Cantec singur

Te-am hotarat cu ochii negri,
deci fie noapte-ncercanata!

... ramas departe, printre crenge,
ma cheama gandul tau de fata.

Le-ai adunat in ochi cuvinte
nestirilor nepangarite...

Talhar hoinar, cu vaz albastru
si nins pe umeri de clipite,
ma-ntorc, fugit din munti, sa mangai
faptura umbrelor pagana,
ce-alene luna petitoare
ti-a inganat-o pe tarana

si nalucirile de sange
pe valea noptilor s-or pierde,
doinindu-ti lin un cantec singur
"Hei, frunza verde...
... frunza verde..."

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Alicya
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunza verde de albastru

Si-am zis verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
si-am zis para de un mar,
minciuna de adevar,
si-am zis pasare de peste,
desclestare de ce creste,
si secunda-am zis de ora,
curcubeu de aurora,
am zis os de un schelet,
am zis hot de om întreg,
si privire-am zis de ochi
si ca-i boala ce-i deochi.
Frunza verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
ca am zis doar un cuvânt
despre întregul pamânt,
si de bine-am zis de morti
si de sase-am zis la sorti,
si am zis unu de doi
si zapada de noroi,
si am vrut sa fac cu gura
focul ce-l facea arsura
ca n-am fost trezit, ca dorm
pe un cal cu sa de domn,
alergând pe-un câmp de noapte,
de la unu pân' la sapte -
de la sapte pân' la zece
mi-a cazut o viata rece,
de la frunza pân' la umbra
mi-a cazut o viata dubla
ca pamântul si cu luna,
noaptea când stau împreuna.
Si-am zis verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
pe care ma tin calare
cu capul la cingatoare,
cu calcâiul la spinare
si cu ochiul în potcoave,
si cu inima-n silabe
de ma duc mari, ma duc
ca toamna frunza de nuc,
ori ca iarna frunza alba
de la floarea de zapada...
Frunza verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
potcovit pe luna plina
cu miros de la sulcina,
înhamat pe soare plin
tot cu miros de pelin,
si tinut de gât cu mine
tot în dragoste de tine,
ca mi-a fost crescut pe umar
de din doi în doi un numar,
tot din trei în trei o iarba
si din patru-n patru-o salba,
si din cinci în cinci un pom,
si din sase-n sase-un om.
Frunza verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
vad în fata mov si verde,
coloarea care ma perde,
corcov vad cu veselie,
coloarea ce nu se stie,
mai aud si-un sunet sus
care nu a fost adus
în timpan de oameni vii,
în a fi si a nu fi,
când îmi cade umbra lunga
pe sub ochii grei cu punga.
Si-am zis aripa de pene
ca sa zbor cu ea prin vreme,
si-am zis mar ca sa zic sâmburi,
si-am zis pom ca sa zic scânduri,
si-am zis nord ca sa zic suduri
si dulceata ca sa sudui,
si-am zis inima la piatra
si cântec la tot ce latra,
si potcoava
la octava,
si uscata la jilava,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieras de os,
din osul de la picior
care-mi cânta cu fior,
si din osul de la mâna
fluierând o saptamâna,
din osul de la arcada
recea lumii acolada
peste doua oase mari
unde stau ochii polari.
Si-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncalecare pe-o sa,
pe o sa de cal maiastru,
foaie verde de albastru.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunza

Chiar de brusture să fie,
Rostul biblic nu şi-l pierde:
Pentru Eva-i lenjerie,
Pentru-Adam e… foaie verde.

epigramă de Efim Tarlapan din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se leagănă frunza de nuc

Se leagănă frunza de nuc,
Norii negri se duc.
Se leagănă frunza de soc
Şi răsare steaua cea cu noroc.

Se leagănă frunza de plop
Şi lumea îmi pare un strop.
Se leagănă frunza de tei
Şi stropul se odihneşte în ochii tăi.

Bate vântul tot mai lin,
Se leagănă floarea de crin.
Se leagănă aşa uşor
Şi-mi aduce aminte de al meu dor.

poezie de Vladimir Potlog (23 iulie 2016)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jurnal în jurul inimii

Albastru de Voroneţ
albastru de Română
singur printre poeţi
cu cerul pe mână

Albastru de Română
albastru de verde
curcubeul se amână
până când se vede

Albastru de verde
singur printre poeţi
şi Ceahlăul mă crede
albastru de Voroneţ

Albastru de Română
un clopot pe strună

rondel de Costel Zăgan din Cezeisme II (20 mai 2018)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verde

O, dulce cantec, asurzit de vreme,
Poarta-ma lin spre ale lui poeme.
Incanta-mi auzul cu dulci asonante,
Distruge-mi uratul, desarte sperante...

