Cine eşti Tu, cine este Ea?

Cine eşti Tu, cine este Ea?

Îţi asculta tăcerea în lumina suspinelor înfăşurate.
Deşi nici un cuvânt nu se rostogolea, dialogul continua,
nici aprig, nici suav, nici viu, nici mort.
– Ard ca o lumânare fără terminaţie!

Cu simţurile decupezi peisajul,
delimitând terenul îngust în care te mişti.
Intuieşti distanţa dintre teama şi nerăbdarea
cu care aştepţi să te lovească.
Încet şi blând se micşorează acest spaţiu.
Topirea resemnată a lumânării tăcute
pare a fi totul,
făcând uitate gestul aprinderii
şi para luminoasă
în care se zbat aceleaşi posibile întâmplări.

Oare ce s-ar întâmpla dacă şi astăzi, şi mâine,
am privi cum se topeşte lumânarea?
În faţă ni se-aşează lumânări calde, aurii,
ce vor arde, în urmă, şirul trist
de lumânări topite, reci, stinse – zilele de ieri.

Soarele apune, ziua se sfârşeşte, noaptea se destrămă,
omul uită, omul moare,
în jur doar o lumânare ce arde...
în tempera timpului rămâne tabloul dramatic
înconjurat de acelaşi pustiu, durerea primei lor lumini.

Cine eşti Tu, cine este Ea? Pot atinge cerul sau nimic nu e real?
Unde vor ajunge oare?
Spre locurile cândva ştiute, spre armonia avută,
spre visul din vis fără frontiere?
Sunetul valsului se aude şi noaptea-i nesfârşită
chiar şi atunci când pentru toţi pare să fie dimineaţă.
Doar universul rătăcit curge între ei...

Marele secret al timpului – nimeni nu ştie de unde vine,
cu toate că vine şi plecă!
Ea vine dintr-un timp sepia, un timp cu umbre
ce se desfac asemeni petalelor nufărului
ce-şi caută umbra după ce soarele le-a copt.

Prin timp multe teste ţi se relevă,
trăirea unică e în afară timpului şi spaţiului acesta.
Simţi mult mai mult, sfâşietor
– lumină, zâmbet, dor,
intensă durere prin razele amintirilor,
neputinţă în faţa destinului,
lacrima ce ştim că este şi va fi...

Ea este un copac astăzi, are nevoie de ploaia lui!
Îi asculta tăcerea, îi căuta urmele,
după lumina ei o va găsi.
Un copac întins până la cer şi-atât de jos
de-l poate mângâia cu palmele incandescente,
un copac prin care curge şi urcă seva vieţii.
Copacul e însăşi viaţa!
Mereu ea a visat că o să viseze un vis!

Mii de întrebări apar în iluzia Mayei,
reţii doar clipa ireversibilă
– intersecţii de drumuri,
regăsiri, dorinţe, neputinţe. Amintiri şi iluzii...

Să nu îţi oboseşti sufletul! Mai departe de voinţa lui
nu ajungi, în tot ce faci este el, renunţi sau nu,
este tot sufletul acolo
– ochiul ce se uită pe albia râului
ce curge, ochiul ce-aşteaptă să treacă râul...
Diferă râul de la om la om, diferă şi aşteptarea,
şi întâlnirea diferă, dar, în final,
toţi ajung, dincolo, la terminaţie.
Prin faţă ne trece timpul.
Suntem drumuri, căutările sufletului.
La capătul lor ne-ntâlnim cu noi.
Drumul nu te-ntreabă când se va sfârşi.
Dacă i-ai atins capătul
a fost doar o potecă, nu drumul.
Când suntem doar poveşti, suntem drumuri.
Avem nevoie de emoţii ce ne depăşesc,
doar atunci ne încercăm pe noi, descoperindu-ne.
Mereu căutăm un timp,
să-l şi găsim, iată un miracol!

Trecând prin visul Zeului se purifică,
în palmă-i înfloresc toate gândurile,
chiar uitarea învie din cenuşă.
Nicio tainică uşă nu mai există.
Rămân frânturi-scântei
ce se sting la lumina zilei.
Din Netimp o ştia.
Deşi nu plouă, mâinile ei plâng
să fie amintire, dor sau un gând?

Verde crud şi copt, şi mort, arată indicatoarele,
indiferent de unde te uiţi,
toate duc acolo...
spre casă, spre tărâmul ştiut cândva.

poezie de Irina Lucia Mihalca din Dincolo de luntrea visului (25 septembrie 2011)
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

În fiecare stea există un suflet

Priveşte apusul, ascultă sunetul mării,
acea sălbatică mare, plină de viaţă, în culori fascinante,
care se zbate la ţărm printre stânci! Un ţărm de mare
pe care valurile se sparg în mii de bucăţi-destin!

