Glossa ninsorilor la tâmple

Se roagă pomii-n tânguiri şi plânge
Uitatul cer, sălbatic şi turcoaz.
Sub pleoape curge lacrimă de sânge
Şi lacrimi de ninsoare-s pe obraz.
Ne plâng castanii şi ne cad la tâmple
Poemele de blânde flori de măr
Şi sufletul de floare ni se umple,
De lacrimă, de stele şi de dor.

Se roagă pomii-n tânguiri şi plânge
Şi umbra revărsată spre apus.
Întunecarea tot mai tare strânge,
Iar cerul se surupă-n ploi de plâns.
Furtuni se nasc, se risipesc cu jale,
Amnar în noi se-aprinde repetat...
Voi mai lăsaţi ofrandă la altare,
Precum strămoşii voştri au lăsat!

Uitatul cer, sălbatic şi turcoaz,
Deschis e parcă-n două emisfere
Şi s-au născut oceane pe obraz
Şi lumea-i împărţită-n două ere.
E noaptea, o ispită pentru noi
Şi ziua-i o oglindă-n care drama
Erupe şi se scurge-n ochii goi,
Etern unindu-şi cu tăcerea, teama.

Sub pleoape curge lacrim de sânge
Şi în adâncuri jaru-a încolţit,
Tăcerea strigă şi durerea plânge...
Copac în floare, am îmbătrânit!
Sunt tâmplele-mpietrite sub ninsoare,
Furtuni, de-acum, în suflet răscolesc...
Tăcerea strigă durerea doare,
Cei mulţi, cei dragi, de-acum mă ocolesc.

Şi lacrimi de ninsoare-s pe obraz...
Lumina în adânc se risipeşte,
Trec ca un vis, talaz lângă talaz
Şi alt ocean de valuri se clădeşte.
Brăţări de alge glezna mi-o cuprind,
Smaralde vii, pe coapsele tăcerii,
Ca o epavă, veşnic strălucind,
Înseninează noaptea învierii.

Ne plâng castanii şi ne cad la tâmple
Poemele tomnatice şi gri.
Bătrânii – vis şi cânt şi pietre scumpe,
Cuminte,-n tihnă, se vor risipi.
Trec mesageri, spre-a noastre frontiere
Şi nu se vor întoarce înapoi,
Lăsând în urmă clipe pasagere,
Cenuşa morţii şi-un concert de ploi.

Poemele de blânde flori de măr
Se sting tăcut în candela aprinsă.
O veşnicie mi-a apus în păr
Şi tâmpla de iubiri îmi este ninsă.
Sobor de stele în brăţări de vis
Mi s-au ascuns în suflet şi-n privire,
Căci de tristeţe, candela s-a stins.
Eu voi pleca, trecând prin nemurire...

Şi sufletul de floare mi se umple...
Un înger va zbura, iar visul meu,
Ca un gheţar, se va opri la tâmple,
Eu voi dormi, eu voi dormi mereu...
Pe braţe îmi vor creşte trandafirii
Şi îngeri se vor naşte în apus,
Aş da un ultimatum fericirii,
Dar fericirea-n suflet mi-a pătruns.

De lacrimă, de stele şi de dor,
Mă simt mai sus c-o treaptă peste lume.
De-acum sunt râu de miere curgător,
Poate-s necunoscutul fără nume.
De-acum "în vaduri ape repezi curg"
Şi Labiş este toc în călimară.
E viaţa o iubire în amurg...
Singurătatea a-nceput să doară!

De lacrimă, de stele şi de dor
Şi sufletul de floare ni se umple,
Poemele de blânde flori de măr...
Ne plâng castanii şi ne cad la tâmple.
Şi lacrimi de ninsoare-s pe obraz,
Sub pleoape curge lacrimă de sânge.
Uitatul cer sălbatic şi turcoaz...
Se roagă pomii-n tânguiri şi plânge...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă cu şi despre timp

Se scurge tăcerea-n clepsidră
Şi ninge în noi liniştit,
Azi chipul reflectă-n oglindă
Un suflet, un gând obosit...
Se nasc chihlimbare la tâmple,
Se zbate o frunză de jad,
Trec îngeri cu plete cărunte,
Gutuile – flamură ard.

Se scurge tăcerea-n clepsidră –
Şi timpul – un râu de nisip,
Mai lasă secunde-n firidă
Şi riduri pe stâncile-chip.
Mai lunecă-n noi risipirea...
De-o vreme murim repetat,
Se pierde – un vis, omenirea
Şi totuşi nimic nu-i schimbat...

Şi ninge în noi liniştit...
La tâmple nămeţi de lumină,
Căci timpul mai arde mocnit
Sub râuri de hrană divină.
Ni-i dor de apus! Răsărit,
Ni-s penele arse de dor
Tristeţea în noi a-ncolţit,
Săruturi şi flori ne-mpresor...

Azi chipul reflectă-n oglindă
Un fals imperfect, un poem.
Nu-s braţe, etern să cuprindă
Ascunsul, uitatul infern.
Şi picură-n umbre tăcerea
Şi cerul se frânge-n felii,
Vuieşte-n furtună durerea...
Coboară în suflet stihii.

Un suflet, un gând obosit...
O linie frântă închisă
Şi timpul de-acum s-a oprit –
O ultimă flacără... stinsă...
Un clopot bătând vinovat,
Ca inima-n pliuri de ape,
Spre cer, ca un vis a migrat...
Acum e atât de departe!

Se nasc chihlimbare la tâmple,
În inimi secundele mor,
De lacrimă pleoapele-s ude,
Prieteni, de voi ne e dor!
În valuri de stele se-afundă,
Se-afundă etern în uitare,
Lumina şi viaţa pierdută...
Atunci vom afla că se moare...

Se zbate o frunză de jad...
Perdele-n liane de flori,
Se-ascund şi-n mătanie cad...
O lume de vis şi de ploi...
Şi timpul ne ninge în gând
La tâmple iubirile ard,
Ne-ntoarcem acasă pământ
Ne-ntoarcem tăcut printre noi...

Trec îngeri cu plete cărunte,
Cărări în păduri de argint,
Trec oameni cu stele la tâmple...
Se-aude un cânt de alint.
Porneşte alai de secunde
În timpuri de timpuri oprite
Şi timpul în noi se ascunde,
În nunţi de aduceri-aminte.

Gutuile – flamură ard,
La geamuri obloanele-s puse
Şi pleoapele-s umbre ce cad
În timpuri de timpuri ascunse.
În stâncă de-acu ne-ntrupăm,
Ni-i plânsul ocean de cuvinte,
Un Sfinx, din prezent evadăm
Şi plângem... şi plângem cuminte!

Gutuile – flamură ard,
Trec îngeri cu plete cărunte,
Se zbate o frunză de jad,
Se nasc chihlimbare la tâmple.
Un suflet, un gând obosit,
Azi chipul reflectă-n oglindă
Şi ninge în noi liniştit...
Se scurge tăcerea-n clepsidră...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă duşilor bătrâni

În râu de crini imperiali,
Sub margarete de lumini,
Mereu mai trişti, proverbiali -
Sunt ale noastre rădăcini.
Tăcuţi, la tâmple de ninsori,
Îşi duc pedeapsa de a fi
Şi trec etern strălucitori...
Şi trece fiecare zi...

În râu de crini imperiali,
Uitând de rostul lor de-aici,
Adorm, visându-se copii,
Nemuritorii mei bunici.
Şi flori de nea îmi cad în păr,
Lumină pentru mai târziu,
Sunt înger şi am prins să zbor
Pe cerul nopţii vioriu.

Sub margarete de lumini,
Privire învelită-n jar
Sunt ochii mei de lacrimi plini
Căci n-am să pot să vă mai am.
V-adăpostiţi în infinit...
Troienele de trandafiri –
O lume fără de sfârşit
Şi sfârtecate răni... şi spini.

Mereu mai trişti, proverbiali –
O arcă de visări pe cer,
Sub voalul timpilor amari,
Trec – o corolă de mister.
Bătrâni ce-n umbre au pierit
S-au revărsat - ocean de plâns.
Atât de tare v-am iubit!
Atât de repede v-aţi dus!

Sunt ale noastre rădăcini
Bătrâni cu tâmplele fierbinţi,
Păşesc de-acum pe-altar de crini
Şi dorm etern... şi dorm cuminţi...
Ni-i ochiul lacrimă de ploi
Şi plânsul lacrimă de jar.
Îmi sunt copacii trişti şi goi
Şi satul singur şi amar...

