Si sperantele dispar

Trec adesea pe aleea ce coboară înspre râu.
Tulburat de-atâtea gânduri, te aştept până târziu,
Să revii măcar o clipă, în lunca nemuritoare,
Unde ne-am jurat credinţă, într-o zi plină de soare.

Să-ţi revăd mersul alene, cu privirea în pământ,
Chipul tău atât de sobru, părul legănat de vânt,
Apoi…să te strâng în braţe, răvăşit de-atâta dor
Şi să-ţi spun vorbe frumoase de iubire şi amor.

Să te-ntreb cu nostalgie: Ce mai faci? Şi, cum o duci?
A trecut atâta vreme, îţi mai aminteşte de-atunci?
Când destinul ne-a dus paşii la salcia din zăvoi,
Mai feriţi de ochii „lumii”. Eram numai amândoi.

Eu te cuprindeam în braţe, sărutându-ţi gura dulce
Şi-ţi spuneam: rămâi cu mine, luna plină să ne-apuce,
Şi sub raza ei gălbuie să-ţi văd faţa-mbujorată,
Trupul tău ca o garoafă, stângăciile de fată,
Lacrimile de tristeţe, şi privirea-nvolburată,
Le ţin minte şi acum, nu le voi uita vreodată.

-Ştiu iubitule prea bine, sunt fapte nemuritoare.
Amintirile sunt scurte, vrei nu vrei, sunt trecătoare.
Când destinul te obligă să te plimbi cum îţi dictează,
Îl urmezi în neştiinţă, chiar de inima-ţi vibrează
De dureri, nu poţi a spune nimănui, a ta căinţă,
Te împaci doar cu speranţa şi sfârşeşti în suferinţă.
Blestemată fie ziua, ce cărările ne-a „frânt”,
Dragostea şi fericirea, ni le-a spulberat în vânt,
Ne-a sortit o viaţă sumbră şi atâtea neplăceri,
Să ne pierdem şi „speranţa”, despărţiţi, plini de dureri.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Deea_deea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ai să vii ?

O... "Vis" ferice de iubire,
Ce te-am crezut doar din poveşti,
Nu mai zâmbi din amintire
Arată-mi cât de dulce eşti.

Cum poţi de-i zi sau de e noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Vin-o şi leagănă-mă-n şoapte
Cu mâinile-ţi subţiri şi reci.

De mult aştept o cugetare
Şi-un văl pe ochii tăi fierbinţi,
O singură îmbrăţişare
Şi “cheia” marilor dorinţi.

Dar tu te-ascunzi, o ştiu prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Aşa trec anii pentru mine
Şi vor mai trece tot mereu.

Că te-am iubit, e a mea vină
Şi veşnic n-am să mi-o mai iert,
De aceea-ncerc să-mi fac lumină,
Scoţându-mi duhul din “deşert”.

Aş vrea totuşi să-ţi văd făptura
Şi mersu-ţi legănat de dor,
Să-ţi văd obrajii, să-ţi simt gura,
Înfierbântate de amor.

Să îmi apari ca o “Icoană”
A pururi,”Vestitei Mării”,
Din flori să-ţi împletesc cunună,
Unde te duci? Când ai să vii?”

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cătălina

Vino tu odor devreme,
Haide! Să te am aproape,
Apoi... Valul să ne cheme
Să plutim pe tulburi ape.

Vino să te strâng în braţe,
Fii odorul meu pe veci,
Să-ţi sărut guriţa dulce
Şi mânuţele, ce-s reci.

Cântă-mi viaţa pe sub stele,
Să ne audă Ursa Mare,
Vom fi singuri printre ele
Într-o dulce desfătare.

S-ascultăm de sus cum sună,
Buciumul reînvierii,
Să-ţi văd chipul blând la lună
Şi zvâcnirile plăcerii.

"Te desfaci c-o dulce silă,
Mai nu vrei şi mai te laşi,
Ochii tăi sunt plini de milă
Chip de înger drăgălaş".

Când te văd îmbujorată
Mă topesc de parcă nu-s
Tu mă chemi: - Vină odată
Se ne ducem tot mai sus.

Şi-n această dulce vrere
Să mă mângâi, să mă strângi,
Să-ţi dea lacrimi de plăcere
Dorurile să-mi înfrângi.

Martor să ne fie luna,
Nuni? Vreo trei sau patru Iele.
În genunchi să îţi cer mâna
În castelul dintre stele.

Să trăim viaţa-ntreagă.
Strânşi uniţi, cu bucurie,
Fericirea ce ne leagă
Să ne fie veşnic vie.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lasă-ţi lumea ta „ferice”

“Lasă-ţi lumea ta” ferice
Ce-ţi răscoală amintirea,
În cazarma de la “cruce”
Şi redă-mi din nou iubirea.

“Vin-cu mine, rătăceşte”
Pe aleea de la moară,
Până luna asfinţeşte
Să te am, a mea comoară.

