Glossă pentru ploi de vară

Cerul plânge beteşugul
Lumii noastre-ntunecare...
Şi ţăranii dând cu plugul,
Truditori până la moarte,
Plânge dorul şi pruncia
Celor ce-au rămas români,
Să-şi cinstească veşnic glia
Rămasă de la străbuni.

Cerul plânge beteşugul
Şi sângerânde răni mustesc,
De sărbători, oameni cu plugul,
Necredincioşi, la muncă ies.
Astăzi, cu ia românească,
Alt legământ poporul face,
Căci grea e lacrima... Şi jugul...
Şi pumnul, poloboc se face.

Lumii noastre-ntunecare
Dumnezeu a dat... Ne ceartă...
Spicuiesc fulgere-n zare
Voci de tunete... Oh, iartă!
Ura, clopotul durerii,
Căci biserica vuieşte.
Este timpul învierii!
Altă lume se clădeşte!

Şi ţăranii dând cu plugul,
Orbi în suflet şi-n credinţă,
Trişti, plângând, îşi văd amurgul
Singuri, fără de căinţă.
Azi, la cumpăna fântânii,
Flutură doliul tăcerii
Plâng de-acuma toţi românii –
Ramuri frânte-n faptul serii...

Truditori până la moarte,
Arcuiţi ca o sprânceană,
Lin alunecând în noapte
Sub tăişul de aramă
Ce desface lumea-n două,
Trec bătrâni pe drumul crucii,
Deschizând o lume nouă,
Trec, lăsând în lacrimi pruncii.

Plânge dorul şi pruncia...
Tatăl fiica îşi aşteaptă.
A plecat din România
Spre-a avea o altă soartă.
Mama-n plâns îşi vede pruncul
Şi din lacrima-oglindă,
I-a adus feciorul, gândul...
Un voinic ivit în tindă.

Celor ce-au rămas români,
Azi li-i lacrima amară.
Pe acest pământ stăpâni,
Cu cenuşa se-ntrupară,
Cu biserica şi portul,
Cu opinca şi ilicul,
Plânge Tisa, plânge Oltul,
Plâng bunica şi bunicul...

Să-şi cinstească veşnic glia,
Din strămăşi au învăţat...
Ceru-nsângerat de sângeri,
De dureri a lăcrimat.
Stea de lacrimă amară,
Plânge neamul românesc
Prunci români plecaţi din ţară
Şi părinţi ce-mbătrânesc.

Rămasă de la străbuni,
Ne e dragostea de ţară,
Pita – aurul din pâini,
Câmpul, soarele de vară,
Brazii cu betea de jad
Şi izvoare de lumină,
Stelele – făclii ce ard,
Mirt şi lacrimă divină...

Rămasă de la străbuni
Să-şi cinstească veşnic glia
Celor ce-au rămas români...
Plânge dorul şi pruncia.
Truditori până la moarte
Trec ţăranii dând cu plugul.
Lumii noastre-ntunecare...
Cerul plânge beteşugul...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânge marea

Plânge marea, plânge ţărmul,
Albatroşii plâng şi ei,
Vântul şi-a-nteţit vacarmul
Biciuit fiind de zei.

Plâng şi crestele-nspumate,
Plâng catargele... se frâng,
Pentru cei plecaţi departe
Ochii celor dragi, azi, plâng.

Şi natura toată plânge
Lacrimi podidesc şi curg,
Matrozi uzi cu rece sânge
Trimit gândul lor în burg.

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Alba

La Alba,-n 21, ceva s-a întâmplat...
S-a pogorât unirea pe plaiu-nsângerat
De plâns şi suferinţă. Şi inimi de români,
Au devenit pe glia şi neamul lor stăpâni.

S-a pogorât unirea şi lacrimi au picat.
Din lagărul durerii, năpârcile-au plecat.
Şi aprigele vânturi din braţul de român,
Pe scumpa noastră ţară, iar au numit stăpân.

De veghe, ca un vultur, cu aripile-ntinse,
Păzit-a focul sacru, port şi pământuri, vise
Şi datinile noastre rămase moştenire
De la străbuni, de veacuri – o mare de iubire.

Acum se-apleacă iară, sub cumpăna fântânii,
Uniţi în rugăciune şi plâns, mai toţi românii.
Ni-i glia mai săracă şi pruncii ne-au plecat...
Tu mântuieşte, Doamne, poporu-ndurerat!

E-o ţară de morminte, prin moarte doar, unită...
Nici lemne nu-s în sobă, nici turtă nu-i pe plită...
Pământ străin ne cheamă,-n pământul românesc
Rămas din tată-n tată, doar spinii mai rodesc.

