România, te iubesc!

Peste-nghesuitele dealuri,
Prin văile lui badea Ion
De-a lungul Dunării cea mândră
De-a latul moşilor Carpaţi
Privirea mi se-aşterne.
Şi caut a lumii ură-n ochi s-o văd
A megalopolisurilor vuiet să-l aud
Dar în zadar mi-e căutarea...

Deasupra-i cerul stă albastru-mov
De parcă ne-am găsi prin boreale
Şi dedesubtu-i oase de daci pământul îl încarcă.
Nimic nu-i veşnic, Luceafărule tânăr
Şi niciun car cu boi nu trece-acum pe drum.
La Târgu-Jiu o umbră de-un infinit precar
Aşterne iarba verde sub stâlpul de metal.
Enescu din tablouri îmi cântă rapsodii
Când în tăcere Blaga compune poezii.

Ce-i mai frumos ca iarna la foc să ne-aşezăm,
Să spună baba noastră poveşti şi povestiri
În vechea sobă un cozonac să crească,
În oala mare sarmalele să fiarbă?
Şi-o mămăligă aurie, aburind... ah, plăcere...

Toate acestea-s multe, puţine sunt de fapt.
Un petic de lumină în ochii celor dragi
E mult iubita ţară ce veşnic ne-a purtat
În pântecele-i calde...
O, mamă, dragă mamă...
Nici de ţi-e bine tare, nici de ţi-e rău şi jale
Nu te-oi lăsa, iubito, nu te-oi mai da la alţii!
Tu esti un veşnic pământ ceresc,
România,
Te iubesc!

poezie de Kevin Iovănescu (12 decembrie 2017)
Adăugat de Kevin Iovănescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

cât de departe e
ce mi-ai promis?

mi-e foame, mamă!

tu cântă, sapă
te uită-n jur de-a lungul şi de-a latul
să vezi câţi sunt ca noi şi rabdă

mi-e sete, mamă!
am obosit de foamea ce mă roade
adânc, adânc

e o fântână mai încolo
de-al nouălea rând

să ai răbdare, sapă
sapă până când
pământul tot o să îl simţi în gură
şi nu uita să cânţi

Copile!

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ochi de înger

Privesc în ochi, un înger alb, un înger luminos!
În ochii lui văd ceru-n rai, un rai aşa frumos!
Vreau să-l ating, el stă pe nori, pe norii de zăpadă
Încet cad râuri de lumină, încet, într-o cascadă!

Ochii n-au văzut, vreodată, vreodată, o altă lume
Lumea lor! Ce-i lumea lor, cine ar putea spune?
Lumea noastră-i lumea noastră, aşa de colorată!
Dar lumea lor, în lumea lor, mult prea minunată!

Se văd culori, ce curg, vărsate, vărsate în lumină
Pe-o mare de tăcere şi-o linişte deplină
Doar cerul înstelat, el ştie să-ţi vorbescă
Ce visul nu cuprinde, nici mintea omenească!

Dincolo de nori e cerul, dincolo de cer e noapte
Unde gândul nu mai zboară şi cuvintele sunt şoapte
Şi din noapte poţi ajunge, până-n răsărit de soare!
Unde vântul nu mai bate şi nimic nu te mai doare!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul

Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu.
Văzduhul topit ca ceara-n arşiţa de soare
curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu.
Tăcere-apăsătoare stăpânea pământul
şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.

N-avea să-mi spună
nimic pământul? Tot pământu-acesta
neîndurător de larg şi-ucigător de mut,
nimic?

Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea - îndoielnic şi supus -
şi pe sub glii ţi-am auzit
a inimei bătaie zgomotoasă.

Pământul răspundea.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai una!

Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu şorţul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Şi când o văd, îngălbenesc;
Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar când merg alţii de-o peţesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo şi-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Aşa cum e săracă ea,
Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.

Şi câte vorbe-mi aud eu!
Toţi fraţii mă vorbesc de rău,
Şi tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,
Mătănii bate, ţine post;
Mă blestemă: De n-ai fi fost!
Eşti un netot! Ţi-e capul prost
Şi-ţi faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Şi eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La fraţi eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor
Şi fac ce vreau! Şi n-am să mor
De grija sorţii mele!

Mă-ngroapă fraţii mei de viu!
Legat de dânsa, eu să ştiu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pământul ce să faci?
Şi ce folos de boi şi vaci?
Nevasta dacă nu ţi-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Aşa om nici vlădica nu-i
Şi nu-i nici împăratul!
Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una şi-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamă

Foaie verde, flori de mirt, mamă,
La Covid m-am convertit, mamă,
Că vor mamă să mă ducă,
În Italia la muncă, mamă.

