Unde începe dansul, unde se termină?

Nu mai numi această lume adorabilă, pentru că nu este.
Îi place să flirteze, e mai teatrală decât adierile vântului.
Geana fulgerului nu este nici bună, nici rea.
Copacul trăsnit arde ca o coloană de aur.
Ploile albastre se scurg direct lângă picioarele
albe-ale arborilor care-şi deschid gurile însetate.
Oare nu vântul, răsucindu-se-n cercuri, a inventat dansul?
Oare florile n-au venit, cătinel, traversând Asia, apoi Europa,
pentru ca, în sfârşit, să strălucească acum
în grădina noastră?
Nu-i căuta acestei lumi o explicaţie, nici felul în care-a fost educată.
Când dervişul rotitor îşi începea piruetele, privea el în afara lui,
spre munţii de granit cu capul în nori,
sau privea spre centrul a toate:
sămânţa, oul, ideea,
care era şi ea acolo,
minunată asemeni degetului mare
curbat şi-atingând, cu gingăşe, alt deget,
micuţul inel de logodnă –
şi-asta în vreme cel el se rotea,
un ulcior cu suflare
în praful grădinii!

poezie de Mary Oliver, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce oare...

Plină-i lumea... De ce oare?
De "stele rătăcitoare",
Pentru care-i pregătită,
De Cel făr' de-asemănare,
"Negura" cea mai cumplită
Şi grozav de usturătoare,
O durere infinită
Unde "viermele nu moare"...
De ce oare? De ce oare?!

Când din Slava Minunată,
Cel ce veşnic E lumină
Şi Viaţă adevărată,
Cu Dragostea Lui divină
La Golgota demonstrată,
A şters lumii orice vină
Şi-A deschis spre Tatăl poartă
Sufletului să devină
Viu în Slava-I Minunată!

De ce oare-s nori uscaţi
Ce nici umbră nu mai au,
De ce oare atâţia fraţi
Fără lucru-n "piaţă" stau,
De ce-s "dezrădăcinaţi"
Care nici un rod nu dau,
De ce-s toţi de "val" purtaţi
Şi de Duhul Sfânt nu vreau
Să se lase înduplecaţi...?!

De ce-s turme şi nu-i "Turmă"
Iubind glasul Domnului...?
O fi vremea cea din urmă
Şi sfârşitul Harului...?!

poezie de Ioan Hapca din Reflecţii
Adăugat de Calin Iordache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfat pentru un fluture

Petală rătăcitoare-a vântului,
Inventând, cu gingăşie, cercuri ciudate,
Pentru florile din apropierea ta
Tu eşti un prinţ beat al mişcării;
Pentru vânturile de sus, în plonjon,
Eşti o fulgurantă indecizie a acestei clipe.

Petală rătăcitoare-a vântului,
Ezită în faţa acestei luni de iunie.
Universul, asemeni ţie, nu-i decât
Braţul amorţit al nemişcării care
Inventează în somnul ei, cu gingăşie, cercuri ciudate.

poezie de Maxwell Bodenheim,1892-1954, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lunganul şi Adela porniră apoi spre poartă, pe aleea asfaltată; de o parte şi de alta a aleii se întindeau rânduri de flori. Nistor le privi "de sus". Erau frumoase florile, mirositoare, cu petale colorate... Dar mult mai frumoasă decât ele era Adela, tânără, blondă, înaltă, iar în acel moment se afla chiar lângă el. Şi o ţinea de mână, deşi era convins că tatăl ei, domnul Gigi Cristescu îi privea atent din casă, de după perdea. Şi ce dacă îi privea? Nu conta acest amănunt, doar nu va ieşi din casă pentru a-i reproşa ceva; nici n-ar avea ce... Iată că tatăl adolescentei nici nu-i deranjă, chiar dacă-i urmărea atent cu privirea, într-adevăr, din casă, după cum bănuise lunganul. Acum însă, cei doi tineri erau deja afară, la poartă, ieşiseră din curte. Era o zi frumoasă de vară, cu cer senin, evident, călduroasă, tocmai de aceea Adela se îmbrăcase lejer. "De ce oare tocmai în albastru?" părea a se întreba în gând geograful. Adela privi visătoare steagurile ce împodobeau strada.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hărţi negre

Nu prezenţa pietrelor,
nici aplauzele vântului,
te vor face să ştii
c-ai ajuns,

nu marea care sărbătoreşte
doar plecările,
nici munţii,
nici oraşele muribunde.

