Quo vadis

Amurgul ftizic scuipă chemări însângerate.
Pleoapa timpului pune şaua pe grumazul spaţiului de lumină.
Atras de freamătul copitelor,
centaurul se pierde-n herghelia vieţii.
Gloabele-şi dau aere de pur-sânge
şi nechează prin caii-putere.
Câmpul de maci îşi tremură hipnotic umbra roşie.
Din cuibarul nopţii,
peste cetatea de sticlă şi oţel,
se ridică nomade păsări răpitoare.

Sub viforul somnambul al vieţii,
singurătate urlă ca un lup flămând.
Când auzi lucrurile confesându-se,
gândurile pribegesc semantic pe graniţa condiţiei umane;
între real şi virtual, tulburându-i liniştea.

"Quo vadis, Don Quijote?
De ce ţi-ai scos armura, tu,
care ţi-ai dorit dintotdeauna gloria?"

"S-au schimbat vremurile.
Nimeni nu mai însămânţează mori de vânt.
Soarta mea a devenit minoritară.
Macii trec direct în sânge..."

Printre stele flămânde,
multe gânduri;
chiar dacă sunt invizibile,
unele dintre ele ar putea primi o notă crudă.

Mare grijă; depărtările se îngustează;
În ropotul nezăgăzuit al timpului,
lăcomia de aripi ţine loc de desperare...

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul florilor de mac

Când amurgul pogoară pe macii în floare
Şi tăceri incandescente orizontu-nroşesc,
Incendiind lanul corolelor de aripi în soare,
Transcriu idealuri şi cohorte de vise-nfloresc.

Răspasurile acestor clipe etern-curgătoare,
Peste vămi de aşteptare, în dor, le retrăiesc,
Când amurgul pogoară pe macii în floare
Şi tăceri incandescente orizontu-nroşesc.

Cu surâsul tău eflorescent, de sărbătoare,
Vino, iubito,-ntr-o solemnitate de firesc,
În lanul verii pârguit de-atâta adăstare;
Poeme de maci în amurg să-ţi dăruiesc
Când amurgul pogoară pe macii în floare.

rondel de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În liniştea nefirească a lumii

trăiesc între gânduri învelite în ceaţă
cine sunt
de ce sunt acel ce nu mai sunt
unde merg
de ce merg
într-un timp pierdut în răstimp
poate sunt o idee greşită a timpului real
cine ştie, azi a ştie...
păşesc într-un răgaz al luminii
întins pe un covor de gânduri
în neliniştea somnului
născut din lacrima timpului
în jur stele pustii
aş fi plâns
dacă aş fi fost fericit
trecusem aiurea printre anii trecuţi şi pierduţi
am hotărât să vorbesc
dar cui
auditoriul plecase de mult
pălcuri de gânduri
tulbură astăzi stele obscure
pe lângă drum păşeşte un nebun
în liniştea nefirească a lumii

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu din Pe tabla vieţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice ţi-ai închipui în spaţiu şi timp e a / ∞, adică nimic. Prin urmare există, există cu adevărat numai ce este în afara spaţiului şi timpului, conştiinţa mea spirituală, una cu conştiinţa tuturor oamenilor, una şi indivizibilă, care poate fi cunoscută de mine în momentul prezent din afara spaţiului şi timpului.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice cal se pierde în herghelia vieţii atunci când se lasă atras de tumultul copitelor...

aforism de Sorin Şomandra
Adăugat de Sorin Şomandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

