Iubirea-i mult pre juvenilă

N-am înţeles şi n-o să înţeleg, se pare,
De ce e dragostea atât de multă la început?
De ce doar tinereţii pare ar fi avut
Şi apoi de ce, din ce în ce, mai mult e-o încercare?

Pentru ce e iubire fără înţelepciune,
Ca şi cum parc-ar fi lipsită de virtute,
De vreun control de sine, doar cuceriri avute...
De ce nu ne-am iubi cum şi la soare... apune?

Nu sunt matur 'ndeajuns amorul să-l discern,
Să aflu din ce naşte; din suflet, ori frumos?...
Ş-n timpu-n anticar, tabloul preţios,
De ce nu-s adoraţii, la fel... Etatea-i tern!?...

Parcă-i un pic păcat... aşa cum nu-i etern...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâia întâlnire...

... atunci, te-am luat de mână şi a început să-mi tremure voce,
să-mi simt urechile calde şi inima tare să-mi bată, atroce
şi-am parcă un nod, în gât mi s-a pus, simt gura uscată,
n-am 'ndeajuns aer şi faţa îmi trece înspre palid, deodată,
iar în spate la stern, doar mai jos, doar un pic, simt mişcare
ca un zvâcnet şi mâinile îmi cad fără vlagă, corpul parcă mă doare,
până şi cap mi se-nfundă, cum nu mai e nici sunet, aşa dintr-odată,
iar lumea dispare, e doar umbre şi toată-i urâtă... nu mai are femeie, ori fată...
chiar de pare, nu-i vreo urgenţă, nici de-n seară târziu cu capul în poale
se mângăie vise de-un zbor nesfârşit într-o dragoste nouă, ce începe agale...
... cum să pot, peste timp să ţin nealterat atât rău, să-mi provoc neîncetat suferinţă...
ca şi în ziua dintâi, cum de lumea nu moare de dragoste multă... doar de iubire, dorinţă?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu, pe din... afară

Am lecţia de studiu despre un mine trup
Şi mă revolt că nu-s stăpân pe al meu eu,
Cu tot bagaj ce-l am, că am un pedigreu
Şi, cultivări de minte zilnic... neîntrerupt.

Răzbat din neant surprize neplăcute,
M-autosesisez de probe noi, uzate,
Ivite-n detrimentul meu, neaşteptate,
Pe propriul meu avut... din eul meu făcute.

Deziluzoriu simt din suflet, ori din minte,
Ce sunt tot ale mele, sau mă înşel din nou,
Că n-am niciun control, cum coaja de pe ou...
Ce un "înăuntru''" o sparge... cum gloanţele pe ţinte.

De n-am cum să decid, nici măcar pentru mine,
Nici chip, ce e în spate, nici sursa de la chip
Şi-s doar o amuletă de-un norocos nisip...
Ce va reprinde formă din eu-mi... Cine-i "cine"?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce...

... mă nasc nud, orb aproape şi doar plâng, plâng, plâng,
parcă ştiu dinainte, fără nimic să ştiu, că mă frâng, frâng
epopeea, ce-o încep să mă spun lumii cine sunt, sunt
şi n-am minte deloc, nu ştiu cum e voiaj, cât de crunt, crunt
cum mă înconjur de zâmbet, să-l pot crede, când pot ce să cred, cred
că e numai frumos şi doar bine o să fie, bun purced, îl purced
căci să mângâi învăţ, că mă mângâie palme şi noapte şi zi, zi de zi
mi se spune, mereu, nu înţeleg mai nimic, mi se spune c-aşa tot va fi, tot va fi
şi se pare că vreau, mă răsfăţ căci cuvinte presimt, oh presimt,
nu mă las, îmi strâng mâna în gingii că n-am dinţi şi mă mint, mint
la rându-mi, de mic, fiindcă am crez că-s cu toţii la fel, tot la fel
ca şi mine un nud, orb aproape, ce plâng după acelaşi model, ce model
imperfect şi cum minte n-am, cum, cum de naşte din bun orişice, orişice
ce se adude în ecou undeva, într-un rid de pe frunte, ce-i plină de riduri... de ce e, de ce e, e de ce?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 ianuarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înşelăciune

Cât de păcat e că adevărul nu e de sine stătător,
Cu deget să-l arăţi pe stradă, să îi atingi firul de păr,
Să fie atât de evident cum fără alb negru nu-i gri
Şi niciodată taţi şi mame n-ar naşte invers, din copii.