Nimeni şi nimic nu-ţi va spune
unde te afli.
F i e c a r e c l i p ă e u n l o c
Î n c a r e n-a i m a i f o s t n i c i o d a t ă.

Tu poţi umbla
convins că împrăştii
o lumină în jurul tău.
Dar cum ai putea şti asta?

Prezentul e întotdeauna întunecos.
Hărţile lui sunt negre,
şi apar de nicăieri,
descriind,

în ascensiunea lor lentă
în ele însele,
propria lor călătorie,
pustiul prezentului,

deprimarea, temperata
necesitate a finalizării lui.
În vreme ce devin existenţă
ele sunt asemeni respiraţiei.

Iar dacă sunt, eventual, studiate,
este numai pentru a afla,
prea târziu, că ceea ce tu ai crezut
că te privea pe tine

nu există.
Casa ta nu-i marcată
pe niciuna dintre ele,
nici prietenii tăi,

aşteptându-te să apari,
nici inamicii,
listându-ţi erorile.
Numai tu eşti acolo,

salutând
ceea ce vei fi,
iar iarba neagră
rezistă tuturor stelelor negre.

poezie de Mark Strand, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înrourata limbă a flăcarii

În această noapte
nimeni nu-i singur!

O scânteie întâmplătoare -,
aidoma
prin felul de a fi
flăcării -

Articulaţii-ale fulgerului
ce se salvează
in torentul
amnezical ploii.

Nimeni nu răspunde chemărilor tale!

Ne despărţim pentru o vreme
de albul cerc al fulgerului
care nu se va preface nicicând
în spirală de foc
pentru anotimpul care-şi visează
roadele.

Jocul renaşterii pe buza
vulcanului, cel care se caută,
cel care se regăseşte
cu o identitate stranie,
cel însetat veşnic!

Oare nu tuturor le grăieşte
înrourata limbă a flăcării?

poezie clasică de Barzin Vlada din Atlantida (1987)
Adăugat de B. Vladislava
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfîntule

De cîte vremuri ţi-l tot ţii închis
Nu ştiu ce ai, viaţă, vis,
Bine, rău,
În strînsul pumnului tău?

Ţii în mînă fum, cenuşe, foc?
Ţi-am descîntat-o ca pe un ghioc.
Sfîntule,
Pămîntule.

Nici cîntecul, nici ruga n-au descremenit
Ziua de granit.
N-au dezlipit deştele,
Nici dălţile, nici cleştele.

Tu eşti, oare, Sfinxul din poveste
Care ştie ce este şi ce nu este,
Dincolo de literă şi pravilă,
Negură, namilă?

Umblă omul, vîntul şi fiarele
Să te rîcîie cu ghiarele
Vii.
Nici nu simţi, nici nu ştii.

poezie celebră de Tudor Arghezi din VERSURI - 1980
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaş odată, sau poate şi boier mare,
Au ieşit cu un amic sara la câmp spre primblare
Şi au început a spune cu fală şi cu mândrie
Multe minciuni mari şi mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârşit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viaţă,
Mai ales în ţara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îţi îngheaţă;
Alteori soarele piere, alteori arde şi frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraţilor, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Şi cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârşit, n-am ce mai zice,
Decât îţi spun că nici ştii acolo când este noapte,
Şi anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuinţă nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat şi coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îţi pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum şi eu înadins
Îţi voi arăta acum o minune mai ciudată,
Şi cred că un aşa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podeţul acel înalt,
Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în ţara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Şi podul s-au prăbuşit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Şi în caretă să treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic că fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Şi cât casa nu se poate,
Însă orişicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ţie nicidecum pe mincinoşi,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoşi:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, să mă ierţi, frăţioare, dar, zău, tu nu ştii ce zici,
Căci tu nu ştii că la Roma casele sunt aşa mici,
Că abia pot să încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Şi eu mă unesc cu tine,
Să trecem prin vad mai bine..."