Din ţara noastră Sfântă, mustesc de-o vreme lacrimi,
Ne zbatem de durerea şi plânsul multor patimi.
Fă o minune, Doamne şi-o Românie Mare
Şi cheamă iarăşi pruncii plecaţi peste hotare!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâna care ţine Soarele

- dedcaţie pentru C. D. -

Mâna care ţine Soarele aproape
Şi uneşte cerul, cu nisip şi ape,
Poartă-n ea lumină, suflet şi destin
Şi ne duce gândul pe tărâm divin.

Fiece celulă lacrima şi-o poartă,
Plânge cu iubire, plânge viaţa toată.
Vânt de dor de mamă urcă-n cer şi plânge...
Braţu-i este armă şi dureri şi sânge.

I-a crescut durerea... smulge munţi de gheaţă.
Crucea fiicei sale i se-arată-n faţă.
Timpul se opreşte, nu mai este lume,
Îşi întinde braţul, lauri să adune

Şi să pună-n suflet la copila dusă.
Însă printre îngeri ea îi e ascunsă.
Cu năpârci se luptă, cale să îşi facă,
Dar iubirea-i este ca un fel de groapă.

Dreptul său la viaţă-i "a se răzbuna".
Mamă care plânge pentru fiica sa!
Cerul e în doliu! Ce durere mare!
Un erou al păcii, somn de veci îşi doarme...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub tricolor

Sub tricolor, a-nmugurit iubirea
De neam, de ţară, de pământ, de sat
Se-mbracă iar, ca în răstimpuri ia,
Se-ntorc români de unde au plecat.

Un zvon de primăvară şi de pace,
Aleargă liber pe câmpii de dor,
Modificăm prezentul... Nu încalce
Nici un străin iubirea de popor!

Biserica-şi deschide poarta iară,
Speranţa-n noi din nou a-nmugurit,
În cumpăna fântânii, mulţi aflară
O glăsuire fără de sfârşit

Ce le vorbeşte de strămoşi şi pâine,
De dor de ţară, de părinţi, de prunci...
Veţi fii şi voi copii, părinţi, ca mâine!
Aici străbunii au trudit pe brânci.

Aici izvorul adăpat cu sânge
Ascunde şi istorii şi străbuni,
Aici ne bate inima şi plânge
Lacrimi străbune - inimi de români.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea

dacă voi plânge femeie în noapte
să ştii, să ştii
că am plecat departe
departe de lume, de toate
pe punţi de ape, păşesc mai departe, în noapte
punţi de tăcere, de lacrimi, durere
plânge cerul
e lacrimă toată
iubirea pierdută, uitată, ratată
femeie, cu buze de mure
uscate de gânduri
sărutul absent
trupul plânge în gene de sânge
s-a ofilit, nu s-a mai frânt în aprigă îmbrăţişare
pe cearceafuri fierbinţi
pe cărările sufletului curg azi amintiri
femeie, unde eşti
e noapte târzie
atât de neagră, opacă şi goală
doar umbre mai trec pe alei
pe cărările gândului şi lacrima dorului
azi pescăruşii au fugit
de tristeţe şi dor
plecând departe, pe mare
ducând cu ei
lacrima, iubirea, visarea
pe mare, valurile plâng
aşteaptă o femeie în zare

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de neamul românesc

Plânge neamul românesc,
Plânge România mea,
Dar copacii-nmuguresc,
Chiar de viaţa noastră-i grea.
Ploi la fruntea ţării cad
Şi furtuni ne răscolesc,
Brazii cei mai falnici ard,
Dar mai mândrii alţii cresc.

Plânge România mea!
În istorii s-a pierdut...
Doar uniţi îşi reclădesc,
Libertatea pe pământ,
Cei ce-n ţară au rămas,
Cei ce cred în ţara lor...
Pân-n cel din urmă ceas,
Poartă-n suflet tricolor.

Plânge România mea,
Plânge neamul românesc!
Prunci de-acasă vor pleca,
Neamul nu-şi mai ocrotesc.
Pâinea nu mai are gust,
Doar străluce ca un vis,
Fericirea a apus,
Candelabrele s-au stins!

Dar copacii-nmuguresc –
Ploi de flori şi flori de vis,
Românie, te iubesc!
Culmi de glorii ai atins...
Îngenunchi la crucea ta,
Ţară scumpă, ţărişoară,
Soarta cât ar fi de grea,
Niciodat' nu te doboară.

Chiar de viaţa noastră-i grea
Tu înduri. Şi din sudoare,
Alte stele-or lumina,
Fala ta să o măsoare.
Peste munţi cununi de jad,
Peste câmpuri maci în floare,
Stele aurii ce ard,
Vis, iubire, alinare...

Ploi la fruntea ţării cad,
Ploi de stele, ploi de şoapte...
Dorm pe cerul de smarald,
Păsări cu aripi de noapte.
Se învârt în cercuri largi
Corbi înfometaţi de-avere...
Sună cornul printre fagi,
Doine româneşti de jele.