Tăcuţi, la tâmple de ninsori,
Bătrâni aleargă spre prezent.
Sunt îngeri risipiţi în zori,
Sunt stele pe un şevalet
Ce din clepsidra anilor
Au prins în fluturi de lumini,
Să zboare iarăşi din decor,
Printre bătrânii pelerini.

Îşi duc pedeapsa de a fi
Rană de dor, rană de vis,
Iubirea zorilor de zi,
Şi poarta către paradis.
Bătrâni, pe albul portativ,
Copaci sub timpi devreme morţi,
Un vis cu clipele la schimb,
Bătând zadarnic pe la porţi.

Şi trec, etrn strălucitori
Şi plâng bătrânii noştri iar,
Se sting sub jarul de ninsori
Sub ploi de plâns. Destin amar,
Ei s-au pierdut născând în noi
Vlăstari crescând spre transcendent,
Bătrâni plângând, la tâmple goi,
Cu suflet blând şi inocent.

Şi trece fiecare zi...
Şi infinitul ne-a furat
Bătrânii toţi, bătrânii fii.
Mamele triste ne-au plecat.
Mormântul alb, mormântul gol,
Regretul de a fi plecat,
Le vom purta în noi mereu
De-acum, ca orice vinovat.

Şi trece fiecare zi...
Şi trec etern strălucitori...
Îşi duc pedeapsa de a fi,
Tăcuţi, la tâmple de ninsori.
Sunt ale noastre rădăcini.
Mereu mai trişti, proverbiali,
Sub margarete de lumini,
În râu de crini imperiali.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa trecerii

Trec sărbători, trec clipe şi iluzii,
Se derulează-n ritmuri nebuneşti,
Îmbătrânim, ne-nmormântează pruncii
În lumi de taină, vise şi poveşti.
O lacrimă şi devenim istorii,
De noi osoaru-i plin şi se surupă,
Deasupra ploi de lacrimi cad din norii
Ce spre-a se strânge, n-au avut vreo culpă.

Trec sărbători, trec clipe şi iluzii...
Dar nu vedeţi că timpu-i trecător?!
Acum sunt lauri prinşi pe cerul frunţii,
Acum alunecăm spre viitor.
Şi în clepsidră veşnic ning secunde,
Ne naştem repetat spre a muri.
Când pleaopele ne sunt de lacrimi ude
Ni-i gândul şi speranţa la copii.

Se derulează-n ritmuri nebuneşti
Cu iz tomnatic, vieţi şi osanale.
Oh, om, în rugi, etern ai să trăieşti,
Rodind pământul vieţii viitoare.
Ca într-u carusel te risipeşti
Şi trup de lut şi suflet de lumină,
Dar rod vei fii. Mereu ai să rodeşti,
Mustind copac cu flori din rădăcină.

Îmbătrânim, ne-nmormântează pruncii,
Cenuşa strămoşască respirăm,
De-acum suntem o candelă sub nucii,
Sub care, vis de seară, ne-nălţăm.
Ne-am irosit şi lacrima şi gândul,
La tâmple cu ninsori ne-am avântat,
Prin timpuri noi am străbătut pământul
Şi mult mai trişti şi singuri am plecat.

În lumi de taină, vise şi poveşti,
Ne adâncim. De-acum trecute-s toate.
Străini, batem la poarta cetăţii îngereşti
Şi-n noi e-ntinăciune şi e noapte.
Ni-i sufletul de ceară, avem un singur gând,
Cei dragi, aproape fie în clipa cea din urmă,
În lacrimi să ne ducă spre ultimul mormânt,
Să lase-n urmă-o floare şi-un sărutat de mână.

O lacrimă şi devenim istorii...
Aşa e scris în legile cereşti...
Şi în adâncuri se surupă zorii
Spre a-nvăţa să mori ori să trăieşti.
Trădează lacrimi cerul şi-n oglindă
Se nasc deodată-atâtea flăcăcări vii.
În plase de lumină vor să prindă
Întâiul dans de flori de păpădii.

De noi osoaru-i plin şi se surupă,
Precum un tulnic vocile vuiesc.
Din ochii goi durerea o alungă
Şi umbre reci în noi se prelungesc.
Am scormonit zadarnic în clepsidră
Şi-n lume parcă iar s-a-ntunecat.
Câmpia bătrâneţii e aridă
Şi înger printre îngeri am plecat.

Deasupra ploi de lacrimi cad din norii
Împarfumaţi cu smirnă. Liliac
Şi lacrimi, azi, încununează zorii,
Iar eu privesc, îngenuchez şi tac...
Mă dor genunchii,-n rugi găsesc lumina
Şi-aştept prologul sfintei sărbători,
Ca-n gând şi-n suflet să-mi pătrundă tihna
Să-mi port tăcerea morţii printre flori.

Ce spre-a se strânge n-au avut vreo culpă...
Spre a călca cu paşii prin ninsori,
Mi-am lăsat trupul iarăşi să se rupă
Născându-mă o flacără în zori.
De-acum sunt stea şi lacrimă deodată,
Altar la care îngeri sau oprit
Să-mi liniştească pleoapa-ndoliată.
Sculptată-n stâncă-s, însă n-am murit.

Ce spre-a se strânge n-au avut vreo culpă...
Deasupra ploi de lacrimi cad din norii...
De noi osoaru-i plin şi se surupă,
O lacrimă şi deveni istorii.
În lumi de taină, vise şi poveşti,
Îmbătrânim. Ne-nmormântează pruncii...
Se derulează-n ritmuri nebuneşti,
Trec sărbători, trec clipe şi iluzii.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa copacilor goi

Dansează sufletul în noi,
Cad ploi la margine de geam,
Copaci, de astăzi iar sunt goi,
S-a scuturat frunza din ram.
E geamul pleoapă în amurg
Şi-nchis e între cruci de ram,
În mine şi-n afară plâng,
De plâns nici stele nu mai am.

Dansează sufletul în noi,
Chihlimbării poteci mi-apar...
Împerecheaţi doi câte doi,
Se-aprind îndrăgostiţi de jar.
Flori ruginii se-aprind pe ram –
Un suflet într-un dans etern...
Şi noi am fost... şi noi eram,
Taina aceluiaşi însemn.

Cad ploi la margine de geam,
Cad ploi în noi, este târziu,
Cad iarăşi frunzele din ram,
Eu iarăşi toamnă am să fiu.
Rubin din tainicul apus
Şi şerpuielnicul oftat,
Deodat' în mine s-au ascuns.
Eu plâng şi râd... s-a înserat!

Copaci, de astăzi iar sunt goi,
Toamna-n firimituri se strânge,
De plouă lacrima din noi,
Lumina-n albe râuri curge.
Ca nişte lampioane trec
Şi lin se pierd, se pierd în zare,
În suflet vânt sunt şi-am să plec
Chiar dacă sufletul mă doare.

S-a scuturat frunza din ram,
Plouă în suflete şi-n noapte
Cicatrici şi plăgi mai am...
Cioburi de clepsidră sparte.
Sângerândă în aval,
Bate inima în noapte.
Toamnă dacă nu eram,
Nu m-aş fi născut din şoapte.

E geamul pleoapă în amurg,
Iar eu o umbră risipită,
Mi-e dor de voi, în mine plâng,
Nu-mi este inima-mpietrită.
E somn de vânturi peste cer,
Vuiet... şi inima mi-e goală,
Căci flori şi ramuri iarăşi pier.
Parfumul de gutuie-amară...

Şi-nchis e între cruci de ram,
Chiar trupul zărilor plăpânde,
Toamnă, tu azi îmi baţi la geam
Cu degete de ploaie ude.
Prin părul tău de catifea
Lucesc iar muguri de aramă,
Ne-nchide-n umbre vremea rea,
Dar te iubim, frumoasă toamnă!

În mine şi-n afară plâng,
Cenuşa-n fulgi de jar se-mparte,
În braţe toamnă-am să te strâng,
Să ne-nfrăţim până la moarte.
Se-nalţă-n noi nămeţi de ger
Şi ramul tremură-n oglindă,
De al genunilor blestem,
Mai curge-o lacrimă în tindă.

De plâns nici stele nu mai am,
E doliul risipit în noapte.
Stau şi privesc... Pe lângă geam
Trec râuri lungi de frunze moarte.
S-a stins şi ultimul poem,
E iar explozie-n cuvinte,
Azi îţi las ultimul însemn,
Apoi voi adormi cuminte...