Inalta-ma usor, albeste-mi aripa,
A carei greutate ii striveste clipa.
Atinge-mi tulpina ce tinde la verde,
O scanteie din priviri ce nu se mai pierde..

Asaza-ma, deci, pe norul de-argint,
Strecoara-mi gandirea pe al lui strans furmint.
Deschide ai mei ochi dezmierdati de-un alint,
Cuprinde si ameteste-l cu- aroma de-absint.

poezie de Deea Dinescu
Adăugat de Deea Dinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec liniştit

M-aş mai uita curat la frunza verde,
dar amintirile mă trag în jos
şi mă înec în frunza verde
de verdele trăit mă înec în frunza verde.

M-aş mai uita la piatra albă
lucindă, mirosind
a soare orbitor şi a potcoavă,
dar amintirile mă trag în jos
şi mă înec în piatra albă
şi mă sufoc în aerul de piatră albă.

M-aş mai uita la animalul gingaş
care mănâncă înfometat
pe animalul foarte gingaş
rănit mortal şi de mâncat,
dar amintirile mă trag în jos
şi mă înec, mă înec în foamea animalului înfometat
şi mă înec, mă înec în animalul de mâncare.

Plouă, plouă cu mine
mă trag amintirile în jos
mă înec în ploaie
aidoma curcubeului frumos.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunza şi toamna

Creionez un substantiv
cu chenar de adjectiv:
frunza verde, fistichie,
care tremură în vie.

Pe potecile uscate,
două verbe încurcate
de un vânt hoinar, golaş,
care a l e a r g ă păpădia
în răzorul din imaş.
Sus pe dealu' unde-i via,
nu mai c â n t ă ciocârlia...

Frunza e un subtantiv,
capătă şi-un adjectiv
când se-arată toamna gri
în stejarii a r ă m i i...

Frunză verde a bobului
făcuşi casă dorului
în balade, rapsodii,
în poveşti pentru copii.

Ai doinit ades cu jale
la izvoare şi pe vale.
Iar acum, aşa deodată,
te-ai desprins în larg mirată,
galbenă şi inutilă,
în mâini limpezi de copilă.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Anotimpul cu aripi de copil (20 august 2011)
Adăugat de Ştefan Radu Muşat
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

am ieşit din valea nopţii
îndrumat de o rază de soare
doinind din frunza verde

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singur

O zi se risipeste
Cand singur esti pe lume
Si se mai duce una
Cand tot asa ramai,
Privirea-mi se topeste
Si sterge al tau nume
Ochii mi-i stinge luna
C-o frunza de lamai.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, brad frumos!

O, brad frumos, o brad frumos,
Cu cetina tot verde.
Tu eşti copacul credincios,
Ce frunza nu şi-o pierde,
O, brad frumos, o brad frumos,
Cu cetina tot verde.

O, brad frumos, o brad frumos,
Verdeaţa ta îmi place.
Când o revăd sunt bucuros
Şi vesel ea mă face.
O, brad frumos, o brad frumos,
Verdeaţa ta îmi place.

O, brad frumos, o brad frumos,
Cu frunza neschimbată.
Mă mângăi şi mă faci voios
Şi mă-ntăreşti îndată.
O, brad frumos, o brad frumos,
Cu frunza neschimbată.

O, brad frumos, o brad frumos,
Tu-nchipui pomul vieţii,
Ce ni la dus din Rai Hristos
Cum au vestit profeţii.
O, brad frumos, o brad frumos,
Tu-nchipui pomul vieţii.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verde crud

Verde crud, verde albastru
se leagănă-n zborul auriu al Soarelui
zdrobind mări şi lacrima aurie a lacului
verde ce mă înconjoară, mă urcă
îmi place să zbor,
rezemată de mirosul petalelor roz
spre verde rouă, spre divin,
ţinându-mă de mână cu raza
ce coboară din Răsărit verde,
verde crud, urcă-n zarea plină cu albastru
şi cerul deschis plin de mine, de voi, de noi
zbor, verde crud, albastru şi mândru Soare
frumoase drumuri în cer şi pe Pămînt
pline de viaţă şi de moartea albastră
a nimfelor din vis!