Doamne, cât îmi e de greu, mamă,
Plânge portofelul meu, mamă,
Nu mai am nici mărunţiş,
Mi-e gândul la măritiş, mamă.

Lasă mamă că nu mori, mamă,
Iei Covid de sărbători, mamă,
Şi le dai pe card la toţi,
Fată dragă, cât mai poţi, mamă.

Bani în cont ai cu lopata, mamă,
Fiindcă eşti fata lui tata, mamă.
Şi-apoi tot te-ai mărita
Cu Covid, de ziua ta, mamă.

Naşa Carantina ştie, mamă,
De folos ce-are să-ţi fie, mamă.
Stai aici şi nu pleca,
Acolo n-ai ce căta, fato!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În aeternum

Veşnic te-oi purta în minte
Dragă, până-n clipa morţii,
Cum în buzunarul vestei
Port eu veşnic: cheia porţii

epigramă de Octavian Goga din Epigramişti cu sau fără voia lor (1983)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarba

Iarba verde, iarba grasă
Creşte - naltă-n cimitir;
Cade an de an sub coasă
Din nou creşte - mai frumoasă.

Privesc crucile-nnegrite
Şi mă-ntreb, cu mintea-mi proastă:
Din ce piepturi se hrăneşte
Şi ce-i, Doamne, viaţa noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va creşte iarba.

Suflă vântul…vârfuri sună
Greierii prin fân adastă….
Se duc zile, nopţi cu lună
Ce mister e viaţa noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va creşte iarba.

Trudă zilnică, sudoare
Viaţă de desfrâu - sau castă
Totu-i trecător sub soare,
Căci, ce este viaţa noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va creşte iarba.

Tainice iubiri şi teamă
Zbor îşi iau spre bolta-albastră
Toate timpul le destramă…
Şi-atunci, ce e viaţa noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va creşte iarba.

Se duc veacuri în neştire
Nasc speranţe-n lumea vastă -
E-un suiş spre coborâre –
Deci, ce este viaţa noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va creşte iarba.

Iarba verde creşte deasă
Peste trup – peste fereastră
Ea rămâne-mpărăteasă –
Căci aceasta-i viaţa noastră:

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din toţi va creşte iarba
Pân’ iubita va fi baba –
Până baba va fi iarba.

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea cântării

—"Ai poate prin lume vro ţintă
De-alergi, călătorule vânt?"
—"Prin largile lumi ale zării,
Prin taina cea sfânt-a cântării
Şi, singur, pe vremea-nnoptării

M-opresc pe-o colină şi cânt.
Şi-n urmă-mi pădurile cântă
Cu freamăt de doină, cu şoapte,
Iar uneori până-n pământ
Cu şuier de crivăţ -prin noapte."

—"Dar care ţi-e veşnica ţintă
De-alergi, călătorule nor?"
—"Ascult şi eu vântul prin vale
Cum şuieră doine de jale,
Iar dacă-mi întâmpin în cale
Tovarăşi, începem în cor
Cântarea ce vântul ne-o cântă:
Cu murmur prin noaptea cu lună,
Cu vuiet de aripi în zbor
Şi trăsnete-n zi de furtună."

—"Ai poate pe dealuri vro ţintă
De-alergi tu, drumeţe pârîu?"
—"Ţin ochii la norul din zare
Să-nvăţ aiurata-i cântare;
De-i paşnic, pe-ascunsa-mi cărare
Eu cânt printre lanuri de grâu:
Când noru-n văzduh se frământă
Îmi urlu de-a lungul câmpiei
În goana mea fără de frâu
Sălbatecul cânt al mâniei."

—"Tu singur eşti fără de ţintă,
Poete, şi-n gânduri mereu?"
—"Ascult cum îşi freamătă cântul
Pădurea, pârîul şi vântul;
E cerul al meu şi pământul,
Şi cânt, ca şi ele, şi eu.
În urmă-mi popoarele cântă
Cântări de la mine-nvăţate:
Şi tot ce e-n sufletul meu
E-n sufletul lumii mirate".

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

O ţară fără de hotare

Dragostea-i o ţară fără de hotare,
Cel iubit, de-a pururi este domnitor,
Inima e sfetnic bun atunci când doare,
Doina cea de jale - imn înălţător.

