Un căţel autocrat

De când ne ştim, ne e păzit avutul
De câini colţoşi, din rase diferite,
Ce ne-au marcat cu firea lor trecutul
Şi ne-au lăsat impresii felurite...

Prin timp, urmând instinctul de ţăran,
Am tot ales zăvodul potrivit -
Şi-n legea firii, mai acum un an,
Un câine rău mandatul şi-a sfârşit!

Am cumpănit şi-apoi am adoptat
Un rottweiler, de stirpe teutonă,
Căţel voinic, mai mut şi încruntat,
Născut într-o canişă-autohtonă

S-a declarat ritos, de la sosire,
Stăpân suprem aci-n gospodărie,
Ce nu acceptă nicio-mpotrivire
Şi pretinzând triplarea de simbrie!

Nimic n-a reuşit să domolească
Pornirea lui genetică de-a roade
Cam tot ce-i iese-n drum; să hăituiască
Pisici zbârlite-n miorlăieli neroade...

Şi nimeni n-are zile liniştite,
Nu poate şti ce i se mai năzare
Bombiţei cu puteri nemărginite
Şi toane de vedetă la pozare...

Am încercat, cu sârg, să îl dresăm
Cu şcoală mai cazonă, dar umană,
Ba chiar am hotărât să încercăm
Să-i adresăm comenzile-n germană!

Dar n-a fost chip; e grav, incorigibil,
Va trebui să-l suportăm cum este:
Un dictator... şi-i practic imposibil
Să-l facem câine bun, ca în poveste!

Ne consolăm că data viitoare,
Când câine nou avea-vom de-a alege,
Ne va ghida străbuna zicătoare:
,, Ce-ai semănat - aceea vei culege"!

MORALA

Citind această jalbă a frustrării,
De sesizaţi frapanta-asemănare
Cu ce s-a întâmplat la cârma ţării -
Vă jur solemn că-i pură întâmplare!

fabulă de Petre Ion Florin Vasilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două mâţe şi-un căţel (poezie pentru copii)

Două mâţe şi-un căţel
Au găsit în fân un miel;
Mielul mic şi frumuşel
Se mai odihnea niţel.

Mâţele, când l-au văzut
Au zis a fi câine mut:
Şi-au chemat şi pe căţel
Ca să-l privească şi el.

"O fi câine care muşcă:
N-are casă, n-are cuşcă"
Au gândit mâţele proaste
Miorlăind ca nişte broaşte.

Dar săracul mititel
Era simplu... mieluşel:
Fătat de mămica lui
De o zi pe lume pui.

Căţelul când l-a văzut
Câine mare l-a crezut
Şi-a-nceput lung al lătra
Mieluţul al speria

Mieluţul, s-a speriat
În picioare s-a sculat,
Mâţele când l-au văzut
Au fugit, cât au putut!

Dar mieluţul, nu era...
Şi nici câine nu lătra,
Era, me-e-e... un miel
Şi se odihnea niţel

- Vai, ce mai sperietură
Pentru astă creatură:
Bine că e mieluşel
Şi nu e... mare căţel!
***
Pe lume, multe mai vezi
Multe lucruri le mai crezi:
Trebuiesc, doar cercetate
Şi apoi, pe loc, "lătrate".

poezie pentru copii de Paul Preda Păvălache din Cartea mea de poezie, volumul I (2008)
Adăugat de Paul Preda Păvălache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nerva: Excelenţă... (Tare). Acesta este noul dumneavoastră câine!
Poporan (uimit): Eşti nebun?
Nerva: Tot ce se poate...
Poporan (studiindu-l pe Grivan, cu interes): L-ai angajat?
Nerva: Da! A îndeplinit toate condiţiile.
Poporan (tot mai uimit): Tu nu vezi că e biped?
Nerva: Ba e patruped! Număraţi vă rog şi labele din faţă...
Poporan (îşi pune ochelarii): Câinele acesta este un om!
Nerva: Dimpotrivă! Omul acesta este un câine!
Poporan: Serios?
Nerva (hotărât): Da! Este un câine cu faţă umană!
Poporan: Te-ai ţicnit de-a binelea...
Nerva: Am valorificat cea mai bună ofertă, venită oficial, direct de la Forţele de Muncă.
Poporan: E om, măi omule!
Nerva: Este un om care acceptă condiţia de câine!
Poporan: Nu pricep...
Nerva: E ca la recensământul populaţiei, excelenţă! Fiecare este ceea ce declară că este! Dumnealui a declarat, pe proprie răspundere, că este câine. Am ţinut cont de opţiunea sa şi l-am angajat...