Să zburăm în sus, spre stele,
Pe cărările-amintirii,
Vom fi singuri printre ele
In vâltorile iubirii.

“Părul să ţi se desprindă”
În şuviţe argintie,
Apoi dorul te cuprindă
Să te dărui numai mie.

S-ascultăm de sus cum sună,
Buciumul reînvierii,
Să-ţi văd chipul blând la lună
Şi zvâcnirile plăcerii.

“Te desfaci cu-o dulce silă,
Mai nu vrei şi mai te laşi,
Ochii tăi sunt plini de milă
Chip de îngeri drăgălaşi”

Când te văd îmbujorată,
Mă topesc de parcă nu-s,
Tu mă chemi: Vin-o odată,
Să ne ducem “ tot mai sus”.

Şi acolo printre aştrii
Să fim numai amândoi,
S-alergăm ca doi buieştrii
In otava din zăvoi.

Ba din glumă, ba din joacă,
Să ne prindem iar de mână,
Marte să nu ne "deoacă"
Măcar pentru o săptămână.

Şi-n această dulce vrere,
Tu în braţe să mă strângi,
Să-ţi dea lacrimi de plăcere
Dorurile să-mi înfrângi.

Eu să uit de rătăcirea
Ce mă paşte mai de mult,
Tu să îmi redai iubirea
Vorbelor ce ţi le-ascult.

Strigătul de bucurie
Să se-audă până-n veacuri,
Veşnic dragostea ne fie
Cele mai alese leacuri.

Rănile-mi rămână-n urmă
Vindecate pe vecie,
Nici chiar cancerul ce “scurmă”
Să nu le mai facă “vie”.

Vin-cu mine, fă-mi plăcerea,
Viaţa este atât de “rece”,
Ia-mi dorul, dă-mi mângâierea,
Vreme este, dar va trece.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spune-mi odată? Te implor

Iubita mea o ştii demult,
Cât vreau o vorbă să-ţi ascult,
De mângăiere şi alin,
Să-ndepărteze atâta chin,
Ce mă păzeşte peste tot
De-atâta dor nici că mai pot,
Puterile să-mi ţin.

Nu mă lăsa" rătăcitor"
Să pribegesc fără amor,
Fă-mă luceafăr străveziu,
O stea, să strălucesc pe viu,
Mai dă-mi iubirea înapoi
Şi amintirea din "zăvoi",
Că mâine-i.. prea târziu.

Nu-ţi vinde "duhul" prea uşor,
Unui "cretin" şi impostor,
Ce-i drept, un alt "soi,"dar parşiv,
Ce se dă mare detectiv,
Dar care-i mic în tot ce vrei
Mai altfel ca nişte mişei,
Din fire"agresiv".

Iubirea mea, dacă nu-ţi plac,
Spune-mi cum vrei aşa-m să fac,
Mă voi retrage-ncetişor,
Ca doina veche din folclor,
In codru dulce de stejar,
Să uit de toate, de amar
Şi-apoi... şi-apoi să mor.

Când amintirea din trecut,
Te va-ndemna la un sărut
Să strângi în braţe un "bibelou",
S-auzi prin vis al meu ecou,
Ce te-a chemat de-atâtea ori,
La "şcoala" cu grădini şi flori,
Acolo pe..." platou".

Să vezi în el sclipirea mea,
In suflet să-mi simţi dragostea
Iar dorul să-ţi fie părtaş,
Măcar o zi-n al tău lăcaş,
Aşa cum mie mi-a fost dat
Să sufăr ani, înlăcrimat,
Mai rău ca un "ocnaş".

Iubita mea nu-i un blestem,
Ci o chemare, un îndemn
Să faci aşa cum o doreşti,
Cu vorbe reci mă copleşeşti,
Spune-mi odată, că-i târziu,
In ochii tăi sunt un "pustiu",
Acolo, în... "Dudeşti".-

Mă voi retrage-ndurerat,
Din drumul strâmb şi blestemat,
Cu ochii plin de duioşie
Şi inima-mi arzând "făclie".
Iţi jur pe sfânta "Născătoare,"
Nicicând să nu-ţi mai ies în cale,
Iubita mea... "Mărie".

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce mă ocoleşti ?

Aseară am trecut din nou pe strada ta,
Gândind că, poate, măcar o clipă te-oi vedea,
Dar în zadar până târziu am aşteptat
Căci gândurile mele din nou s-au spulberat.
Poate-ai ştiut că vin şi ţi-ai schimbat cărarea,
Sau poate că destinul, îmi ocoleşte vrerea.
Nu ştiu, şi nu pot să-nţeleg
Cum aş putea vreodată enigma să-ţi dezleg.
Sunt întrebări cu temă ce-adesea ţi le pui,
Dar nimeni nu le aude, căci sunt al nimănui.
M-au părăsit amicii şi tu m-ai “lepădat”,
Unii, le uită toate dar eu... nu le-am uitat.

