaş?

Căci sub bolta cestui zid, unde de mult sunt închis,
Rază de zi n-au pătruns, nici măcar s-au pomenit,
În acest muced lăcaş, mormânt celor vii gătit,
De vreo bucurie glas, sau vreun mângâios vis.

Numai tu, soarta mea, ştii de când aici ai sosit;
Doar la tine, fluturaş, acolo în aer sus,
Amărâtul meu suspin din castelul au ajuns!
Şi ai venit înadins să vezi un nenorocit.

Vai, tristul sufletul meu, de mult aici îngropat,
În tine văd acum lumea ce l-au urgisit,
Tu speranţă ai adus închisului osândit,
Şi-nchisoarea, sosind noaptea, mi-ai luminat.

Spune-mi dar, spune, te rog, efirului iubit prunc,
Tot aşa este frumos seninul acel ceresc?
Tot aşa pe munţi şi câmpi floricele înfloresc?
Tot miroase roza, crinul, tot limpezi pâraie curg?

Tot şuieră filomela prin lunci noaptea răsfăţat?
Şi zorile tot răsar vărsând rouă pe pământ?
Şi vara tot este cald? şi tot abureşte vânt?
Căci eu vară n-am simţit de când aici am intrat;

Nici tu vei putea găsi un fir de iarbă măcar
În acest muced lăcaş, nici vei putea auzi
Alt răsunet, sau alt rost, decât şi noapte şi zi,
Obezile clănţăind, ş-a-nchişilor plâns amar.

Zboară dar, du-te de-aici, du-te liber în câmpii,
Fugi de-acest negru noian, adânc şi întunecos,
Grăbind vara să-ţi petreci în seninul luminos,
Căci tu o vară trăieşti ş-apoi nu ai să mai fii.

Fugi, fluture fericit, du-te, pentru Dumnezeu,
Du-te de zboară prin lunci, prin grădini şi prin livezi,
Căci ghirlandele de flori sunt ale tale obezi,
Iar cerescul orizon — iubitul, castelul tău;

Fugi, oaspe vesel al meu, oaspe sprinten de aripi,
Du-te, zburdă în efir, sau zboară pe flori săltând,
Şi poate vei întâlni o maică tristă plângând,
Şi cu ea doi copilaşi rătăcindu-se pe câmpi.

Oh, să mângâi de-ai putea a lor suflet întristat!
Oh, să grăieşti de-ai putea cu dânşii, ce mă bocesc,
Să le spui că de trăiesc, numai pentru ei trăiesc;
Dar tu nu poţi să grăieşti, căci firea rost nu ţi-au dat;

Deci măcar să îngăimezi cu-a tale aripi pestriţi,
Pe dragii mei băieţi, zburând tot încetişor,
Ca şi când ai vrea să fii prins de mici mânuţele lor,
Şi fluturând printre flori şi pe câmpii înverziţi,

Să mi-i tot ademeneşti, cu ei să te tot alungi,
Şi spre-acest castel să zbori unde eu mă osândesc,
Şi poate şi maica lor, la care mor când gândesc,
Luându-se după ei, cu toţi să vie atunci.

Ei scăparea mea pot fi ca nişte îngeri de cer...
Căci cu ruga cei sărmani şi pe Domnul îmblânzesc;
Şi plânsul lor sfarmă uşi, obezile risipesc...
Inima să moaie pot a crudului temnicer.

Şi să mă scape de-aici, ah! lumina să mai văz,
Să văd soarele frumos, să-mi văd ţara ce doresc,
Să văd munţii, să văd câmpii şi lăcaşul strămoşesc,
Şi pe nevastă, copii la piept să îmbrăţişez;

Dar vai, ce am făcut eu! Din obezi am scuturat,
Şi de-a lor sunet grozav, gingaşul meu fluturaş
Speriat a pribegit din acest negru lăcaş,
Strigă-i: oh! aşteaptă, stai! dar el la cer a zburat!

poezie de Vasili Andreievici Jukovski, traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fiu de-al Meu [A child of Mine]