Judecaţi câtă ruşine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
Să vorbim puţin şi bine?

fabulă de I.A. Krîlov, traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Transformare

Susură prin munte, un izvor,
Se aruncă-n lume, călător,
A plecat de sus, din înalt,
S-a lăsat în vale, în neant.

Vesel şi zglobiu, nu se teme,
Se va-ntoarce-aici, dup-o vreme,
Limpede, senin, ca o joacă
Pleacă înspre vale, să se-ntoarcă.

Se-mpleteşte-n cale cu un pârâiaş,
Fratele mai mare, mai poznaş,
Iar la confluenţă se învolburează
Când se-adună-n braţe şi dansează.

Merg îmbrăţişaţi spre un râu
Şi se-ncing tustrei într-un brâu,
Duc cu jocul lor, în aluviu,
Bucuria vieţii, într-un fluviu.

Hora s-a lărgit, pe sub soare,
Drumul se sfârşeşte, într-o mare!
Arşiţa-i ridică, într-un nor,
Noru-i poartă iarăşi, la izvor.

Ăsta-i ciclul vieţii, de nu ştim,
Am crezut că viaţa e ca să murim
Şi că am venit doar să procreăm,
Însă nu ne ducem, noi ne transformăm!

Din sămânţă-n floare, din crenguţă-n pom,
Apoi, din iubire, în copil, în om,
Din puştanii veseli devenim adulţi,
Mai albim puţin şi suntem cărunţi.

Singuri am venit! Ne iubim... în doi,
Învăţăm cu timpul, cum să spunem, noi!
Ne-nvârtim în cercuri şi uităm, desigur,
Că plecăm spre moarte, câte unul, singur.

Suntem ca izvorul care se transformă,
Doar că nu-nţelegem, încă, sub ce formă,
Fără să simţim, tragem doar concluzii:
În material, suntem doar iluzii.

Asta este lumea! Luptă şi se zbate!
Sufletul şi-l uită, undeva, departe,
Timpul nu ne iartă, ne ia din putere,
Pentru ce ne-a dat, el tribut îşi cere!

Ne-ntrebăm, retoric, când îmbătrănim,
Pentru ce ne naştem, pentru ce trăim?
Oare ce e viaţa? De ce chinuim
Dacă într-o zi tot o să murim?

Când n-avem putere să ne mai mişcăm
Şi privim în urmă, oare ce aflăm?
Ce ne mişcă oare? Oare ce să fie?
Ce motor ascuns ne dă energie?

Pentru ce-am venit, care-a fost menirea?
Banii şi averea??? Nu, era iubirea!
Patimă, iubire, lacrimă şi zâmbet,
Toate-aceste stări, au un nume: suflet!

Oameni lângă oameni, oare cât petrecem?
Din pământ suntem, în pământ ne ducem!
Când ne transformăm? Nici n-avem de ştire!
Ce luăm cu noi?
Suflet şi iubire

poezie de Florentina Mitrică (4 decembrie 2015)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constanţă