Nu ştiu de ce blestemul s-a-nfiripat în mine,
Căci n-am greşit cu voia nici măcar unui câine.

O.. Doamne! Fă-mi plăcerea, dacă şi mâine vin
Şi scoate-mi-o în cale s-o văd măcar puţin,
Să o privesc în faţă, în ochii ei verzui,
Să-i răscolesc în suflet iubirea cea dintâi.
Obrajii să-i roşească, privirea să-i tresară,
Să n-aibă timp să-mi spună o vorbă de ocară.
Apoi... S-o strâng în braţe, acolo în “Dudeşti”,
S-o-ntreb cu nostalgie: De ce mă ocoleşti?

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu (1994)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi reveni...

Voi reveni, la braţul tău iubire,
Poate într-o altă viaţă de va fi...
Să-mi pun pecetea sărutului patetic
Pe inima ta purpurie şi neobosită,
Aşa cum n-am ştiut s-o fac la timpul potrivit.
Voi reveni, la braţul tău iubire,
Poate într-o viaţă mai veselă ca cea de-acum,
Să-ţi cânt în nopţile înstelate plină de fericire
Măreţia caracterului tău nepreţuit,
Mai ceva ca la orice curat început.
Voi reveni, la braţul tău iubire,
Poate într-o altă viaţă de va fi...
Să îţi slăvesc icoana vie înspre nemurire,
Iar din fapte măreţe să îţi ridic statui,
Că numai tu eşti armonia din lume,
Şi bogăţia omului de zi cu zi.
Voi reveni, la braţul tău iubire,
Poate într-o altă viaţă de va fi...
Acum, îţi pictez cu ochii minţii icoana din viitor...
Şi îmi promit să nu mai pierd o clipă falsă
când te voi reîntâlni,
Căci iubirea este divină!
Dumnezeu ne-a dăruit-o
Ca s-o putem dărui.

poezie de Valeria Mahok (31 august 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţa

Îmi zâmbeşte într-o doară şi se uită-n ochii mei,
Apoi vine lângă mine, din priviri îi ies scântei,
Se aşează, mă cuprinde şi mă mângâie uşor, Buzele-i subţiri şi calde i le simt pe obrăjor,
Faţa-i rece se-ncălzeşte, se aprinde parcă-i foc,
Mă cuprinde peste umeri, eu o strâng pe la mijloc,
Gura-i dulce mă sărută, dorurile mă-nfioară,
Buimăcit nu văd lumina de şi-i zi şi nu e seară,
Simt doar clocotul din mine, cum sângele mi pulsează,
- Te iubesc! Aud în şoapte:- Inima mea te visează.

E un vis? Ori… Sunt reale, clipele necugetate?
Sau e doar o joacă-n sine, de moment, apoi uitate?
Adevărul e la mijloc, numai luna-l poate spune,
Ea încearcă câte-odată, tainele să le adune.
Dumnezeu ia dat puterea să privească şi să ştie,
Câtă dragoste dispare sau câtă rămâne vie.
Omul este un luceafăr sau un monstru, altă dată,
El aleargă şi se zbate, n-are inima-mpăcată
Până când înghite mărul, altuia, care-i mai dulce,
El se-nşeală şi înşeală, până popa-i face-o cruce
Şi un parastas la moarte, Domnu-l ierte de păcate,
Că a fost un crai năstruşnic şi iubit în zece sate.

Aglaia! eşti o femeie, mândră ca stropul de rouă,
De-ai fi sinceră cu mine nu te-aşi da nici pentru nouă.
Dar năravul mi te poartă să alergi precum o Zână,
Poate-i rău sau poate-i bine, vrei să fii numai stăpână.
Tu să fii mereu privită, ca un idol printre stele,
Ca icoana unei “Sfinte”, ca rubinul din mărgele.
Chipul tău, privirea-ţi blândă, te înşeală mai mereu,
Pe moment îţi pare bine, să te-ntorci, îţi este greu,
Amintirea te alină şi te-ndeamnă să revii,
Nu ştiu pentru a câta oară, asta, numai Tu o ştii.

Lună plină ce de veacuri eşti arbitru pe pământ,
Iartă-i tu nelegiuirea, n-o lăsa dusă de vânt,
Ea visează, ea aleargă, cu prea multă pasiune,
Încercând să-ş ducă trena, fără multă raţiune.
Raţiunea ei e una, să-nvingă cu orice preţ,
N-o priveşte dacă mâine intră-n a lumii dispreţ.

O…Revino-ţi iar în fire, să mă uit în ochii tăi,
Să-ţi văd trupul, să-ţi simt gura şi al inimii bătăi.
Vino şi arată-mi-te, în cămaşa de mătase,
Să te văd şi pe-ntuneric, când perdelele sunt trase.
Vino… Să te am aproape, de eşti caldă, de eşti rece,
Dorurile mă doboară, niciodată nu vor trece.
Lasă-ţi lumea ta şireată, că are mai multe feţe,
Ea te vinde, ori te-nşeală, ca „şnapanul” din pieţe.
Cu mine vei fi ferice, cu ardoare te iubesc,
Bucurii şi sănătate, din suflet ţi le doresc.