Şi furtuni ne răscolesc...
Trec prin tricolor istorii,
Brazi pe fruntea ţării cresc,
Lan de grâne ascund zorii...
Roşu-n lan un mac se-arată,
Râuri repezi, limpezi, reci,
Spală-ntinăciunea toată...
Tu române, plângi şi pleci...

Brazii cei mai falnici ard –
O făclie-n fapt de seară,
Flori de stele-n plete cad,
La bătrânii de la ţară.
Din cenuşă-au răsărit,
Rând pe rând, atâtea neamuri,
Stăpânire şi-au dorit,
Dar s-au risipit în valuri.

Dar mai mândrii alţii cresc...
Cei ce-n urmă se ridică,
Cei ce pace îşi doresc,
Nu au linişte, nici frică...
Ţara şi-o vor apăra –
Cărămidă strămoşească,
Pruncii îşi vor învăţa
România s-o iubească.

Dar mai mândrii alţii cresc...
Brazii cei mai falnici ard
Şi furtuni ne răscolesc,
Ploi la fruntea ţării cad...
Chiar de viaţa noastră-i grea,
Toţi copacii-nmuguresc...
Plânge România mea!
Plânge neamul românesc!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de strămoşi şi de istorii

Se sting în istorii făclii strămoşeşti,
Se sting în istorii lumini şi iubire,
Ni-i ţara un munte de foc de priveşti,
Ne plânge esenţa-ntru veci pomenire.
Ne pleacă copiii, pământul e sterp!
Rodesc mărăcinii şi corbii se-arată –
Un doliu zburând pe sub care mai trec,
Cu paşii înceţi, doar bătrâni câteodată.

Se sting în istorii făclii strămoşeşti...
Nici lacrimă nu-i să rodească-n cenuşă
Şi îngerii trec, ca un vis, din poveşti,
Îngenunche şi plâng şi aşteaptă la uşă.
La porţi se aud, prin furtuni trecători,
Doar câinii uitaţi, prinşi în lanţuri sinistre.
Mai vin din trecut, ca un vis uneori,
De lut dezgoliţi, paznici uşii deschise.

Se sting în istorii lumini şi iubire,
Iubire se semeni, de datini şi port,
Se sting ca un clopot, negăsind mântuire,
Se sting şi bătrânii şi pruncii, socot.
Un vuiet de doruri... Şi dorul vuieşte!
Făclii, în furtună, bătrânii clădesc...
Sub cerul de foc, azi, o altă poveste.
Şi sună a jale un fluier de soc.

Ni-i ţara un munte de foc de priveşti
Şi arde sub pleoape de plumb lăcrimare,
Strămoşii,-n osoare, frământă poveşti
Şi dorul, de doruri, adesea ne doare.
Pământul acesta a fost blestemat!
Ce gust cianotic de lacrimi amare!
Şi fraţii şi pruncii departe-au plecat...
Doar lacrimi şi moarte-ntâlneşti prin spitale...

Ne plânge esenţa-ntru veci pomenire,
Ni-i lacrima mir şi ni-i plânsul ocean,
Tămâie şi stele mai ard în privire...
Ni-i traiul anost... şi mizer... şi banal...
Zadarnic în zări creştinească chemare,
Zadarnic strămoşii ne cheamă-napoi.
În suflet o rană deschisă-i... Şi doare!
Se pierd în apusuri uitaţii eroi.

Ne pleacă copiii! Pământul e sterp!
Ni-i frântă din munţi rădăcina iubirii,
Strămoşii – grăbiţi călători încă trec...
De plâns, sângerează în ochi, trandafirii.
E dorul de ţară o floare de colţ!
Iubeşte, române, a naţiei urmă!
Iubeşte-ţi strămoşii, iubeşte frumos!
Tu, rod de iubire pentru ţară adună!

Rodesc mărăcinii şi corbii se-arată...
Pliviţi – trec bătrânii sângerâne poteci
Şi larima sapă... şi dorul, în piatră.
Mormintele-s albe, întunecate şi reci.
Cenuşa se-nvârte în cercuri-tornadă
Şi scurmă săgeţile-fulger în răni,
Voi prunci şi părinţi, aţi murit viaţa toată,
La tâmple aveţi, din istorii, nămeţi de cuvinte-ninsori.

Un doliu zburând pe sub care mai trec
Plângând, umbre stranii - uitaţii strămoşi,
Ca mâine, ca ei, chiar şi eu am să plec,
Un înger strivit de-ai durerii coloşi.
Mi-e aripa frântă şi gândul beteag
Mă macină plânsul şi dorul de ţară,
Săracă şi tristă, ca un val mă retrag...
Vă las, dragii mei în furtuna de-afară!

Cu paşii înceţi, doar bătrâni, câteodată,
Sfârşiţi de povara ce de vremuri o duc,
Mai trec prin genune, prin gânduri, prin sloată,
Îi sfarmă durerea şi lama de plug.
În noaptea uitării, un vis – poposesc.
E noapte în ei şi în viaţă e noapte
Şi n-a mai rămas nici un semn românesc.