replici din piesa de teatru Partidul Naţional al lui Tata (Fantezie balcanică), scenariu de Valeriu Butulescu (2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dialog cu un... căţel

Când vorbesc cu al meu căţel,
Chiar dacă-i "mut" el mă-nţelege,
De-l cert şi-i spun că e mişel,
Pentru el vorba mea e... lege.

Oricât aş vrea să-l ocolesc,
Apare-n jur ca o iscoadă,
De-l mângâi sau de-l dojenesc
El scheaună şi dă din... coadă.

E un semnal că-i prieten drag,
De şi l-am botezat: "dulăul",
De-i cald, de-i frig mă-aşteaptă-n prag
Iar "prieteni-mi" doresc doar... "hăul".

De mult, cu coaja mea de pâine
Am mai hrănit şi-un om sărman,
Căţelul a crescu şi-i... câine
Iar prietenul îmi e... duşman.

Stau şi mă-ntreb cum este bine?
S-ajuţi plebeul că-i sărman,
Sau să ai prieten doar un câine
Ce-ţi este prieten, nu duşman?

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu (august 2009)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e sufletul un câine pe şosea

Mi-e sufletul un câine de pripas,
În plină iarnă, pe-o autostradă,
Cei care se grăbesc n-au timp să-l vadă,
Dar eu, inconştientul, cui îl las?

Din când în când, îi este dat să cadă,
Şi el, rănit de roată sau de pas,
În câte-o tufă sângeră, retras,
Şi, uneori, solemn, într-o baladă.

Mi-e sufletul desprins de mine însumi,
Mă uit la el, se uită-n ochii mei,
El câine rău, eu cap numai idei,
Şi ne uneşte câteodată plânsu-mi.

Mi-e sufletul un câine şchiop ce vine,
Pe o şosea, prin vifor, către tine.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Traian: Luci, nu te întrista din nou, n-are rost. Sigur nu va spune nimic rău despre tine; face doar pe supăratul...
Lucian: Nu; chiar este supărat de data asta, nu se preface deloc! Are dreptate: L-am dezamăgit.
Traian: N-ai dezamăgit încă pe nimeni. De ce nu i-ai spus mai din timp, încă de acasă, zilele trecute; poate că nu astfel ar fi reacţionat acum.
Maria: Ce s-a întâmplat?
Alex: Tatăl lui n-a reacţionat prea bine când a aflat despre ce-i vorba; se pare că nu ştia.
Maria: Ah...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sinuciderea unui anonim

S-a sinucis un anonim!...
Un "fapt divers", şi-atâta tot...
Căci anonimii, precum ştim,
Nu fac nici ei decât ce pot –
Unii pleacă,
Alţii vin...
Un anonim pe lume mai puţin,
Un mort mai mult în cimitir,
Şi bietul om a fost scutit de bir!...

S-a sinucis un anonim...
S-a sinucis, după cât ştim,
Într-o mansardă la hotel –
Hotel modern, cu ascensor,
Ca mortul să coboare-n stradă mai uşor!...
S-a sinucis fiindcă iubea
Pe cineva...
Pe cine?...
Nu se poate spune...
O anonimă ca şi el,
Pe care-a vrut să se răzbune,
Probabil, fiindcă-l înşela...
Sau, poate... numai bănuia,
Căci fapta n-a fost confirmată
Nici chiar de anonima arestată,
Interogată,
Judecată,
Şi... achitată!...

S-a sinucis un anonim!...
Şi-atâta tot!...
Povestea lui,
Povestea capetelor cu cucui,
Povestea noastră,-a tuturor,
Povestea anonimilor!...