Asemeni mării suntem - curată şi învolburată,
într-o continuă zbatere, calmă, dar în adâncuri de nestăvilit!

Boabe de rouă la ferestrelor sufletului sunt lacrimile,
Broboanele de sudoare ale îngerului nostru
ce ne ţine în braţe sufletul, atât de greu uneori!

Din doruri, din nostalgii, din noi, din şoapte,
din lacrima sufletului nostru, din aripile îngerilor,
Din simţiri delicate, din minţi însetate,
din lacrimi puţine, din doruri multe!

De asta şi vântul merge pe câmp, are multe de spus,
căci acolo, pe câmp, macii nu pot fi îngrădiţi,
Cu privirea îi pictezi la lumina stelelor şi a lunii,

Cel ce timpul îl are în faţă nimic nu ştie,
Tânguirea ta cutremură trestiile iazului albastrelor nopţi,
O, despărţire! Adâncă viaţă din umbrele nopţii!
Multe petale se aştern peste cărarea pietrelor!...

Un ochi se uită pe albia râului ce curge - sufletul
ce aşteaptă să treacă râul spre întâlnirea cu spiritul.

Diferă râul de la om la om, diferă aşteptarea
şi întâlnirea diferă. Într-un final, toţi ajung dincolo
la terminaţie... spre râul Lethe, râul Uitării!

Dacă întinzi mana mă vei atinge, sunt în umbra ta,
- Am întins mâna, îţi mângâi sufletul!
În fiecare stea există un suflet, dacă doar o atingi rămâi vrăjit -
ştii că stelele care sunt culese ajung tot pe cer!

Nu noi dăm stele jos de pe cer, trebuie doar
să le atingem - iată marele vis al pământenilor!
Ajungem să avem şi noi o stea,
părţi din noi ajung acolo - lumina noastră!

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cântec a trecut prin zidul de piatră

Un cântec a trecut prin zidul de piatră
Singur aşteptând toamna
Ca şi cum ar aştepta un vis de ceaţă,
O alta viaţă sau ce-şi dorea. Să nu întârzii -- îţi spune.

Printre potecile luminate de lună
Neîntrupându-se frunzele zboară spre alte gări,
Ca un tren fumuriu în care urci fără să ştii,
Spune-mi e mult prea târziu în timpul nostru?

Mereu lumină şi umbră, mereu noi plutind de dincolo de timp,
Mereu el e steaua şi ea barca ce-şi caută ţarmul.

Iată vezi copacii ce te-au îmbrăţisat odată cu el,
singuri şi galbeni, nocturni şi sfioşi cum ţi-era zâmbetul,
Vei înţelege mai târziu, poate mult mai târziu...

Închide ochii, deschide palma să-ţi înfloresc nuferii,
La poale-ţi sunt şi vântul şi izvoarele,
Un nor cu petale plouă peste ei cu flori,
Purtate de vânt, un curcubeu arc peste timp şi loc.

Luminezi acolo unde nu-i lumină,
Un cântec a trecut prin zidul de piatră -- baladă-ntr-un gând!
Scăldat în lumina blândă a soarelui de toamnă
Mergi pe cursul râului. Apa se întoarce la vasul ei.

Sortit sunt să am la tâmplă o stea şi
Să plutesc pe cele patru vânturi,
Spune-mi e mult prea târziu în timpul nostru?

Ca să te doară trebuie
Să te întâlneşti cu flacăra şi taina ei!
Priveşte în liniile din palma ta, în liniile destinului
Din aşteptarea nopţii sunt multe capcane, iluzii, rătăciri.

Apele spală cuvintele, râul îmi şopteşte cântecul,
Râul de sânge din inima ta. Se tulbură timpul, adânc îi rasună paşii,
Un cântec prelung cheamă soarele la-ntâlnirea cu luna,

Ascultă, ascultă ecoul din templul necuprinsului timp,
Râule, cine plânge şi cine vorbeşte -- spune-mi,
Cine pe cine cheamă şi cine pe cine caută -- spune-mi,

Ascultă, ascultă şi vino la marginea apelor timpului,
El este cel care cheamă, el este cel care plânge -- ascultă,
Te iubesc, te iubesc -- îţi spune. Să nu întârzii -- doar atât îţi mai spune.

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amprentele noastre

O inimă plânge în cuvinte,
o amară constatare sau un dulce avertisment
ameţitor ca şi un lucru amânat de teama riscului
de a te risipi, din prea multă plăcere.
Ai grijă de visele tale
şi nu uita de frumuseţea nopţii!