Dacă Tu vei fi loială, cum ai fost de-atâtea ori,
Îţi voi dăruii din mine, ale inimii comori.
Speranţa mai este vie, şi-mi zâmbeşte ca o floare,
De se duce, ea revine. Este ultima ce moare.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi totuşi. . . . . Destinul

Te văd şi-acum frumoasă, eşti chiar încântătoare,
Deşi trecut-au anii, eşti mândră ca o floare.
De când te ştiu fetiţă, ţi-am urmărit cărarea,
Mersul ca o cadână, tristeţea sau durerea,
Viaţa-ţi tumultoasă de multe doruri plină,
Mândria-ţi mai aparte şi izul de regină.

Din frunza ta roşcată emani tumult de lavă
Iar cu petala-ţi albă eşti tot mereu suavă.
Cu zelul de femeie tu ţi-ai clădit o faimă,
Trezind dorul din mine să te iubesc în taină,
Fără să-ţi cer vreodată măcar o sărutare,
Lăsând să treacă anii şi timpul la-ntâmplare.

Dar iată că destinul revine din neanturi
Şi adunând iubirea în diferite salturi
O face mai solidă şi trainică o face
Şi-mi dă floarea în braţe, el ştie că îmi place.
Eu nu mai stau pe gânduri, o-mbrăţişez agale
Şi o sărut cu patos petale cu petale.

Îi simt dulceaţa-n suflet şi dorul plin de lavă,
Aud apoi în şoapte: -Mă dau toată pe tavă.
-Demult aştept o clipă şi un semnal din scenă
Să-mi spui direct în faţă şi fără nici o genă
Că mă iubeşti şi sincer, vrei dragoste curată,
Să-ţi fiu mereu aproape, mai mult ca niciodată.

Acesta-i un miracol, ca după atâta vreme
Să ne unim iubirea iar dorul să ne cheme,
In ceruri printre aştrii sau poate în Bermude,
Dar. . . Suntem prea departe şi. . .Nimeni nu ne-aude.
Corneliu 15.01.2007

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ziua ta

De ziua ta, iubire, aş vrea să-ţi fiu
O oază de speranţă în pustiu,
Un fir de apă vie, de lumină,
Chiar dacă mă întâmplu mai târziu.

De ziua ta, iubire, -ţi sunt aproape,
Chiar dacă-ntinsă apă ne desparte,
Chiar dacă-mi spui mereu că nu e bine,
Clipă de clipă se îndreaptă către tine
Sufletu-mi plin de dor şi aşteptare.

De ziua ta, iubire, îţi sunt mare
Învolburată de speranţe, disperare,
Tristeţe, fericire, îngândurare,
Tălăzuind şi suspinând fără-ncetare,
Sunt dimineaţa ta, sunt încântare,
Sunt noaptea-ţi plină de înfiorare,
Sunt lună, soare, stele, înserare,

Sunt strop de ploaie plâns pe geana ta,
sunt mirare
Înscrisă pe obrazul tău zâmbind în soare...

Sunt ultima petala dintr-o margaretă
Spunându-ţi "te iubesc!" de ziua ta...

Să-ţi aminteşti, te rog, iubirea mea,
Că undeva, departe rătăcită,
E o iubire neîngăduită,
O pasiune neînlănţuită
În aşteptare şi neîngrădită.

De ziua ta, iubire-aş vrea să ştii
Că încă nu e prea târziu să-mi fii...

poezie de Elena Vlădescu (20 septembrie 2006)
Adăugat de Elena Vlădescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destinul ne-a unit

Ne-am unit destinele într-un miez de toamnă.
Când frunzele cad alene de pe ram,
Când fierbe vinul în butoaie
Şi soarele răsare din ce în ce mai rar la geam.

Ne-am unit destinele într-o seară de toamnă,
Într-o seară ca din poveşti.
Mi -ai spus că sunt cea mai frumoasă doamnă...
Şi veşnic o să mă iubeşti.

Trec anii peste mine, peste noi,
Dar nu o să uit ziua cea de toamnă.
Când am jurat să fim în doi
Şi tu mi- ai spus că sunt cea mai frumoasă doamnă.