S-a sinucis un anonim!....
Dar, lucrul nemaipomenit,
Cadavrul lui a dispărut
Ca o comentă-n infinit,
Şi n-a mai apărut,
Aşa c-anunţul mortuar
N-a mai ieşit nici el de sub tipar...
Şi-a doua zi gazetele n-au scris
Nici un cuvânt de bietul sinucis!...

Doar mai târziu, când s-a aflat
Anume ce s-a întâmplat,
Întreaga presă s-a cutremurat!...
Acum, se ştie-n mod precis
Că anonimul sinucis
De anonima lui a fost furat
De teamă să n-o facă de ruşine
Când în oraş s-ar fi aflat
Exact ce-a fost:
O anonimă care-ncepe bine
Şi-un anonim care sfârşeşte prost!...

Deci anonima cu pricina,
Voind să-şi ispăşească vina,
L-a dus la ea acasă pe furiş,
Şi-n toiul nopţii l-a-ngropat
Într-un alcov frumos şi parfumat,
În care alţi trei sinucişi –
La fel, tustrei, tot pentru ea –
Îl aşteptau pe-al patrulea...
Ba poate chiar pe-al cincilea...
Şi-al şaselea...
Şi-al şaptelea...
Şi-al optulea...
Et caetera...
Et caetera...

Şi-abia atunci gazetele au scris
Un necrolog cu litere aldine,
Şi-au scris solemn
Şi grav,
Ca să se ştie
De orişicine
Că anonimul sinucis
N-a fost decât o biată jucărie,
Căzută-n gheara altei jucării...
Sau, dacă vreţi,
Doi diavoli de copii,
Copii precoci –
O fată
Şi-un băiat –
Ce-au încercat
Să iasă din anonimat
Prin acest "fapt divers" adevărat...
Dar care, vai!... n-a existat
Decât în fantezia mea
Şi-a celor care-mi vor ierta
Curajul de-a-i fi convertit
Să mă citească până la sfârşit!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Sub ochii femeii, I, nr. 1 (9 noiembrie 1930)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

La margine de hău

Ne-au rămas satele pustii şi reci
Şi-n urma lor se stinge un popor...
Ne-au rămas sufletele fără viitor,
Iar capetele de pe umeri, seci.

Ne-au rămas numai amintiri,
Pe când credeam c-o să rămână
Tot neamul nostru prins de mână,
Într-o lume a fainelor trăiri.

Ne-a rămas numai să plecăm,
Către străini să ne luăm zborul...
Nu mai avem la ce da cu piciorul,
N-a mai rămas decât să ne cărăm...

Ne-a rămas numai ce-au vrut ei...
Aceste trupuri fără de conştiinţă!
Mai greu să scapi de neputinţă,
Când legile i-au transformat în zei...

Ne-au vrut exact cum am ajuns,
Cum nu s-ar fi putut mai rău...
Ne-au vrut la margine de hău,
Şi-au reuşit: le-a mers ca uns.

Ce "bravo" sunt aceşti mişei
Şi ce de plâns suntem noi, restul,
Dacă-am ajuns să picăm testul
De-a fi mai presus decât ei.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (27 august 2019)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-i viaţa ta?

Ce-i viaţa ta? E o peniţă
cu care scrii mereu pe-un drum.
Şi-apoi la ultima portiţă
tot ce-ai scris tu ca pe-o tăbliţă,
nu se mai şterge nicidecum.
Şi vorbe-n vînt şi fapte rele
rămîn pe veci ca-ntr-un album.
Păzit e scrisul tău de stele.
De-ai pune mări întregi să-l spele,
nu se mai şterge nicidecum.

Să nu te minţi că-n veşnicie
trecutul se preface-n scrum.
Căci Dumnezeu stă mărturie
că-n faţa Lui tot ce se scrie
nu se mai şterge nicidecum.

În ceasul greu de judecată
îţi vei citi întregul drum.
Şi vei zbucni în plîns deodată.
Dar nici o slovă-nlăcrimată
nu se mai şterge nicidecum.

N-o poate şterge decît sînge,
dar sînge sfînt şi nu oricum.
Ce înger trupul său va frînge?
Şi-astfel, ce-ai scris, oricît ai plînge,
nu se mai şterge nicidecum.

