O iubesc aşa

ştiu sigur câte zile are
o mângâi şi ea râde
de parcă îi mângâi inima
acolo unde suflă vântul
oasele sunt prea dure tăioase
adoarme cu tâmpla pe un colţ de stâncă
şi-n somn trăieşte un vis
unde casele sunt albe
şi atât de mari
prin valea de la capătul satului
trec munţi întregi de apă
oamenii coboară spre vărsare
pare că în orice clipă
norii se scufundă în şuvoiul de lumini
verdele tot se adună în unul
soarele în razele verzi fierbe câmpia
ea întinde o mână spre inimă
dincolo de vis oceanul...

poezie de Cristina Rusu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo e altă lume

Acolo unde este ea
Vântul se parfumează
Acolo unde este ea
Soarele de nori se depilează
Acolo unde este ea
Păsările au aripi de petale
Acolo unde este ea
Fluturii sunt evantaie
Acolo unde este ea
Lună se rujează
Acolo unde este ea
Noaptea poartă dresuri de mătase neagră
Acolo unde este ea
Apa se îmbată în sărutare
Acolo unde este ea
Pământul pe urme îi răsare câte o floare
Acolo unde este ea
Cerul are căprui culoare
Acolo unde este ea
E plecată şi inima mea...

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De unde începe începutul

De unde începe începutul?
unde fuge Dunărea în grabă
de ce magnoliile înfloresc de două ori pe an
iar fluturii trăiesc doar o zi de pământean,
de ce sunt brazii verzi tot anul
iar florile de mac îşi pierd elanul
în miez de vară când îşi scutură magia
petale muribunde sublim sărută iar câmpia,
vântul amorezat dansează cu ele
mă ia şi pe mine să zbor spre stele;

De unde începe dragostea şi cât va ţine?
de unde ştiu că mă iubeşti tu doar pe mine
de unde ştiu că sufletu-ţi mă cheamă?
mi-e frică să clipesc să nu te pierd de teamă
că nu se va-mplini ce e deja acolo scris
că nu-i nimic real ce simt, e doar un vis,
de unde ştiu că tu exişti, că nu eşti doar o-nchipuire
un dans al minţii, chinuit de-o dulce plăsmuire
un joc retoric copleşit de prea mult dor,
de întrebări şi nenţelesuri, de strigăte de ajutor,
De unde începe începutul?

poezie de Cuth Hajnalka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul spre linişte

mai trec prin cimitire uneori,
e un peisaj inedit, mai ales toamna,
nicidecum sumbru

drumul pare mai liniştit câteodată printre cruci,
în oraşul de la capătul lumii

este un drum neumblat din deşertul umbrelor,
este o scurtătură prin oraşul păcatelor,
printre cruci, pe unde mai trec
uneori,
când oamenii nu mai încap unul de altul prin cetăţi.
când oasele mă încearcă,
când mă îmbolnăvesc de dorul tău,
când se răceşte întunericul
şi tace insuportabil

mai trec pe lângă cimitire uneori,
ca pe lângă Purgatoriul lui Dante.
ocolesc cu grijă
oraşul celor şapte păcate

pare o cale mai sigură către casă,
e drumul spre linişte

corbi uriaşi stau cocoţaţi
sinistru
pe o gară fără trenuri,
într-un oraş de la capătul
timpului,
croncănesc diabolic, tot mai tare,
atunci când trec
printre cruci,
uneori.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

100

În oraşul dintre munţi -
Ca ştirbite stalagmite -
La un an după război,
Casele rânjeau rănite.

Toamna munţii-nvineţea,
Sevele-ngheţau în plante,
Bruma cobora în zori
Peste băligi, diamante.

Douăzeci şi trei august
Prima-i pomenire vie
Şi-a adus-o printre plopi
Mari, de toamnă timpurie.

În oraşul dintre munţi,
Oamenii nu pricepură
Cât de mare-i acea zi
Învălită-n ploaie sură.

Prin noroiul de pe străzi
Defilau numai o sută,
Doar o sută de bărbaţi -
Sub a vântului volută,
Steagul roşu vuvuia
Printre casele sărace,
Precum flamurile mari
Ale armiilor face.

La fereşti se închinau
Babele ca-n cimitire,
Alţii clătinau din cap
Parcă a nedumerire,
Alţii presimţeau sub cer
O schimbare nevăzută,
Şi prin ploaie defilau
Cei o sută, cei o sută.