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunză verde de albastru

Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
şi-am zis pară de un măr,
minciună de adevăr,
şi-am zis pasăre de peşte,
descleştare de ce creşte,
şi secundă-am zis de oră,
curcubeu de auroră,
am zis os de un schelet,
am zis hoţ de om întreg,
şi privire-am zis de ochi
şi că-i boală ce-i deochi.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
că am zis doar un cuvânt
despre întregul pământ,
şi de bine-am zis de morţi
şi de şase-am zis la sorţi,
şi am zis unu de doi
şi zăpadă de noroi,
şi am vrut să fac cu gura
focul ce-l făcea arsura
că n-am fost trezit, că dorm
pe un cal cu şa de domn,
alergând pe-un câmp de noapte,
de la unu pân' la şapte -
de la şapte pân' la zece
mi-a căzut o viaţă rece,
de la frunză pân' la umbră
mi-a căzut o viaţă dublă
ca pământul şi cu lună,
noaptea când stau împreună.
Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
pe care mă ţin călare
cu capul la cingătoare,
cu călcâiul la spinare
şi cu ochiul în potcoave,
şi cu inima-n silabe
de mă duc mări, mă duc
ca toamna frunza de nuc,
ori ca iarna frunza albă
de la floarea de zăpadă...
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
potcovit pe lună plină
cu miros de la sulcină,
înhămat pe soare plin
tot cu miros de pelin,
şi ţinut de gât cu mine
tot în dragoste de tine,
că mi-a fost crescut pe umăr
de din doi în doi un număr,
tot din trei în trei o iarbă
şi din patru-n patru-o salbă,
şi din cinci în cinci un pom,
şi din şase-n şase-un om.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
văd în faţă mov şi verde,
coloarea care mă perde,
corcov văd cu veselie,
coloarea ce nu se ştie,
mai aud şi-un sunet sus
care nu a fost adus
în timpan de oameni vii,
în a fi şi a nu fi,
când îmi cade umbră lungă
pe sub ochii grei cu pungă.
Şi-am zis aripă de pene
ca să zbor cu ea prin vreme,
şi-am zis măr ca să zic sâmburi,
şi-am zis pom ca să zic scânduri,
şi-am zis nord ca să zic suduri
şi dulceaţă ca să sudui,
şi-am zis inimă la piatră
şi cântec la tot ce latră,
şi potcoavă
la octavă,
şi uscată la jilavă,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieraş de os,
din osul de la picior
care-mi cântă cu fior,
şi din osul de la mână
fluierând o săptămână,
din osul de la arcadă
recea lumii acoladă
peste două oase mari
unde stau ochii polari.
Şi-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncălecare pe-o şa,
pe o şa de cal măiastru,
foaie verde de albastru.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte fără sfârşit

Am gheaţă-n buzunare,
Privire pierdută-n zare,
Margini neatinse de vară,
Pe râuri întinse, amare.
Prin piscuri cu verzi frunze, arse,
Plimb aerul, stins, între aripi.
Scriu râuri din minte sub pietre.
Las gheaţă din lacrimi pe mare.
Ard focul din ochii tăi negri
Cu scrum verde, din vise amare.
Pe lacul albastru din moarte,
Aterizez lin, picioare, culoare.

poezie de Nicolae Ciprian Stoica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verde

Vara a-mbrăcat vualul verde,
Atingându-mi coapsă şi genunchi,
Cântul greeraşului se pierde,
De-al meu decolte în unghi.

În melodia, amurgului de seară,
Dansez cu frunza de pe ram,
Scutur amintirea cea bizară,
Din colbul anilor, ce-o mai păstram.

Mă ating de fluturi călători,
La ureche îmi susură vântul,
Umbra îmi vibrează printre flori,
Nouri se topesc, uşor e gândul.

Şi privind câmpiile de iarbă,
Colorate-n barhăt de smarald,
Sufletul se lecueşte-n grabă,
Privirea în adânc mi-o scald.

Liniştea, în orizont se-ntinde.
Flori galbene cu cerul sau iubit,
Şi s-a născut culoarea verde,
Ierbile cu glas mi-au povestit.

Mi s-a colorat rochia de verde,
Gândurile s-au schimbat în ton,
Fantastică-i şi Muza verde,
Ce-mi clatină, verdele-n creion.
20.07.2019

poezie de Ludmila Maciuga
Adăugat de Ludmila Maciuga
Comentează! | Votează! | Copiază!