De plâns nici stele nu mai am,
În mine şi-n afară plâng,
Şi-nchis e între cruci de ram...
E geamul pleoapă în amurg...
S-a scuturat frunza din ram,
Copaci, de astăzi iar sunt goi,
Cad ploi la margine de geam,
Dansează sufletul în noi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa copacilor înfloriţi

Ne creşte primăvara-n suflet
Şi primăvară-i pe pământ.
Zbor într-al vânturilor vuiet
Eternul fluture de vânt.
Mi-e braţul ramură de stele.
Pierdut în nopţi de diamant,
Copac cu rod de peruzele,
Adeseori m-aplec şi ard.

Ne creşte primăvara-n suflet.
Copaci de jad, la tâmple goi
Înmuguresc. Suntem un cântec
În rapsodia lor de ploi.
De-acum cerneală de petale
Zideşte litera-n cuvânt.
Nici suferinţa nu mai doare.
Doar fluturi în privire sunt...

Şi primăvară-i pe pământ...
Şi-n noi, de-acum, e primăvară.
Cad ploi de vis din cerul sfânt,
Pe cap mi-am pus nouă maramă.
Trec prin privire suliţi verzi,
Smaraldice catapetesme...
La malul mării desenezi...
Argint de vrajă luna ţese.

Zbor într-al vâturilor vuiet,
Un fluture fără aripă,
Iubire-mi picură în suflet
Şi din iubire se-nfiripă
Altar de neştiute plângeri,
Sobor de îngeri şi petale.
Născuţi am fost spre-a naşte îngeri
Şi-a deveni mărgăritare.

Eternul fluture de vânt,
În noi, trudind, şi-a strâns coconul.
E primăvară pe pământ
Şi ne-a iertat Mântuitorul.
De-acum e-o ningere de flori...
S-au coborât din cer petale,
Narcise, zâmbete, bujori,
Vis, liliac, mărgăritare.

Mi-e braţul ramură de stele...
Mi-au răsărit pe sâni castani,
Mă pierd în valuri de dantele,
În arca zecilor de ani.
În coliere de liane
O iederă mă-nalţ spre cer.
E azi în mine-atâta soare!
Dar lacirmă de stea te chem...

Pierdut în nopţi de diamant
Mi-e tocul – lacrimă albastră
Şi roză, azi, la tâmplă,-ţi cad.
Tu ai ucis iubirea noastră.
Veghez asupra unui mort...
Tu l-ai pierdut printre poeme.
Tu mi-ai lăsat, aşa socot
Decât uitare şi durere...

Copac cu rod de peruzele,
Un armistiţiu ne-a unit.
Eu mă înalţ de-acum spre stele,
Tu-n noaptea neagră i fugit.
Azi cade lacrimă de frunză...
Am primăvara în privire!
Nu voi putea să stau ascunsă,
Căci vezi, mustesc de fericire!

Adeseori mustesc şi ard –
O candelă în nopţi târzii,
Copac cu frunzele de jad,
Dor de părinţi şi de copii.
Veniţi şi staţi la umbra mea
Colindători de suflete!
Poartă spre cer mi-e inima...
Fiţi voi prinos de dragoste!

Adeseori m-aplec şi ard,
Copac cu rod de peruzele,
Pierdut în nopţi de diamant.
Mi-e braţul ramură de stele.
Eternul fluture de vânt,
Zbor într-al vânturilor vuiet
Şi primăvară-i pe pământ.
Ne creşte primăvara-n suflet!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă bătrânilor ce pleacă

Să simţi ninsoarea încolţind la tâmple,
E sentimentul arderii totale...
Atunci devii ocean de pietre scumpe
Şi ai întreaga lume la picioare.
Din înălţimi, cu gândul tău deodată
Coboară îngeri stranii. Ploi şi vânt...
S-au risipit bătrânii-n lumea toată
Şi parcă toate, toate s-au pierdut.

Să simţi ninsoarea încolţind la tâmple!
Venită din istorii-am să revin,
Spre-a-ncununa cu umbra voastră zorii...
Să luăm cu toţii ultimul festin!
Să fluture cu îngerii deodată
Aripi de stele şi aripi de vis.
Iar noi, cei răstigniţi pe-a vieţii roată,
Să fim întâiul vers care s-a scris...

E sentimentul arderii totale...
Un in de pace şi un imn de dor.
Un steag de doliu flutură-n ninsoare,
Un suflet izbăvit, nemuritor...
Se-apleacă ramu-n ploi de rugăciune,
Pe-altare pică lacrimă de sânge
Şi prunci şi fraţi se roagă la icoane,
Iar Maica Sfântă şi Iisus ne plânge.

Atunci devii ocean de pietre scumpe,
Copil bătrân cu armie de lut.
Din tine toţi vulcanii vor erupe
Când vei porni spre cer cu Duhu Sfânt.
Atunci cenuşa noastră-n zări se-aşterne –
Un fluture cu aripă de nor,
Un râu de plâns, pierzându-se alene,
Răspuns la plânsul de tăceri şi dor.

Şi ai întreaga lume la picioare...
Cu fir de aur ia ţi-ai ţesut,
Te-ai înălţat din rădăcini amare
Şi-ai înflorit român pe-acest pământ.
Azi se apleacă cumpăna fântânii
Miroase pâinea aburindă-n vatră
Şi-ncercănate pleoape, dansul mâinii,
Din alte ţări, să te întorci, te-aşteaptă.

Din înălţimi, cu gândul tău deodată,
Coboară îngeri răstigniţi pe cruci,
De anotimpuri, de dureri, de soartă...
Al nimănui de-acum, tu te tot duci!
De-acuma glasul tău e o strigare
Şi plâns de ploi te cheamă în neant.
E un ecou, un imn de-nmormântare...
Spre alte lumi şi timpuri eşti chemat.

Coboară îngeri stranii. Ploi şi vânt
Bat la fereastra inimii bătrâne.
Îmbătrânim şi noi pe rând, pe rând,
Precum un fulger frânt în plecăciune.
Ne dor de răstignire,-n rugi târzii
Şi pleoapele de plumb. Şi gene grele
În alte lumi, curând, se vor zidi...
Cenuşa morţii va pica pe ele.

S-au risipit bătrânii-n lumea toată,
Străjeri ai morţii... Trupuri de granit
S-au strâns în cimitire laolaltă.
Tăcerea dintre ei s-a risipit...
Arhangheli, vin, cu targa lor de stele
Sufletul greu a-l înălţa în noapte.
Clepsidra, azi ascunde timpuri grele...
Ce vă aşteaptă dincolo de moarte?!

Şi parcă toate, toate s-au pierut
În hăuri insalubre,-ntunecate,
Voi ştiţi că în uitare v-aţi născut,
Dar n-aţi putea uita, căci nu se poate,
O clipă, timpul, să-l opriţi în loc,
Să alergaţi degrabă la altare,
Cerşind o picătură de noroc
Din valul cast al marilor oceane.

Şi parcă toate, toate s-au pierdut,
S-au risipit bătrânii-n lumea toată.
Coboară îngeri stranii... ploi şi vânt,
Din înălţimi, cu gândul tău deodată.
Şi ai întreaga lume la picioare,
Atunci devii ocean de pietre scumpe...
E sentimentul arderii totale.
Să simţi ninsoarea încolţind la tâmple!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de neamul românesc

Plânge neamul românesc,
Plânge România mea,
Dar copacii-nmuguresc,
Chiar de viaţa noastră-i grea.
Ploi la fruntea ţării cad
Şi furtuni ne răscolesc,
Brazii cei mai falnici ard,
Dar mai mândrii alţii cresc.

Plânge România mea!
În istorii s-a pierdut...
Doar uniţi îşi reclădesc,
Libertatea pe pământ,
Cei ce-n ţară au rămas,
Cei ce cred în ţara lor...
Pân-n cel din urmă ceas,
Poartă-n suflet tricolor.

Plânge România mea,
Plânge neamul românesc!
Prunci de-acasă vor pleca,
Neamul nu-şi mai ocrotesc.
Pâinea nu mai are gust,
Doar străluce ca un vis,
Fericirea a apus,
Candelabrele s-au stins!

Dar copacii-nmuguresc –
Ploi de flori şi flori de vis,
Românie, te iubesc!
Culmi de glorii ai atins...
Îngenunchi la crucea ta,
Ţară scumpă, ţărişoară,
Soarta cât ar fi de grea,
Niciodat' nu te doboară.