Trec o sută prin ruini,
(Azi sunt parcuri şi sunt case)
Trec o sută, câinii bat,
(Azi, motoare zgomotoase)
Trec o sută cadenţat,
Stropi de glod pe strai s-anină,
Trec o sută, nouri cresc,
Dar sub nouri e lumină.

Trec o sută - ochi fierbinţi,
Buze strânse-nvineţite,
(Până azi căzură mulţi
Ori sub ploi, ori sub cuţite).
Trec o sută pe asfalt -
Şfichiuiţi de ude ramuri -
(Până azi crescură mulţi
Din acei ce-au stat la geamuri).

În oraşul dintre munţi,
Ca o apă-n soare suie
Oamenii pe strâmbe străzi,
Şi-n stindarde vântul vuie.
Ca o inimă pulsând,
În mulţimea desfăcută
Se aud sonor păşind
Cei o sută, cei o sută.

poezie celebră de Nicolae Labiş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet stingher

Suflet stingher,
Deschide-ţi inima.
Priveşte spre cer,
Nu toate stelele în zori pier.

Priveşte spre cer,
Într-un colţ voi fi eu.
Martor la ceea ce eşti tu,
Acolo jos pe pământ.

Chiar de pământu-i uneori mut.
Chiar de încă la tine n-ajung.
Încă te port în inimă, în gând.
Prin gând tot la tine ajung.

Prin vis te-nsoţesc,
Şi-n noapte sângele-ţi fierb.
Si-ţi alerg prin vene,
Prin anotimpuri şi vrere.

Sunt parte din tine,
Din timpul ce vine.
Din clipa ce fierbe cu tine,
În foc şi-n scrieri în rime.

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini de veghe

coboară printre oameni femeie
scoate din cutie vioara cea veche
la ferestrele caselor mici şi albe cântă iar
despre sori şi păduri nesfârşite

plouă fără întoarceri
peste noapte s-au ridicat ziduri noi
la marginea cetăţilor luxuriantă vegetaţie
vârste rubiniu scânteind
acelaşi trup în care adorm fără prihană călătorii spre Nord

alunecă spre cadranul solar cuvintele imperfectele
pietrele tresar în munţi a descântec de ierburi amare
apele cresc fântâni se nasc în deşerturi
vara îşi poartă cerbii spre inima neagră a pământului
prin pădurile de mesteceni se aprind lumini de veghe

dincolo de capătul lumii trece iar umbra mirelui
caligrafiind pe nisipuri
numele tău

poezie de Dana Banu
Adăugat de Eliana Serban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destin

strivit negrul apelor se caţără-n adânc
fierbe cazanul planetei la presiuni uriaşe
şi totuşi
cât eşti de puternică, tu viaţă
căci exişti
acolo, unde nici nu ne putem gândi

gropi şi stânci, foc, sulf şi infern
eşti în gropi marine
sau lângă roşul jarului dintre vulcani
te caţeri sus pe munte şi-n înaltul cerului
printre zăpezi, în mari gheţari

mângâi cu mari aripi, cerul cu vulturi
cocoaşa ta se vede-n uriaşe valuri de ocean
te-ascunzi în păduri virgine, cânţi în mari copaci
chiar şi-n pustiu alergi, ca o şopârlă
eşti acolo unde pământul arde, soarele orbeşte
în oaza din deşert, unde-n timp renaşti

viaţă!
tu eşti ca o furnică
exişti şi eşti atât de fericită
căci peste tot tu cânţi
în pasărea de pe cer
în pântecul unei mame
în vocea unui copil
în ochii îndrăgostiţilor
în ochii unei bunici
sperând în libertate şi adevăr
în fiecare dintre noi, şi-n al omenirii
destin!

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2015)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt gând, Tu fă-te vânt

Eu sunt stâncă, fă-te val
Să mă mângâi ne'ncetat,
De cu zori până in seară
Când o Lună se arată.

Tu eşti dor, eu mă fac Lună
Să te luminez pe tine,
În sprâncene şi în tâmple
Pân' la răsărit de ziuă.

Eu sunt lut, fă-te olar
Să mă strângi în palma ta,
Cu rouă şi ploi mărunte
Să mă faci femeia ta.

Tu eşti cer, eu mă fac stea
Să te prind în somn cu ea,
Să te duc să te colind
Prin caleşti cu îngeri buni.

Eu sunt frunză, fă-te frunză
Să cântăm viaţa-mpreună,
Eu aici si tu acolo
Dar pe-acelaşi ram divin.