Purtătorul de cuvânt

În regatul de lumini şi umbre al universului,
noaptea este un trup viu.
Afrodiziacul globular a aselenizat.
Ca un sân de fecioară în straie brodate,
ţesute-n vraja serii,
se oferă privirii în toată splendoarea.
Prin foşnetul de ramuri,
spintecat de umbra liliecilor poleiţi,
acoperă pământul ca un stat de brumă.
Pus pe pilotul automat al multimilenarei obişnuinţe,
Carul Mare aleargă nestingherit
fluturându-şi coviltirul de stele.
Dincolo de tocatul luminii,
frica muşcă pe neaşteptate;
cruciada ei poate opri timpul în loc.
În pijamalele nopţii,
toate lucrurile sunt prinse între hanger şi pavăză;
multe dintre ele s-ar dori fiinţe.
Libertatea zborului se cuibăreşte-n coliviile pădurii.
Gândurile încep să se strige căutându-se.
În regimul nocturn al spiritului,
cu senzaţia că poate înfrunta universul,
foamea de aripi ţine loc de disperare;
autoconfesiunile primejduiesc statutul galaxiei.
Din alţi ochi,
îndrăgostiţii aprind cel mai sfânt dintre altare...
Uneori,
nimic din trăirile anterioare nu mai contează.
Cu pasărea înţelepciunii pe post de povăţuitor,
"luna este purtătorul de cuvânt al nopţii." ;
s-a stabilit la congresul intergalactic al umbrelor.
Sunt întru totul pentru viaţa de noapte;
pot trece pe curat... nopţile albe.
Idila dintre zori şi ardoarea selenară
obligă viaţa să meargă înainte;
indiferent ce va duce viitorul.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri trecute prin vama oglinzii

Într-o urnă albastră,
vântul deschide o fereastră;
în hărmălaia dintre două tăceri,
drumul e mai scurt cu fiecare ieri.

Privind în pătratul ca apele reci,
unii zic că nu există distanţă;
doar un abis
pe care speranţa îl umple
când acele timpului se înnoadă
şi modelează oboseala disperării
pe tencuiala trupului,
când vântul solar aprinde noaptea de aurore,
iar corul rotitor de albatroşi
naufragiază în ambiguitatea timpului.

Înşelat de amăgiri şi ambiţii,
respirând cu toate ideile
în labirintul imaginarului,
când liniştea însângerează nopţile,
cineva halucinează despre ghimia vieţii.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spectacol în aer liber

Don Quijote
a însămânţat
grădina
din
spatele
castelului

Cu
mori de vânt

Lumea
s-a
strâns

Aşteptând
răbdătoare

Sfârşitul
primăverii

Să poată
fluiera
şi
huidui
în
voie

Don Quijote
e
optimist

Toate
astea

Vor
ajuta
morile
de vânt

La
polenizare

poezie de Costel Zăgan din Interludiu (20 ianuarie 2001)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curcubeul sonor

Tu eşti cerul în amurg,
Acel amurg în care lumina se absoarbe
Pentru a se descompune în corpusculi
Şi eu sunt acest copac-femeie care te priveşte
Cu ochi puri
Dintr-un trunchi de piatră,
În timp ce frunza lui îşi tremură
Sunetul verde.
În univers o stea moare pentru iubire
Şi eu simt forţa care îi aspiră cuanta de lumină.
Aş vrea să devii nemărginirea mea neagră
Pe acest pământ care işi crapă scoarţa
Din când în când
Şi mai ales acum,
Ca la un sfârşit de timp.
Vântul este îmbrăţişarea ta
Lângă acest câmp de maci care îşi tremură hipnotic
Umbra roşie melodioasă
Şi lângă acest lan de grâu copt,
Care îşi tremură sonor galbenul.
Dansezi în jurul meu
Pe o melodie astrală,
Albastră ca un blues,
Pe care o auzim numai noi
Frunzele mele se prind de pletele tale
Ca un sărut.

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu, unul, nu mai am iluzii în privinţa locului pe care îl are (îl mai are!) idealismul în lumea de azi. De altfel, nici mori de vânt nu mai există decât ca relicve exotice, arătate turiştilor. Pe vremea lui Cervantes, cavalerii interesau, măcar, ca personaje ridicole, care îi amuzau pe privitori. Azi, "timpul înseamnă bani" şi sunt alte gusturi. De ce l-ar urmări "cu răsuflarea tăiată" contemporanii noştri pe Don Quijote? Zice el ceva, picant, despre "sex"? Vorbeşte despre o Dulcinee cu care nu s-a culcat niciodată. Nici nu s-a apropiat de ea, măcar. E un "fraier", ar zice băieţii "de gaşcă". Sau spune ceva despre gloria de a avea putere şi bani? Rivalizează Don Quijote, prin aventurile lui, cu "Codul lui Da Vinci"? Vă asigur că "gloria de tip Don Quijote" n-ar satisface nici "vedetele" care se fandosesc prin televiziunile noastre.