Jertfa-i noaptea lungă şi istovitoare
Când oştenii-doruri duc mereu solii,
E erou cel care, nu va să coboare
Steagul înălţatei lui melancolii.

Numai o redută - singura credinţă -
După lung asediu poartă biruinţi,
Inima vitează din a sa fiinţă
Bate cu puterea viselor fierbinţi.

Dragostea-i o ţară fără de hotare
Unde-i totul verde sub cer azuriu;
Cine-n ea se-aşează, veşnic nu mai moare
Şi tot veşnic tânăr, vajnic şi mlădiu.

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de tine, mamă

Mi-e dor de tine, mamă.
Mi-e dor de mâna ta.
Aş vrea să-ţi pun în palmă
Toată iubirea mea.
Să-ţi întâlnesc privirea,
Să văd cum îmi zâmbeşti,
Să-ţi simt, mamă, iubirea
La piept când mă-încălzeşti.
Mi-e dor să trec cu mâna
Prin părul mătăsos.
Mi-e dor să-ţi aud gura
Cântând ceva duios.
Dacă-mi promiţi că vii
În braţe am să-ţi pun,
Un buchet de trandafiri,
Din grădina de la drum.
Am să te-aştept pe punte,
La mine să ajungi.
Să mă săruţi pe frunte,
În braţe să mă strângi.
Mi-e dor să-mi dai lumină
Ca sorele de sus,
Să cresc într-o grădină,
În care tu m-ai pus.
În grădina vieţii,
Mamă, m-ai sădit,
Cu roua dimineţii
Pe frunte m-ai stropit.
Aşa am crescut mare.
Ce mândră, mama, eşti!
Acum sunt deja floare.
Să vii să mă iubeşti!

poezie de Dumitru Delcă (2 februarie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptare

Alerg către soare, căutare mi-s zorii,
în chinul să văd, Pământul rotund îi,
lumina ce o caut îşi aşterne fiorii
şi urme mai caut, să-l văd sau să-l tuldui.
Tăinuitele-mi gânduri, îmi prind iarăşi viaţă,
un sânge curat, în inimi zvâcneşte,
mă doare tăcerea, numită speranţă
când lumea întreagă, care stă, cleveteşte.
Privesc către zări, nu te văd, în zadar,
îţi caut făptura, ea mă lasă şi pleacă,
copil rătăcit sunt, nici măcar n-am habar,
te întorci, sau mă laşi, încă o noapte să treacă.
E întuneric când sunt, dar când pleci e pustiu,
te caut în zări, prin colţul tăcerii
nu te pierd, nu te am, sunt cu tine, nu ştiu,
mă las pradă-n vis, din visul chemării.

poezie de Aurel Chiorean
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul călătoreşte de-a lungul şi de-a latul lumii în căutarea a ce are nevoie şi se întoarce acasă pentru a găsi asta.

citat din George Moore
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legenda rândunelei

Din zori, de cum s-aprind,
Tot cântă rândunica
Sub streşini ciripind
Era şi fată mare
Şi mândră de-a cătare
Şi-apoi, pe lângă toate,
Şi fată de-mpărat.
Uşor se duce nume
De-un lucru bun în lume,
Dar mai uşor de-un lucru
Frumos cu-adevărat.
Şi-n toată lumea vestea
I-a mers, cum merg de-acestea
Când trec din gură-n gură
Grăbit din sat în sat.

Dă roate şoimu-n zbor
Şi ţipă rândunica
Şi n-află ajutor.
Cum vin în şir cocorii,
Venit-au peţitorii:
Ieşea din casă unul,
Iar celălalt intra.
Şi ea şi-a plâns durerea:
O, dă-mă cui ţi-e vrerea,
Măicuţo, dar străină
Departe nu mă da!
Şi-n ciuda bietei fete,
Ea, vitrega, o dete
Străinilor de-acolo,
Veniţi de undeva.

Cad fulgi pe câmpul gol
Şi plânge-o rândunică
Pierdută dintr-un stol
Pe-un larg adânc al mării
Spre-adâncul larg al zării
Se duc corăbii multe
Cu fata de-mpărat.
De-amar ea nu mai poate:
Inelul scump şi-l scoate,
Din deget, şi-l aruncă
În marea ce-o străbat.
Atunci, să ştii tu bine,
Voi mai vorbi cu tine,
Când mi-or găsi inelul.
Iar mirele-a îngheţat.