Sau ne autoînşelăm, că noi am inventat minciună,
Cum fresce antice îngropăm în strat de bidinea cu humă
De ce-i frumos, valoare, drept, cinste şi harul de onoare...
Că suflet ce le-a pus pe zid, de-atât ascuns dispare, moare.

Este promis necugetat sau pus la cale doar să-ncânte
Cum vechi icoane din tipar se vânt sfinţite că sunt sfânte
Şi apa din butoi de plastic murdară de la măturoi
E sfânta pură de gargară ce-o lume-o crede... Un puhoi!

E bunul dat de un nebun pe o avere greu muncită
Din lumea lui de minţi surori ce vând prostia iscusită,
Lăsând naiv încrezător, loial în crezul lui uman
Fără de scut... în remuşcări se îmbolnăvind şi fără ban.

E dragostea clamată des în linguşiri încântătoare
Spusă la spin, din interes, c-ar fi o roză înfloritoare,
Sau violând sentiment pur pus dar în palmele întinse...
Şi l-aruncând cum avatar de poze false, "self" pretinse.

Urâtul searbăd viitor spus în cuvinte meşterite
De hâd ce n-are niciun scrupul de-alte hoţii la fel, leite,
Şi rău făcut nu-i e morală când singur ţel e să conducă
Ca el şi-ai lui să-şi facă plinul... chiar lumea toată de-o să ducă.

Nici în religie nu-i sigur că biblici îi sunt slujitorii
Când raiu-l vând pe nevăzute şi vina singură o au norii,
Iar cartea multă adevărată nu mai e semn de înţelepciune
De isteţimea n-ai furat-o cu diplome de înşelăciune!

Se pare azi că-n general e cea mai scumpă slăbiciune!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 martie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perimabili organici

De "viul" ca să fie, să "existe" în timp... şi spaţiul să ocupe,
este cu chinul nesfârşit să-şi treacă "eu" de-o zi pe alta,
se consumând în energii doar să se ţină a nu se rupe...
deci nu "ştie" decât consum şi reprodus, cum tren vrea halta...
e clar, sau trebuie să fie, că anorganic, mineral
-ce e de sine stătător... şi umple întregul Univers
se trecând doar în propriul "său", pentru a rămâne "imortal",
etern pe veci, din "el" materii- acum... devine ergi ş-invers, revers,
fără a se pierde... e-un răspuns cert că "organism" nu-i nicio culme,
nu-i "el" extremul, nici vreun summum şi nu-i niciun evolutiv
-chiar de nu are nici conştiinţă, nu-şi pierde timp să-şi ia vreun nume,
să se identifice-n vreun fel-... nu-şi are gând, vise, motiv...
... pe când vrutul, de-"a fi", frugalul, îşi stoarce neîncetat din sine,
se sparge în clone nesfârşite, sau se acuplează să dureze,
îşi face minţi să prelucreze gânduri, să-şi aibă ce conţine,
făcându-şi neîncetat speranţe -ce-s aşa scurte- să creeze
un "nesfârşit" –ce nu-i oricum, că-i plin neantul de pieire-
ce doar ne pare; în fond doar suntem rău de "scurţi" la scara "este"
şi ne credem –c-o avem credinţă- că tot ce e, e-o povestire,
ce de n-o scriem noi, ea n-ar fi, doar material... Proaste celeste!!
Organic, fauna, viu fragil, floră, sunt "perisabil"... nişte teste!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflecţii

Se gudură de câte ori mă vede
şi nu ştiu, să-l privesc, aşa prin sticlă,
fără vreun gând -ce-i pus ca să mă-ntrebe-
sau să-l ador, să îmi fac inima mai mică,
să-i dedic clipa c-un minut de întrerupt,
că oricum nu pierd, chiar şi de-ntoarcerea-i unică
şi totu-i scurt şi nici nu ştiu de e întâmplare...
Dar bine-i să mai las din mine, din emoţia de-un furt.
... Sau să stau singur, un stingher, mereu mai des
profund introvertit, cu crez că-n propriul gând aşa mă ţes
cu mine însumi, mă pitind de drag ce mă-nconjoară... Mă edific
retras, ştiind că sunt dorit
să mă scald trup şi suflet, ca o boare
în înmuieri de ochi, mirific...
să rămân probă, cum tapetul,
un colant pe sute-mii retine,
să fiu cum linguriţa cu şerbetul
dintr-un pahar cu apă de cleştar, se savurând de bine...
Nu ştiu, după atâta timp trecut,
cum să-l mai trec; aşa să-l pierd, risipitor
oricum? Dar parc-ar trebui să rămân un "avut"
măcar, nu-n neştiut, un subiect-decor;
nu doar un gând, un scris... riscat nevăzător!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spiritism

... insinuat, fără vreun expeditor palpabil şi fără vreun traseu anume
şi totodată, dintr-o dată, nici bănuit măcar, fără vreo prevestire, ca din altă lume,
brusc schimbă plan, făcut cu atât de mult detaliu, după lungi, profunde explicaţii
şi pur empiric, părut fără noimă, rupe film, totul se prăvale în aberaţii...
doar firul de păianjen, nevăzut, lipeşte-n funie şi creier minte, suflet, corp,
rostogolind cu totul bulgărele fără adresă, sau nu, e lecuire, un anticorp
să împiedice o geometrică multiplicare de rău antepropus, crezut un inefabil,
ce e-o scânteie oarbă, o întâmplare din întâmplător destin, ce mâna dă thrillerul amabil
şi întâlneşte apoi un bine, atâta de nebănuit şi din cu totul alte şi alte sfere,
uitate, sau doar în imuabil părăsite, până la propria pieire, dorită ca pe-o avere,
ce nu va fi vreodată, s-a verificat, nu-i rezervată, nu a fost prevăzută-n portbagaj,
sau locu-i lipsă, aşa cum şi-umbra-n plină zi e, cea de schimbă sens... de o secundă-i gaj,
de unde vine tot, că nu-i cum după o noapte, un sfetnic bun, este instantanee
ca o răscoală ce se iscă, la început dintr-o prostie, tot aşa cum curcubee
nasc culori din transparent şi le duc arc la cer, ca apoi să le coboare ca-ntr-un hipnotism
al boarei, arsă-n tonuri, rânduite dintr-un haos, fără loc a şti, mereu un altul şi altul... spiritism...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 septembrie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ipostaze de Paşte

Retrăim, din nou, pilda de două milenii
S-aflăm poate odată ce înseamnă pedeapsă,
Căci tot în greşeală purcedem cu ura
Să tot duşmănim... Dumnezeu ne e vedenii,
Că doar îl invocăm! Cum fitilul de capsă
Aprins să inflame, doar o noapte, Scriptura.

Deplângem –mulţimi adunate-n biserici-
Pieirea de propriu, transpusă-n simbol,
Ca şi cum Iisus nu e noi, e-o idee
Şi nu suferim adevărul... Doar clerici
Vedem cu anafura, vinul din bol
Şi urmăm în păcate... În bucate-i Iudee!?

E însă mai mult decât simplu o moarte
Pedeapsa în numele întregului, lume!
Nu-i doar răstignire, purtatul de cruce...
E întregul păcat adunat ca într-o carte,
Ce numai Hristos a legat-o c-un nume,
De Biblie Sfântă, ce suflet induce...

S-aprindem din inimi, în Vinerea Mare,
Luminile vieţii din ceara topirii
Şi iar să renaştem Christos într-un spirit...
Să fie înviere din tot ce ne doare,
Să-l ţinem pe braţele tuturor, firii
Şi, frunţi să plecăm, umiliţi într-un mirit!

