Mia şi Noel

Dedicaţie nepoţilor mei...

Noel, toboşarul mamei,
Roşu, ca un rac la faţă,
Cu ochi aprinşi, ca de cicoare,
Ridică casa în picioare,
Nu îi pasă chiar deloc
Dacă mâinile îl dor
De atâta sfântă bătaie...

Tobele-i rabdă furia,
Talentatului băiat,
Dar auditorii casei
Rămân fără de timpane,
De n-au căştile pe cap.

Sora lui, frumoasa Mia,
O zână cu păr de aur,
Ca răspuns la decibeli,
Cântă la pian sonate,
De ia foc sufrageria.

Peste clape de pian,
Trec ca o dulce adiere
Note ce se scurg agale
Şi apoi, mare tăcere,
Timpul i-a oprit la timp.

Frăţiorii au obosit,
Lecţiile şi-au terminat,
Lăsând totul la o parte,
O rup amândoi la fugă,
Fiindcă-i vremea de jucat.

O! Şi bunicii fericiţi,
Cu aşa nepoţi aleşi
Şi-au uitat toţi decibelii,
Care i-au îngurgitat,
Visând la marii artişti.

poezie pentru copii de Valeria Mahok (12 iunie 2017)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunet de pian

Infinit şi sunete,

degete şi clape,

corzi şi vibraţii.

Totul se întâmpla,

sub mâinile lui...

Atunci am auzit,

o singură dată,

sunetul infinitului

şi m-am oprit

1000 de ani.

să-l ascult...

poezie de Alin Zamfir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casabianca

Pe puntea-n flăcări e-un băiat,
Când toţi au cam fugit;
Şi focul de pe cuirasat
Pe morţi i-a învăluit.

Cu toate-acestea demn stătea,
Sfidând vântul ostil;
Făptură vajnică era,
Cu formă de copil.

Şi nu fugea de fumul gros,
Căci tatăl nu i-a spus;
Dar tatăl, mort, zăcea pe jos
Şi glasu-i era dus.

El îl chema, "Zi, tată, zi
Aici am terminat?"
Dar căpitanul n-auzi
Că fiul l-a strigat.

"Vorbeşte, tată, e de-ajuns?
Să plec, oare-aş putea?"
Ghiulele crunte i-au răspuns,
Iar focul pârjolea.

Simţea suflarea lor pe-obraz
Şi-n părul răsfirat;
În postul morţii stătea treaz
Privind îngândurat.

Şi-a strigat iar, cu glas răcnit,
"Mai stau, tată, şi-acum?"
În timp ce peste el, grăbit,
Văpaia-şi croia drum.

Şi vasul îl înfăşura,
Şi steagul cel stingher,
Peste copil ea fâlfâia
Ca flamurile-n cer.

Apoi, un tunet lung vuia –
Băiatul, unde-i dus? –
Pe mare vântul arunca
Fragmente mici de sus;

Din cârmă, fanion, catarg,
Ce rolul şi-au jucat –
Dar a pierit acolo-n larg
Şi-un suflet de băiat.

poezie de Felicia Hemans, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine e fata care cântă la pian?

O fată cântă la pian
Un cântec de iubire
Şi ochii ei sunt plini de fericire.
Glasul e ca un murmur de izvor,
Ea cântă un cântec de amor.
Inima îi bate tot mai tare în piept
Şi ea cântă un frumos sonet.
Chipul îi radiază de bucurie
Şi vocea ei interpretează o frumoasă melodie.
Ea cântă parcă de o clipă, de o oră, de un an
Şi toţi se întreabă: Cine e fata care cântă la pian?

poezie de Vladimir Potlog (1 februarie 2020)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un pian dezacordat sună groaznic, chiar dacă pe clape apasă un mare pianist. Aşa e şi cu democraţia.

aforism de Valeriu Butulescu din Vorbe în vânt (2019)
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poeţii

Sângele meu negru s-a potolit
I-am văzut jos ridicându-se
şi-au format un munte mototolit
Din vise moarte, pierzându-se
Au ars copacul vieţii
şi floarea lui ofilită
şi-au renăscut poeţii
şi-au murit într-o clipită
Restul n-au ştiu, nu i-au simţit
şi i-au lăsat singuri lânga criptă
Poeţii au luat câte un cuţit
şi-au închis rana înfiptă
şi-au renăscut poeţii
şi-au vorbit cu pereţii
şi-au ajuns acolo jos
şi-au gasit un folos
erau un moloz...