Pe unde treci îţi laşi amprenta,
un timp trăit împreună, perle sub valuri,
un semn, nufărul deschis în palme,
un talisman ascuns în suflet,
o hoya albă care-mi vorbeşte în locul tău,
roua de pe flori înşirată pe lanţul de la gât
şi dulcele emoţiei rodiului înflorit.
O lume de poveste risipită în ochi cu mare dăruire!
Ce mult contează să rămâi cu un semn,
vibraţia dispare abia atunci când se vindecă
locul marcat de emoţie!

Chiar dacă nu eşti aici, poţi schimba ceva în bine,
cu siguranţă vei purta şi un nume,
ca un copac în anotimp de toamnă,
multe frunze, multe crengi,
fără un nume,
fără o destinaţie, fără cuvinte,
doar trunchiul rămâne bine înfipt în pământ.
Îi dai un nume trunchiului şi-aştepţi iar primavara...
Chiar dacă peste toate vine toamna,
vântul va scoate la lumină urmele noastre!

Doar trecerea timpului şi noi,
noi fără vârstă, sărutul cerului şi-al pământului...
Dragostea mea pentru tine nu se va stinge,
înconjurată de-această strălucitoare lumină.
Dacă întinzi mâna mă vei atinge,
după lumina ta te voi găsi!
Rezonezi în mine, în sufletul meu,
în paşii mei, în trecut, prezent şi viitor!
Sunt aici, îţi ating sufletul,
îţi sărut inima înainte de a ma topi toată în tine,
mii de voaluri se desprind,
unul câte unul, în timp ce totul se ridică.

Există şase râuri care separă
tărâmul lui Hades de lumea viilor,
dacă ne trezim, suntem vii,
dacă ne căutăm, mereu, suntem vii,
iar când ne pierdem tot vii suntem,
firul care ne leagă este subţire,
visul care ne uneşte este străveziu.
Există frânturi de vis
şi existăm noi, cei care încercăm
să unim piesele de puzzle,
există o singură lacrimă şi aceea este
Hinc illae lacrimae...

Nu ştii cât sânge, câte lacrimi, cât pustiu
şi câtă suferinţă însoţesc o călătorie.
Să urci sau să cobori după ce ai urcat,
este, oare, aspra enigmă a vieţii?

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii nu se pornesc pe drumul schimbării pentru că nu sunt gata. Nu sunt încă pregătiţi psihic şi emoţional. Scuzele cu: nu am bani, nu ştiu de unde să încep, nu am pe nimeni care să mă ajute, sunt doar mecanisme de apărare ale minţii, prin care te ascunzi şi fugi de schimbare. Când eşti gata, totul apare în cale: maeştri, mentori, oameni care să te ajute, oportunităţi, totul se aranjează pentru tine. Şi sufletul ştie acest lucru, el nu are teamă. Dar mintea te ţine pe loc în limitări, temeri şi convingeri negative. Când vei fi gata să renunţi la ceea ce nu te-a ajutat şi la ceea ce nu te ajută nici în clipa de faţă (gânduri, convingeri, credinţe, obiceiuri), atunci te vei porni pe marele tău drum. Dar cât timp te vei încăpăţâna să faci ca tine şi doar ca tine, crezând că doar tu ai dreptate şi refuzând orice vine spre tine ca şi semn şi lecţie de viaţă, vei rămâne tot în acelaşi punct ani la rând. Ori te vei îmbolnăvi, ori viaţa îţi va da o situaţie şocantă prin care să conştientizezi, dar aceste lucruri sunt dureroase. Ele se întâmplă atunci când sufletul vrea să se salveze, să îţi arate că nu e bine cum trăieşti şi că el nu mai poate aşa. Dar de ce să ajungi acolo, în acel punct dureros? Nu mai bine conştientizezi şi faci schimbările care se cuvin? Ce se poate întâmpla atât de rău?!

citat din Diana Pârje
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Argintul de aur

să priveşti spre tine şi să te vezi
mic
mic, mic de tot gol-puşcă
deasupra cristelniţei în braţele preotului pregătit
să te creştineze

şi-atunci eu – celălalt tu – am văzut
fulgerul
doi îngeri cu
un arc dublu elicoidal de argint şi de aur în mâini
coborând din cupola înaltă, fără sfârşit a bisericii
ca flacăra sfântă în ziua învierii
şi pătrunzând în creştetul capului tău
de unde până atunci plângeai te-ai luminat
deodată faţa ta s-a umplut de pacea şi
liniştea de înţelepciunea şi iubirea străbunilor

atunci ai ştiut – tu celălalt eu –
fluviul tău de gene curge prin timp
nu prin spaţiu
şi va curge aşa mereu nestăvilit
mai departe tot mai departe spre mâine

fluviul tău de gene
venind din nopţile timpului de la
Eva şi Adam spre lumină
a deschis gura şi a cuvântat iată
opera perfectă
– argintul de aur –
sufletul izbucnind în spirit nu doar în
oase şi cărnuri

atunci am ştiut – eu celălalt tu –
că

nici un bunic al străbunicelor tale
nu a murit de tifos la şase ani
nici o bunică a străbunicilor tăi
nu a murit virgină la optzeci de ani

poezie de Vlad Scutelnicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul meu eşti tu, iubita mea...