Că doar poate aşa, izbăviţi spre iubire,
Se întoarce privirea, de-a Domnului Fiu,
Să facă din pizme ce dragoste naşte,
Să fim toţi la fel... Om cu Om Omenire
De azi, să ne încredem mai viu, tot mai viu,
Chiar dacă cu toţi suntem mielul de Paşte...

"Christos a înviat!", "Adevărat a înviat!"
Să ne fie un crez că o Lume renaşte
Şi, ce nu-i iubire să fie păcat...
Să ştim că păcatul, de-i ură... ne paşte!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 aprilie 2017)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plângând

Mi-am pus în gând de astăzi singur să mă plâng
Şi să-l adun de azi picuri de-o mare în amintiri,
Că nimeni n-o va face apoi când trup mă frâng
Şi un alt recensământ n-oi fi între omeniri.

Şi am plânset aşa mult, ce-am adunat să-l vărs
Că l-am acumulat din părinţi moşteniri
Ce nimeni nu mai plânge, îs doar putregaiul stors...
Şi atât de mult au dus cu ei, dor şi iubiri.

Să mă spăl singur eu păcate în lacrimi, milă
Să mi-o port eu povara, că pe alţii n-o să-i am
Prinşi doar de treaba lor, ce lasă în urmă în silă
Ce-o am; o ştiu e-un pic, mi-e scrisă în os din neam.

Se stoarce suflet apă, de-un dor de ce nu ştiu
De ce-am uitat; prieteni, dascăli, iubiri, neştiuţi
Ce i-am avut, atins, văd chipuri 'ntr-un târziu;
Înceţoşat se uită de-s încă, ori sunt pierduţi.

E mult mai bine aşa, timp nu-mi las datorie
Şi-mi liniştesc şi suflet, parcă-s mai pur, curat
Şi obrajii, ochii-mi şterg, ce-s becul de-o făclie
Cu multe raze, stele-n lacrimi cu gust sărat!

Mă prăbuşesc mă înlăcrăm pe foaia de hârtie
Că nu mai pot de răul ce-mi pare că mă trec
Pe nesimţite, sperând că mie n-o să-mi vie
O zi când nodul, ce-am în gât, îmi va fi de înec...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ansamblu, în căutare

De câte ori fizic mă mut,
gândul mă duce unde am fost;
cum tot întreg n-am niciun rost
şi trup şi minte... îs desfăcut.

De neînţeles, sunt tot mai mult
regrete –având, la ce-am negat-
mister, cum dragoste-i păcat...
doar de mă înşel, nu mai m-ascult!?

Mai rău, ce am nu-mi mai convine,
nu îmi e îndeajuns, riscul prefer;
ce-i altuia adesea cer...
ca şi cum nu mi-aş aparţine.

Mă uit, ca un străin, la mine
-culmea, că mă cunosc credeam-
dar nu-s oglindă, doar un geam...
şi nu mă văd! Oare o-i fi... cine?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezanţi

Mi-e greu să înţeleg de ce în poezie
Din sublim se reduce, tot scade din spectacol,
Lăsând-o fără ritm, metafore, oracol
Şi, rima e desuetă, doar haos, gălăgie.

Se pare că sub faldul facilului amorf
Se toarnă doar cuvinte, fără virgule, frază,
Uitând de sunet fin... cinel e mâlul torf,
Se înflamând că-i clasic, ca diamant, o rază.

Nu mai este-un balet de iambi, trohei, nu-s paşi,
E doar un salt din şiruri, rămase-ntr-un picior,
Stând, parc-ar vrea să cadă sterile, făr' de urmaşi...
Doar propoziţii rupte plutind, fără a şti zbor.

E ca libret în arii melodios afone,
Sau rockul doar zbierat, fără bătăi, cadenţă...
Un scris dezordonat de înţelepciuni în clone,
Cu crez de aforisme... de-un secol-complezenţă.