poezie de Viorel Ionuţ Pascan din Tulburările unei minţi neclare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După un chef "monstru", goţii şi-au uitat "Cloşca cu puii de aur" la Pietroasele

Au băut, s-au îmbătat,
Însă ascultaţi la moşu':
Chiar şi cloşca şi-au uitat,...
Dar nu şi-au uitat cocoşu'.

epigramă de Marian Cioacă
Adăugat de Marian Cioacă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondo de noapte

Clape albe, clape negre,
Tresăriri nervoase de pian
Suflet uitat pe un teren viran,
Des bântuit de tenebre

Clape negre, clape albe,
Înlănţuire-n pas de dans
Coapse topite în balans
Impotriviri de formă, slabe

Albe clape, negre clape,
Rondo sostenuto, crud,
Statuie de şisturi-nud
Iubita, scăldată de ape

Negre clape, albe clape,
Îngemănate-n vag andante
O fi rai? Sau iad(de Dante)?
Nu rupe vraja. Stă-mi aproape...

poezie de Constantin Ardeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Capul şi părul

Îndoieli deloc nu-ncap
Despre-un mare adevăr:
Unii nu au păr pe cap,
Alţii nu au cap sub păr.

Da-s exemple, şi nu rare,
Despre-un dublu handicap:
Sunt şi de aceia care
N-au nici păr şi n-au nici cap.

pamflet de George Budoi din Dicţionarul prostiei (20 noiembrie 2013)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânii pământului

Îi vezi trecând, încet, tot mai încet, agale,
Fac paşii tot mai mici, c-au obosit făcând.
Nici nu privesc, absenţi, sunt totul doar un gând...
Se ţin într-un toiag, se îndoiesc din şale.

Sunt prea albiţi de timp, ierni multe au făcut,
Sunt uscăţivi, firavi, că nici nu mai mănâncă.
Nu-i mai salută nimeni, că nu-i cunoaşte, încă;
Nici tinerii ce trec... copii ce n-au trecut.

Se ţin firavi de mână- de au pe cin' să ţină-
Vorbesc şoptit şi-adesea înclină cap, să-asculte...
Vorbesc despre nepoţi- c-au subiecte multe-
Se întreabă; "Când s- aştepte, c-o fată au, să vină.. ".

Şi-au făcut socoteala la banii ce-i mai au,
-Căci pensia nu-i mare, impozite au plătit-...
Ce le-a rămas, e-n casă; copii şi-au prevenit
Să vină, să dea strânsul;..."Săracii, că ei n-au".

Se întorc la casa mică, curată, cu pridvor...
E-n plin oraş, cu curte şi cu garaj la stradă
Şi-i gol; doar amintiri, călătorii, sau treabă...
Maşina-i la fier vechi, căci oricum, mâine mor.

Se aşează încet la masă, şi scot album să-l vadă,
Sunt poze de-ale lor, din timp nemăsurat.
Au şi părinţii acolo, le-au ros de-atât uitat...
Se întreabă, cu mult tâlc, de-apucă iar zăpadă.

Căci e ajun de an, înainte de Crăciun
Şi sunt tot mai slăbiţi, şi An Nou e departe...
Sunt împăcaţi cu gândul... "la toţi au făcut parte"!?...
Vor fi şi ei, de mâine... o poză de album...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul poet

Pe o bancă veche,
Stă un bătrân poet.
Cu o carte în mână
Şi cu inima bătându-i tot mai încet.
Fulgi de gheaţă cad
Peste părul lui cărunt,
Ca peste un obiect uitat
Acolo de cineva, de mult.
Cu ochi trişti, dar de o blândeţe rară,
El citeşte cu glas dulce despre o frumoasă ţară.
Şi vocea lui răsună peste iarna grea,
Şi nimeni nu-l înţelege că lui îi este dor de ţara sa.
Toţi trec fără să-l ia în seamă
Dar el citeşte cu glas domol despre a sa mamă.
Despre un dor nemărginit,
Despre Vatra de unde a pornit.
Dar glasul lui să aude tot mai încet
Şi vântul mai tare bate, a obosit bătrânul poet,
Dar nu se încumetă să închidă a sa carte.

poezie de Vladimir Potlog (14 februarie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestemul ospitalităţii

De popoare migratoare
au ajuns şi-n ţara mea
n-am avut nicio scăpare
făr-de verbul a răbda