de când cu acest covid,
omu-a devenit hibrid,
nu-i nici cer, dar nici doar humă,
nici granit, dar nici de gumă,
nu-i nici claie, nici balot,
nu-i nici struţ, nici Phoenix tot,
pus într-al lui Procust pat,
nici stingher, nici adaptat,
nici străin, dar nici acasă,
nici cucută, nici melasă,
nici în zeghe, nici în togă,
nu-i nici bocet, nici eglogă,
nici Manole, nici Icar,
nici beznă, dar nici habar,
nici tăcere, nici cuvânt,
nici pareză, nici avânt,
nu-i nici orb, dar nici nu vede,
nici în sine că se-ncrede,
nici profet, nici Antihrist,
nu-i nici vesel, dar nici trist,
nici Einstein, nici Poptămaş,
nici strămoş şi nici urmaş,
nu-i nici ciornă, dar nici act,
nici prea plin, nici vid compact,
nici faun, nici eunuc,
nici cloşcă, nici ou de cuc,
nici pesmet, nici cozonac,
nici înger, nici pui de drac,
nici Midas, dar nici sărac,
nici fasole, nici arac,
nu-i corabie, nici port,
nu trăieşte, nici nu-i mort,
doar există, dar nu-i viu,
nici expert, nici ageamiu,
nu se-nalţă, nici nu pică,
nu învinge, nici c-abdică,
rămânând ce-a fost: nimică.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne angajăm să fim loiali mediului şi tuturor oamenilor acestei lumi. O lume unită, care să lucreze pentru binele comun a tuturor fiinţele umane, cu nici o persoană care să fie subordonată alteia. Fără nici un fel de stratificare socială fie că este vorba de elitism tehnic, sau orice alt fel de elitism, aceste concepte vor fi eradicate de pe faţa Pământului... Statul nu face nimic într-o economie bazată pe resurse... pentru că nu există nici un stat! Sistemul pentru care pledăm nu este perfect, dar este mult mai bun decât ce avem acum...

citat din Jacque Fresco
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apus

N-am fost copil, nici tânăr şi nici moşneag n-oi fi
Dar am venit pe lume, şi-am stat, şi-oi şi muri;
Mi-a fost această viaţă precum un an în care
N-au fost nici anotimpuri, nici zori... doar înserare.

poezie de Marius Robu din Visul Stejarului (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ocean

Sunt îndrăgostită de Ocean,
de felul în care-şi ridică miile de pălării albe
în vâltorile furtunii,
de felul în care-aţipeşte, catifelat şi albastru,
pe cel mai frumos pat din lume.
În viaţa personală a fiecăruia
se află întotdeuna
mai multă durere decât ar trebui,
o inimă împovărată
pe drumuri prăfuite. Bănuiesc
că există un motiv pentru asta, aşa că voi fi
răbdătoare, acceptând. Dar nu voi trăi
în altă parte, ci numai aici, lângă Ocean,
egal încrezătoare în toate urările de bun venit şi-n toate vijeliile
lipsite regrete şi de-întristări izvorând din sinele-i sărat.

poezie de Mary Oliver din Pasărea roşie, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vârful Carmel

Extraordinara răbdare-a lucrurilor!
Acest frumos loc desfigurat de urâciunea mahalalelor –
Cât de minunat era când a fost privit întâia oară,
Un câmp întins de maci şi de niprale înconjurat de stânci sănătoase;
Nici un intrus, doar doi sau trei cai păscând,
Câteva vaci cu ugere pline frecându-şi coastele de aflorimentele albe –
Acum jefuitorul este aici: are vreo importanţă?
Deloc. El are tot timpul. Ştie că oamenii sunt o maree
Care se ridică pentru ca apoi, în timp, să recadă, iar toată munca lor
Se dizolvă. Între timp, imaginea imaculată-a frumuseţii
Trăieşte în fiecare granulă de granit, în deplină siguranţă,
asemeni oceanului care urcă pe stânca noastră. Cât despre noi:
Noi trebuie să ne scoatem din minte ideea că suntem centrul universului;
Noi trebuie să dezumanizăm un pic opiniile noastre şi să devenim încrezători,
Asemeni pietrei sau oceanului din care am fost făcuţi.