La cuib venind acum,
Sfărmat găsi ea cuibul
Iar puii morţi în drum
Ea blândă se supune
Şi face tot cum spune
Bărbatul ei, şi-n toate
Nu-i dă nici un cuvânt
De plângere; nu-şi frânge
Nici mâinile, nu plânge,
Ci rabdă datul sorţii.
Dar, tare-n jurământ,
E mută a ei gură:
Nici dragoste, nici ură
N-arată, ci rămâne
De-a pururi un mormânt.

Prin pomi sunt laţuri mii.
Prin aer zboară şoimii,
La cuib pândesc copii
Şi iată! azi răsună
De multă voie bună
Palatul tot; cu vuiet
La rege robii vin.
Un peşte-au prins în mare
Şi-n el, în bună stare,
Inelul scump al doamnei.
I-l dau, de sânge plin!
Stăpânul îl priveşte
Şi vesel se porneşte
La doamnă-sa să-i spună,
Scăpat de-atâta chin.

Aripile i-au frânt,
Se zbate-acum de moarte
În ţărnă, pe pământ
De-acum tu nu mai plânge!
Şi-n braţe el o strânge.
Cu mâna cea purtată
Prin sânge pe inel,
Bărbia el i-o prinde:
Dar braţele-şi întinde
Cu ţipet doamna-n aer,
Uitându-se la el.

Iar braţele-i deodată
În vânt încep să bată,
Mişcări părând de aripi
Cu umblet uşurel.

Şi s-a nălţat în vânt
Deodată rândunica!
E negru-al ei vestmânt,
Că-n negru se purtase
De când se măritase!
De-atunci ea vesel zboară
Pe dealuri şi pe lunci
Şi-ntruna ciripeşte
Şi-ntruna povesteşte
Tot ce-a tăcut o viaţă
De jale şi de munci.
Şi cum fu dezmierdată
De-o mână-nsângerată,
E gâtul rândunelei
Ca sângele de-atunci.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alea jacta est

Am plecat...
Necunoscutul mi-a zis: "Vino, te-astept".
Am plecat în explorarea unor semne de-ntrebare
Şi-am păşit cu majestatea ultimului înţelept
Pragul vechilor legende
Mâzgălite la-ntâmplare
Pe un colt de pergament!...

Paznicii nemărginirii mi-au deschis negrele porţi
Şi-astăzi rătăcesc în golul dintre soare şi pământ...
Şi ce-ncet mă duce vântul -
Parcă-ar duce la mormânt
Cel din urmă mort al lumii,
Cel mai singur dintre morţi.

Mă-nfăşor în atmosfera cimitirilor din haos...
Câte sunt...?
Nu le ştiu decât noctambulii
Şi poeţii -
Cei ce n-au avut nici minte,
Nici credinţă,
Nici repaos,
Nici răbdarea să-şi aştepte termenul obştesc al vieţii.
Mă-nfăşor în rozul-verde,
În albastrul-violet,
Şi în aurul din soare,
Şi-ntr-o clipă mă preschimb
Într-un nimb enorm -
Un nimb
Preursit să-mbrace fruntea primului Anahoret.
Mă topesc cu amintirea unei vieţi trăite-n somn,
Mă-ntregesc cu nostalgia primelor îmbrăţişări,
Şi din cele două forme -
Cea de azi
Şi cea de ieri -
Mă-ntrupez în al veciei şi-al imensităţii Domn!...

Da...
Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit -
Celor ce plutesc pe mare,
Celor ce plutesc pe vânt,
Celor ce plutesc în versuri,
În coloare
Şi în cânt,
Celor ce plutesc de-a pururi după cum le-a fost ursit...
Da...
Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit.

poezie celebră de Ion Minulescu
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de Ţară

Românie, ţară dragă, plai de cântec şi visare,
Am plecat în lumea largă, te-am lăsat în urmă tare,
Am căutat o viaţă nouă şi o pâine îndulcită,
Dar mă simt ca rupt în două, ca o casă părăsită,

Românie, ţară mamă, leagănul prunciei mele,
Glasul tău-napoi mă cheamă şi-mi deşteaptă doruri grele,
Pare pâinea alb-pufoasă şi grânarul de poveste,
Dar o pâine ca acasă nicăieri nu se găseşte.

Dragă, scumpă Românie, oridecâte ori zefirul,
Peste gândul meu adie, eu te văd sorbind potirul...
E paharul suferinţei, jugul pus de stăpânire,
Dar sub flamura credinţei, tu răspunzi doar cu iubire.