Rabdă azi şi rabdă mâini
să nu cazi hai dă din mâini
dă din mâini dă din picioare
dă la câini tot ce te doare

Doamne i-am primit pe toţi
de la Ana la Caiafa
şefi de oşti sau şefi de hoţi
şi-au umplut la noi carafa

Rabdă azi şi rabdă mâini
să nu cazi mai dă din mâini
dă din mâini dă din picioare
dă la câini tot ce te doare

Şi am dat şi am tot dat
din Mare pân-la Carpaţi
- Dacia nu fu bărbat-
vremea e şi voi să daţi

Rabdă azi rabdă şi mâini
să nu cazi hai dă din mâini
dă din mâini dă din picioare
dă la câini tot ce te doare

Care Doamne o fi leacul
am răbdat răbda-i-ar dracul
că de-atâta bună-voie
am ajuns Arca lui Noe

Rabdă azi şi rabdă mâini
să nu cazi mai dă din mâini
dă din mâini dă din picioare
dă la câini tot ce te doare

Vin se urcă ne mănâncă
nu cotează vrem-nu vrem
să crească iarba din stâncă
din dragoste şi blestem

Rabdă azi şi rabdă mâini
să nu cazi mai dă din mâini
dă din mâini dă din picioare
dă la câini tot ce te doare

Doamne unde-i Ţara Ta
unde-i pacea şi aleanul
Te-am ruga Mări ruga
hai să ne trezim la anul

C-am răbdat şi azi şi mâini
să nu cad am dat din mâini
şi din mâini şi din picioare
dar nu vi-i ruşine oare

poezie de Costel Zăgan (4 iulie 2017)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intimidaţii de frumos

Descleiam cuvintele de mierea florilor
alcătuiam trăiri înalte
asemenea sunetelor pe clape de pian
ce acompaniază cântecul sopranei,

între noi intimidaţii de frumos
muritori pe portative albastre

se compune totul fără măsură...

În altă limbă sublimă şi plină
toate fiinţele cântă.

Ca şi primăverile îmbătate de soare
sufletele se înfăşoară-n culori
şi se ridică cu bucurie,
în miros de mărgăritare şi crini
pe scările care ajung la cer.

Întrebându-ne din ochi
inima pulsează sânge curat în trup
şi ne despărţim de tot ce-i rău.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Geneza tezaurului

Din Pietroasa au plecat
Goţii-n fugă - crud destin -
Şi-au băut atâta vin
Că şi cloşca şi-au uitat.

epigramă de Ioan Fârte din Festivalul "Cât e Buzăul de mare", Ediţia X-a, Tema: Tezaurele de la Pietroasele (9 mai 2009)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvara

După reci intemperii,
Primăvara se ivi,
Proaspătă şi parfumată,
Cu eşarfa înflorată
Şi cu părul răsfirat,
Peste dealuri aruncat.

Şi-n bătaia vântului,
Prin raiul pământului
Primăvara sărutată,
Mai de toţi e deocheată,
Mândră zână aşteptată.

Escortată de orchestra
Mare de ciripitori,
Primăvara blândă, tandră
Bate la ferestre-n zori,
Trezind marii admiratori.

Toporaşii din grădină,
Cu narcisele de mână,
Au incins o horă mare,
Dezmorţindu-se-n cărare.
Tolăniţi leneşi la soare,
Motănelul şi Grivei,
Au uitat de supărarea
Ce i-a războit mai ieri.

Printre pomii înfloriţi,
Tinerii îndrăgostiţi
Se amestecă-n culoare,
Confundându-se în zare
Fericiţi nevoie mare.

Veselă şi tonică
Mândră şi armonică,
Primăvara aşteptată,
Veseleşte lumea toată,
De la cel mare din casă,
Pân’la cel mai mic din poartă.

poezie de Valeria Mahok (29 martie 2007)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâta timp...

Atâta timp cât mai avem o ţară
Şi ştim că locul nostru e aici,
Chiar dacă soarta-i crudă şi amară
Pe-acest Pământ nu suntem venetici.

Atâta timp cât mai avem o viaţă,
Bună sau rea, aşa cum este ea,
Putem să stăm cu moartea faţă-n faţă
Nu să ne-ascundem după o perdea.

Atâta timp cât mai avem onoare
Aşa cum am avut de când ne ştim
Chiar dacă umilinţa rău ne doare
Putem pe toţi în ochi să îi privim.

Atâta timp cât mai avem un suflet
Şi o iubire-n noi de oferit,
Cât ne păstrăm curat al nostru cuget
Suntem măreţi chiar dac-am suferit.