Un suflet vine în astă lume
O părăseşte fără a spune când şi unde
Provine dintr-un infinit imaterial
Şi merge-ntr-altul ce pare ireal

Am crede că ne aparţine
De când ne naştem, până dispărem
E doar o simplă închipuire
Dar continuăm să tot sperăm

Sufletul ce îl primim în dar
Este al nostru, cu titlu temporar
În ziua când închidem a vieţii meditaţie
El va pleca, într-o cu totul altă destinaţie

Să nu uităm de el în astă viaţă
Va fi în lumea care vine doar o prefaţă
Să nu îi dăm motive de îndoială
Să nu-l lăsăm nicicând să moară

În zborul lui spre alte zări
Noi suntem simpli pasageri
Nu căutaţi să-l deturnaţi
Încrederea în sine să i-o luaţi. 
Vine o zi când vom pleca cum am venit
Fără nimic din tot ce am primit
Ce ai putea să iei din astă viaţă
De mergi prin câmpuri verzi cu soarele în faţă

Atunci eşti fericit cu adevărat
Şi chiar de mai avem de aşteptat
Un singur lucru eu te rog, nu mă uita
Sufletul meu eşti tu, iubita mea

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Black Opium

Între timp şi netimp un strigăt, o durere, o speranţă.
Ca o prelungire a visului, întind mâna,
încerc să-ţi mângâi chipul de stele irizat,
luminându-ne drumul cu visul adânc din noi,
în imensitatea cerului prin care
îi cauţi cheia
în unica călătorie a vieţii.
Plouă ca în vechile mele poeme
- un fulger a sfâşiat cearşaful cerului...
Tăcerea curge din bolţi în mâinile noastre,
pe unda sufletelor pereche,
un labirint fără sfârşit în respiraţia
unui timp comun
ce pare beţie a umbrelor nopţii,
emoţie furată din astre
prin frunzele risipite de toamnă,
împrăştiind fiori din adierea visului...
Explozia de emoţii te-nvăluie, te domină,
un contrast tulburător, o tensiune
dintre lumină şi întuneric,
un clar-obscur vibrant, senzual,
copleşitor şi obsedant
îţi trezesc simţurile, ca un drog.
Totul se contopeşte
într-un văl misterios, electrizant.
Arome suave în note incitante
dezvăluie acorduri solare, delicate,
o armonie între note disparate.
Este lumina de pe un alt tărâm,
dar este şi caldură, şi visare, şi nostalgie.
O lumină patinată
pare a încifra magia fericirii.
Cu delicateţe ne cuprinde,
încremenind în timp
sentimente şi gesturi irepetabile
care ne-au aparţinut într-un timp
şi care ne vor aparţine pentru eternitate.
Mereu se vor căuta
la vederea unui zâmbet răsfrânt,
un dans mut în care au intrat de dincolo de timp.
Legaţi prin soartă sunt mai puternic decât orice gând.
Între veghe şi somn, praful purtat de vânt
- misterul, cheia timpului...
Dincolo de marginea vieţii, undele se propagă
pe pietre, pe frunze, pe drumul unde
zefirul
le risipeşte zi şi noapte,
trecutul uimeşte aburul prezentului
pe drumul început
din nostalgie,
devenit pas, devenit glas,
unind durerea şi iubirea, clipa şi speranţa.
În poveşti magice
se desfaşoară pe ei însişi.
Împletirea pietrelor şi-a oamenilor este un dar.
Las culorile să vorbească
prin pictura esenţei cuvintelor!

poezie de Irina Lucia Mihalca (15 octombrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între două călătorii spre limite absurde

întotdeauna voi căuta odihna la pieptul tău
apoi mă voi gândi ca prostul
înainte de a nu mai fi
dacă peste cine ştie câte mii de ani lumină
cineva va privi pe cer
chiar spre clipa aceasta

aşa cum privesc acum
spre cine ştie care lume albă
gândindu-mă cum răzbeşte lumina prin univers
dintr-un gând trist de cetăţean universal
prin mii şi mii de ani pământeni
ca o fantomă plasmatică
a ceva stins poate
sau doar ca o fotografie sepia
a unei clipe de realitate
de dincolo de orice altă realitate

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru început

Uneori pare că traieşti în zadar,
Şi viaţa nu-i mai mult decât o casetă uitată într-un bazar,
Uneori pare că se stinge şi Marele Car.
Iar lumina ce-ai văzut-o atât de înfloritoare,
Nu e mai mult decât o lumânare, ce nu mai are mult si moare.