poezie de Robinson Jeffers, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar o clipă îl privi cu albastrul ochilor ei. Ce avea el de gând oare? Nu-şi dădea seama! Nici psihiatria, nici psihologia n-o ajutau deloc în acele momente; pe el nu-l înţelegea deloc. Nu reuşea să-l înţeleagă. De parcă toate studiile ei nu-i erau de nici un folos în prezenţa lui. Şi de fapt, cum sau cu ce s-ar fi aşteptat ea s-o ajute?! Lucian, la volanul maşinii albastre, străbătu hotărât oraşul, spre centru. În curând, se putu zări o casă frumoasă, nici foarte mare, nici prea mică, înconjurată de un cordon format din poliţişti, jandarmi, gardieni. A cui casă putea fi aceea? Pentru Lia părea clar că doar a unuia dintre membrii echipajului, dar a ei, sigur nu! Atunci a cui? A... lui?! Liei i se făcu inima mică, mică de tot. De ce oare Lucian o aducea aici, foarte probabil, la el acasă?! Ce urmărea de fapt?! Timidă, îl privi o clipă. Înainte de a se apropia de casa respectivă şi de a trece de cordonul format de oamenii legii îi ceruse să oprească, pentru ca ea să coboare. Rostise totul şoptit, cu o urmă de teamă în glas. Teamă?! De ce?! Sau de cine?! De el?! Surprins, îşi întoarse capul spre ea.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce a adus nou creştinismul în lume nu este nici iubirea, nici păcatul, nici pe Dumnezeu şi nici măcar pe îngeri. Toate au fost înainte şi oamenii au trăit şi au murit cu ele. Dar ei n-au trăit şi n-au murit cu voluptatea de a muri. Sub toate inimile creştinismul s-a instalat ca un spin. Şi ele s-au dilatat de câte ori înţepăturile lui nu le atingea marginile. Căci petele roşii au fost totdeauna deliciul ascuns al creştinismului, şi martirii lui n-au făcut decât să transfigureze cosmosul într-o mare de sânge. Ei au plâns lacrimi roşii, ca tot creştinismul de altfel. Sinistrul înfrânge sublimul în această religie de amurguri incendiare.

Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem (Spiritului îi place să se-îmbrace)

Spiritului
îi place să se-îmbrace-astfel:
zece degete la mâini,
zece degete la picioare,

umeri şi toate celelalte;
noaptea
în tufe negre,
dimineaţa

în tufele-albastre
ale lumii.
El poate pluti, desigur,
dar mai degrabă

sondează materia brută.
Aerian şi fără formă
are nevoie
de metafora unui corp,

de lăută şi de dorinţă,
de fluidele oceanului;
are nevoie de lumea trupului,
de instinct

şi de imaginaţie
şi de îmbrăţişarea-întunecată a timpului,
de dezmierdare
şi de atingere

pentru a fi înţeles,
pentru a fi mai mult decât lumina pură
care arde
acolo unde nu se află nimeni - -

aşa că intră în noi - -
dimineaţa
străluceşte sub mângâierea animalului
ca o scăpăre-a fulgerului,

iar noaptea
iluminează adâncile şi fantasticile
imersiuni ale trupului nostru
asemeni unei stele.

poezie de Mary Oliver, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Mama este cea mai importantă fiinţă din lume
este mereu lângă tine...
este îngerul care te însoţeşte în fiecare clipă
ea te-a legănat şi ţi-a şters lacrimile
te-a atins pe frunte când ai avut febra
te-a învelit seara înainte de culcare
ţi-a alungat visele triste
şi te-a luat în braţe când ţi-a fost teamă...
Mama este locul de unde ai plecat
şi locul unde întotdeauna te întorci
este alături de tine orice drum ai alege
Mama şi când te ceartă, te sărută şi te iubeşte...
nici timpul, nici distanţa, nici chiar moartea
nimic nu te va despărţi de ea
te va veghea şi proteja
oriunde s-ar afla...
Mama este icoană cea mai sfânta
pe care o porţi în suflet în fiecare zi
când eşti fericit, ea este fericită
când plângi şi eşti trist, ea plânge cu tine
când greşeşti, ea te iartă
când vrei să te confesezi, ea este duhovnicul tău...
Mama este steaua care nu apune niciodată
este lucrul cel mai aproape de perfecţiune
Mama este acea lumânare care arde continuu
fie că e ploaie sau ninsoare
este lumina speranţei şi a viselor tale...
Există oare o făptură mai minunată decât Mama?
Nu!
Nu există fiinţă mai frumoasă
şi mai bună decât mama
Mama este... unică...