Ştiu că nu avem tot ce ne-am dorit,
Dar dragostea noastră ne ţine împreună.
Poate destinul ne-a unit,
Ca să facem lumea puţin mai bună!

poezie de Vladimir Potlog (30 octombrie 2024)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

La mormântul tău, "Măicuţă"

Se opreşte lângă o cruce, înnegrită peste vreme
Şi-nchinându-se încearcă cu o frază să o cheme:
- Mamă! Chipul tău trăieşte, l-am avut mereu cu mine,
Pribegind în lumea mare, el mi-a dat puteri depline.
Apoi... tace şi se pleacă peste piatra-mbătrânită,
Cu tristeţe o măsoară, c-o privire-ncremenită.
Dacă ar putea sunt sigur, s-ar îmbrăţişa cu dor
Şi o lacrimă fierbinte ar cădea din ochii lor,
El, iar spune toate cele, cum a fost şi ce-a făcut,
De când ea se odihneşte, generaţii au crescut.
Ea, ar întreba desigur: Dragul mamii, cum o duci?
Te-am "lăsat" copil de-o şchioapă, ai nevastă, ai şi prunci?
- Am venit maică la tine, de la mare depărtare,
Memorându-ţi amintirea, să mă-nchin, să las o floare
La mormântul tău cel sumbru şi castanul ce se-ndoaie,
Ce-a crescut şi-mbătrâneşte de atâta vânt şi ploaie,
Lângă crucea ce-nverzeşte, de licheni şi mucegaiuri,
Într-un cimitir ce-mi este amintiri pe aceste plaiuri,
Ca să-ţi povestesc viaţa, ce-am trăit-o şi-o trăiesc,
Anii buni sau trişti de-o vreme, ce mereu mă-nbătrânesc.
După cum ştii măiculiţă, am plecat, copil, în lume
Şi crescut călit de "timpuri" eu mi-am făurit un nume,
Munca mi-a fost călăuza, din multe rele m-a scos,
Iar îndemnul tău cu lacrimi, mi-a adus numai folos.
Am fost slugă, am fost calfă, muncitor într-o uzină,
Am cărat fiară cu roaba, la Trasia, într-o mină,
Apoi... mi-am luat licenţa, "Economist" pe un şantier,
Dar destinul mi-a dus paşii să mă fac un "Ofiţer".
Viaţa aspră şi cazonă, dură, chiar umilitoare,
Mi-au sădit în minte noima, "omului din închisoare",
Să suport "alarme dese" şi "marşuri îndelungate",
Nopţi albastre, zile negre, am purtat "brandul" în spate.
Nu-ţi mai spun şi umilinţa multora din împrejur,
Şi de-aceea măiculiţă, am jurat şi îţi mai jur
Să-ţi respect cu demnitate sufletu-ţi atât de pur.
Bietul om, furat de gânduri, se aşează resemnat,
Să-şi mai depene prin minte multe fapte ce-a uitat.
Şi sub "tâmpla lui fierbinte" încet, încet îi reînvie,
Noianul clipelor trăite şi, altele ce-or să mai fie.
Îşi şterge funtea de sudoare şi lacrima de pe obraz,
Apoi…uitându-se spre-nalturi îngână caz după caz:
- Mai întâi, a fost armata, într-o şcoală de "cadeţi",
Ca să-mi făuresc un nume, să devin un om de preţ,
Am slugit-o cu credinţă, pot să-ţi spun cu pasiune,
Promovând în ierarhie, am fost "Şef de Legiune",
Gradele au venit şi ele, într-un tempo mai normal,
De la un "soldat" destoinic, până la un "general"
Apoi, mi-am format "căminul", pe Mureş, la Orăştie,
Într-o cameră modestă, cu vreo paişpe lei chirie.
Aici mi-a născut soţia, o fetiţă drăgălaşă,
Rea şi mică, dar frumoasă, semănând cu o păpuşă.
De consoartă ce să-ţi spun, era o femeie sacră,
Ea m-a sprijinit în toate, mi-a fost mamă, mi-a fost soacră,
Dar s-a prăpădit devreme, m-a lăsat singur, pribeag,
M-a lăsat cu două fete, nu ştiu dacă le sunt drag,
Ele şi-au urmat "cărarea", acum sunt la casa lor,
Până mă vor duce paşii, le iubesc şi le ador.
Cariera militară, deseori m-a obligat,
Să cutreier ţara-ntreagă, din Moldova în Banat,
Dar destinul peste noapte, m-a chemat pe la "Băneasa"
Şi de-atunci în capitală mai trăiesc, aici am casa.
Tot aici am şi urmaşii, doi nepoţi şi-o nepoţică,
Când îi văd uit supărarea, ei moralul mi-l ridică,
Amintirile ce-mi poartă, gândurile rătăcite,
Mormântul soţiei mele şi fiinţele iubite.
Să nu uit, mai am măicuţă, bune, rele, să-ţi mai spun,
Dacă mă va duce "capul", pe toate o să le-adun,
În "Cartea vieţii mele", mai poetic, nu oricum.
- Obosit de-atâtea gânduri, "Corneliu" se ridică,
Dă să plece, dar deodată îl cuprinde o mare frică,
Când "aude" încet, în şoapte, în ecou, printre morminte,
Glasul mamii cum îl cheamă, îngâimând nişte cuvinte:
- Să vii maică şi la anul. Dacă poţi! Te-aşteaptă mama,
Ca să-mi povesteşti destinul, să-ţi cunosc mai bine
Drama,
Tu ai fost mereu departe, prin străini te-ai preumblat,
Dar mă bucur dragu mamii, că de mine n-ai uitat.
- Cum să uit măicuţă dragă chipul tău atât de blând,
Care mi-a croit viaţa şi m-a legănat plângând,
Chipul tău mi-a dat puterea, să înving la orice greu,
L-am simţit mereu aproape, şi acum îl simt mereu.
El mi-a fost "legenda vie", în toate ce le-am făcut,
Piatra zidului vieţii, el mi-a fost mereu un scut.
De aceea nu uit măicuţă, la anul am să revin,
Pe mormânt să-ţi las o floare, iar la cruce să mă-nchin.
- Răvăşit de-atâtea gânduri, ce în inimă-i pulsează,
Cu privirea spre castanul ce la căpătâi veghează,
Pleacă "omul" pe cărare, şerpuind printre morminte,
Cu ochii tulburi de lacrimi şi cu inima-i fierbinte,
Împărţind compătimirea mamei, ce-n adâncuri "zace",
Şi spunându-i cu durere: "dormi măicuţă, dormi în pace".