Chiar si pasărea phoenix se culcă uneori tristă în ploaie,
Iar penele şi focul I se-nmoaie,
Ochii încet I se-nchid, ghearele de infinit nu I se mai prind,
Chiar si vidul, uneori este doar vid.

Recunosc, şi eu am un destin nescris,
Întâmplări ce se petrec ca în vis,
Însă dincolo de lume, chiar şi de mine,
Sălăşluieşte fiinţa de foc a tot ceea ce am scris.

Pentru început,
Chiar de întunericul este profund,
Îţi dăruiesc un zâmbet alături de cea mai bună felie de gem cu unt,
Chiar de nici o stea nu se vede, nici măcar un orizont,
Lumina şi viaţa e chiar sufletul nostru, ce nu-I mort,
Si chiar dacă ne-ntâlnim în drumul nostru, cu cel mai uriaş balaur,
Victoria noastră este dragostea, din care izvorăşte poezia de aur
A Sufletului.

poezie de Costin-Alexandru Marin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea spre tine

Se poate încheia ceva vreodată?
Nici când renunţi nu are cum
pentru că altul se-nalţă
şi cade la fel, uitând cine eşti.
- Nec plus ultra -
Câtă iubire purtăm în noi!
Cu ea am scris pe cer, pe ape,
pe stânci, pe trepte,
în slove, în trupuri şi-n inimi.

Acum şi aici suntem
doar noi şi cerul albastru!
Vocea ta a rămas ascunsă undeva
în cele mai adânci cute
ale sufletului meu.
- Zborul tău pe buzele mele!
Simţi sărutul meu cum se plimbă
peste tot trupul, îl cuprind,
m-ameţeşte şi mă smulge,
aşezându-mă-n tine pentru totdeauna?

Păstrează un singur adevăr:
prin mine-ai găsit calea spre tine!
Acolo, o stea îţi spunea:
fiecare clipă
trebuie trăită cu intensitatea ei.
O altă voce îţi şoptea:
se naşte un schimb delicat, limpede,
ce-adie peste tot trupul
cu fiecare atingere de matase,
cu fiecare vibraţie, respiraţie şi freamăt,
cu fiecare revărsare de har,
aşa vom fi mereu:
mai fascinaţi de tot ce suntem,
contopiţi cu absolutul.

Ne-am cunoscut
în acea atingere a infinitului,
ne căutam de atâtea vieţi,
prin noi
curge zborul vieţii
acolo unde universul s-a aprins.

Irina Lucia Mihalca

poezie de Irina Lucia Mihalca (18 decembrie 2014)
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii noştri nu au toamnă...

Câteodată, ochii noştri, când e toamnă, se privesc,
Pe vreun gând ce vine simplu, de demult, din primăvară,
Şi se-întorc la clipa lumii, când lumina se măsoară
Prin culorile ce-n viaţă viaţa-n muguri o clipesc.

Ochii noştri sunt în spaţiu porţi de cer şi anotimp,
Se deschid ca o corolă, ca un radar, ca o zare,
Au nevoie de lumină, de privire şi de soare,
De un timp golit în spaţiu, de un spaţiu fără timp.

Ei sunt, poate, cu uimire, cercetaşi într-un război,
Pentru care Universul n-are margini nici zăbrele,
Ci doar sensuri nesfârşite, raţiuni şi vorbe grele
Despre-un haos fără drumuri, dar prin care trecem noi.

Ne uimim de ce se-întâmplă, de-întuneric şi de flori,
Trecem totul prin idee şi-i găsim justificare,
Orice clipă de sosire are-o clipă de plecare,
Albul iernilor bogate-i o sinteză de culori.

Ochii văd, inima cere, dar atât, nimic mai mult,
Omul este tot ce poate, ochii n-au nicio putere,
Ei doar văd ce ştiu să vadă, ce se află la vedere,
Dincolo de acest spectru, este-un spaţiu grav, ocult.

Dar şi ochii par o toamnă, toamna florilor din ei,
Ofilite-n frunze moarte şi trecute prin durată,
Nostalgii pe-un vraf de umbre, umbre pe un chip de fată,
În contrast cu tinereţea-i, care poartă-n ochi cercei.

Ochii noştri sunt ca zarea, ca lumina, ca un dor,
Ei nu ştiu să fie altfel, sunt ce sunt de când se ştie,
Ei nu mint, nu fac grimase, sunt aşa cum ştiu să fie
Cum e iarba de pe coasă, cum e apa la izvor.