Isus cel drag veni din zare
ca tu să scapi din foc şi fum!
Prin El trecutul tău dispare.
Dar dacă azi nu-i ceri iertare,
nu se mai şterge nicidecum.

Isus pe lemn rabdă arşiţa.
Isus e preţul tău acum.
Prin El eşti alb ca lămîiţa.
Şi tot ce-a scris cîndva peniţa
nu se mai şterge nicidecum...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Broasca lui Esop şi boul autohton

Prin anii duşi, în balta puturoasă
Din necuprinse şesuri, lâng-un sat,
Trăia o broască grasă, de-a râioasă,
C-un neam imens, cum soarta a lăsat...

Pe câmp păşteau cirezi de vaci şi boi
Alături de-alte multe erbivore –
Berbeci şi ţapi, căpriţe, mii de oi,
Plus câini, mistreţi sau alte omnivore

Jupân era un bou ignar, smolit,
O namilă de câteva chintale,
Despotic, hoţoman, cam neşcolit,
Vânat de-un DNA pentru-animale...

Iar cum această poteră câinească
Era pe punctul de-al băga în cofă,
El a decis – ca şef să-l suplinească,
Bizar, broscuţa prinsă-n prima strofă!

Într-un târziu, de gabori priponit,
A fost vârât în gherlă, la poprire...
Iar broasca, cu destinul împlinit
S-a tot umflat întruna, făr-oprire!

Dorea-n fantasmagorica-i chemare
Să-şi egaleze prea-nălţatul şef,
Ba chiar s-ajungă, de ce nu, mai mare,
Zeiţă-n strai de purpur pe gherghef!

Dospea, ca-n vrăji narate în poveşti,
De lighioanele din jur – flatată,
Îmbărbătată: - Dacă ne iubeşti,
De mii de ori mai creşte, mai sfruntată!

MORALA

Povestea noastră are un sfârşit
Uşor de prevăzut, lejer sinistru...
Plăteşte crunt păcatul săvârşit
O broască deghizată-n prim-ministru!!

fabulă de Petre Ion Florin Vasilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

România, te iubesc!

Românii-au suferit după război,
Când ruşii ne-au luat şi pielea de pe noi:
Ne-au luat şi grânele, şi vinul, dar şi vita,
Şi nouă ne-au rămas doar coada şi copita.

Cei ce-au trecut în timp prin astă ţară,
Toţi ne-au luat... şi n-au plecat cu mâna goală.
Românii au răbdat de foame şi amar
Şi-au renăscut ca Phoenix, din cenuşă, iar şi iar.

Acest popor n-a fost îngenunchiat!
Cum a putut, cu greu el s-a luptat.
Chiar dacă n-a găsit nicicând dreptatea,
Nu s-a lăsat învins, nu şi-a pierdut identitatea!

A stat în vânt şi ploi ca stânca în picioare,
Când mulţi au încercat să ne doboare.
Câţi s-au jertfit!.... ne trebuie un munte de colivă!
Pentru al nostru scump pământ şi dulce limbă.

De-aceea îmi iubesc portul şi glia!
Aici vreau să trăiesc: în România!
Pe-acest pământ udat de sânge strămoşesc,
Strig să audă lumea-ntreagă: România, te iubesc!

poezie de Nicanor Casandruc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În hrana amară de sclavă...

Mi-e silă şi scârbă şi groază
Când munţii de ură se-aşează
Pe inima mea ostenită,
Şi-n grave sudalme rănită.

Aş vrea să mai văd câte-o oază,
Dar şerpii durerii veghează,
Şi simt zi de zi doar otravă
În hrana amară de sclavă.

Tăişul cuvintelor grele
M-apasă, mă face surcele,
Deşi tot repet că nu-mi pasă
Îmi vine să scuip pe-a lor masă.

Si-apoi te-ntreb Românie;
Te doare de-a noastră mânie?
Iar voi ce tronaţi în guverne
Uitaţi că nu-s toate eterne?

Românii se duc de acasă
Dar vouă nici că vă pasă,
Iar ei ca să aibă un mâine
Acceptă postura de câine.

De câine ce urlă pe stradă
Când nimeni nu poate să-l
vadă,
Şi turbă de-atâta durere
Muşcând vehement din tăcere.