Chiar de viaţa noastră-i grea
Tu înduri. Şi din sudoare,
Alte stele-or lumina,
Fala ta să o măsoare.
Peste munţi cununi de jad,
Peste câmpuri maci în floare,
Stele aurii ce ard,
Vis, iubire, alinare...

Ploi la fruntea ţării cad,
Ploi de stele, ploi de şoapte...
Dorm pe cerul de smarald,
Păsări cu aripi de noapte.
Se învârt în cercuri largi
Corbi înfometaţi de-avere...
Sună cornul printre fagi,
Doine româneşti de jele.

Şi furtuni ne răscolesc...
Trec prin tricolor istorii,
Brazi pe fruntea ţării cresc,
Lan de grâne ascund zorii...
Roşu-n lan un mac se-arată,
Râuri repezi, limpezi, reci,
Spală-ntinăciunea toată...
Tu române, plângi şi pleci...

Brazii cei mai falnici ard –
O făclie-n fapt de seară,
Flori de stele-n plete cad,
La bătrânii de la ţară.
Din cenuşă-au răsărit,
Rând pe rând, atâtea neamuri,
Stăpânire şi-au dorit,
Dar s-au risipit în valuri.

Dar mai mândrii alţii cresc...
Cei ce-n urmă se ridică,
Cei ce pace îşi doresc,
Nu au linişte, nici frică...
Ţara şi-o vor apăra –
Cărămidă strămoşească,
Pruncii îşi vor învăţa
România s-o iubească.

Dar mai mândrii alţii cresc...
Brazii cei mai falnici ard
Şi furtuni ne răscolesc,
Ploi la fruntea ţării cad...
Chiar de viaţa noastră-i grea,
Toţi copacii-nmuguresc...
Plânge România mea!
Plânge neamul românesc!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă îngerilor din pustiu

E cerul senin câmp cu flori
Şi lumea e doar un pustiu,
Din pleoape curg lacrimi în ploi,
E toamnă şi-atât de târziu.
Trec prunci fără mamă prin timp,
Săraci de părinţi şi iubiri,
Trec pruncii cu tată la schimb
Şi lumii aduc mulţumiri.

E cerul senin câmp cu flori –
O lume de simple minuni.
Ei trec prin vulcanice zări,
Prin lacrimi şi peste furtuni.
Străini în amonte plecaţi,
Aval de dureri luând în piept,
În noaptea de doliu sunt fraţi,
Legaţi prin destinul nedrept.

Şi lumea e doar un pustiu,
Tăcere şi lacrimi şi ploi.
Sărmani prunci, cu voi vreau să fiu,
Să ştiu de-ale voastre nevoi.
Pe străzi insalubre şi reci,
Dezbrăcaţi, înfometaţi, goi,
În liniştea nopţii de treci,
Doar Domnul e-alături de voi.

Din pleoape curg lacrimi de ploi,
În suflet e-un râu de dorinţi,
Spre Tatăl Ceresc numai voi
Înălţaţi repetat rugi fierbinţi.
Făeă voi lumea toată ar fii
Un pustiu şi un timp în zadar,
Căci ne-am naşte în goluri de zi
Şi prin noapte vom trece arar.

E toamnă şi-atât de târziu,
Voi plângeţi cu toamna deodat',
O ramură udă să fiu,
O pleoapă, un vis... m-am rugat.
S-acopăr cu sufletul meu
Durerea ce-n voi a-ncolţit,
Să fiţi pentru mine, mereu,
Un drum către plus infinit.

Trec prunci fără mamă prin timp
Popasul din ceasul târziu,
O flacără slab pâlpâind
Pierind prin abstractul pustiu.
O clipă din binele ieri,
Speranţa eternului mâine,
Un vis – piedestal altor veri,
Flămânzilor colţul de pâine.

Săraci de părinţi şi iubiri...
Să-mi trec peste timp sărăcia,
În carnea aceleiaşi firi,
Să încolţească-omenia.
Un gând pâlpâind hrănitor
În suflet cerşindu-şi dreptate,
O ploaie, un tremur uşor,
Un pas, încă unul spre moarte.

Trec pruncii cu tată la schimb,
Îşi plâng neiertarea prin noi,
O poartă spre-al timpului nimb
Mânjită de-a grijilor ploi,
Nevoi repetat le urzesc
Durerea şi dreptul de-a fi...
Se-ntreabă de ce mai trăiesc,
De ce mai există o zi.

Şi lumii aduc mulţumiri –
Acelaşi ecou repetat,
Aceleaşi dureri, tânguiri
Ce-n noi, ca un cânt s-au creat.
Fiţi, oameni, mai buni şi mai drepţi!
Daţi celor ce plâng – cei ce n-au
Lumină, etern înţelepţi...
Făclii de dreptate vă vreau!

Şi lumii aduc mulţumiri...
Trec pruncii cu tată la schimb,
Săraci de părinţi şi iubiri,
Trec punci fără mamă prin timp.
E toamnă şi-atât de târziu,
Din pleoape curg lacrimi în ploi
Şi lumea e doar un pustiu...
E cerul senin câmp cu flori...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă verilor cu ploi

Se-aude-n lumea-a ploilor strigare...
Mi-e sufletul un fulger rătăcit...
Cuminte, iar, străbat prin depărtare,
Căutător al vorbelor de-alint.
M-am încadrat, poem, în două spaţii,
Am devenit de-acum vioara-ntâi.
Când ca un vis mi-am irosit talanţii,
Ploaie, doar tu, mi-ai spus timid, "rămâi!".

Se-aude-n lume-a ploilor strigare
Şi ceasul s-a oprit în călimară.
Vezi?! Plânge cerul! Visele-s amare
Şi-n stele de cuvânt se întrupară.
Prin paşii mei, furtuni se nasc în mine,
Eu scriu în foc c-o aripă de ceară,
În umbre arămii mă-ntorc spre tine,
Căci parte sunt din tine, veşnic, vară.

Mi-e sufletul un fulger rătăcit,
Iar soarele e o gutuie coaptă,
În ochiul tău concav am poposit,
Opaiţ, pe norii vieţii agăţată.
Secundele mi s-au oprit la mal...
S-au înnecat în plângerea de stele.
Eu, ca un clopot, m-aş întoarce iar,
Nisip, în anotimpul de tăcere.

Cuminte, iar, străbat prin depărtare
Uitate căi... Şi plouă-n mine iar.
Mi-e ochiul un ocean şi ploaia doare
Şi-mi îngenunche plânsul la altar.
De-acum sunt printre gene risipită...
Un penitent al vieţii şi-al luminii.
Mi-e arşiţa pe buze-ntipărită,
Au încolţit în mine trandafirii.

Căutător al vorbelor de-alint,
Eu mi-am ascuns tăcerea printre maci
Şi-n mine ploi de crin au încolţit.
Tu, vară, mă priveşti, zâmbeşti şi taci.
Şi plouă astăzi, vezi, din ochii tăi...
Poate că-i o tristeţe fără nume.
Ţi-au înfrunzit copacii. Trişti şi goi,
Sunt numai ochii mei ăn astă lume!

M-am încadrat, poem, în două spaţii...
Terestru, sunt o rochie de mătasă.
Ceresc, spre cer, m-au înălţat bărbaţii,
Numindu-mă în gândul lor aleasă.
Pe sâni a izvorât un râu de frunze
Şi curge-n valuri moi de catifea.
Mi-ai lăsat, vară, un sărut pe buze...
Ne regăsim pe-o margine de stea...

Am devenit de-acum vioara-ntâi...
Aud strigarea timpului în mine.
Mă pierd precum un vis... Îmi spui "Rămâi!"
Şi vară, rătăcind, mă-ntorc la tine.
De plâns şi dor mi-s corzile unite
Într-un integru cânt al devenirii.
Dar că exist, nu-mi mai aduc aminte,
Ori poate s-au schimbat legile firii...

Când ca un vis mi-am irosit talanţii,
Doar tu mi-ai pus o lacrimă în palmă
Şi sărutări de vis mi-au dat bărbaţii...
Mă-ntorc la tine deci, iubită doamnă!
Altar de flori sub umbrele de stele,
Aşteaptă-n noapte-ngenuncherea mea,
Mă-ntorc la tine deci cât mai e vreme,
Şi ştiu, de-acum, că nu voi regreta.

Ploaie, doar tu, mi-ai spus timid, "Rămâi!"
Dac-aş muri în toţi, renasc în tine,
Nu pot fugi, căci sunt vioara-ntâi
Orchestra lumii s-antrupat în mine.
În labirinturi, verdele de jad,
Precum o mare-n flăcări clocoteşte.
Eu, vară, în adâncuri de-am să cad,
În mine moartea nu mai poposeşte!