Ochii lumii nu au toamnă, nu se trec, nu-îmbătrânesc,
Nici atunci când trece vremea vremii ochilor de soare,
Ei sunt plini de luminiţe vii, frumoase, visătoare,
Fiindcă ochii toamnei noastre-n ochii noştri se privesc.

poezie de Gheorghe Văduva (7 august 2015, Bucureşti)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatăl nostru

nu e rău fără bine şi nimic fără tot
şi nici zile senine fără - of, nu mai pot
nu e alb fără negru nici zăpezi fără ploi
şi nici haos integru şi nici voi fără noi

nu există iubire fără chinuri şi dor
nici nu poţi nemurire semăna pe ogor
tot ce trece se trece din deşert în abis
ca căldura în rece şi ca somnul din vis

nu se poate opri nici o clipă pe loc
şi nici omul feri între ape şi foc
tot ce vine de sus se aşterne pe jos
şi la câte s-au spus şi la câte s-au scos

stai de strajă mereu între spaţiu şi timp
când la soarele tău când la propriul nimb
şi mai stai aşteptând resemnări de destin
între propriul gând şi azurul senin

că vor trece în zbor miriade de ani
prin galactici ce mor şi ne lasă orfani
Universul din tine în rafale de jet
cu viteză luminii se va stinge încet

va rămâne doar vid şi nimic în nimic
nici solid nici lichid şi nici mare nici mic
vei rămâne doar tu şi cu tine doar eu
între da şi-ntre nu - Tatăl tău, Tatăl meu...

poezie de Iurie Osoianu (14 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima rază

rătăcit între neglijabile absenţe
de multe ori incoerente
discut cu mine
cu fostele amintiri
să uit acum tot ce a fost
murdar, urât
eu nu mai pot
se scutură pe aleile de tei
sau de ce vrei
dureri, lacrimi şi păcate
în orbite ochii mă dor
prin cearcănele sufletului
curg alte gânduri
despre un trecut
de mult trecut, băut şi petrecut
am colţii azi tociţi de griji
de ani trăiţi prin gunoi
sunt un biet copil neascultător sau un bătrân
atât de orb, atât de chior
de ce îmi ceri mereu
să plec de zor
pe drum copacul tresare
de ce oare
râul ţopăie prin ani
rătăcit între plopi şi platani
caut o cale spre mare
vântul dă târcoale
bolovani pe umeri, pietre pe drum
o salcie plânge astăzi, acum
e lacrimă toată
un hohot amorf răsună a jale
nimeni în cale, doar moarte dă târcole
întunericul a cuprins totul
tăcerea tresare
o lume cade
pe o parte, la vale
timpul ţipă nervos
a uitat să mai plece
viaţa curge şi trece
a rămas o urmă de gând în zaţul de cafea
cafeaua amară
trenul a trecut în zori
dincolo de mine
în staţie nu era nimeni
nici eu
ascunsesem trupul
dincolo de uşă
ca să mă strecor
mai uşor în neantul lumii
nu am ştiut
eram copil atunci
doar rătăceam pe dealuri şi prin lunci
tot căutând ouă de cuci
uneori vorbesc dincolo de cuvinte
despre iubire
cu cine vine
dacă mai vine
aici nimeni nu trece, nu vine
târziu am înţeles
eram în altă dimensiune
offf, sunt un poet rebel
cuvântul îmi este gândul şi vorba mi-este soartă
să bat nebun din poartă în poartă
târziu am înţeles, că e târziu
e prea târziu
răul era în jur
acum este în noi
ce poţi să faci
aici cadavre vii se târâie pe drum
un drum al sorţii către poarta morţii
să construim ce şi pentru ce
şi pentru cine
de ce mă întreb în fiecare zi
desigur fără a şti
ce pot a şti
ştiu doar atât
murim în fiecare zi
şi zi de zi
fără a şti
ştii.. soarele nu a răsărit aici, demult
uneori mă întreb....
a răsărit vreodată aici
cenuşă şi scrum
în jur, în noi
ce să mai sper
privesc în jur
nu, nu blestem, nu înjur
doar vă conjur
lăsaţi-ne în legea noastră
cum au trăit, cum au iubit şi au murit
strămoşii noştri odată, pe acest pământ, odată sfânt