Cu paşii înceţi, doar bătrâni câteodată –
Un doliu zburând, în tăcere, mai trec,
Rodesc mărăcinii şi corbii se-arată,
Ne pleacă copiii, pământul e sterp!
Ne plânge esenţa-ntru veci pomenire,
Ni-i ţara un munte de foc, de priveşti,
Se sting în istorii lumini şi iubire,
Se sting în istorii, făclii strămoşeşti...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa Românilor

Ni-i ţara scufundată în chin şi-n suferinţă
Şi sângele ne este nepotolit vulcan,
Ne-ntoarcem spre-nchinare, ne-ntoarcem spre credinţă,
Spre ţara noastră sfântă ne-ntoarcem an de an.
Ei au udat pământul cu lacrimă de sânge
Şi au săpat în stâncă altar de bucurii,
Noi am călcat morminte şi inima ne plânge
Şi ne frământă doruri în fiecare zi.

Ni-i ţara scufundată în chin şi-n suferinţă,
Pornim cuprinşi de doruri spre tainicul pământ,
Un loc de libertate, un semn de biruinţă,
Să ne cinstim trecutul, aşa cum ei au vrut.
Cenuşa strămoşască mai curge în clepsidră
Şi străluceşte-n ape nisipul sângeriu,
Ne cheamă vatra, vinul şi pâinea aburindă...
Aici, frate române, cu tine vreau să fiu!

Şi sângele ne este nepotolit vulcan...
S-a scurs naintea celor ce-au vrut să vândă ţara
Şi rânduiala vieţii. Trecut-au an cu an...
Prin ierni înfrigurate se-ntoarce primăvara.
Lumina libertăţii o-mpodobim pe ii,
Am strâns în noi seninul, l-am pus în tricolor
Şi macii cu iubire i-am presărat pe glii,
Prin noi cresc grâne coapte şi cântece de dor.

Ne-ntoarcem spre-nchinare, ne-ntoarcem spre credinţă,
Nu ne-am pierdut speranţa şi vom lupta din nou,
Uniţi pe veşnicie, cu-ntreaga noastră fiinţă,
În hora re-Unirii şi ei şi tu şi eu.
Ne strigă-aceeaşi voce,, ne cheamă din adâncuri,
Simţim în suflet vântul, îndemnul de-a lupta,
Cu scutul de dreptate, iubirea de pământuri,
Oh, scumpă ţărişoară, noi te vom apăra.

Spre ţara noastră sfântă ne-ntoarcem an de an,
Vom săruta pământul şi cumpăna fântânii,
Se zbate iar în suflet nestăpânit vulcan
Şi s-au unit în cuget, în ţară, toţi românii.
Ne-aşteaptă iar acasă părinţii. În pridvor,
În lanţ se zbate-un câine. Pruncii-au ieşit în prag,
Alintă-mă măicuţă şi spune-mi "som uşor!",
Spune-mi orice durere, tată, tăicuţă drag!

Ei au udat pământul cu lacrimă de sânge,
Braţele lor, prin noapte, ne cheamă înapoi.
Le-am răscolit cenuşa. Sunt trişti! Şi cerul plânge,
De dragostea de neamuri eroii iar sunt goi.
Căci a rodit pământul, dar lacrima-i amară,
Azi ne-au murit străbunii... Au sărăcit de noi,
E vuiet de furtună peste întreaga ţară
Şi-i secetă de oameni şi-s răbufniri de ploi.

Şi au săpat în stâncă atâtea bucurii!
Ei s-au sculptat pe sine şi-n brazi s-au înălţat,
Plecat-au în apusuri poeme viorii,
Cuvinte-n călimară... şi stele ne-au lăsat.
De-aceea mii de verbe în noi au încolţit,
De-aceea suntem astăzi, noi, vatră de istorii,
De-aceea, crin la tâmple, prin noi au înflorit
Şi ne găsesc lumină şi fericire zorii.

Noi am călcat morminte şi inima ne plânge,
Am căutat prin lume, un ban, dar viaţa-i grea,
Amărăciunea-n suflet, ca în cătuşe strânge...
Greşit-am! Iartă Doamne! Şi nu te mânia!
Mă rog la Maica Sfântă, o clipă poposesc...
Către străbuni, prin mine, se-nalţă altă rugă,
Ştiu că din astă clipă eu n-am să mai greşesc...
Dar clopotul răsună, din mine mă alungă...

Şi ne frământă doruri în fiecare zi...
Români plecaţi departe, ni-i ţara de vânzare?
Oh, v-au rămas acasă familii şi copii,
Cu voi, din ţara voastră câte-o fărâmă moare.
Vin lupi să-i frângă trupul şi corbi înfometaţi,
Sub flamura dreptăţii se stinge o făclie...
Români plecaţi departe, de moarte vinovaţi,
De ce lăsaţi să moară Măicuţa Românie?!