Dragă Românie mare, mulţi au vrut să te sugrume,
Dar eşti încă în picioare, te mândreşti cu al tău nume,
Ai dat Cezarului partea, lui Dumnezeu ascultare,
Ai urmat ce spune Cartea, căci vrei binecuvântare.

Românie, ţară dragă, mulţi ar vrea să te dezbine,
Dar te-ncrede-n proorocie: "Dumnezeu este cu tine!"
Ştii că cel ce este Veşnic, ce promite-nfăptuieşte,
Ţi-e Îndrumător şi Sfetnic, Domnul încă te iubeşte.

Românie, ţară mamă, mult ai suferit sub daltă,
Pruncii tăi din zări te cheamă, inimile lor tresaltă.
Mi-amintesc mirosul reavăn de ţărână, văd şi plugul,
Însă laţul strânge tare, pe grumaz apasă jugul,

Ne dorim o libertate dar nu una pământească,
În Cristos vrem unitate, Duhul Sfânt să propăşească,
Chiar de-s lupte de partide, care, cine e mai mare,
Doamne, fă-Ţi Împărăţia sfântă şi biruitoare!

Să ne bizuim pe Tine, nu pe cai şi nici pe care,
Nici pe om ci doar pe Domnul, ce cu mâna-I cratoare,
A făcut natiuni, popoare, stăpâniri... Să înţelegem,
Că nimic nu-i la-ntâmplare, ce am semănat, culegem!

Dragă, scumpă Românie, viaţa nu pare prea dreaptă,
Mi-e dor de copilărie, de-a măicuţei mele şoaptă,
M-aş întoarce cu grăbire să trăiesc în a mea ţară,
Dar e-atâta răzvrătire, pâinea e tot mai amară.

Rana-mi temperează vrerea, tremurândă mi-e şi clipa,
Vindecă şi ia-mi durerea, mă acoperă cu-aripa
Duhului de Viaţă nouă, dă-ne pace, bucurie
Şi în totul şi în toate, voia Ta Doamne, să fie!

Să admir în primăvară codrul, să privesc copacii,
Să ascult întâia oară cucul, mierla, pitpalacii,
Să respir aer de munte, să miros flori de câmpie
Şi-n sunet de harpă sfântă să-Ţi dau slavă numai Ţie.

poezie de Lucica Boltasu (16 noiembrie 2014)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu plânge, mamă...

Nu plânge, mamă, pentru mine,
Nu plânge, zău nu are rost,
Sunt val ce strigă ziua lumii
Şi noaptea uitå de ninsori

Nu plânge, mamă, nu e bine,
O lacrimă de-a ta, e mult
Mai bine lasă-mă pe mine
Să-mi duc necazul început!

Nu plânge, mamă, trece toamna
Şi frunzele se pierd pe drum,
Simt rodul dragostei în mine
Ce-ascunde amintiri de mult!

Nu plânge, mamă, n-am så mor,
Când vântul bate dinspre nord
Şi sufletul mi-e îngheţat
De dorul mare ce îl am!

Nu plânge, mamă, lasă aşa...
Sau hai să plângem împreună,
Ne ştergem lacrimile-n zori
Şi până-n seară se usucă!

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pustiul iubirii

Dincolo de tine nu-i nimic,
nici pomii, dragă, nu mai sunt,
oraşul pare pustiit
şi voci aud duse de vânt!

Şi merg prin totul meu pustiu
în care tu domneşti tăcută,
eşti când pictată în granit
şi uneori eşti doar o umbră!

Din când în când braţe întind
şi mă încurc în false-amoruri
şi orice fac şi-n orice gând
doar tu îmi eşti legată-n doruri!

Te caut cu ochii mei doar trişti
şi nu văd drumul care duce,
spre răsuflarea ta vibrând
ce-o simt în ceafă până-n sânge!

Privesc în gol, poate aprinzi
acea lumină pentru mine,
să pot s-o văd, să te aud
şi să ajung cumva la tine!

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul lebedei

M-am întors într-o zi în sat
Să mai adoarmă în mine tristeţea
Şi toţi salcâmii m-au întrebat
Unde? Unde ţi-e tinereţea?

Am pierdut-o – le-am spus – am pierdut-o demult,
Zi cu zi am pierdut-o şi noapte cu noapte.
Mi-au mâncat-o oraşul plin de tumult
Şi cântecele toate rostite în şoapte.

Am vrut să văd casa în care-am crescut,
Poarta a rămas zăvorâtă.
De ce te-ai întors? Ce mai cauţi aici?
S-a răstit la mine o umbră urâtă.