Ploaie, doar tu mi-ai spus timid "Rămâi!"
Când ca un vis mi-am irosit talanţii.
Am devenit de-acum vioara-ntâi,
M-am încadrat, poem, în două spaţii.
Căutător al vorbelor de-alint,
Cuminte, iar străbat prin depărtare
Mi-e sufletul un fulger rătăcit...
Se-aude-n lume-a ploilor strigare...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Retrospectiva rurală

Privesc în sat şi uliţa-i pustie...
Nici câinii nu mai latră... Satu-i gol.
Mi-e dor de anii de copilărie!
De casa părintească mi-este dor!

Îmi chem din zare,-n lacrimi, amintirea...
M-aşteaptă doar potecile pustii...
Înceţoşată îmi mai e privirea!
Au ruginit şi frunzele în vii.

Ramuri pletoase-n plecăciuni şoptite
Poveşti de viaţă-mi spun... Şi ruginii
Îmi sunt de-acum şi-aducerile-aminte,
Din vremea când... oh, când eram copii.

Şi ivărul e-nţepenit la poartă
Şi plânge chiar şi cumpăna fântânii.
În barbă albă lacrimi mi se-nnoadă -
Îmi plâng în suflet, prea târziu străbunii.

Sunt geamurile fumurii de toamne
Şi lacătul singurătăţii strânge
Amărăciuni şi suferinţi şi foame
Şi tulnicul dreptăţii noastre plânge...

Bisercă de-acum îmi e pământul...
Şi îngenunchi şi îl sărut uşor.
Lacrimă de sânge-mi e izvorul...
Să nu-mi trezesc străbunii buni din somn,

Păşesc uşor şi sufletul îmi plânge
Îndemn mi-e crucea vieţii în înalt
Se pleacă ramu-n tânguiri şoptite...
Pământu-acesta plânge c-am plecat.

Şi sunt român şi sunt din nou acasă,
Mă iartă mama-ţară c-am plecat!
Furtuni de suferinţă se revarsă...
Mie sufletul de-acum îndoliat.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa plecării spre nemurire

În ochil gri, înceţoşat şi cav,
Precum o clipă mă îndrept spre mâine,
Mi-e trupul obosit şi sunt bolnav...
Cer de la prunci un colţ uscat de pâine.
Îmi fac din amintire căpătâi
Şi mă înţeapă spinii din privire...
Străine călător, te rog, rămâi!
Fii tu ultimul strop de fericire!

În ochiul gri, înceţoşat şi cav,
Am scris poveşti, poeme şi istorii.
Am smuls din cerul devenit concav,
Apusurile, stelele şi zorii.
Pe coala alba a luminii-am scris...
Un mire pe o rochie de mireasă.
În sentimente, azi, întâiul vis,
Mă poartă pe cărări de dor, acasă.

Precum o clipă mă îndrept spre mâine,
Dar strâng sub pleoape amintiri de vis,
Rodiţi în mine ca un spic în pâine,
Când alte căi spre cer i s-au deschis.
Mi-e vocea clopot sfredelind tăcerea
Şi-n voi aud strigarea repetat,
Aud iubirea şi aud durerea,
Dar voi pleca cu sufletul curat.

Mi-e trupul obosit şi sunt bolnav...
În gând, străbunii,-au înălţat palate.
Îl văd în ceţuri pe tăicuţul drag,
Iar mama iarăşi s-a ivit din moarte...
Sunt pe altar, gătite-a le primi,
Coroane de lumini. Şi lacrimi... flori,
Cu ei îmi voi trăi întâia zi
De dincolo de viaţă şi de nori.

Cer de la prunci un colţ uscat de pâine...
Ei mă privesc... tăcerile mă dor.
Eu lăcrimez. Şi candela, spre mâine,
Arde în suflet pâlpâind uşor.
M-aşteaptă toţi străbunii. Şi coboară
Îngeri de stele îmbrăcaţi în alb.
Mă chemă ân a morţii călimară
Eu dorm un somn de veci pe catafalc.

Îmi fac din amintire căpătâi
Şi dorm, copii, cu voi, ultima noapte...
"Rămâi! Rămâi! Rămâi! Rămâi! Rămâi!"
Se-aude iar ecoul unei şoapte...
Sunt ostenită de dureri şi plâns!
Străin care-mi urzeşti la căpătâi,
De-acum este târziu! Şi eu m-am dus.
E drumul meu către străbuni, dintâi.

Şi mă înţeapă spinii din privire...
Vă tânguiţi cu fiecare ceas.
Grăbesc, de-acum, să trec spre nemurire,
Iar plânsul vostru nu mai are glas.
Tăcerea voastră-i aripă de ceară,
Când zborul meu e frânt de neputeri,
Vezi, lacrima de-acum e mai amară...
Mai negru-i doliul fiecărei seri!

Străine călător, te rog, rămâi!
Nu-mi face somnul greu, alungă-mi teama!
E drumul meu către înalt, dintâi
Şi în adânc îmi sângerează rana.
Aprinde-n tindă candela! Să ştiu
Că îmi va lumina întunecarea.
Nu plânge! Fericită vreau să fiu!
Spre Dumnezeu să pot găsi cărarea...

Fii tu ultimul strop de fericire!
Căci sunt al nimănui şi-am rătăcit
Am căutat prin timpuri, din iubire
Să mă hrănesc. Iubire n-am primit!
Am împărţit la semeni omenia
Şi licărul iubirii a-ncolţit,
Dar când iubirea a rodit într-ânşii,
De teama mulţumirii au fugit.

Fii tu ultimul strop de fericire!
Străine călător, te rog, rămâi!
Şi mă frământă spinii din privire,
Îmi fac din amintire căpătâi...
Cer de la prunci un colţ uscat de pâine,
Mi-e trupul obosit şi sunt bolnav.
Precum o clipă mă îndrept spre mâine,
În ochiul gri, înceţoşat şi grav.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de îndoliere

Şi noaptea ca un vis se lasă
Pe ale timpului poteci,
Mă-ntorc de dor, mă-ntorc acasă,
Tu înger de lumină pleci.
Se-nfruptă cu lumini tăcerea
Şi eu sunt candelă aprinsă
Iar cerul plânge, aşa i-e vrerea...
În casă e lumina stinsă.

Şi noaptea ca un vis se lasă
Şi frunze cad la tâmpla ta.
Mă-ntorc aici! Mereu, în viaţă,
Tu ai sperat că-ţi vei vedea
Copila-n ceasul cel din urmă –
Un sprijin, căci, când vei pleca
Să-ţi fie calea mai uşoară...
Oh, iartă-mă, măicuţa mea!

Pe ale timpului poteci,
Ades de dor răpusă,
Să mă revezi măicuţă-ncerci,
Dar eu de gânduri dusă,
Adorm şi te visez cum treci -
O umbră la fereastră,
Venind din somnul tău de veci,
Măicuţă prea frumoasă.

Mă-ntorc de dor, mă-ntorc acasă,
Din lumi îndepărtate,
Văd poza ta aici rămasă...
De dincolo de moarte,
Pică o lacrimă din cer
Şi-un înger se revarsă
Precum o clipă de mister,
Măicuţă, peste casă.

Tu înger de lumină pleci
Cu stelele deodată.
Ca tine, mamă,-n lume-s zeci...
Greşit-am? Tu mă iartă!
N-am fost cu tine când te-ai dus
Clepsidră ruptă-n două.
O boală cruntă te-a răpus...
Eu plâng cu stropi de rouă.

Se-nfruptă cu lumini tăcerea
Şi-n noapte-i mare jale,
Nu-ţi mai simt, mamă, mângâierea,
Azi sufletul mă doare.
Suspin, dar totu-i în zadar,
Îţi pun o lumânare,
Mormântu-i rece iar şi iar...
Doar tu ştii cum se moare.

Şi eu sunt candelă aprinsă
Şi lumea-i un pustiu,
Străină-s mamă şi sunt tristă
Şi-atâta-i de târziu!
Oh, îngenunchi în rugi de jar,
Dă timpul înapoi!
Îţi las ofrande la altar...
Din ochi cad rugi de ploi...

Şi cerul plânge, aşa i-e vrerea,
Clopotniţa răsună,
Răsună-n suflete durerea...
"Măicuţă, noapte bună!"
De-acum veghezi tristeţea mea
Şi vântul suflă-a jale,
Măicuţă dragă, vei pleca
Spre dincolo de zare.