Şi ne frământă doruri în fiecare zi...
Noi am călcat morminte şi inima ne plânge...
Şi au săpat în stâncă atâtea bucurii,
Ei au udat pământul cu lacrimă de sânge.
Spre ţara noastră sfântă ne-ntoarcem an de an,
Ne-ntoarcem spre-nchinare, ne-ntoarcem spre credinţă
Şi sângele ne este nepotolit vulcan,
Ni-i ţara scufundată în chin şi-n suferinţă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ţara asta

Pe viaţa asta, noi suntem stăpâni!
Ne stau de veghe crucea şi icoana
Şi inimi-mame, clopot din străbuni,
Legea iubirii, tricolorul, ţara.

Nebunul e pervers în legea lui...
Insistă să ne biruie. Şi cuie
Ne bate-n tălpi, să nu putem fugi,
Dar lui, vă jur, această ţară, nu e.

De-ar fi să mor, eu jur pe tricolor,
Să nu las portu-n mâinile duşmane,
Căci ţara-ar fi de plâns în mâna lor.
Ne-ar risipi cenuşa din osoare...

Şi cum să-mi las şi datini şi români,
Când ţara-mi este lacrimă de jale?!
S-o duc, o bucăţică, la străbuni?!
Voi plânge în biserici şi-n spitale...

De-ar fi să mor, mă plec în faţa ta,
Prea Sfântă ţară, scumpă Românie.
Străini, cu tălpi de ghimpi de te-ar călca,
Tot sânge de român curge din glie...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privesc cum plânge cerul

Stau la fereastră şi privesc
Cum plânge cerul
Şi copaci cu braţele întinse
Cer, în genunchi, cu faţa spre altar,
Iubirea celor dragi
Şi plâng amar...
Se tânguie de dor... o simfonie
În DO major... În fulgi de păpădie,
Când nimeni nu mai ştie
Că dincolo de moarte,
Un clopot, vag, răsună,
La geam, la ceas de noapte.
Nimeni nu ştie că în somnul lor
Şi primăvara îşi avea sălaş,
Că a venit deloc întâmplător,
Întâia oară, în al lor oraş...
A cumpărat de la tarabă
O rochie turcoaz, cercei de jad,
Pantofi de chihlimbar
Şi un mărgean de flori de viorele
Şi-o geantă cu zambile la curele...
Apoi degrabă a plecat
De unde a venit, din sat,
Acolo unde ninge iar floare de cais
Şi îşi deschide cupa primul vis.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu plânge, mamă...

Nu plânge, mamă, pentru mine,
Nu plânge, zău nu are rost,
Sunt val ce strigă ziua lumii
Şi noaptea uitå de ninsori

Nu plânge, mamă, nu e bine,
O lacrimă de-a ta, e mult
Mai bine lasă-mă pe mine
Să-mi duc necazul început!

Nu plânge, mamă, trece toamna
Şi frunzele se pierd pe drum,
Simt rodul dragostei în mine
Ce-ascunde amintiri de mult!

Nu plânge, mamă, n-am så mor,
Când vântul bate dinspre nord
Şi sufletul mi-e îngheţat
De dorul mare ce îl am!

Nu plânge, mamă, lasă aşa...
Sau hai să plângem împreună,
Ne ştergem lacrimile-n zori
Şi până-n seară se usucă!

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă pentru satul românesc

Opinca, în a morţii adormire,
Îşi plânge neamul, ţarina, iubirea,
Visează anii lungi de fericire
Când n-o-ngropase-n verbe nemurirea.

Acum e portul numai o poveste
Pe portativ de stele şi de dor...
S-au risipit cuvintele pe creste...
Români făr' de iubire de popor.

Pe o colină, cânt de dor şi jale,
Un tulnic şi un clopot se-nfrăţesc,
În satul românesc e sărbătoare
Grâne de vatra pâinii glăsuiesc.

Cu flori la pălărie trec flăcăi,
Desculţi, cosaşi, s-au înfrăţit cu glia,
Un dulce vânt trecând prin munţi şi văi.
A renăscut din moarte România!

Pe ii, Isus, din sângele vărsat
Ce s-a prelins pe cruce, spre iertare,
Maci şi bujori şi stele a pictat,
Spre a aprinde dragostea-n osoare.

E ceru-n noi, de dragoste, senin,
Şi inima de pace glăsuieşte.
Nu e uşoară viaţa la străin!
Mai bine se trăieşte româneşte!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă românilor ce pleacă peste hotare

Pleacă românii, dragi români, din ţară,
Plouă din nou... Pleoape de plumb... E toamnă!
Alei pustii şi mută deprimare...
Steag de tristeţe flutură în zare.
S-au dezbrăcat şi pomii dintr-o dată,
Rodesc dureri în suflete de piatră.
Copaci de foc mi-au junghiat lumina,
Căci mi-au tăiat vremelnic rădăcina.