Nu te speria, i-am răspuns, n-am să-ţi cer
Nici pâine, nici struguri, nici rodii,
Doresc doar atât: să-mplinesc
Ce e scris în străvechile zodii.

Am să cad într-un somn adânc,
Cu nimic n-o să te mai supăr,
O să mă schimb într-o trestie
Ori poate într-o floare de nufăr.

O să mă urc pe-o creastă de nor,
Cu norul să mă duc pân' la soare.
Să suflu printre buze în el
Să ardă mai repede şi mai tare.

Am să călătoresc cu norul apoi,
Mult mai sus şi mult mai departe,
Poate că voi ajunge într-o zi la o stea
Pe care să fie şi viaţă, şi moarte.

Miezul Universului o să-l caut,
Va fi de aur? Va fi de rubin?
Când eram tânăr, aveam ochii
Albaştri ca lanul de in.

Acum, ochii mei sunt tulburi de tot,
Prea mult i-am ţinut scăldaţi în lumină.
Văd cu ei lumea prin care-am trecut
Şi lumea care e pe drum şi-o să vină.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Nu crucea şi nici moartea
Mă înspăimântă!
Şi ce e moartea, până la urmă?
O trecere spre altă lume...

Un înveliş al unui suflet
Se stinge către senectute.
Dar spiritul e veşnic tânăr
Şi se transferă în natură!

Ţărâna îmi e mamă
Şi codrii, fraţii mei sunt,
În timp ce Tatăl e lumina
De-a pururi priveghind!

poezie de Nicoleta Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul pământului

Un “petic” de pământ mi-a mai rămas în sat
Si multe amintiri pe care nu le pot uita,
De şi eram copil, când am plecat,
Toate au locul lor în mintea mea.

El este cel care, deseori mă cheamă
Să mă întorc în satul meu natal,
Să-l ar, să-l îngrijesc, că tare-i este teamă
Că va pierii arid, acolo sub un „deal”.

-Bătrânii au murit demult, de-atuncia sunt„orfan”,
Urmaşii lor sunt „domni” şi hoinăresc prin ţară,
Eu am rămas aici şi-aştept din an în an
Să vii să mă cultivi, să nu fiu de ocară.

Imi amintesc desigur, erai un tinerel,
Când alergai desculţi, în dimineţi cu rouă
Şi te jucai cu „lopta”, cu Mihai „Berbecel”,
Când o păşteai pe „Mojar” şi oiţe vreo nouă.

Sau când pocneai cu biciul, la două vaci bătrâne,
Ce înhămate-n jug, trăjeau un car cu fân
Şi alte „întâmplări”, ce veşnic vor rămâne
Precum şi eu acelaşi, dar... fără un „stăpân”.

Ţăranii au dispărut, s-au dus care-n „cătrău”,
Îşi caută norocul mai mult pe la oraş,
Ici-colo câte unul, mai trec prin „Făgădău”
Si pun „ţara la cale”, să facă nişte „paşi”.

Dar... prea puţini se-ndură să are un ogor,
Să semene, să sape, să crească un „mălai”
De-aceia, măi Cornele ! Eu mă sufoc şi mor,
Nu pot răzbi cu „lenea”, şi „iugăre” de scai.

-Te înţeleg prea bine, pământ din rocă şi din lut,
Cu câtă nostalgie îţi aminteşte de mine,
Deşi atâtea „vremuri” şi ani ce au trecut
Tu dai viaţă „lumii”, tu „plămădeşti” destine.

Pe umerii tăi „veşnici” şi eu am zbenguit,
Prin iarba cea pufoasă sau pe ogorul dur,
Apoi... am dat cu sapa, recolte-am pregătit
Şi ele au fost mănoase, că, ai sufletul pur.

Eu îţi percep durerea şi glasul ce mă cheamă,
Dar anii au trecut şi am un alt destin,
El este mai puternic, de nimeni nu e teamă,
De aceia îmi port „crucea”, cât paşii mă mai ţin.

O să revin totuşi, poate... la primăvară,
Să văd cum creşte iarba, cireşii cum rodesc,
Dacă voi fi-n putere, mă voi întoarce iară
Pe acest pământ ce-i sacru, de aceea îl iubesc.

De fiecare dată voi urca şi poposi pe „Grui”,
Acest dâmb ce . . . pentru mine-i „sfânt”,
Să mă închin, să las o floare, la crucea tatălui,
Pe care s-o stropesc cu lacrimi, să crească pe mormânt.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!