Octavian Paler în Convorbiri cu Octavian Paler
Adăugat de anda
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la α din Centaurul, stea ce nu se vede din ţara noastră, lumina ne vine în 4 ani; de la o stea mică, de mărimea 8, din constelaţia Ursa Mare, ne vine lumina în 7 ani. Acestea sunt stelele cele mai apropiate pe cari le cunoaştem noi; s'ar putea însă întâmpla să fie vreo stea mai apropiată de noi, dar fiind prea mică, nu am luat-o încă în seamă. Celelalte stele sunt depărtate până la 40 ani lumină, vreo 30 de stele cu toate; iar restul se află la sute şi mii de ani lumină. Acum vă puteţi face o ideie de depărtările la cari se găsesc cele mai multe dintre stele. Polara e aceea care se găseşte la 44 ani lumină.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pravila toamnei

Sub căutătura-i de Don Quijote de la Istru,
zăgăzuit în nepăsare maiestuoasă,
cu mult lărgita-i albie patriarhală,
când soarele dă în pârg,
fluviul îşi şerpuieşte molcomit istoria milenară
ce curge îndărăt
spre Cetatea Medievală a Severinului.

De când şi-a tras (b)arca pe uscat,
la fiecare început de toamnă,
de ziua lui,
încercând să sfideze uitarea,
îşi descarcă prinosul de singurătate.

La umbra castanilor
– ce se toropesc năuciţi –
pe o bancă parfumată cu arome de prune
– din recolta anului trecut –
asistă neputincios la solemnitatea
– ostentativ de timpurie –
a frunzelor de toamnă.
Îşi zâmbeşte sieşi cu frumuseţea
mult prea încercatului suflet.

Lăsat amanet unor cocori cu aripi necoapte,
cerul invită la dumbrăvi de cugetări adânci
despre inteligenţa naturii.
Îşi împleteşte pacea amurgului
cu ecoul amintirilor;
i se pare că totul devine rezonabil.
Se mulţumeşte să fie modest:
,, dacă simt adierea brizei ruginii, trăiesc!"

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce ţi-ai spune oare?

Dacă într-o zi
mergând pe drumul vieţii,
Te-ai reîntâlni... cu tine, fiind copil,
Ce ţi-ai zice oare, privindu-ţi lung pomeţii,
Ce azi nu mai sunt rumeni
şi parcă fără "tril"?

Te-ai lua uşor de umăr?
Te-ai scoate la un suc?
Ţi-ai spune: Riduri număr
şi anii se tot duc?

Ţi-ai spune: Viaţa doare,
rămâi aşa cum eşti...
Căci traiul de "om mare"
nu e cum te gândeşti?

Ţi-ai spune că durerea,
vine din când în când,
Să-ţi încerce puterea,
de a zâmbi plângând?

Ţi-ai spune că genunchii,
în timp s-au vindecat,
Dar pierderea mămuchii,
nu trece niciodat'...?

Ţi-ai spune că amicii
de-atunci s-au risipit?
Mânaţi de bani, capricii,
obrajii şi-au mânjit?

Ţi-ai spune că norocul,
la fel ca şi iubirea,
Nu prea şi-a găsit locul,
şi-a căutat iesirea?

Ţi-ai spune că adultul,
de azi nu mai e viu,
Obişnuit cu "multul",
un mort fără sicriu?

Ţi-ai spune că sunt dăţi,
când plângi, fi-rar să fie,
Răpus de greutăţi
după... copilărie?