Pleacă românii, dragi români, din ţară
Şi pita lor, de-acum, e mai amară.
Li-i plânsul grâu şi lacrima furtună,
În suflet multă suferinţă-adună,
Lasă iubiri, părinţi, copii, sperând
Că poate-o să-i revadă în curând.
Şi timpul lor e clopotul ce bate
Trudind pentru un strop de libertate.

Plouă din nou... Pleoape de plumb... E toamnă...
Cad frunze din copacii de aramă.
Tristeţea-n râu de frunze se revarsă...
Români pribegi, întoarceţi-vă acasă!
Copaci s-au frânt... şi inimi... şi destine.
De ţara voastră nu v-a fost ruşine,
Dar aţi plecat, purtând pe tălpi ţărână
Şi dor de glie, cer senin şi mumă.

Alei pustii şi mută depimare...
Se plânge-aici, se suferă, se moare!
În lăzi de zestre ia înflorată,
Pe cei ce vin din urmă îi aşteaptă.
Pocneşte-un lemn în sobă... Sărăcia
Ne-a izgonit cândva din România.
Mucegăiesc iţarii şi opinca
De când eram, vezi Doamne, atâtica.

Steag de tristeţe flutură în zare...
Oh, Românie, Românie mare,
Îţi plecă pruncii şi îţi mor bătrânii,
În sărăcie-şi duc tristeţea unii.
Cenuşa strămoşească, din osoar,
Cheamă românii-mpodobiţi cu har.
Stăpâni, nuntind a jadului sclipire,
Se-nalţă brazii, dându-le de ştire.

S-au dezbrăcat şi pomii dintr-odată,
Bunica, într-o bluză înflorată
Toarce-n fuioare gânduri şi speranţă.
Ar vrea ca pruncu-i să se-ntoarcă acasă,
Căci ţine-ascuns din nou, sub o basma
Argintul cast al anilor de nea.
I-ar da sărutul ca pe-un giuvaer,
Apoi senină, s-ar sui spre cer.

Rodesc dureri în suflete de piatră...
În depărtări, bunicul o aşteaptă.
Dar cum să plece?! Cum să-i dea de ştire?!
Din depărtări, feciorul nu-i mai vine
Şi lacrima şi-o şterge de năframă,
De dorul celui dus, de bună seamă.
Îşi strânge pieptul în ilic şi plânge,
Se roagă la icoană,-şi face cruce...

Copaci de foc mi-au junghiat lumina...
"- Din depărtări veni, mătuşă Tina.
Vezi, ţi-a lăsat nepotul veşti că vine
Acolo-i bine, dar i-e dor de tine."
"- Să-ţi fie ziua binecuvântată!
Şi fericită fii în veci, nepoată!"
Românul fremăta de nerăbdare
Şi cerul tot părea un câmp în floare.

"- Căci mi-au tăiat vremelnic rădăcina
Când eu am fost iubirea şi lumina...
Să-l văd odată, apoi pot pleca
Etern biruitoare-n lumea mea.
Vino străine, orice-ai vrea mi-oi cere,
Dar trece-ţi mâna-n semn de mângâiere
Pe fruntea mea, durerea de-mi alină,
Căci sunt a vieţii tale rădăcină."

Căci mi-au tăiat vremelnic rădăcina,
Copaci de foc mi-au junghiat lumina.
Rodesc dureri în suflete de piatră,
S-au dezbrăcat şi pomii dintr-odată...
Steag de tristeţe flutură în zare,
Alei pustii şi mută deprimare.
Plouă din nou... Pleoape de plumb... E toamnă!
Pleacă românii, dragi români, din ţară...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima neamului

aveam aici, odată, o ţară minunată
străini acum în propria casă
casa nu mai este casă şi masa nu e masă
plâng la noi copiii în vatră
ne fug oameni de prin sate
plânge codru, latră câinii
nu e nimeni, doar jupânii
plâng oraşele pustii
aici lacrima iar plânge
suferinţă e în toate
plâng şi sufletele moarte din morminte despuiate
am ajuns neam uitat în pribegie
cine ştie, de mai ştie
vino Doamne să ne vezi
suntem morţi, mai suntem trezi
plânge azi pământul tău
că'i e dor de neamul său
ţipă în zadar Carpaţii
marea e azi lacrimă nestinsă
curg şi gânduri şi păcate
se revarsă peste toate
secole la rând am rezistat
în tăcere adâncă şi durere multă
crede omule în tine
nu în vise inutile şi sterile
dă-mi Doamne puterea
să păşesc la sânul tău
viaţa asta eu o dau la Dumnezeu
ţara mea, unde este, mai este
asta întreb în drumul meu
drum croit în miii de ani
de oameni dârji, puternici cu credinţa sfântă în suflet
oameni mari ce au clădit odată
ţara asta minunată
limba noastră'i o cetate
cerul mai albastru pare
vatra noastră este goală
pleacă copiii de la şcoală
unde'i mama, unde'i tata
unde eşti tu, Românie
este plâns acum în ţară
toţi ne fac azi de ocară
plâng şi oasele'n morminte
latră lupii în codrii iară
au ieşit iar la vânare
plânge Oltul, ţipă Mureşul a jale
Dunărea se pierde în mare
de la Prut, Siret sau Tisa
este plânsul neamului dumnezeiesc
se adună strop de apă într-o lacrimă de sânge
vom avea şi noi o zi
poate azi sau niciodată
când vom învia în toate

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind în România Mare

A pornit dorul prin lume
Să-i colinde pe români
Şi meleagurile străbune
Azi, orfane prin străini.