Eu sunt gând, Tu fă-te vânt
Să mă mângâi când te strig,
Să te simt oriunde sunt
Caldă, rece,... din iubire.

poezie de Adelina Cojocaru (septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo...

Acolo unde iarba răsare din pământ
Şi-n firul ei plăpând simbolul vieţii saltă,
Sălbatica-i privire ne pare-atât de-naltă
Şi dorul ei de viaţă ne pare atât de sfânt.

Acolo unde roua se varsă-n dimineţi,
Ţintind mărgăritare pe umbre şi pe flori,
Săgetă de lumină, a astrului din zori,
În murmururi tăcute cântate de poeţi.

Acolo unde floarea ne-mbată de parfum,
Culori nemuritoare şi vise de iubire,
Crescute parcă-n dor, din firul ei subţire,
În leagăne celeste la margine de drum.

Acolo unde noaptea auzi privighetori,
Pierdute voci de îngeri în cântece de iele,
La umbra nevăzută a darnicelor stele,
Pierdute-n bolta-naltă spre clipele din zori.

Acolo unde ploaia ne cântă s-adormim
În tril de picuri mari lovindu-ne tăcerea,
Ascunsă-n glasul ei se-aude adierea
Din valurile mării, pe voci de pantomim.

Acolo unde toamna ne daruie pe noi
Şi câmpul plin de rod ne mângâie privirea,
E ca un loc în care s-a zămislit sfinţirea
În darul vieţii noastre, din fulgere şi ploi.

Acolo unde munţii privesc de sus câmpia
Şi lacrimile-şi curg, din susur de izvoare,
Ducându-şi parcă dorul în nesecata mare,
Acolo suntem noi... acolo-i România

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de scenă, începe toamna

m-aş perinda pe 'ici pe 'colo
de 'ici acolo
dezbrăcată de vieţile mele anterioare
descălţată de toţi paşii mei rămaşi în urmă
ca pe scenă
aş rămâne doar pe locul unde
se scurge dragostea
pe sub vene zboară fluturi
n-aş coborî scara spre umanitate
locul ăsta pare etern
cocori în inimă
sunt ai mei când ţi se izbesc de piept
tu eşti tot (!) ce (nu) sunt eu (?)
inimi tatuate, roluri inversate
nuanţele noastre s-au simplificat
pur şi simplu
nu mai ştim să numărăm până la doi
am rămas doar unul...
... unul altuia...

dincolo de locul ăsta suntem
atât de singuri.... spectatori...

poezie de Andreea Moldovan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A dispărut din vederea mea

Stau pe ţărm. Aproape de mine, o navă
îşi întinde velele albe în briza proaspătă şi porneşte către
oceanul albastru. Este un obiect de mare frumuseţe şi vigoare.
O urmăresc cu privirea răbdător până când atârnă ca puf de păpădie
sau ca un norişor în locul unde marea şi cerul se scufundă una în celălalt.

Atunci, cineva de lângă mine spune, " Iată, a dispărut."

Unde a dispărut?

A dispărut din vederea mea. Atât. Ea are catargul,
carena şi verga la fel de mari ca înainte de a trece pe lângă mine.
La fel, este nu mai puţin capabilă de-a-şi purta caricul spre portul de destinaţie.
Diminuarea mărimii ei este în mine – nu în ea.

Şi chiar în momentul în care cineva spune: " Iată, a dispărut,"
sunt alţi ochi care îi urmăresc sosirea, şi alte voci
sunt gata să strige voioase, " Uite-o, soseşte!"

Iar asta înseamnă a muri...

poezie de Henry Van Dyke, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo...

Acolo unde murmură izvorul
Şi printre stânci coboară neînfrânt,
În valea unde lăcrimează dorul,
Pe firul ierbii legănat de vânt...

Acolo unde-n lunca solitară,
Pândeşte Luna dintr-un colţ de cer
Şi-acelaşi cânt de nai şi de vioară,
Îl regăsesc prin orişice ungher...

Acolo unde codri goi oftează
Când rândunelele în zbor se duc,
Când rând pe rând cocorii emigrează
Şi se usucă frunzele de nuc...

Acolo unde-s toamne-mbelşugate
Iar primăverile nicicând nu mor
Şi unde iernile-s de basm prin sate
Iar cerul verii n-are niciun nor...

Acolo unde marea-şi cheamă valul
Să mângâie nisipul iar şi iar
Şi Dunărea îmbrăţişează malul
Urmându-şi tainic drumul milenar...