În casă e lumina stinsă...
Te-aşezi în palma mea
Şi plângi şi tu! Şi tu eşti tristă!
Singurătatea-i grea.
E cerul plub, e pleoapă cerul
Şi doliul se revarsă
Pe cer măicuţă... şi în gând...
Tu nu mai eşti acasă.

În casă e lumina stinsă
Şi cerul plânge,-aşa i-e vrerea
Şi ceru-i candelă aprinsă,
Se-nfruptă cu lumini tăcerea.
Tu înger de lumină pleci...
Mă-ntorc de dor, mă-ntorc acasă
Pe ale timpului poteci
Şi noaptea ca un vis se lasă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa primăverilor capricioase

Capricii moi, de primăvară,
Vise, copaci înmuguriţi,
Vii stele pe tapet de seară...
Oh, zile noi, veniţi, veniţi!
Ne scutur flori de măr din ceruri...
Aleile sub flori de măr
Se lasă-n râuri de peneluri,
Precum argintul prins în păr.

Capricii moi de primăvră
Şi muguri moi de catifea,
Poveşti de vis în fapt de seară,
Zâmbet, copilăria mea...
Cu toate-s strânse în clepsidră
Şi-n scurgerea luminii-n care
Şi jad şi umbre de jăratic
Se-ascund în scânteiri de soare.

Vise, copaci înmuguriţi
Şi ape limpezi, cristaline,
Tineri şi vârstnici fericiţi
Deodată le aducui cu tine.
Izvor din ceruri se prelinge
Şi soarele, sub ploi, s-a stins
Precum o candelă. Ne plânge
În noapte, fiecare vis...

Vii stele pe tapet de seară
Adorm în leagăn de argint.
Eşti tu, oh, dulce primăvară!
Îmi picuri tâmplele cu mirt...
Îmi creşte primăvara-n suflet
Altar de fluturi şi de stele,
Pământul tot e numai cântec –
Un semn al purităţii tele.

Oh, zile noi, veniţi, veniţi!
V-aştept pe bancă, în grădină,
Unde copii îndrăgostiţi
Se-ascund, râzând, de-a ta lumină.
Mi-e dor de sărutarea ta!
De plânsul tău de ploi, de stele...
În amintiri te voi păstra,
Oh, primăvara vieţii mele!

Ne scutur flori de măr din ceruri...
Pe braţe s-a-mprimăvărat.
Mustind, se-nalţă-n mii de feluri
Şi flori şi fluturi deodat.
Ce falnic vis se-nalţă-n mine!
Mă simt de-acum un răsărit.
În mine cresc păduri virgine,
Deşi la tâmple am albit.

Aleile, sub flori de măr
În necuvânt mi se arată.
Eu, fluture, din adevăr
Îmi iau iubirea-adevărată.
Liane albe de lumină,
Azi gleznele mi le cuprind
Şi sunt o stea diamantină,
Pulsând şi repetat murind.

Ne lasă-n râuri de peneluri,
Cuvinte moi... Şi s-a-noptat.
Stau risipite în creneluri
Pe stâncile de diamant,
Lumini şi stele pentru care
Nu mai există un sfârşit.
Lucesc, lumesc lucesc în zare...

Precum argintul prin în păr,
Viu legănându-se la tâmple,
În vânt şi-n nouri adevăr,
Eu mă ivesc în val de umbre.
În nopţi cu lună m-am ascuns
Şi m-am pierdut – ultima stea.
Povara ce o am de dus,
Voi, pământeni, n-o veţi avea...

Precum argintul prins în păr
Se lasă-n râuri de peneluri
Aleile. Sub flori de măr,
Ne scutur flori de măr din ceruri...
Oh, zile noi, veniţi, veniţi!
Vii stele pe tapet de seară,
Vise, copaci înmuguriţi,
Capricii moi de primăvară...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă florilor de gheaţă

De-atâtea ori, purificarea, ne-apare-n alb – boboc de crin.
Un anotimp, Zâna Crăiasă... Şi ne dorim copii să fim.
În flori de gheaţă prinse-n suflet, poveşti pictate la fereastră
Ne luminază-ntunecarea şi revenim copii, acasă.
Mireasmă de gutui şi pâine, vin fiert, dovleac şi cozonac,
Mustind din casa bătrânească, m-aşteaptă iar, să vin cu drag.
La tâmple albe, sub broboadă, de timp şi gânduri troienite,
O văd din uşă şi pe mama şi pe bunica. Ia aminte!

De-atâtea ori, purificarea ne-apare-n alb – boboc de crin,
Simbol adus copilăriei în care îngeri întâlnim.
Un anotimp de vis şi umbre, bătrâni, la tâmple cu ninsori,
Argint de stele în panere, copac împodobit cu flori.
Omătul fin cernut deodată, ţurţurii, omul de zăpadă...
Sub flori de gheaţă, flori de stele au început de ieri să cadă.
În Yan şi Yn se-mparte lumea, apus şi răsărit de zei,
Precum se-mparte viaţa noastră în anii buni şi-n anii grei.

Un anotimp, Zâna Crăiasă... Şi ne dorim copii să fim.
Dar timpul nu se mai întoarce, nici nu putem să îl oprim.
Trec amazoane iar în noapte, vânatu-a început târziu.
Mă-ntreb când am albit la tâmple. E prea curând şi nu mai ştiu
De ce în lumea mea, sub ochiul ceţos şi obosit, bolnav,
Culorile-au pierit sub umbre de neculori – negru şi alb.
Dar chiar şi-această întrebare îmi pare greu de descifrat
Şi inutil îmi e răspunsul cât n-am găsit un vinovat.

În flori de gheaţă prinse-n suflet, poveşti pictate la fereastră...
Mă-ntorc plângând, copilărie, în amintiri, în gând, acasă.
Iubirea – lavă ce se-nalţă precum un val sub flori de vis,
Adoarme-n florile de gheaţă al căror mugur s-a deschis.
Sub voaluri fine de mireasă, virgină-n suflet, spre-napoi
Îmi trec privirile rămase cu amintirile de voi.
Viaţa şi moartea sunt poeme în care toţi ne întrupăm,
Numai sub troienite umbre, umbrita pleoapă ne-o plecăm.

Ne luminează-ntunecarea, să revenim copii, acasă,
Dar lumea-i albă şi-nainte şi alb în suflete se lasă.
Ne-aşteaptă tâmple de ninsoare, un clopot rece despicând
Lumea de dintre cei de-acasă şi recea piatră de mormânt.
De ce acoperiţi cu negru lumina-arzând ca o feştilă
Pe-altarul non-eternităţii?! Lăsaţi-mi strofa de lumină
Să treacă pe sub pomii-n floare! Pleoape de plumb... S-au risipt
Şi ierni şi stele, flori de gheaţă şi tot ce-odată am iubit.

Mireasmă de gutui şi pâine, vin fiert, dovleac şi cozonac...
Copilărie, albă miere, cu gândul încă nu mă-mpac
Că te-am pierdut, mă-ntorc la tine şi-n rugă redevin copac.
Şi-mi cresc din trup aripi de îngeri, altoi din neamul geto-dac...
Nici nu mai simt cum ninge-n mine, deodată redevin vulcan
Uitând parcă de-a morţii clipă, rememorând an după an.
Mi-e-n sânge curgerea, un clopot, vuind spre cele patru zări,
Rodesc copaci la tâmpla ţării şi cad sub tâmple de ninsori.

Mustind din casa bătrânească m-aşteaptă iar să vin cu drag,
Dorul de mamă şi de tată, ninsori din crengile de fag...
Şi ninge-n mine flori de gheaţă şi mă cutremur repetat...
Curând mă voi întoarce-acasă. Străbuni şi iarnă m-au chemat.
Vin îngeri iar să poposească la tâmpla mea. Prima ninsoare
Sărbătorită cu bunicii şi îngerii, sub teiu-n floare.
Mă dor de-atâta nemişcare braţe şi gânduri şi tăceri,
Doar amintirile mă cheamă – altar al veşnicului ieri.

La tâmple albe, sub broboadă, de timp şi gânduri troienite,
Îmi amintesc deodat' de mama şi de bunica mea cuminte
Şi cade lacrimă de gheaţă pe alb mormânt de flori de nea
Şi ninge-n suflet cu iubire şi amintiri, măicuţa mea.
Venind din vremuri troienite, precum un clopot m-a strigat
Bunica mea, femeie blândă, ce-n alte timpuri a plecat.
Apoi mi-a spus: "Rămâi, copilă! Doar să te văd eu mi-am dorit."
Şi ninge peste chipul mamei şi al bunicii, flori de mirt.