Mi-a zis, îţi dau pentru o vreme,
Un fiul de-al Meu, cum am voit.
Ca să-l iubeşti cât e în viaţă
Şi să-l jeleşti când a murit.
Şase sau şapte ani de zile
Sau poate douăzeci şi doi.
Poţi, prin urmare, să-l creşti bine
Pân' o să-l iau iar înapoi?
El te va face să te bucuri,
Iar de va sta numai puţin
Păstrează-l viu în amintire,
Ca să-ţi aline al tău chin.
Şi nu promit că va rămâne,
Căci totul piere, e firesc,
Dar pe pământ sunt lecţii multe,
Iar Eu să-nveţe Îmi doresc.
Am căutat în lumea largă,
Un dascăl bun, adevărat,
Şi din mulţimea fără număr,
Pe tine azi te-am selectat.
Deci poţi să-i dai iubirea toată,
N-o gândeşti că-i în zadar,
Şi n-o să mă urăşti de moarte
Când o să vin să îl iau iar?
Aud că oamenii îmi strigă,
"O, Doamne, fă aşa cum ştii!"
Copilul tău te fericeşte,
Cu riscul că vei suferi.
Să îl tratezi cu gingăşie,
Cât se mai poate, să-l iubeşti,
Pentru plăcerea ce ţi-a dat-o,
Mereu în gând să-i mulţumeşti.
Dar dacă îngerii îl cheamă,
Mai repede decât ai vrea,
Să-nfrunţi cu mult curaj tristeţea
Şi să accepţi că e aşa.

poezie de Albert Guest, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poţi să mă pedepseşti

şi pentru ceea ce n-am făcut
dar voi face
din visurile mele
şi din teama ta
voi zidi un alt început
pe care să-l guşti
bucată cu bucată
da
poţi să mă pedepseşti
dar tot voi umbla
cu inima ta în mână
şi tot voi dormi în sângele tău
şi tot voi iubi tălpile tale
ce s-au oprit
într-o margine
a întunericului
deci
poţi să mă pedepseşti
pentru tot ceea ce n-am făcut
dar voi face
din visurile mele
şi din carnea ta
voi ridica
un alt început
crede-mă
n-am să mă opresc
până când
mâinile tale
nu vor gusta
bucată cu bucată
fericirea
pentru care
te-ai născut

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ce se hrăneşte omul cel nou

(După câteva gânduri de T.C. Upham)

Să nu aştepţi să vezi putere sfântă în viaţa-n care "eu" şi "mine" mai trăiesc,
Unde-i iubire numai pentru sine, dar ca să sufere sau ca să moară se feresc.
Aşa după cum nu aştepţi să vezi rodire de la un grâu ce nu l-ai semănat,
Să nu aştepţi nici roadă vieţii de sfinţire, unde viaţa veche nu ai îngropat.

Zoreşte deci şi dă-o-n grabă morţii, prin pironirea eului pe cruce
Şi vei găsi comori nebănuite, numai atunci când tu le-ai socotit pierdute.
Căci viaţa-n care eul şi firea lui cea veche n-au fost înjunghiate şi puse în mormânt,
Sămânţa învierii nu va avea de unde să încolţească, dacă nu-i mortul în pământ.

Să ştii: orice durere şi-amaruri înghiţite nu sunt decât putoarea fiinţei tale vechi,
E mortu-mbălsămat ce-l strângi cu drag la piept, în loc să-l laşi acolo, în groapa lui de veci.
Căci firea ta cea veche şi eul tău cel vechi sunt cuiul lui Pepelea, pe care vechiul şarpe,
Când ţi-e mai dragă lumea, atunci el îşi atârnă produsul lui ce-mparte miros şi iz de moarte.

Şi vrei să ştii concret ce-i "eu" şi "fire veche"? E timpul tău cel liber pe care-i cheltuieşti
Cu lucruri nelegate de cer şi de Isus; sunt banii tăi ce-i dai pentru plăceri lumeşti.
Şi este de asemeni şi ceea ce nu faci pentru nevoia celor din juru-ţi şi din lume,
E tot ce faci sau nu faci, pe care Dumnezeu ştii bine că n-ar pune însemn cu sfântu-I Nume.

Să nu uiţi deci că vine în inocente haine, ba chiar îţi va apare că e binevenit.
Dar întrebarea nu e cum este-n aparenţă, ci: care-i obârşia? De unde a sosit?
Iată deci cheia vieţii şi-a fericirii tale: viaţa nouă creşte din moartea celeilalte.
Grăbeşte deci de-ngraşă pământul vieţii noi, dând voia ta cea dârză, mereu, mereu la moarte.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!