poezie de Viorel Vintila
Adăugat de Dan C
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doruri

În lume sunt păduri de doruri
Doruri albe, galbene şi mov
Asemeni florilor de micşunele răsărite
În pieptul răbdătorului Pământ.
În lume sunt nemuritoare Primăveri
Ce nu dispar decât în stele
Atunci când pieptul e urcat în nori
De Cel ce a făcut această lume.
Acolo toate florile lumeşti dispar
Toate dorurile mov şi galbene din fire
Acolo toate pădurile de doruri trec
Prin cuptorul Domnului de judecată.
În cuptorul Dreptului merg toate
Nici măcar o floare nu rămâne vie
Nici măcar un dor de păcătos născut
Ce nu a plâns din dor de Dumnezeu şi Fiul.
În lume sunt păduri de doruri
Doruri de bani şi suflete pierdute
Asemeni florilor de micşunele mov
Ce stau tăcute sub lumina Lunii.
Puţine doruri sunt pe lume
Născute ca şi stelele din cer
Să lumineze-n piepturile lumii
Din dor de Mirele ce a murit pe cruce.
Puţine doruri sunt în lume
Să plângă rănile Hristosului iubit
Uitând de tot ce este trecător prin lume
Slăvind cu lacrimi doar două flori divine - ochii Lui Isus.
Puţine doruri sunt în lume
Ce vor intra în dragostea Lui Dumnezeu
Acolo unde veşnic este Primăvară
Iar micşunelele răsar în ochii celor din pădurea stelelor... iertaţi şi plămădiţi din nou.
Puţine doruri vor cunoaşte pântecul pădurii
Din care Domnul scoate prunci şi flori
Cu viaţa veşnică în împărăţia cerului
Pentru un ghem pe nume;Univers.

poezie de Adelina Cojocaru (26 februarie 2019)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai respiraţie

Nici Creştin şi nici Mozaic, nici Muslim şi nici Hindus,
Budhist, Sufist sau Zen. Nu, oricărei religii
sau sistem cultural. Eu nu sunt din Est
sau din Vest, nici din ocean şi nici din pământ,
nici din eter şi nici dintr-o oarecare formă naturală,
nici nu-s compus din elemente întâmplătoare. Eu nu exist
ca entitate a acestei lumi sau a celei care va urma,
nu descind din Adam şi Eva sau din oricare alt
mit fondator. Locul meu este nelocul, urma
fără urme. Nici trup şi nici suflet.

Aparţin Lui, Celui pe care-L iubesc, am văzut cele două
lumi ca pe una singura, cea pe care o ştiu şi care mă cheamă,
prima, ultima, cea din afara mea şi din mine,
singura care respiră cu respiraţia unei fiinţe omeneşti.

poezie clasică de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ieşire

Exact când nu mai speram, mi s-a acordat viza.
Se deschide-o uşă spre stradă, cum am văzut în filme,
prin care nu se vede nici om, nici pisică – dar este strada ta,
pe care tu tocmai o părăseşti. Ţi s-a acordat viza,
"temporar" – un cuvânt înfricoşător.
Ferestrele închise-n urma ta
devin rozalii, aşa cum au fost
în fiecare dimineaţă. Intervine cenuşiul. Uşa
taxi-ului este deschisă. Această valiză:
cel mai trist lucru din lume.
Well, lumea este mare. Iar acum, prin
trapă deschisă, se văd bujorii cerului,
aşa cum au fost odinioară obrajii tăi
când mama ta ţi-a spus
de ce-i nevoie pentru-a fi femeie-n această lume.

poezie de Rita Dove, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!