Şi dacă într-o zi
mergând pe drumul vieţii,
Te-ai reîntâlni... cu tine, fiind copil,
Ce ţi-ai zice oare, privindu-ţi lung pomeţii,
Ce azi nu mai sunt rumeni
şi parcă fără "tril"?

poezie de Andreea Văduva din Blogul "Rânduri rupte din viaţă"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bucurii redeşteptate la viaţă

Motto:

,, Unele bucurii sunt precum păsările călătoare:
au memorie uluitoare şi se orientează după soare."

(Costel AVRĂMESCU,,, Roza gândurilor")

Am poftit primăvara în casă;
voiesc s-o împac cu toamna din mine.
Într-un început de ordine,
a răsfăţat-o cu un zâmbet curtenitor;
deja, a pus-o între ghilimele înmugurite.
Prin ochii verzi
– limpeziţi cu lacrimile toamnei –
se vede sufletul înflorind.
Ce primăvară a devenit amurgul!

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metamorfoze

Provoc prezentul la duel;
trecutul mă recuperează din întâmplări cotidiene.
În dezmierdările luminii,
tăvălugul de patimi tranchilizează descompunerea timpului.

Activ, nu doar prin simpla deplasare,
măsor timpul cu bătăile inimii;
cu fiecare dintre ele, tămăduiesc metamorfoza,
mă sincronizez patetic cu orele în zbor,
şoaptele paşilor, încă,
lasă urme auzite în memoria mersului...

Chiar dacă amurgul trage cu ochiul,
în marea liniştită,
gust din libertatea de a fi
fără a respinge experienţa furtunii;
numai cine n-a naufragiat niciodată o exclude.

De la viaţă,
am învăţat legea compensaţiei:
cer din ce în ce mai puţin...
Oricum, lucrurile se-ntâmplă!

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am învins depărtările!...

am învins depărtările
veşmântate în iarna cu lucruri
răsfrânte spre noi înşine
într-o limbă uitată
sub lespedea arsă de albul timpului
capcană cu tălpile rătăcite
pe zăpezile vieţii

umbra ta mi-a fost călăuză
nedezlipită prin adâncimea luminii
unde am sperat să te găsesc
omul jucăuş cu umerii pregătiţi
să-mi sprijine cântecul
cum portativul sprijină sunetul
atins de glasul încercănat în cheia sol

cuvinte nomade mă strigă pe nume
şi trag de mine spre dansul rotund
cât arena inimii tale
prinse în imnul pieirii
printre acute note
întrun registru mai puţin sonor

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce tristă ...

Ce tristă-i seara în odaia goală,
Cu umbre stranii întinând pereţii.
Văd chipuri ca întunecata smoală,
Jucând un ultim act în piesa vieţii.

Ce tristă este noaptea în odaie
Cu somnul ce nu poposeşte-n gene,
Când gânduri negre se încing văpaie,
Luptându-se ca fiarele-n arene.

Ce tristă-i dimineaţa în lumină
Cu amintiri ce le credeam pierdute,
Strivite între munţi de chin şi vină,
Vrând roata timpului din loc să mute.

Ce tristă-i ziua când odaia-i goală,
De glasuri şi de râsete golită.
Când liniştea e crudă, infernală,
Şi la singurătate-s osândită.

Ce tristă-i viaţa-ntreagă-n suferinţă,
Când trec agonizând încet spre moarte.
Vii spaime-ascunse-n straiul de căinţă,
N-aş vrea vreodata cineva să poarte.

poezie de Mihaela Banu din In volumul Bolta-şi răsfrânge straiul peste brazi (2017)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Vidin

În război,
oştile stau faţă-n faţă,
toţi au speranţă de viaţă.
Lupta e gata să-înceapă,
ostaşii ordin aşteaptă.
Când goarna sună de luptă,
liniştea e întreruptă.
Călăreţii dau năvală,
capete încep să cadă.
Vântul copacii îndoaie,
urlă câmpul de bătaie.
Suliţe prin aer zboară,
timpul nu se mai măsoară.
La apus, de leşuri plin
câmpul plânge la Vidin.
Stele - lacrimi căzătoare
spintecă cerul în zare.
Liniştea nopţii eterne
peste leşuri se aşterne.

poezie de Dumitru Delcă (mai 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

În firuirea timpului

În oglinda timpului, tâmple cărunte s-arată
Făcând perimetrul clipei să pară o ghipură,
Dar trecutul freamătă cu bucurie alterată
Accentuând un evantai de nostalgie pură.