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Libertatea începe cu tine, deci fii tu primul care o recunoaşte dizolvându-se în ea. A. M: E tragic şi până ce mulţimile nu realizează drama, tragedia continuă. I: Mă rog să le dea înţelepciune! A. M: E prea multă frică la mijloc şi exact din acest punct începe legiferarea absurdului. I: Cum şi cine le va anula frica? Doar un Moş, Ion Roata... A. M: Gândul şi frica sunt una; gândim, presupunem pentru că ne frică de infinitul necunoscut sau viaţa veşnică pe care o suntem. Credem gândul care poate să existe doar prin corp şi de aici frica, înţelegi? Dacă am putea vedea că suntem viaţa şi nu corpul de vis pe care gândul ne spune că îl suntem şi care frica lui ar vrea să-l salveze, atunci legile acestei lumi ar fi de prisos. A. M: Până să ajungă oamenii să vadă aşa... Iar acum chiar că-s orbi bine! A. M: Asta e capcana pe care ne-o întinde mereu şi mereu gândul: "Devenirea"! Dar de ce "până", căci viaţa veşnică pe care o suntem este chiar aici. Dacă nu atingi nici un gând chiar acum, chiar aici, viaţa pe care o eşti rămâne liberă de persoana care pare că o eşti. Acum tu unde eşti, nu eşti Aici? Toţi suntem Aici, iar Dumnezeul nostru gândul ne trimite "acolo", în fricile lui, înţelegi?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chibzuieli

Nu chibzui nimic, adevărul este doar o părere.
Lumea se bazează pe iluzii, pe autonegare şi altele.
Trăieşte, nu şovăi, există înţelepţi şi la casa de nebuni.
Nici faptele şi nici gândurile altora nu ţi se potrivesc.
Nu există bucurie fără suferinţă, dar există suferinţă şi atât.
Totul trece numai tu rămâi acelaşi, deşi crezi că te schimbi.
Oricine se consideră nevinovat, dar nu este.
Când cauţi adevărul, leagă-te la ochi.
În libertate nu există autoritate.
Nici un cuvânt nu dă lapte şi pâine.
Când te rupi de realitate, trăieşti un vis absolut, dar cine ştie cum se termină?
Adevărul absolut e mut şi surd, degeaba strigi.
Ce cale trebuie să alegem? Calea care duce undeva.
Nu fi virtuos, te costă, dar şi păcatul te costă.
Învăţătura nu face lumea mai bună, nici mai rea.
Puterea este mereu împotriva omeniei.
Când nu se mai înţelege nimic, vine un înţelept şi spune ceva absurd.
Cine spune că noi am ieşit din Evul Mediu? Unii nu au ieşit nici din Era primitivă.
Visul săracului este de a deveni bogat, dar bogatul la ce visează?
Matematica este singurul domeniu care nu cunoaşte ura.
Sinceritatea absolută poate duce la crimă.
Consideră orice mişcare ca pe un exerciţiu fizic.
Şi altele.
Ce m-am gândit eu? Viaţa este o iluzie, uită tot ce ştiai.
Noi nici nu ştim unde-i sufletul. Inima este doar muşchi.
Creierul este o măduvă. Canibalii ştiu tăt. Ca şi proştii.
Fugi de proşti, mai mult decât de duşmani.
Istoria urmează isteriei, la fel cum poezia urmează suferinţei.
Tu nu eşti vecinul vieţii, eşti chiar viaţa, asta eşti.
Înalt este Numele spre care mergi, tu nu eşti un Nautilius.
Uitat este frigul iernii noastre învrăjbite.
Nu-L trimiteţi în exil pe Dumnezeu, de voi depinde.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Undeva, cândva

lumina s-a sfărâmat în bulgări de timp
prea devreme, prea târziu
cine mai ştie
şi de ştie e acum pulbere în vânt
privesc indiferenţa gândului
trece incoerent peste timp
să schimb nu pot sau nu mai pot
nici gândul, nici timpul, nici viaţa.
nu mai e mult
sfârşitul a început demult
astăzi e altfel decât ieri
mâine va fi la fel ca nicăieri
într-un perpetuu joc
al vieţii şi al morţii
de ce îmi ceri atunci să vin
e imposibil a spune "da" în lumea asta
bună, rea
ce oare pot să fac
să o joc la joc
în viaţa asta fără de noroc
să dau de pământ cu ea
ei, o vrea cineva...
o soluţie imaginară voi da
în încongruenţa faptelor descrise de un emanat
despre efectul benefic al bâtelor
în ţara în care m-am născut demult
în care unii urcă
toţi coboară fără să bage de seamă
că au pierit demult
orbi în timp sau rătăciţi în răstimp
la lumina unui lămpi
apusă, de mult petrecută
un tânăr schizofrenic aleargă fericit
prin astă tristă lume
în veşmântul sărac al sufletului
a evadat din ireal
în ţara care nu mai este