Dor îi dorului de tine,
Dor de România Mare,
De români fără destine
Şi de vechile hotare.

Din Moldova în Banat
Cântece de dor răsună
S-a mai scurs amar un veac
Peste Ţara cea română.

Maramureşul suspină
Şi Dobrogea-i lăcrimată
Pătimesc fără de vină
Pentru o Ţară sfărâmată.

Plâns se-aude din Timoc
Voivodina vrea acasă
Le arde-n inimă un foc
Un dor de România noastră.

Colindă dorul prin Hotin
Colindă-n Herţa, Cernăuţi
În graiul nostru cel latin
Îşi plânge fraţii părăsiţi.

Bucovina e prea tristă
Şi-n Muntenia e jale
Cât Ţara nu mai există
Nu e timp de sărbătoare.

Şi Oltenia, şi-Ardealul
Au un suflet sfâşiat
Mureşul, Oltul şi Jiul
De dor toate au secat.

Noi ne rugăm la Dumnezeu
Să-nceteze azi surghiunul
Să -nceteze a noastră dramă
Căci tare greu ne e Crăciunul
Fără de tine, Ţară-Mamă!

cântec interpretat de Fuego, versuri de Adrian Artene (1 decembrie 2018)
Adăugat de Alesia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am să trec prin oraşul tău fără să plâng

sau poate că nu
poate că voi plânge
şi sufletul se va rupe de mine
ca de o lume veche
sigur aşa va face
te va căuta pe străduţele înguste
cu respiraţia tăiată
va întreba trecătorii
unde locuieşte cel mai frumos băiat
din oraşul acesta
şi toţi se vor mira
dar el tot o să te caute
cu buzele arse
o să bată din poartă în poartă
şi va plânge
sărutând pietrele
atinse de picioarele tale
negreşit va plânge
de teamă
să nu te găsească
adormit
într-o inimă nouă

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă românilor duşi din ţară

Casa bătrânească are în firidă
Un bătrân ceasornic... Mama toarce-n tindă.
Tata lung se uiră de-a-i veni feciorul.
Mama lăcrimează... Cât de mare-i dorul!
Ciutura fântânii lacrima adapă,
Nimeni nu mai vine c-o cană de apă.
Ce străin e satul! Ce stingheri bătrânii!
Au plecat în lumea largăă toâi românii...

Casa bătrânească are în firidă
Simfonia vieţii - lume împărţită
În bătrâni şi tineri... Bătrâni ce-au rămas,
Pe glia străbună, să facă popas.
Tineri ce în lupta lor cu sărăcia
Au plecat departe... Unde-i România?!
Unde-s munţii falnici?! Morminte şi fraţi,
Părinţi şi prieteni, toţi au fost uitaţi.

Un bătrân ceasornic... Mama toarce-n tindă...
Merii dau în floare, pâinea-i aburindă,
Ia strămoşască şi fota străbună
Strălucesc înseară-n limpeziri de lună.
Iaarba-abia răzbate... Păsări în alai
Plâng cuvântul, portul şi dulcele grai.
Ruginite lanţuri îşi scrâşnesc durerea...
Vise-ncătuşate ne mai sunt averea.

Tata lung se uită de-a-i veni feciorul,
Plânge şi suspină, noaptea nu-l ia somnul,
Se gândeşte poate c-o veni vreodată
Ceasul ca să plece şi scumpa lui fată
Dusă prea departe, dusă-n ţări străine
N-are s-o mai vadă. Poate nu mai vine!
Toate aste gânduri, nu-i dau pace, iată!
Numai sărăcia este vinovată!

Mama lăcrimează... cât de mare-i dorul!
Toarce şi se roagă, o răzbeşte somnul.
Pe obrazu-i aspru, lacrima străluce
Când în pat se pune, tristă, să se culce.
Are în arendă câteva pogoane.
Cu atât cât are, n-o muri de foame.
Sălcii plâng în poartă, singurii din sat,
Sunt bătrâni, părinţii ce vi i-aţi lăsat.