Rememorându-mă din timpul petrecut,
Când melancolice, când furtunoase precum
Marea în care sunt pe veci ancorat de trecut,
Amintirile mă-ntăresc pentru momentul,, acum".

Îmbrăţişând răsăritul albastru, infinit şi cinetic
Şi sfidând trecerea anotimpurilor prin cutezanţă,
Vreau să trăiesc amurgul amintirilor mai frenetic
Vindecând prin tendenţa sufletului edenica speranţă.

În acest conglomerat de viaţă multivalent,
Cu tot ce-i real omenesc, am concrescut;
Dar în ochii amintirilor şi numai prin prezent,
Găsi-voi formula ce leagă viitorul de trecut.

Doar străbătând calea prezentului la pas,
Voi reuşi să-nţeleg de unde-am plecat,
Cum am ajuns la actualul loc de popas
În drumul spre următorul loc de descălecat.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O pereche de pantofi

De la o distanţă de o mie de mile
Îţi trimit o pereche de pantofi din bumbac
O scrisoare
Fără cuvinte
Conţinând mai mult de patruzeci de ani de lucruri care trebuie spuse
Lucruri la care doar m-am gândit, dar pe care nu le-am spus niciodată
O propoziţie după altă propoziţie
Cusute mărunt în tălpile pantofilor
Am păstrat ascunse toate pe care le am de spus multă vreme
Unele dintre ele ascunse lângă fântână
Unele dintre ele ascunse sub perna mea
Unele dintre ele ascunse în pâlpâitul lămpii la miezul nopţii
Unele dintre ele au fost uscate de vânt
Unele dintre ele au prins igrasie
Unora dintre ele le-au căzut dinţii
Unora dintre ele le-au crescut licheni
Acum le adun pe toate
Şi le cos strâns în tălpile pantofilor

Pantofii s-ar putea să-ţi fie mici
I-am măsurat cu inima mea, cu copilăria noastră,
Cu visele din adâncul nopţii
Dacă îţi vin sau nu este o altă treabă
Te rog, să nu-i arunci niciodată
Ca şi cum ar fi pantofii noştri uzaţi de-atâta purtat

Patruzeci de ani de gânduri
Patruzeci de ani de singurătate
Sunt cusuţi în tălpile lor

Nota poetului:
Prietenul meu Zhang Tuowu şi d-şoara Shen Lianzi, când erau foarte tineri s-au logodit şi urmau să se căsătorească, dar din cauza războiului au fost separaţi, unul în China, iar celălalt în Taiwan, neputând să comunice pentru mai mult de patruzeci de ani. De curând, un prieten a reuşit să livreze o pereche de pantofi din bumbac lui Zhang. Pantofii fuseseră făcuţi şi trimişi de d-şoara Shen. Tuowu i-a primit ca şi cum ar fi primit o scrisoare fără cuvinte, plină de gânduri de acasă. A plâns cu inima zdrobită. Astăzi Zhang Tuowu şi d-şoara Shen Lianzi sunt bătrâni, dar dragostea lor a rămas tânără şi proaspătă peste ani.

poezie de Luo Fu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Quo vadis

acum când toate sunt undeva în urmă
şi atât de îngustă crevasa
prin care strecurându-ne
o numim drum al vieţii
te întreb pe tine
care ai avut mereu răbdarea
să mă asculţi
te întreb a meritat?
şi chiar dacă în loc să îmi răspunzi
îţi vei pleca privirea
sau vei începe să lăcrimezi
cum adesea ţi se întâmplă
îţi voi fi recunoscătoare
pentru simplul fapt
că nu încerci să mă minţi

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!