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul

nu doare
de aceea trecând
rănile sale
sunt doar amintiri
atâta doar
că ia cu el
şi duce departe
doar el ştie unde
cea mai importantă parte
a vieţii noastre
poate cândva
nu se ştie când
ne vom reîntâlni
cu tot ce-am făcut
am zis am urât
iubind trecând
uitând aşteptând
să fie oare
în ziua aceia
o altă înviere?
sub care cer
spre care mântuire
se îndreaptă el visul?
toate acestea
sunt doar închipuiri
aşa să ştii
tu cel care treci
neştiut
însingurat călător
prin ploaia rece
a propiilor tale închipuiri

poezie de Vasile Gavrilescu din Starea de fapt (1996)
Adăugat de Vasile Gavrilescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo

muntele-i prea verde de timp crescut
albă este pielea ta
o clipă crescută din mine, ciudat
aleargă spre viitor
în mine sunt, nu ştiu, imagini multe văd
sunt un fonograf, gol
plutesc fără greutate şi cânt apăsat, viaţa
strune fiindu-mi cârlionţii tăi
pe-o tamplă uitadu-se la mine
privesc printr-o fereastră, mă simt cadru de film
dincolo, tu te disipezi
poiana ta este verde-albastră pe-un cearceaf alb
lumină în liniştită dimineaţă
singurătatea ierbii înalţă tăcerea spre cer
capul tău întors îmi priveşte însă tristeţea
eşti dincolo de mine, departe
poiana din sufletul tău se uită la mine
nu pot sa ajung acolo, unde nici măcar...
privirea mea nu te poate atinge
am fost un nor prin viaţa ta trecător

poezie de Viorel Muha
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calătorule uită!

o carte de viaţă, o masă
o inimă spartă, o uşă
ziduri crăpate, dărâmate, pierdute
dincolo?
zile-n întoarse şi mâini care-mi fac semne şi strigă!
nu poţi să aduni paşi, numărând inimi
zdrobite
nu poţi să aduni gânduri şi buze ucise
nu poţi să fi rană care strigă
nu meriţi, îmi spune timpul, ascultă!
da, călătorule:
îţi spun povestea mea, şi-apoi uită

strângeam lumea în mine
chiar şi-n drumuri de colb, fără sens
eram amândoi, nebunia toată
încarceram nopţi, ne iubeam fericiţi
aveam acoperiş, genele lumii
pat raze din stele şi greieri, care cântau nenţeleşi
eram amândoi, un trup şi-o singură lume
eram un univers!

şi-acum,

nici colţii fiarei sălbatice, când urlă frigul
în nopţi întunecate
nu pot tăcerea din mine să-ngheţe
nici când carnea-i sfâşiată şi tunetul arde
firul vieţii zdrobind, cărări nu mai sunt
nici dacă cad zile de astăzi spre ieri
chiar dacă a mai rămas un pic de viaţă
nimic nu mai este
doar chipul ce-mi vede-n oglinda vieţii
ochii-mi fără lacrimi, uscaţi-n deşert

Călătorule, tu timp fără sens!
ascultă finalul, nu pleca
dacă nu voi mai ajunge
şi dacă timpul meu se va termina
să mă scrii cu tăcere în veşnicia ta
iar dacă iernile-ngheţate vor curge prin lacrimi
iar nopţile se vor frânge-n dimineţi cu cerul gol
atunci să spui oamenilor c-am fost
în pustiul vieţii, un om fără sens

poezie de Viorel Muha (martie 2013)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciunea morţii

Cine nu se naşte nu moare.
Moartea e cea mai trainică lucrare a lui Dumnezeu.
Soarta ta este de muritor, dorinţele te depăşesc.
Cu cât ai mai mult, cu atât pierzi mai mult prin moarte.
Râsul este izvorul vieţii, plânsul este al morţii.
Să trăieşti ca şi cum ai fi nemuritor, să mori cu aceeaşi credinţă.
În fiecare om zace un mort – trecutul.
Când mori te întorci la locul naşterii.
Nu vorbi des despre moarte, îi poţi atrage atenţia.
Datorită morţii a intrat morala în viaţa noastră.
Viaţa este un împrumut al morţii.
Pot trăi la nesfârşit cei ce nu au nimic de făcut.
Când ştii de toate mergi spre moarte cu ochii închişi.
De unde ştim că nu ne aşteaptă cu dor cei care au plecat?
Ştim că vom muri, dar nu ştim uneori că am murit deja.
Nu mă preocupă moartea acum, am să mă ocup de ea după.
Moartea ta este treaba altora, nici tu nu te poţi ocupa de ea.
Nu ducem lipsă de timp, ci de viaţă.
Cunosc moartea mai bine decât morţii.
Cine pătrunde trufaş în moarte?
Cineva arde, cineva putrezeşte în viaţă fiind.
Orice termen de garanţie aminteşte de moarte.
Spitalele au nevoie de bolnavi, cimitirele de morţi.
Cei vii se duc, morţii rămân ca martori.
Când viaţa nu există, nici moartea nu are loc.
Iubirea nu ne apropie şi nici nu ne depărtează de moarte, dar ne dă curaj.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!