Carpaţii-şi pun cununi de flori pe creste
Şi sunt păstori cu turme la păscut,
Acolo e-un tărâm ca de poveste,
Acolo-i ţara-n care m-am născut...

poezie de Violeta Andrei Stoicescu (1 decembrie 2021)
Adăugat de Violeta Andrei Stoicescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

777 de amintiri

zilele trec cu şenile peste lacul unde orăcăitul broaştelor pare o incantaţie suavă
mă apropii de partea carosabilă a inimii tale
cumva asfixiată de gazele de eşapament ale
celor care trec într-o dezordine simplistă
zile şi nopţi negre/albe din care cresc cercuri de libelule ce se aşază tăcut în luminatorul unde bem dragostea ca pe un vin bisericesc

ştiu că stai la intersecţia spre via Toledo unde muzicanţii strâng instrumentele la miezul nopţii şi se îndreaptă sec spre
spre noaptea muzeelor
vor să simtă spectacolul vieţii boeme să îşi sprijine arcuşul de coasta statuii unei zeiţe romane
arta este un zbor spre panorama universului nud

vreau să îmi pictezi tabloul unei vieţi de ambuscadă să ne apucăm de privit la microscop roua cireşilor din livadă
ţi-aş întinde cele 777 de amintiri cu degetele
mele de pianistă şi aş închide claviatura
fără nicio emoţie
aşa cum dansezi când partenerul este fix cel
care te susţine ca un microcip subcutanat

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pelerinii morţii

E cârciuma plină de oameni străini —
De oameni tăcuţi ce vin de departe,
De unde ei singuri să spună nu ştiu...

De unde veniţi, pelerini?
Din care cetate cu porţile sparte
Din care pustiu?...
De unde veniţi, pelerini?

De unde veniţi cu sandalele rupte,
Cu hainele zdrenţe şi feţele supte,
Şi albe, de parcă
Vă temeţi ca pumnul de care fugiţi
Să nu vă ajungă şi iar să vă-ntoarcă
În ţara în care n-aţi vrut să trăiţi?...
Cu ochii albaştri, ca-albastrul senini,
De unde veniţi, pelerini?...

Ei tac...
Să răspundă niciunul nu vrea;
Iar cârciuma pare o criptă,
Şi-n ea
Tăcuţii străini, cu sandalele rupte,
Cu hainele zdrenţe şi feţele supte,
Cu braţele goale şi umerii goi,
Îşi trec de la unul la altul paharul,
Şi-n flacăra scurtă ce-o scapără-amnarul
Par nişte strigoi...

— Hei!... Mute fiinţe,
Bizari pelerini,
Cu ochii albaştri, ca-albastrul senini,
Spre care cetate pornirăţi — armată
De oameni cu cranii şi mâini de schelete,
Cu feţele albe ca albul perete
Şi gura-ncleştată?

Ei tac...
Să răspundă niciunul nu vrea...
Pe cer o lumină s-aprinde, şi-o stea
Coboară şi-n sute de stele se-mparte...

Şi-n clipa aceea, tăcuţii strigoi
Se scoală grămadă, ca-n ziua de-apoi,
Şi pleacă cu toţi mai departe...

poezie celebră de Ion Minulescu din Convorbiri critice, nr. 11 (1 iunie 1907)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe Drumul Mătăsii către Samarkand (Prolog)

Noi care vă-ademenim la drum cu cântece fără pereche
Şi juram că Frumuseţea-n veci trăieşte, deşi crinii mor,
Noi, Poeţii venind dintr-o obârşie nobilă şi veche,
Care cântând ajungem în sufletul oricărui călător,
Ce-am putea oare să-ţi spunem? Poate o poveste minunată
Despre nave, şi stele, şi locurile unde vom regăsi străbunii,
Unde trandafirii amurgului nu se-ofilesc niciodată,
Unde vânturile bat spre vest, iar soarele stă în umbra lunii.
Acolo-întâii regi ai lumii, cu bărbile lor albe, în inele,
Dorm somn dulce prin poieni cu izmă şi izvoare –
Şi-n strânse cercuri pe pieptul lor se-nalţă iedera spre stele.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo

muntele-i prea verde de timp crescut
albă este pielea ta
o clipă crescută din mine, ciudat
aleargă spre viitor
în mine sunt, nu ştiu, imagini multe văd
sunt un fonograf, gol
plutesc fără greutate şi cânt apăsat, viaţa
strune fiindu-mi cârlionţii tăi
pe-o tamplă uitadu-se la mine
privesc printr-o fereastră, mă simt cadru de film
dincolo, tu te disipezi
poiana ta este verde-albastră pe-un cearceaf alb
lumină în liniştită dimineaţă
singurătatea ierbii înalţă tăcerea spre cer
capul tău întors îmi priveşte însă tristeţea
eşti dincolo de mine, departe
poiana din sufletul tău se uită la mine
nu pot sa ajung acolo, unde nici măcar...
privirea mea nu te poate atinge
am fost un nor prin viaţa ta trecător

poezie de Viorel Muha
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătoria

- Acoperă-mi ochii, să simt mângâierea
Nisipului umed, sub tălpi şi s-ascult,
Refrenul de unde, al mării tumult
Şi-n paşii noptatici s-aştept adierea...