E-un avatar de snobi cu părul încâlcit,
În dezordine de plete color, sau mult albite,
Cu aere de genii vânzându-şi vreun merit...
Pe acela de distrus, o artă, barzi, iubite.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 aprilie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumuseţi nesigure

Cum de frumos
se leagă de extaz
şi cum frumos se vede?...
Doar pentru că ni s-ar fi spus în ce a crede,
o formă aparte de obraz,
ceva mai vaporos...
Şi e frumos urât,
grotesc,
sau inestetic se decide
în vreun fel, sigur după un etalon,
sau tot depinde de-un şablon;
că ce e arar, chiar de-i diform, handicapat, chiar de-ar ucide,
e îndeajuns... că împodobesc?...
Parcă-s un pic posomorât...
ca să nu spun, aproape de neînţeles... prostesc!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 aprilie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă împlinesc, sau dezmembrez, opt sute

Mă opresc la un aaa... lungit opt, cu două emisfere ca zerouri,
Să mi se facă un decont; dacă vreo lipsă se cunoaşte
Când nu mai curg din pastă, rotind bila? Vreau ecouri,
Dacă se întorc cum sunet, căutându-se... pe acolo unde naşte!

Doar aşa ştiu de sunt, că n-are rost să strig de nimeni nu aude
Şi-s doar un bumerang, ce m-zvârl să ating, lovesc...
Iar revenit sunt şi mai gol, sleit în mâinile exfoliate, nude
De ce-şi aveau şi-au dat şi nu mai aş avea... din ce să mai golesc.

M-ascund la pânda fricii, mă pitesc să nu fiu pălmuit, scuipat
Şi stând, să pot să-mi ling blesurile de masochist de suflet frânt
De unul singur; că l-am pus pe masă să-l disec, cojindu-l să-l las pur, curat...
Spălat cu lacrimi plânse, sau de râs, sau doar dramatic înţeles, de altul! Dacă sunt?...

Nu ştiu cât adevăr cuprinde aniversarea; oare e-un împlinit?
Sau rupt, mai demolat, pierdut din eu, dat piese în dezmembrare;
Că-i gând de unul singur, un mono dialog, ori script spăşit...
Şi cât de mult durează? La cât se poate opri, cu bun simţ... o urare?...

De nu-s pe deplin înţeles, sunt sute opt, de versuri, scrise în încercare...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (21 septembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de gând, sau practici incomplete

Când gândul nu se înfiripează, e semn că sufletul şi-l pierde
îngrozitor, fatal parcurs, în fond dispare însufleţire,
la fel cum frunze din boboc se opresc a fi încă în verde
şi florile nu mai dau fruct, cad veştede, fără menire.

Se pare a fi un înţeles că tot real, fizic, prezenţă,
ele n-ar fi, cum nici copil n-ar fi, de nu ar fi un dezir măcar...
produs ce pipăi nu-i în sine, sau este, însă nu-n esenţă,
de nu e-n început imbold, în orice vrut; a şti, habar...

ce nume aş da la ce nu văd, când încă văz nu-l simt, un dar...

... când gândul sufletul şi-l pierde
e grav, dispare însufleţire,
cum frunzele ce mor în verde,
iar flori, ce cad, n-au fruct menire...

... e cum real, fizic, prezenţă,
copil nu-i nici dezir măcar;
nu-i sine, un pipăit, esenţă,
imboldul vrut de-al şti, habar...

... în fond nimic nu e în fapt
şi orice lucru ar fi steril
fără vreun spirit... ci artefact,
cum sexul vrut, fără viril...

... şi amoru' în fond e total vrut,
rămas dorit, sau vrut total,
asezonat în zilnic rut,
ori ani de zile, un ideal...

E-ndeajuns suflet... sau real?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (2 ianuarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crez... laic

Am crezuri proprii, al meu intim,
Clădit din tatonări un cert;
Că discul nu-i nicicum concert
Şi propriul viitor nu-l ştim!

Nu cred în măşti de carnaval,
Sau nu comunic, de nu-i chip.
N-am dialog stereotip...
Pretind un ochi în ochi, verbal.

Nu cumpăr lucru nevăzut,
Căci am orori de ascunzători;
Privirea-mi dă miros de flori
Şi evitări sunt semn de furt!