Iar voi fără pic de ruşine,
Mai spuneţi că-n ţară e bine.
V-aş spune ceva, cum v-aş spune,
Dar o să vomit, fără nume...

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima şansă

A încercat să înflorească,
Dar n-a putut să izbândească
Şi a murit îmbobocit,
Un trandafir,
Un fir
Chircit.

El n-a stiut ca s-a născut
Când timpul lui era trecut,
Printr-o rezervă de splendoare
A sevei sale uimitoare
De floare.

E toamnă, la ce te aştepţi,
Să înfloreşti şi să regreţi,
Să nu-ţi duci visul la sfârşit,
Să-l vezi pierit,
Înăbuşit?

Şi totuşi nu te poţi opri
Din înflorire, a nu-nflori.
Chiar daca ştii ca e târziu
E şansa de-a ramâne viu,
Până târziu.

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ion

Orfan, nici el nu ştie de-a avut vreun tată,
că nu-i trecut pe niciun buletin, o carte de identitate.
Nici maică-sa nu ştie, crede, cine-a fost odată,
că l-a uitat şi ea, l-a părăsit; i-a spus-o cu sinceritate!
Nu ştie nici precis traseul; parcă, ar fi fost adoptat
un timp, dar s-au debarasat, din nou, predat la şcoală specială...
şi culmea nu crede defel; n-ar fi nicicum alienat, handicapat,
că-i bine plin de el, ştie de toate, -doar mintea-i deseori o goală,
a meşterit ceva intuitiv- nu vrea decât să supravieţuiască
şi din cotloane scoate ce lui îi poate fi, sieşi, un avantaj,
chiar dacă minte, păcăleşte... trage mult, din greu, ca să trăiască
şi nu-i fidel; să lase baltă poate fură, câte-un pic, e-un "homo aliaj"!
E stors de mulţi, de vlagă, bun la toate; pe tractor, pe câmpuri,
slugă hainului de preot... un bun pentru orice, răsplătit, hm, arar,
cu mâinile tot înnegrite, groase, tăvălit prin gloduri, smârcuri...
şi dinţii şi-a pierdut de nespălaţi... poate genetic nici nu i-a avut pe inventar!?
Un răzvrătit -probabil în el rău, sau mistuit încet de soartă-
mai ieri un june, fără a şti cum trece timp, se scurge;
este-n doi poli acum şi tot, tot, aruncat din poartă-n poartă,
chiar dacă lumea e acum nouă! E tot Ion şi nu se plânge...

Cum iaz, ce nu va şti nicicând că urneşte piatra grea a morii... doar se curge, curge, curge, curge!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 februarie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăieşte
Ştiind ce-i greu, ştiind ce e uşor,
Ştiind că timpul nu îmbătrâneşte
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă să trăiesc în libertate,
Şi să-mi asum ce ştiu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne şi puţini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost şi va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine să decadă
Ca să nu-şi ştie viaţa-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Şi tot privesc pe drum, în lung şi-n lat,
Un singur drum ştiu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăieşte ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viaţa nu îşi are nici un rost.

Şi, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, şi omenirea,
Minţind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp, voind să ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.

Doar înainte ştiu că mi se poate
Să fiu tot lup şi liber să trăiesc,
Să ştiu că-n viaţă pot avea de toate,
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăieşte,
Aşa-s văzut de cei nevăzători,
Şi după legea lumii, omeneşte,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând, din drumul drept, o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Şi ştiu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Aşa cum ştiu câţi paşi fac într-o zi,
De-aceea, de-aş putea vorbi cu moartea,
De nemurirea mea i-aş poveşti.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.

poezie de Daniel-Dumitru Darie din Dincolo de praguri (30 august 2013)
Adăugat de Daniel-Dumitru Darie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvară neagră - I

S-a înnegrit firul de iarbă!
Plânge; nimic pe nimeni nu întreabă!
Atâta moarte e astăzi vai, în jur;
Se teme să trăiască atât de singur!...

Nimeni nu mai trece pea lei...
Nimeni nu-l mai mângâie parcă...
Plânge şi roua din ochii săi
O, viaţă, viaţă de acum şi niciodată!