Ciutura fântânii lacrima adapă,
S-a ciuntit, vezi bine, lama de la sapă.
Ornicul durerii sună-n valea mare...
Nimeni nu mai vine, cineva mai moare!
Ne-au plecat copiii, ni-i pustie casa,
Lăcrimat ni-i chipu,-nlăcrimată faţa.
Paşii ard pe drumu-ntoarcerii acasă,
Viaţa nu mai este la fel de frumoasă.

Nimeni nu mai vine c-o cană de apă,
În străinătate toată lumea pleacă.
Au uitat de toate... pământul străbun
Nu mai e averea nici unui român.
Codrii plâng şi ciute sânge sorb, de sete.
Plâng amar părinţii! Şi şi-au prins în bete,
De la Bobotează, busuioc. O fi
De-o da Domnul Mare, pruncii de-or veni.

Ce străin e satul! Ce stingheri bătrânii!
Oh, ce tristă viaţă! Au plecat românii...
Se apleacă grâul, pâinea li-i amară
Şi românii iarăşi se întorc în ţară.
Sărută pământul, mâna mamei lor
De lacrimi udată, chipul ars de dor...
Îşi sărută tatăl - cumpănă şi vis,
Mâna tremurândă ce-n tăceri le-a scris.

Au plecat în lumea largă toţi românii,
A singurătate parcă urlă câinii.
Cine să mai vină?! Poarta-i încuiată...
Nu mai eşti măicuţă. Nici tu nu eşti, tată!
Doliul doar se zbate - inimă pustie.
La căsuţa voastră, cine să mai vie?!
Doar pământul care mă hrănea, copil,
Mă aşteaptă încă, părinţi, să revin.

Au plecat în lumea largă toţi românii.
Ce străin e satul! Ce stingheri bătrânii!
Nimeni nu mai vine c-o cană de apă.
Ciutura fântânii lacrima adapă.
Mama lăcrimează. Cât de mare-i dorul!
Tata lung se uită de-a-i veni feciorul.
Un bătrân ceasornic... Mama toarce-n tindă...
Şi tăcerea doare-ascunsă în firidă.

P. S.
Sărutmâna mamă, sărutmâna tată!
Din străinătate am venit... Mă iartă
Binecuvântare dă-mi, măicuţa mea!
Iartă-mi! Iartă-mi, tată, nu voi mai pleca.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durerea mamelor

Simt în piept
Durerea sutelor de mame
Ce dor de dorul pruncilor duşi – frasini apuşi.
Îi poartă-n suflet ascunşi...
Aud în pieptul celor morţi în zadar
O plângere juvenilă,
Ca un ropot de cai
Oprit la hotarul dintre cele două lumi...
Dureri şi furtuni,
Cruci duelându-se cu plus infinitul,
O privire de ploi,
Răni şi noroi...
Neliniştea vieţilor ce se plâng
Şi statistici pe care
Nimeni nu le-ar putea răvăşi.
Cifre amare... morţi pentr-o zi...
Vărsare de sânge pe cer, pe pământ...
Ajunge! Ajunge!
Ajută-ne, Dumnezeue Sfânt!
Lumea întreagă te caută, plânge!
"Ajunge!" se-aude strigând.
Ajunge! Ajunge! Ajunge!
Vom muri în curând
Şi sufletul plânge... tot plânge...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cer şi pământ

Plâng în tine,
plângi în mine,
plâng pistiluri în stamine,
plânge melodia vieţii,
de se zguduie pereţii,
în aroma dimineţii...

Deasă-i ceaţa,
plânge viaţa,
pe mosor se strânge aţa,
în pelin găsim dulceaţa,
plânge până şi paiaţa,
lălâia şi nătăfleaţa,
lacrimile-i sapă faţa...

Plânge-n taler adevărul,
de ni se zburleşte părul,
plin de must, plânge ciubărul,
viaţa-i stranie de-a pururi,
dorul bântuie-n azururi,
moartea prinde, clar, contururi,
morţii nu-i cătăm cusururi...

Zborul zbor ne este frânt,
el nu are crezământ,
trădează sub jurământ,
totu-i Cer şi-apoi Pământ!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânge Dumnezeu

Plânge Dumnezeu, (a câta oară?)
Îngerii în ceruri poartă doliu,
Viaţa a ajuns un promontoriu
Într-o mare de dureri... E seară...

Plânge Dumnezeu privind rebuturi,
Oameni doar la trup, la suflet draci,
Plâng părinţi şi nu ai ce să faci,
Răstigniţi în lacrimă plâng fluturi.

Cenuşii, cad stelele din ceruri,
Luna poartă trenă sângerie,
Fericirea-i oază-ntr-o pustie
Înspre care nu mai umblă trenuri.

Morţii ştirbe aducând obolul
Spre Şeol nebunii vând bilete,
Mame nu mai vor să nască fete
De când troc e socotit violul.

Plânge Dumnezeu... Sunt şanse slabe
Să zâmbească-n următorul veac
Când priveşte un popor sărac
Puşi de-ai săi aleşi în patru labe.

pamflet de Nicu Gavrilovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!