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta mi-e crucea! O duc cum pot

De ziua “TA”, din an în an,
Eu îţi transmit un «gând» răzleţ,
Ce are un «simbol şi un preţ»,
A unei «taine» de amor
Ce o păstrez cu prea mult dor,
Ca «Baciul» doina din folclor,
Cu ea în suflet am să mor
Dar... şi cu al tău dispreţ.

Am încercat, dat tu n-ai vrut
Să-ţi mângâi părul despletit,
De-un timp, prea des m-ai ocolit,
Să nu-ţi mai tulbur traiul plin,
De rătăcire şi declin
Şi să-ţi respect al tău destin
Ce ti-a fost dat, chiar de-i hain,
Să-l duci pân-la sfârşit.

- Asta mi-e «Crucea», tu o ştii,
Şi vreau s-o “car”, aşa socot,
Credinţa-mi spume c-am să pot
Chiar dacă-i grea, mai am puteri
Şi, sper, destule primăveri,
De-aceia te rog să nu-mi ceri
Să-mi schimb părerile de «ieri»
Că n-o s-o fac. Şi... asta-i tot.

Dispreţ? E un cuvânt prea dur,
Mi-ai fost şi-mi eşti un om de «crez»,
De-aceia-n suflet te păstrez
Ca prieten bun. Sincer, loial
Şi mi-ai rămas fără egal
In toate. Un “OM” raţional,
Aşa cum este ideal,
Dar... Lasă-mă să meditez.

Poate... cu timpul vei afla
Prin ce-am trecut, şi, încă trec,
Cu lacrimi zilele-mi petrec,
Ţi-o spun şi ţie şi, oricui,
Că nu cer « mila » nimănui,
O să mă zbat şi sper să «sui»
Până în vârful muntelui,
Pe mal n-o să mă-nec.

Îţi mulţumesc totuşi că vrei
Să mă ajuţi, aşa cum poţi,
Din rătăcire să mă scoţi,
Dar... Am şi eu destinul meu,
Uşor, sau dacă este greu
Eu îl urmez, îl «car» mereu,
Aşa cum o vrea Dumnezeu,
Să merg cu ale mele «roţi».

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintr-o dâră de condei...

Hai, Anida, lasă-ţi părul să îţi fluture prin vii,
Când alergi ca o nălucă printre toamnele târzii!
Nu-mi mai vitregi privirea, unduieşte-ţi trupul gol,
Să te cânt din lira verii adormită-n si bemol!

Ning castanii frunze roşii peste braţe de cleştar,
Eu îţi pun luna pe umeri şi-ţi fac loc în calendar,
Să-mi fii luni şi să-mi fii vineri şi septembrie şi mai,
Anotimpul tău, Anida, numai mie să mi-l dai.

Şi să-mi înfloreşti în palme, să te-adulmec pofticios-
Dintre florile pădurii tu miroşi cel mai frumos.
Lasă-mă, să-ţi scriu pe buze tot ce n-aş putea să-ţi spun-
Am tot adunat săruturi, încă tot le mai adun,

Ca un cerşetor de vise, stau la pândă să te prind,
În poemul meu de toamnă, cum, Anida să-ţi aprind,
Felinare în amurgul ce mă-ngenunchează iar,
Când tu vrei doar primăvară să-ţi aduc, iubito,-n dar?

Hai, Anida, să bei mustul toamnelor din ochii mei
Şi te fac nemuritoare dintr-o dâră de condei...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era... toamnă

Era toamnă,,, ploua iubire", era frig, era şi soare,
era toamnă târzie,,, noiembre", era târziu, eram
Eu, erai şi Tu, suntem şi acum tot Noi,,, rătăciţi"
prin cărţi, rătăciţi de Noi, Noi ne suntem... noi!