Şi ia-mă de mână şi du-mă departe,
Sub norii minunii, în bucla de timp.
Vom sta doar o clipă, zâmbind pe Olimp!
Intra-vom în pagini deschise de carte...

Zâmbeşti şi-mi ajunge! Privirea-ţi ne poartă,
Prin spaţii astrale şi drumu-i parcurs,
De parcă milenii întregi s-ar fi scurs.
Ne leagă iubirea şi-ncrederea-n soartă...

- Priveşte Pământul! E-o boabă de rouă!
- Arid, universul, îmi pare de foc.
Acasă-i mai bine, că-n oricare loc!
Ne-ntoarcă privirea-ţi cu zâmbet, când plouă!

- Prea bine, atuncea... De vrei, ne-om întoarce!
O clipă ne-aduce din nou pe Pămaânt:
Privirea senină şi soarele sfânt,
Din rază în rază miracolul toarce...

poezie de Angela Irina Ghintuială
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răspuns la o idee

Sunt suficient, sunt mulţumit cu viaţa?
Totul a fost planificat.
Timpul a stat la picioarele mele?
Toate bătăliile le-am încheiat victorios.
Ce mai aştept să fug la Histria!?
Unde ziduri albe, prăbuşite
umbre, chipuri din alte milenii se amestecă
cu cimentul şi chirpicul.
Unde picioarele elefanţilor sunt suporturi din sticlă şi lemn
în temple bine măsurate
şi-n cotloanele neştiute ale ogorului meu
de unde bine văd
ungherele gândurilor tale ascunse.
Unde toate converg la marea, veşnic mare albastră
iar spotul de lumini îşi marturiseşte teama în fascicule.
Unde ideile se învălmăşesc în etape, că totul
un tot... zero, unul, zero, unul, unul, zero
ca într-o cartelă matematică, este peren.
numai prieteniile se duc şi vin,
şi iubirea difuză... în orice ipostază!

poezie de Aurel Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răspuns la o idee

Sunt suficient, sunt mulţumit cu viaţa?
Totul a fost planificat, timpul a stat la picioarele mele?
Toate bătăliile le-am încheiat victorios. Ce mai aştept?
Să fug la Histria!?
Unde ziduri albe prăbuşite,
Umbre, chipuri din alte milenii se amestecă
Cu cimentul şi chirpicul?
Unde picioarele elefanţilor sunt suporţi de sticlă şi lemn
În temple bine măsurate,
Şi-n cotloanele neştiute ale ogorului meu,
De unde bine văd,
Ungherele gândurilor tale ascunse.
Unde toate converg la marea, veşnic mare albastră,
Iar spotul de lumini îşi marturiseşte teama în fascicule,
Unde ideile se învălmăşesc în etape, că totul
Un tot... zero, unul, zero, unul, unul, zero
Ca într-o cartelă matematică, este peren.
Numai prieteniile se duc şi vin.
Şi iubirea difuză în orice ipostază!

poezie de Aurel Avram Stănescu
Adăugat de Aurel Avram Stănescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Istoveală

mă gândesc da, uite aici sunt eu
sub piatra aceea fără nume dorm oasele mele,
murii sunt goi, vântul e uscat şi rece,
copacii muncesc să îşi tragă spre cer rădăcina,
iarna cade ca un năvod peste iubiri pădurene

aici sunt buzele mele care înfloare sub râpă
auzul meu doinit dintr-un clopot mai înalt
în deal la cruce.
spre soare-răsare păsările negre se aruncă în cerul gol
de unde inima mea a mai smuls încă o stea albă.

nu mă aşteptam ca din fântâna uscată
să crească muşchiul greu sub neaua de pe ghizd şi roată
poate e fiindcă mama nu m-a înţărcat cu vorbă bună.
ori am murit când soarele cădea în echinocţii,
ori poate n-am murit deloc

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!