Nu cred în false controverse
-Şi, mai puţin, de n-am dat ghes-
Ce-s doar isteric înţeles
De-a face "da"-urile inverse.

Mă simt profund debusolat
Când fără a cere, îs debitor
Şi hăituit apărător,
Devin perpetuul vinovat...

Se pare, am dreptul meu suprem
Să-mi aleg fel de-a fi, unic,
Iar dragoste, sau inamic,
Mă iau cum sunt... al lor totem!

N-aştept şi, nu dau recompense,
Convins că datul nu se cere
Şi-i doar infimul, din avere...
Alesul, din prea mult, cu pense.

Nu dau năvală, stoic stau
Pe malul vieţii, un pescar,
Să prind doar ce mi-e dat de dar...
Şi nu-l ţin, returnez ce iau...

E-un pic din crezul meu, ce vreau!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 iulie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fior de Ionuţ sau bileţel de adio nescris

Mă exprim greu că-s doar un început de om
Şi încerc să mă prezint, că-s neştiut de-o lume,
De voi ce nu m-aţi vrut să cresc cum creşteţi pom;
Măcar atât, nu doar un epitaf şi-un nume.

Sunt mic şi blond, bălai cum soarele de-o vară
-Ce n-am avut mai multe, mi s-au oprit la patru-
Şi n-am ştiut, neşcolit, că dulce zi e amară,
Iar rău e pretutindeni, nu doar la film, la teatru.

Oricum nu pot vorbi, că nu mai am nici cap
Şi-s plin doar suflet pur, căci carne-s doar tocată
Pe oase scrijelite de dinţi, că-n guri nu-ncap
La haita ce-nfruntam, eu singur şi ea roată.

De lacrimi nici atât nu mai îmi aduc aminte,
Doar când sugeam, se pare -şi chiar nu-i mult de-atunci-
Căci m-au crescut de mic, neştiind că lumea minte,
Spunându-mi doar să râd, cu lacrimi de-alea dulci.

Mă uit în jos la voi din sufletul meu mic
Cum sunteţi imaturi şi vă deplâng pe toţi
Căci păcălind cu parcuri, oraşe, vis un pic,
Mi-aţi lăsat trupu-n junglă şi-un viitor de hoţi.

Mi s-au spus sus aici ce nu ştiam să spun,
De către cineva ce-şi zice că-i arhanghel...
Cuvinte dificile de pronunţat; că-s bun
Şi că-s primit pe-o cruce, eu, Ionuţ Cosmin Anghel!

PS
Pentru Ionuţ, muşcat până la moarte de nepăsare pe 2 septembrie 2013!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 septembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâmplarea de a fi

Străbat dimensiuni prin porţi celeste
deschise mie-ntr-un etern acces
de ceea ce nici azi n-am înţeles
de ce, şi cum, şi nici chiar... cine este.

Şi trec din viaţă-n viaţă, poartă-n poartă,
prin lumi de-o clipă-n care mai trăiesc
atât cât să cunosc şi să iubesc
exact cum îmi dictează câte-o soartă.

E totul programat - aşa îmi pare;
să schimb ceva nu pot şi mă complac
în lumi ce doar în timp mai au schimbare.

Dar... cine-s eu? Sunt doar o întâmplare
ce trece prin portaluri, fără leac
şi făr-a şti ce-i scris în Cartea Mare.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iniţiator?!

... începe oare început sau totu-i doar un ciclu;
cum mobila din lemnul de copac nu-i din seminţe
născute-n luminişuri dintr-un putregai de foste fiinţe
şi Dumnezeu ce-n joacă ne-a făcut, o să mai facă... e arbitru?!?

... şi cel ce-ncearc-avid să strângă, fals să se delimiteze,
nu-i oare om ce-ncearcă să devină un popor
dintr-un amestec de-alte şi-alte naţii, un migrator...
că doar aşa, nu-i un incest... şi face lume, timp să-ncânte?!?

... şi dacă cultivăm mereu, ne educăm unii pe alţii genii
ce-nsămânţăm câmpii, cernoziom şi apoi trăim din grâne...
oare n-om fi pământ aşa cum ni se spune?...
că singuri ne săpăm culcuş final în cripte, de milenii!?!