Pământul e negru şi încruntat;
Nu vrea pe nimeni să mai vadă!
Atâta moarte la cam supărat;
Clopotul se aude în fiece ogradă?!

N-a fost zăpadă; n-au fost nici ploi
Şi bolile ne-au cuprins de peste tot;
Nici firul de iarbă nu vrea să-nţeleagă
De ce e primăvara asta neagră, tot mai neagră!

Destine tulburate de efemer şi de abis;
Firul de iarbă topindu-se întrânsul învins!
Mi-e dor de alb, de iubire, de curcubeu,
Mă iartă, viaţă; credinţă fie-n Dumnezeu!

poezie de Constantin Anton din Simplitate şi firesc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vulturul şi papagalul

Într-un ţinut muntos domnea odată
Un vultur, succesor de vechi stăpâni,
Străjer veghind din slavă zarea toată,
Planând, cum le e datul din bătrâni...

Supuşii, mii de neamuri de-aripate
Prin secoli respectând străbuna lege,
Trăiau cum ştim cu toţii că se poate
În ţările cu mulţi sărmani şi-un rege!

La curte, printre zeci de slujitori,
S-a strecurat discret, cam nelegal,
Plătind bacşiş, fentând pe păzitori,
Cel mai bălţat flecar... un papagal

Zburdalnic, amuzant, prea-vorbăreţ,
Viclean, mereu mai sus s-a căţărat;
C-un strop de faimă de băiat isteţ
Răzbi la ţel – augustu-autocrat!

Turnându-i osanale, plin de-avânt,
Linguşitor, l-a trombonit că-i zeu,
Patron divin în cer, iar pe pământ –
Instrumentist mai meşter ca Orfeu...

Flatat din greu, cu doxă vulturească,
Stăpânu-ntre curteni l-a infiltrat
S-asculte-n taină ce-or să clevetească
Şi-apoi să-i toarne totu-nregistrat!

I-a dat un rang din ce în ce mai mare
Şi-n fine, prin solemn decret regal,
Lăsând guvernu-ntreg în consternare,
Numi ministru – zdreanţa papagal!

Cu linguşeli, cu pâra cea greţoasă,
Un papagal, un delator sinistru,
Ajunse-n vârf, pe-o funcţie făloasă,
Cu perspective chiar de prim-ministru!
MORALA
Aşa năzbâtii rar sunt consemnate
La păsăret, cu mintea lor sumară,
Da-ntre fiinţe mult evoluate –
Ca oamenii – nici vorbă să apară!!

fabulă de Petre Ion Florin Vasilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mult se-ndreptăţeşte omul...

Ce mult se-ndreptăţeşte omul că n-a ucis şi n-a furat
Că n-a aprins la nimeni casa, că strâmb spre nimeni n-a jurat
Că n-a nedreptăţit pe nimeni luând ce nu era al lui.
Oricând s-ar măsura cu alţii, ca el pe lume nimeni nu-i.
Se poate n-a ucis cu parul, se poate n-a furat comori,
Dar cu cuvântul şi cu ura el n-a ucis, de-atâtea ori?
Se poate n-a prădat avutul cel pământesc al nimănui,
Dar n-a furat el de la Domnul când dezbina lucrarea Lui?

Se poate n-a făcut păcate cum face orice vinovat
Dar când putea să facă-un bine şi nu-l făcea, n-a fost păcat?
Când el vedea că alţii sufăr bolnavi şi singuri şi trecea
Şi-ar fi putut să facă-un bine dar n-a făcut, el ce făcea?

Când va veni Hristos în slavă la judecata Lui
Atunci nu de păcate-o să ne-ntrebe, ci de-ale dragostei porunci
Nu pentru rele-o să ne-alunge, ci pentru binele ştiut
Putând la semeni a le face, dar noi trecând, nu l-am făcut.

O, nu te-ndreptăţi pe tine că n-ai aprins şi n-ai furat
Că este decât toate-acestea un mai amar şi greu păcat:
Acela de-a nu face bine când ştii şi poţi trăind mereu
Mulţi credincioşi o să-i alunge, pentru acesta, Dumnezeu.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un câine

Părinţii mei s-au dus la Dumnezeu,
În Rai, să facă şi acolo pâine;
La casa lor, unde-am crescut şi eu
A mai rămas, de câţiva ani, un câine.