Atâta timp cât nu uităm trecutul
Şi cât ne pasă de acest popor,
Cât ale noastre piepturi îi sunt scutul
Putem avea în faţă un viitor.

Atâta timp cât mai avem speranţe
C-această lume rai va deveni
Indiferent de vremi şi circumstanţe,
După eşecuri ne vom reveni.

Atâta timp cât mai avem o şansă
De a scăpa de-acest destin sever,
Să căutăm cărarea luminoasă
Şi să urcăm pe ea până la cer.

poezie de Octavian Cocoş (11 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de pian

Nu de tine mi-e dor,
Ci de mâinile tale mişcându-se,
În ritm perfect ondulat
Pe clapele pianului,
De sunetele pe care ciocănelele
Lui le fac, atingând mecanismul de funcţionare,
( Ştiinţa omoară misterul? )
Îmbinând astfel ritmuri
Ce numai în "Sonata lunii"
Pot exista.
Nu de tine mi-e dor,
Dar o parte din tine
A ales acea melodie
Şi a cântat-o pentru mine
Şi aş minţi dacă aş spune
Că de acea părtică
Nu mi-e dor.

poezie de Doina Cristian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Note de toamnă

(Tăcere... e toamnă în cetate...)

Tăcere... e toamnă în cetate...
Plouă... şi numai ploaia dă cuvânt-
E pace de plumb, e vânt, şi pe vânt
Grăbite, trec frunze liberate.

Deschide, dă drumu, -adorato,
Cu crengi şi foi uscate am venit;
În târg, o fată tristă a murit, -
Şi-au dus-o pe ploaie, şi-au îngropat-o...

Dă drumu, e toamnă în cetate-
Întreg pământul pare un mormânt...
Plouă... şi peste târg, duse de vânt,
Grăbite, trec frunze liberate.

poezie celebră de George Bacovia
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-au scurs aproape zece ani de când soţii Dursley s-au trezit cu nepotul lor în pragul casei, dar Aleea Boschetelor se schimbase prea puţin sau chiar deloc. Soarele răsărea tot din faţa aceleiaşi grădini ordonate şi lumina numărul 4 de pe intrarea principală a casei familiei Dursley. Se târa apoi spre sufrageria casei, care rămăsese neschimbată, ca pe vremea când domnul Dursley auzise acele ştiri îngrozitoare despre bufniţe şi alte ciudăţenii.

citat din romanul Harry Potter şi piatra filozofală de J.K. Rowling
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii ajung să se simtă vinovaţi că se odihnesc. Că se opresc la şapte seara din lucru şi n-au apucat să termine ce şi-au propus peste zi. Dar de ce n-au terminat? Pentru că şi-au propus mai multe lucruri decât ar fi putut ei să facă. De ce şi-au propus mai multe lucruri decât ar fi putut să facă? Pentru că societatea le dă senza­ţia că ceilalţi oameni fac mai multe lucruri decât ei. De ce toţi au sentimentul că ceilalţi fac mai multe lucruri decât ei? Pentru că au 5.000 de prieteni pe Facebook, iar pe wall-ul lor apare că fiecare dintre ei are succes. Dar fiecare are succes o dată pe an. Numai că, fiind 5.000, el vede în fiecare zi că unul are succes. Şi e frustrat că n-are şi el succes în fieca­re zi. Uitând să se gândească la ceilalţi 4.998 ca el, care nu au succes. Unde ajungem aşa?

citat din Tudor Chirilă
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din rama anilor şi-acum

... am întrebat pe bunicul
cum s-a-mpăcat cu pământul
şi-au trăit până la adânci biruinţi
brăzdându-şi unul altuia faţa
bunicul fiind
cel mai mare peste răbdare
în timpul acesta mai lua
şi pământ în parte
mare strângător era bunicul
el nu uita niciodată
să pună de-o parte
gând pe gând
în lada de zestre
a firii lui tata
de cânta în pragul casei
întotdeauna din fluier
îngropa toţi morţii
după pământul muncit de el
până la scara murgului
şi-avea o frunte aşa înaltă
când pe punea în locul soarelui
că nu mă mai săturam
măsurând-o cu timpul
aşa nepoată
de-a dii mărarul soarelui
până la scara murgului...

poezie de Maria Podari (30 decembrie 1970)
Adăugat de Maria Pîrlogea
Comentează! | Votează! | Copiază!