... şi câine, ce numim domesticul cu crez, că îi dăm casă,
nu-i doar sublim prieten, ci-i prietenia-n sine?!?...
că o deţine, ne-a domesticit pe tine şi pe mine,
în mai uman, mai răbdător, mai sincer!... lui, de noi îi pasă!?!...

... e oare cum Big Bang nedesluşit, amăgitor
în început ce n-are început din alt sfârşit
ce mintea nu concepe, din taboo ce-am încropit...
şă-şi creadă singură neştiinţa de a tot-începător?!?...

... şi-atunci ce simplu-i de-nţeles ce pare infiorător;
nu-i totul de la sine "inventat" ca o spirală ce se-nvârte
pierzând capăt şi punct, căci nu le-avem, trăim pe unde scurte...
şi-i prea pretenţios, neacoperit... să ne-ncropim în creator?!?...

... sau poate idealu-i adevăr întâmplător
dintr-o iluzie că împreună, cu credinţă-n noi,
creeăm cu toţii; vii, pe cei ce au fost, vor fi... şi toţi cei de apoi,
un univers în paralel?!... N-am fi realul iniţiator?!?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (22 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Levitaţie

ce-am păţit, doar adormisem
-e-adevărat, epuizat de o durere atroce,
apoi înconjurat de-atâta bine-
dar mă privesc, fără de ochi, ce-i închisesem
şi totuşi văd atâta negru peste tot şi, nici n-am voce
să strig că parcă-s din cărbune şi n-am vine...

mai am un pic, scăpat dintr-o imensă amnezie
şi, simt o flacără din lumânarea, parcă a mamei...
şi nu, nu doar de la ea, e ca un val de oameni,
un fel de necredinţă în tot, o erezie,
că nu mai sunt cu ei... e-adevărat, nu mai am simţul foamei,
atâta de uşor rămas, fără dorinţi, un privitor de seameni...

sunt un desprins inert, un ferice etern,
dar am o urmă de regret că nu mai sunt ce-am fost,
unul ce nici nu mi-l mai ştiu, un gând,
ce-acum e parcă atât de tern,
că nu mai sunt ambiţii, nu mai sunt plăceri, nici post...
dar ce tot zic, mut... mă duc să-i prind pe alţii, să prind rând.

Se vede, un pic, pe cer o dâră –dacă vrei s-o vezi-, un şir zburând mergând...
Eu unu' îl văd. Sunt nişte umbre fumegând, arzând...
Plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea

Mai mult, mult, suntem morţi decât vii, că-n fond viaţa-i o mică parte a morţii
atotstăpânitoare, sigură de-al său statut de veşnicie fără nicio intervenţie a sorţii,
căci inerţia-i o scuteşte de ambiţii; nu i se pretinde vreun sfârşit că n-are început,
nu naşte din ceva, e doar un recâştig de linişte din zbuciumul de-un viitor trecut!

E demografic "pan", în preponderenţă, moartea, că este mult mai populată, multă
şi nici nu-i complicată cum e viaţa ce-o-ntrerupe cu un strigăt de izbândă; o insultă
ce-şi va primi pedeapsa, niciodată prea târziu, căci oricum n-are nicio vârstă
nevieţuitoarea şi nici cu firea nu se pierde, căci singura în echitatea ei e justă!...

... Pentru că moartea e egală, o necunoscută fără fală, ascunsă, rece
şi-oricât este de nedorită, este universul acceptabil; la oricine trece...
doar o amintire-i de exist, infinitezimal de scurtă, fără vreo convingere,
într-o beţie a amânării gândului de-orice reflecţie îl amăgind până la stingere.

De ne-am muri trăirea, să nu fim, oh cât ne-am prelungi din moarte
şi-am fi un punct neînceput, de negru ce nicio viaţă n-ar desparte,
doar s-adunând în linii, în carouri; ar fi-n sfârşit eterna netrăire
cum spaţiul dintre stele, ce-s puţine! Am fi şi noi în fine un minus univers, o nimicire...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 martie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!