Eu nu ştiu cum percepe-un câine timpul,
Dar ştiu că-i dintr-o specie deşteaptă,
Că, dacă-i cald sau rece anotimpul,
El stă mereu acolo şi aşteaptă.

Când l-am mutat pe tata în neant,
Ca ultimul plecat din casa noastră,
El a urlat prelung înspre palant
Apoi şi-a dus privirea spre fereastră.

De-acolo tata îi vorbea pe-un ton
Duios, cu vorbe blânde de-alintare,
Apoi pornea,-ntr-o mână c-un baston
Şi-n mâna cealaltă cu mâncare.

El stă şi azi, un ghem lângă ceaun,
Căci mai aşteaptă semne că e bine
Şi, Doamne, cum se bucură, nebun,
Când dă cu ochii lui frumoşi de mine!

Căci ne mai ducem, eu şi fraţii mei,
Din când în când, la casa părintească,
Prea rar, ce-i drept, prea rar şi eu şi ei,
O fi de vină firea omenească...

El sare când mă vede şi, vă jur,
Mă ia în braţe cu iubire mută
Şi latră-apoi rotindu-se-mprejur
Şi vine iar şi iarăşi mă sărută.

El nu-i flâmând, căci ni-l hrănesc vecinii,
E singur doar şi ştie ce e dorul
Şi recunoaşte sunetul maşinii
Şi dă a înţelege cu căpşorul

Că vrea să stau acolo, să rămân
Şi vrea să vină tata înapoi,
Să aibă şi el iarăşi un stăpân,
Cât va mai fi-n putere şi apoi,

Când va muri, c-aşa e legea firii,
De-o groapă, undeva, să aibă parte
Şi-un semn de preţuire a iubirii
Ce dăinuie şi dincolo de moarte!

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul ziarist

Acelui ziarist, lăsat, demult, la vatră,
La uşă, astăzi, nimeni nu-i mai sună
Şi-n curtea lui, cu flori de mătrăgună,
O, Domne, niciun câine nu-i mai latră...

Dar, uneori, pe drum, trece o şatră,
C-un urs care dansează pe jăratec,
El, ca şi ursul, a rămas ostatec,
Străin şi mut, în casa lui de piatră.

Priveşte-n ochii ursului, atent,
Şi retrăind cu ani în urmă, mulţi,
Când se dansa, pentru ceva "mărunţi"
În faţa hoţilor din Parlament...

Dansau şi pe jăratec, şi pe gheaţă,
Vai, nişte personaje indecente,
Pentru acele vremuri decadente,
Când ziariştii se plimbau pe... aţă!

El s-a ales cu jarul său din vatră,
Căci, n-a dat curs geambaşilor de ţară,
Hrănindu-se cu pâinea lui amară,
Cu demnitate-n casa lui de piatră,

Scriind cu foc, dar şi cu sânge-albastru,
Fără să-i pese, neam, de consecinţe,
De interesul său sau de tendinţe,
Şi iată-l, azi, trăieşte ca sihastru....

Simţind în sînge marele dezastru!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu...

L-ai iubit dumnezeieşte, sau poate, nebuneşte?
Te-ai lăsat prea mult dominată de tăcerea prea grea?
Si aveai atâta putere!... Oare, de ce aşa?
Înseamnă că nu te iubea si sigur doar se juca.
.
Mereu ai încercat şi ai reparat, ce nu, tu ai stricat,
Nu mai încerca ce-ai mai încercat! Acum, lasă-l plecat,
Dacă l-ai iubit... A fost minunat? Tot e dărâmat.
Clepsidra n-a mai rezistat. A lăsat nisipul si s-a spart.
.
Ai vrut să iei de la el, cu lăcomie-păcat, tot
Ce n-ai avut, tot ce viata, ca o hoaţă, ti-a luat?
Aşteptări, vise... acum, iluzii duse şi răpuse.
... Şi esti tăcerea pierdută, dar tot de tine găsită!

poezie de Garofiţa Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!