Noi ne suntem...,, nimănui ", Noi ne scriem
,, încrucişat ", Noi, doi poli opuşi, Noi ne atragem
în opus, Noi... ce dor mi-e de ochii tăi, nu mai
zic de trupul tău ori de sânul dezgolit, nu mai...

Aş rupe din Cer o Stea, o cometă, o,, Stea
căzătoare", aş... ţi-aş... Eu ţi-aş pune Luna la
picioare, chiar şi tâmpla mea, te-aş înveli...
cuprinde, cu Calea Lactee, of cât te mai iubesc!

Ce păcat... ce Om fără de tine, sunt pierdut în
ochii tăi, sumt prea,, mort" şi moartea mi-e prea
vie, îţi aminteşti... prima întâlnire..., candela
arzând a vie", parcă... mi-e ruşine că sunt Om!

Cum e cu putinţă, ca un Zeu şi o Zeiţă... să se
rătăcească-o clipă pe un... anotimp de toamnă,
of ce... toamnă mi-e de tine, of ce dor mai naşti
în mine, sincer... mi-e ruşine şi mă doare!

Of... să blestem ori să ucid... nimeni nu mi te
poate aduce 'n cale, vino Tu de bună voie,
nimeni nu are răspuns, nici nu 'ntreb, nici nu
cerşesc, oare de ce te mai Te iubesc, oare...

Ce să-ţi spun când viaţa mi-e doar clipă, ce să-ţi
spun... aripa mea lipsă, parcă.... iar mă simt a
Om, iar mă dor şi iar nu... nu mor, sunt... al tău
şi chiar mă dor, Tu mă dori, durerea mea, Eu...

Eu sunt calauza Ta, parcă Lumea asta nu-i a
noastră, normal... Noi şi Lumea lor... Noi
cei,, puşi de o parte", Noi şi Lumea lor, unde o
să ajungem, nici pribegi, nici călători, oare...

Da... ziua de mâine, o să-mi fie foame, o să-mi
fie sete, o să-mi fie dor de tine cum mi-a fost o
viaţă 'ntreagă, o să-ţi amintesc de mine, o să te
bântui,,, zâmbesc", Eu nu aparţin acestei lumi!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio-ţi spun, dar...

Adio-ţi spun, dar ştii prea bine,
Că sunt minciuni, sunt vorbe-n vânt,
Oriunde pleci rămâi cu mine,
Chiar şi la capăt de pământ...

În amintiri am să-ţi găsesc,
Ochii şi privirea-aceea,
Deşi n-o să-ţi mai zăresc,
Paşii-ţi, străbătând aleea...

În poze vechi din vechi albume,
Totu-i la fel, nimic schimbat,
De-ar şti Trecutul, multe-ar spune,
Şi te-ar certa că m-ai uitat...

Prin suflet tot o să te plimbi,
Chiar dacă pleci cu tot, cu toate,
Asta nu poţi ca s-o schimbi,
Asta? Nimenea nu poate...

Adio-ţi spun, dar tare-aş vrea,
Să-ţi aminteşti dorul şi dragul,
M-aş face zid la uşa mea,
Să te opresc, să nu-mi treci pragul...

Dar cine-s eu să-ţi stau în cale?
O oarecare, vrei să spui?
Deciziile sunt ale tale,
Deşi le plâng cu stropi căprui...

Degeaba pleci, căci amintirea,
Rămâne-n inimă etern,
Tot ce eşti tu, visul, iubirea,
Îmi sunt cicatrici pe stern...

Adio-ţi spun, dar ştii prea bine,
M-aş face zid la uşa mea,
Să mai rămâi, rămâi cu mine,
Adio-ţi spun, dar... nu pleca!

poezie de Andreea Văduva din Blogul "Rânduri rupte din viaţă"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot te iubesc...

şi-acum tot te iubesc
chiar dacă ninge lacrimi peste mine,
mi-s ochii obosiţi şi îmi doresc
să uit ce bine m-am simţit cu tine

pe cerul îmbrăcat de norii grei
văd chipul tău cum caută libertatea,
ai obosit şi vrei de-acum să-ţi iei
nebune nopţi în care să-ţi afunzi eternitatea

îmi este trupul vlăguit de sevă moartă,
ea mi-a murit căutându-ţi printre plete,
mireasma ta mi-a învelit în ceţe soarta,
cred că şi-acum de tine mi-este sete

mă rog şi lăcrimez noapte de noapte
să te-ntâlnesc arare când şi când,
să-mi umplu gândul pe-nfundate
cu trupul tău, şi-acum îl simt arzând

nu vreau să te umbreşti în sine,
nu vreau să-ţi stau în cale nicidecum,
eu îţi doresc să-ţi fie numai bine,
pe mine uită-mă să-mi văd de drum

nu-ntoarce capul să îţi simt privirea,
păşeşte doar în faţă fredonând,
îmbracă-te cu zâmbet şi uitarea
las-o să-ţi şteargă amintirile din gând

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când te văd

Când te văd ca raza mea de soare,
Şi îţi acord cu dor tandra iubire
Trimite-mi dragostea din depărtare,
S'avem în viaţă'n suflet, împlinire.