O văd din uşă iar pe mama şi pe bunica. "Ţine minte!
Şi nu răspunde la chemare, noi suntem azi la cele Sfinte."
Argint în suflet şi în păr... Ninge la geam cu flori de măr.
În alte timpuri, când adorm, renasc prin voi, în adevăr.
Cad ploi de flori de gheaţă, pe-un alb mormânt şi trist,
Vă port de-o veşnicie, mirese de lumină, în gânduri şi în vis.
Cad flori de gheaţă, albe flori de gheaţă, peste morminte, clipe, viaţă...
Cad flori de gheaţă, albe flori de gheaţă... cad flori de gheaţă, albe flori de gheaţă...

O văd din uşă iar pe mama şi pe bunica... Ţine minte,
La tâmple albe, sub broboadă, de timp şi gânduri troienite,
Mustind din casa bătrânească, m-aşteaptă iar să vin cu drag
Mireasmă de gutui şi pâine, vin fiert, dovleac şi cozonac.
Ne luminează-ntunecarea şi revenim copii acasă,
În flori de gheaţă prinse-n suflet, poveşti pictate la fereastră.
Un anotimp, Zâna Crăiasă... Şi ne dorim copii să fim...
De-atâtea ori, purificarea ne-apare-n alb – boboc de crin.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa târziilor toamne

Nori pe cerul de mătasă,
Prea întristat. Şi-n vânt fugar,
Negre păsări trec spre casă...
Mormintele sunt în zadar...
În clopote de voci şi plâns,
Rănind şi îngeri şi lumini,
Bătrânii noştri s-au tot dus,
În noi lăsându-şi rădăcini.

Nori pe cerul de mătasă...
E toamnă-n suflet de bătrâni.
Ce trist e drumul spre acasă
Şi-s nori în suflet de români.
Zarea s-a întristat deodat'
E-atâta gri în noi şi-n jur.
Câtă durere a-ntristat
Uitatul suflet de român!

Prea întristat şi-n vânt fugar,
Un pescăruş pătează zarea
Şi plânge disonant în deal
Un clopot, precum plânge marea.
Se sting la maluri de dureri
Furtuni şi suflete deodată.
Mormântul fiecărei seri,
Bătrâna cruce îşi aşteaptă.

Negre păsări trec spre casă...
Toamna-n suflet s-a lăsat,
Ruginie, dar frumoasă –
Vis de rugi şi rod bogat.
Între ceţuri stă ascunsă,
Ca un toc în călimară.
Veşnic stă pe gânduri dusă,
O gutuie dulce-amară.

Mormintele sunt în zadar.
Zadarnic timpul din osoare.
Se moare iar şi iar şi iar
Şi viaţa şi tăcerea doare.
Se strâng pe crucile de lemn
Păsări hulpave de bazalt,
Coboară treptele-n infern
Spre picătura lor de iad.

În clopote de voci şi plâns,
Vuiesc clepsidrele şi dor.
Se-ndreaptă viaţa spre apus –
Un anotimp şuierător.
Se văd în zare ca un râu,
Morminte în mărgean de cruci.
Străine, eu te văd şi ştiu
Că în curând ai să te duci.

Rănind şi îngeri şi lumini,
Ni-i viaţa trecere spre zei
Şi moartea prinde rădăcini
Şi în cuminţi şi în mişei.
Azi pentru fiecare mort
E cerul gri şi-s plângeri iar
Şi n-am să vreau să mai socot
Fapta ce-i pusă în cântar.

Bătrânii noştri s-au tot dus –
Semănători de timp şi vis.
Au cugetat, au plâns, au râs,
Apoi cuminţi, tăcut, s-au stins.
Lumânărele de cristal
Atât de caste, s-au aprins.
Cenuşa-i strânsă în osoar
Şi toate verbele s-au scris.

În noi lăsându-şi rădăcini,
Precum o rugă-au adormit –
Un gând în arderi de lumini,
Ultimul verb din asfinţit,
O flamură-n căderi, izvor,
Cărare către infinit,
Un vis, o lacrimă de dor,
Un început şi un sfârşit.

În noi lăsându-şi rădăcini,
Bătrânii noştri s-au tot dus,
Rănind şi îngeri şi lumini
În clopote de voci şi plâns.
Mormintele sunt în zadar,
Negre păsări trec spre casă,
Prea întristaţi şi-n gând fugar,
Nori pe cerul de mătasă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem pentru Eminescu

Ţi-e spiritul un înger vis şi val...
Pluteşti tăcut pe lacul de cleştar,
Eşti taina vieţii, blând Luceafăr eşti
Ivit în lumea noastră de poveşti.

Cu flori de tei ne-acoperi tâmpla ninsă,
De dorul tău, de lacrimă cuprinsă,
Cu Eminescu-n gând cutreieram
Şi în lumină, îngeri, alergam.

Lin cânt în suflet... Ploi de flori de tei,
Cad - o ofrandă, iar, din ochii mei.
Zi sfântă-avem de-acum în calendar,
Căci s-a născut poet român cu har.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă nuanţelor de gri

E cerul gri şi plouă-n noi,
Ascunse în tăceri sunt toate,
Copacii-s trişti, copacii-s goi,
E poate cea mi lungă noapte.
Noaptea în suflete se lasă
Şi sub copacii adormiţi
Se-ntorc bătrâni, se-ntorc acasă,
Mai tineri şi mai fericiţi.

E cerul gri şi plouă-n noi
Sub pelerinele de negru.
Şi plângsub pleoape, plâng şi ploi
Din cerul de un gri integru.
Ne dor tăcerile... Deodat'
În noi o flacără se-nalţă
Şi visul iar s-a-mbujorat
Căci prinde iar speranţa viaţă.

Ascunse în tăceri sunt toate
Şi lumea parcă a adormit,
Dorm somn de veci sub ramuri moarte
Lumini ce-n noi au încolţit.
Pe cer, de-acum nu mai sunt stele
Şi sub o pătură de nori,
Dorm toate visurile mele,
Dar ştiu că vor renaşte-n zori.

Copacii-s trişti, copacii-s goi
Şi doliu peste tot se lasă.
Noi, în tăcere, numai noi,
Ne vom întoarce iar acasă.
Cobori pe treptele de gri
Quasar înveşmântat în ceaţă
Pe sub apusuri viorii
Să zbori, cu fluturii învaţă!

E poate cea mai lungă noapte –
Un şal pe umeri s-a lăsat,
Nu se-aud clopote, nici şoapte
Şi-atunci mă-ntreb ce s-a-ntâmplat.
Şi încolţesc tăceri în mine
Şi sufletul îmi e rănit,
Tăcerile îmi sunt străine,
Trec aripi gri prin infinit.

Noaptea în suflete se lasă
Şi trec pe ceruri păsări gri,
Voaluri gri mă poartă-acasă
Înspre nopţile târzii.
Plânge griul pe ogoare,
Grâul, gri în spicuri creşte,
Apoi cade-n ploi, din soare
Şi-n poeme încolţeşte.

Şi sub copacii adormiţi
Dorm frunze gri. Gutuie coaptă
Se-aprinde-n mine. Voi sluji
Această noapte-mparfumată.
Alai de gri... s-a înnoptat...
Un petec gri de cer, apune
Şi plouă pe un gri asfalt
Cu gri stelar şi-nchinăciune.

Se-ntorc bătrâni, se-ntorc acasă,
Nor timpii în târziul ceas.
Îmi este viaţa mai frumoasă,
Feştila,-n gri muiată,-a ars.
Şi griul iar se risipeşte
În pure primăveri de vis,
Caisul deoată înfloreşte
Şi plouă floare de cais.

Mai tineri şi mai fericiţi,
Bătrâni se-mbracă-n haine grele,
Cu paşii mici şi şerpuiţi,
Coboară drumuri de mistere.
Se pierde griu-n rubiniu,
Speranţa încolţeşte-n noi,
Copaci de gri s-au scuturat
Şi nu mai sunt atât de goi.