Opriţi această frunză

Atunci cand cade frunza pornita sa rastoarne
Intreaga roata a lumii si fiecare pom
O simt ca mi se rupe din sange si din carne
Si mi se face mila de lume si de om.

Si mi se face mila de mine si de tine
Si frunza care cade ma-nebuneste iar
Si –apoi de-atatea lacrimi imi e putin mai bine
Si mi se desfrunzeste pe trup un calendar.

Si nu se mai intampla nimic din cele sfinte
Doar frunza care cade in dulce hodoronc
Si nu mai am putere si nu mai am cuvinte
Si fiecare fibra rasuna ca un gong.

Opriti pe creanga frunza, destul cu-atata toamna,
Destul cu-atata ceata si oameni neciteti
Opriti aceasta frunza de foc ce ma condamna
Sa stiu masura scurtei mele vieti.

poezie celebră de Adrian Păunescu din "Manifest pentru mileniul trei", vol II, ed. Eminescu, Bucuresti, 1986
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunza verde

Frunză verde, ştiu să cânt
Mamei mele pe pământ,
Mi-a dat viaţă şi mă creşte,
Mă-ngrijeşte, mă iubeşte.

Frunză verde, cântul meu
Vine de la Dumnezeu,
Zâmbet cald, iubire mare,
Mama pentru mine are.

şi iar verde, crudă frunză,
Ieri am prins o buburuză,
I-am cântat şi-a zburat lent
Mărţişor pe-al mamei piept!

poezie pentru copii de Marin Moscu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre frunză

Oare frunza se gândeşte
când e mică şi când creşte,
ce rol are ea de-i verde
şi de unde se hrăneşte?

Oare stând prinsă de-o creangă
câte-o dată se întreabă,
dacă timpul ce-l petrece
e doar cald şi când e rece?

Oare frunza are simţuri
şi se sperie de vânturi,
ştie frunza când e noapte
şi de ce plouă în rate?

Ştie frunza sau nu ştie
când e vremea ei târzie,
când e toamnă, oare ştie
şi bătrână şi pustie?

Ştie frunza când e ruptă
şi când moare ca o frunză,
când căzută ruginită
e călcată şi e frântă?

Sau când doare poate ştie
sau când vântul o adie,
sau când este ruginie,
ştie frunza... cine ştie?

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem nins

A nins azi-noapte, ca-ntr-o iarnă-a noastră,
Când nu era mai nimeni pe pământ,
A nins azi-noapte în pădurea-albastră
Cu mine-n braţe şi cu tine-n gând.

Eram un fulg şi-n dansul fantomatic
Mă strecuram timid, printre aezi,
Am prins din zbor, un zâmbet enigmatic
Să îl aştern în versurile verzi,

Unde ai mai lăsat un pic de verde
Nemângâiat de albul din penel,
Voi pune un poem şi nu voi pierde
Flori de cicoare-n vechiul tău castel.

A nins azi-noapte, azi se odihneşte
Un cer albastru cu tăceri de vis;
Când îţi privesc zăpada,-n mine creşte
Un munte de iubire... ce-ai ucis...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vesel trist

Dacă
soarele n-ar străluci doar ziua,
iar noaptea luna ar dormi,
dimineţile vor fi mai umede de rouă
şi pe pământ ar fi mai mulţi copii.
Dacă
pădurea ar fi un pic mai deasă
şi frunza ar fi doar de un singur verde,
copilul ce pe genunchi apasă,
prin ochii tăi copilăria el îşi vede.

poezie de Doru Lascarache (15 octombrie 2005)
Adăugat de Doru Lascarache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dăunătoarele insecte

Dăunătoarele insecte rod marginile frunzei verzi...
E bine să îţi termini treaba şi să te faci că nu le vezi
şi, doar aşa... întâmplător, le poţi servi un pic de-otravă,
că-n lăcomia foamei lor, vor devora frunza, degrabă.

Dăunătoarele insecte pot fi stârpite-n mod tăcut.
E toamnă, oricum frunza moare, nimic nu mai e de făcut,
dar... nu contează! 'n verde crud va răsări în primăvară,
când noi toţi grijă vom avea să nu fie mâncată iară.

Dăunătoarele insecte de-abia atunci vor dispărea,
mâncându-se una pe alta, că altă hrană n-or avea.
Şi vei putea să-ţi vezi de treabă, în linişte, făr-apăsări,
sub mărul tău cu frunza verde, s-aşterni în poezii visări.

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!