Ştiu că ai sentimentul drăgăstos,
Şi-acum doreşti ce ai pierdut cândva
Vino, să-mi spui cu glasul tău frumos,
Dorinta, inimii din viaţa ta.

Acordă-mi clipa de iubire, ce-o aştept,
S-o transformăm în împliniri de fapte
Să-ţi fiu alături, să te strâng la piept,
Vorbindu-ne gingaş, numai în şoapte.

Şi să gustăm din fructele iubirii,
De nimeni.. de nimic, să n'avem teamă
Si-apoi mergem pe drumul amintirii,
Ştiind că dragostea, oricând ne cheamă.

Acordă-mi sărutarea aşteptată,
Iar, eu apoi în braţe să te ţin
Şi să ne bucurăm de-a noastră soartă,
Alungând, din cale-orice suspin.

Căci foarte greu găseşti fiinta care,
Ti-acordă cu placere-a ei iubire
Găsind compatibilitatea, caatare
Vei fi în viaţă doar cu fericire....

poezie de Gigi Butoi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minte-mă

Minte-mă că mă iubeşti,
Că sunt totul pentru tine
Şi nu poţi să mai traieşti,
Nici o clipă... fără mine.

Minte-mă că ţi-am lipsit,
Că îţi sunt cuibar de vise
Şi că-n mine te-ai topit,
Când ferestrele-s deschise.

Minte-mă că ţii la mine,
Că-ţi sunt înger şi ispită
Şi că-n nopţile senine,
Numai eu... îţi sunt iubită.

Minte-mă că-s răsăritul,
Că sunt raza ta de soare,
Liniştea şi infinitul,
Minte-mă că îţi sunt floare.

Minte-mă că mă mai vrei,
Că-ţi sunt soarele şi luna
Şi parfum din flori de tei,
Că doar eu îţi sunt stăpâna.

Minte-mă că nu mă minţi,
Că-ţi sunt clipa aşteptată
Şi dorinţele-ţi fierbinţi,
Chiar şi lacrima curată.

Minte-mă ca îţi sunt dragă,
Că-ţi sunt demon şi păcat
Şi că-n buzele-mi de fragă,
Ai găsit ce-ai căutat.

Minte-mă că sunt frumoasă,
Că doar eu te-nnebunesc
Si că vrei să-ţi fiu mireasă,
Veşnic, EU, să te iubesc.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un vis de iubire

Pe când ploua în paradis
Cu stropi mari de fericire,
Noi doi trăieam un vis,
Un vis frumos de iubire.

Viaţa părea ca un pom în floare,
Tu erai ca un vânt cald într-o zi fără soare.
Eu credeam că sunt un zeu,
Tu îmi şopteai dulce că sunt doar al tău.

Trăiam într-o lume creată,
Parcă doar pentru noi.
Eram fericiţi şi plini de speranţe,
Eram în doi.

Dar anii au trecut rând pe rând
Tu eşti cu părul alb şi eu la fel sunt.
Dar trăim tot acelaş vis de iubire
Cum am trăit de mult cândva.
Căci eu sunt toiagul tău şi tu eşti speranţa mea.

poezie de Vladimir Potlog (3 ianuarie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minte-mă

Minte-mă că mă iubeşti,
Că sunt totul pentru tine
Şi nu poţi să mai trăieşti
Nici o clipă... fără mine.

Minte-mă că ţi-am lipsit,
Că îţi sunt cuibar de vise
Şi că-n mine te-ai topit,
Când ferestrele-s deschise.

Minte-mă că ţii la mine,
Că-ţi sunt înger şi ispită
Şi că-n nopţile senine,
Numai eu... îţi sunt iubită.

Minte-mă că-s răsăritul,
Că sunt raza ta de soare,
Liniştea şi infinitul,
Minte-mă că îţi sunt floare.

Minte-mă că mă mai vrei,
Că-ţi sunt soarele şi luna
Şi parfum din flori de tei,
Că doar eu îţi sunt stăpâna.

Minte-mă că nu mă minţi,
Că-ţi sunt clipa aşteptată
Şi dorinţele -ţi fierbinţi,
Chiar şi... lacrima... curată.

Minte-mă ca îţi sunt dragă,
Că-ţi sunt demon şi păcat
Şi că-n buzele-mi de fragă,
Ai găsit ce -ai căutat.

Minte-mă că sunt frumoasă,
Că doar eu te-nebunesc
Si că vrei să-ţi fiu mireasă,
Veşnic, EU, să te iubesc.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!