Mai tineri şi mai fericiţi
Se-ntorc bătrâni, se-ntorc acasă
Şi sub copacii adormiţi
Noaptea în suflete se lasă.
E poate cea mai lungă noapte,
Copacii-s trişti, copacii-s goi,
Ascunse în tăceri sunt toate,
E cerul gri şi plouă-n noi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru prunc şi mamă

Pe mătăsoasele poteci, de alb, de pace şi de dor,
În nopţile când încă treci, iar paşii-n gânduri ţi-i măsor,
M-ascund la sânul tău de vis, argint bătând de-acum la tâmple...
Vezi?! De poveşti îmi este dor! De lacrimi ochiul mi se umple...
Se sting şi stelele pe cer... Tu, o poveste dintr-un gând,
Eşti nimfă, roză şi mister şi-n suflet veşnic te ascund.
Oricât ar fi de-ntunecat pământul, tu îmi eşti lumină,
Iubirea şi cuvântul sfânt ce-mi dau puteri şi rădăcină.

Pe mătăsoasele poteci, de alb, de pace şi de dor,
În gânduri şi în vise treci - o aripă bătând în zbor.
Mi-ai primenit către amurg, tăcerea lacrimii cu stele...
Aş vrea s-alerg, să te ajung... În clopot, lacrimile mele
În valuri azi se risipesc. Te-au alungat pribege vânturi,
Iar paşii tăi sălăşluiesc pe fantomatice pământuri.
Îţi ţes poem de borangic şi-n crini îţi rostuiesc iubirea,
Pe sâni, în râuri, pe ilic, îţi încrustez nemărginirea.

În nopţile când încă treci, iar paşii-n gânduri ţi-i măsor,
Când buzele mi le atingi cu palma ta... şi mă-nfior,
Când pieptul munte-i şi-n câmpii se risipeşte, mă aplec,
Şi îngenunchi... Tu, mamă, ştii! Pe ceruri limpezi te petrec.
Sunt jadul brazilor sclipind în ochii tăi, măicuţa mea
Şi-n braţe vreau să te cuprind, o clipă să te pot avea.
Dar... unde oare te-ai pierdut?! De ce-ai plecat? Poveşti de vis
Ţi-aş prinde într-un legământ... Mamă - oh, candelă, te-ai stins!

M-ascund la sânul tău de vis, argint de-acum bătând la tâmple...
Mătănii de mărgăritar, de roze şi de pietre scumpe,
Pe glezna timpului hain se lasă-n valuri de miresme.
Trec, iată, fără-a se opri cocori de voaluri de mirese!
Dac-aş putea te-aş înrăma, istorii să îţi stea în cale,
Să nu mai pleci... În drumul meu să creşti copac bătând în floare.
Dar timpul n-am să-l pot opri. Văd lacrima brăzdându-ţi faţa.
Năframa-i udă... Plâng în somn! Plouă... Ce tristă-i dimineaţa!

Vezi?! De poveşti îmi este dor! De lacrimi ochiul mi se umple.
Să fii copil nu e uşor! Dar nici părinte alb la tâmple...
Acelaşi dor nestăpânit, aceeaşi taină,-aceeeaşi sevă,
Aceeaşi rugă,-acelaşi mit, acelaşi prunc, aceeaşi Evă.
Aceeaşi lege de "a fi" şi zborul spre înţelepciune,
Transcendental, acelaşi gând, dar şi aceeaşi plecăciune.
De-acum, un suflet pustiit s-a frânt în două emisfere
Căci prunc şi mamă rătăcesc prin lume, univers şi ere.

Se sting şi stelele pe cer, tu o poveste dintr-un gând,
În unduiri de salcie, te-apleci în rugi către pământ.
Sunt sângeri prinşi pe braţul tău, privirea-i rană care doare.
Acum că pruncul ţi-e plecat, priveşti pierdut în depărtare.
L-a cucerit pământ străin, în foame şi-a pierdut pământul,
Acolo-ai depărtării spini i-au frânt pe veacuri legământul.
Amară-i maică pâinea lui... Şi lacrima-ţi este amară,
Căci pruncul grabnic ţi-a apus, slujind de-acum în altă ţară.

Eşti nimfă, roză şi mister şi-n suflet veşnic te ascund
Icoană pe un val de cer. "Nu mai văd bine, nu aud!"
Tu îmi răspunzi. Eu te sărutTu iarăşi plângi... Şi plâng şi eu.
Câte mătănii, câte rugi tu ai făcut spre Dumnezeu?!
De câte ori ai adormit cu mine-n gând, măicuţa mea?!
De câte ori plângeam şi eu, dorind să te mai pot vedea!
Credeam că voi veni bogat, dar ce sărac mă simt acum!
Să fiu din nou copil aş vrea... Şi timpul să-l întorc din drum!

Oricât ar fi de-ntunecat pământul, tu îmi eşti lumină,
Un val pe marea fremătând, pe cer, o stea diamantină.
Eşti răsăritul sângeriu, lanul cu maci, cântec de dor,
Pădurea cu înalţii brazi şi apa rece de izvor.
Eşti steagul ţării, neamul meu, crucea ce între veşnicii
Stă ca un legământ nescris. Esenţa verbului "a fi"...
Eşti, mamă, tot ce am mai sfânt, un suflet drag, eşti gândul bun...
Ştiu că în veci te voi iubi, cum ştiu că-n veci voi fii român.

Iubirea şi cuvântul sfânt, îmi dau puteri şi rădăcină,
Mă vor primi la umbra lor, de-acum, secundă de odihnă.
Vântul, arcuş de soc şi jar, îmi va cânta jalea şi dorul...
Vor plânge-n ploi, uniţi pe veci, de-acuma, mama şi feciorul,
Căci fie viaţa cât de grea, în ţară pâinea nu-i amară.
Rămâi, străin ce-ai pribegit! De-acum întoarce-te în ţară!
Şi tu eşti prunc şi ai părinţi! O mamă poate te aşteaptă!
Şi rugi şi lacrimi către sfinţi şi către Dumnezeu îndreaptă.

Iubirea şi cuvântul sfânt îmi dau puteri şi rădăcină...
Oricât ar fi de-ntunecat pământul, tu îmi eşti lumină,
Eşti nimfă, roză şi mister şi-n suflet veşnic te ascund...
Se sting şi stelele pe cer, tu - o poveste dintr-un gând.
Vezi?! De poveşti îmi este dor! De lacrimi ochiul mi se umple.
M-ascund la sânul tău de vis, argint, de-acum bătând la tâmple,
În nopţile când încă treci, iar paşii-n gânduri ţi-i măsor,
Pe mătăsoasele poteci, de alb, de pace şi de dor.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul iernii

Tremură în ramuri frunza...
Sufletul se risipeşte,
Plâng copaci.
Căutaţi lumina vieţii,
Primavara rătăcită,
Ori un vraci!
S-a ascuns în noi lumina,
Noaptea-n unghiuri încolţeşte,
Oameni buni,
Trec secundele în timpuri
Şi flămânde de iubire
Nasc furtuni.
Plânge clopotul a jale,
În biserici se slujeşte,
Păsări dorm...
Plâns de stele căzătoare,
Alb pe îngheţata zare,
Tainic somn.
Îngeri – stele de zăpadă
În tăceri,
Cad cu fruzele deodată,
Cad ca ieri.
Sângerează amintirea,
Îngeri plâng,
Fericirea ni-i ascunsă în amurg.
Transcendent ne poartă noaptea
Pe poteci,
Tremură în ramuri frunza...
Iarnă – cataracta vremii,
Nu mai pleci?!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când plâng...

Când plâng, o lacrimă de-a mea,
Îmi plânge-ntreaga lume.
Şi infinitul plânge-amar,
Cu ploi de stele, iar şi iar...
Nu mai cunosc nici zâmbetul nici visul.
Mâ-ntreb dacă există paradisul...
Dar cine să-mi răspundă la-ntrebare?!
Şi sufletul de suferinţă doare.
Oh, nici speranţa nu îmi mai rămâne,
Căci cine-s eu de-acum pe-această lume?!
Adorm - o stea la margine de zare.
Scheletul unei clipe trecătoare
Îmi dă o umbră - aripă târzie -
Un zbor plăpând de puf de păpădie.
M-acopăr cu veşminte de lumină,
Dar singură-s, durerea nu-mi alină
Nici valul cast, nici răsăritul, Doamne.
Cărări de pietre-n vreme de ninsoare...
Şi ochiul plânge albele zăpezi,
Când încă o iubire, iată, pierzi!
În curcubeu mă învelesc şi iar
Iluzii mă apasă vertical.
În înger, transcendent, mă definesc
Şi-aştept de-acum, aştept o mângâiere,
Din visul meu urât să mă trezesc.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!