Mutantul. Şocantul

Am întâlnit
o umbră
desprinsă dintr-un om
pe care nu-l mai putea
suporta
şi am văzut
cum s-a strâns
în jurul unui petic
de lumină
au căzut frunze peste ea
şi sub acţiunea cumulată
a clorofilei, a umbrei şi a luminii
a luat forma
unui mutant
al cărui răcnet
a crăpat
clopotele de cristal
acoperind sinele
şi aşchiile s-au înfipt în sine
a cărui durere
a produs seisme
mutantul a ingerat toţi strigoii
şi a tot crescut până a luat forma unui cimitir.

***

Şocantul
sparge oglinzile
în care s-au strecurat
sentimentele
şi din ele
a rămas doar
un sentiment vital
supunând emoţiile şi stările
şi impunând vieţii
acel ceva viabil şi potent

L-am văzut adesea
în pliurile realităţii
semănând izbitor
cu sinistrul
ca un ţipăt prelung şi strident
al unui zombi
în care şi-a înfipt sabia
lumina laser
provenind dintr-un tărâm fantezist
populat cu hobbiţi, elfi, orci şi nimfe

Şocantul
amestecă în oameni
spaima, lugubrul şi macabrul
până se obţine o substanţă stranie
din care creşte horrorul.

poezie de Răzvan Rachieriu din Cuvântul aristocrat (6 ianuarie 2016)
Adăugat de rocky
Comentează! | Votează! | Copiază!

Va fi avut cu adevărat succes

Va fi avut cu adevărat succes cel care a trăit bine,
care a râs adeseori şi care a iubit mult:
cel care s-a bucurat de încrederea unei femei curate,
de respectul oamenilor inteligenţi şi de dragostea copiilor;
cel care a acoperit nişte nevoi şi care şi-a împlinit menirea;
cel care a lăsat lumea din jurul lui mai bună decât a găsit-o,
indiferent dacă asta înseamnă cultivarea florilor
sau scrierea unei poezii perfecte, sau salvarea unui suflet;
cel care a apreciat întotdeauna frumuseţea Pământului,
pe care a reuşit să o facă şi altora cunoscută;
cel care a văzut întotdeuna tot ce este mai înălţător în ceilalţi
şi care a dăruit ceea ce a avut el mai bun.
A cărui viaţă a fost o lumină;
A cărui amintire este o binecuvântare.

poezie de Bessie A. Stanley, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţă orientală

În care zi din calendar
Ne-am întâlnit o dată doar,
În faţa unui mic bazar
Dintr-un oraş oriental -
Bazar cu marfa pe trotoar,
Ca-ntr-un ajun de carnaval?

În care zi din calendar,
În faţa unui mic bazar,
Când eu - un biet cumpărător -
Iar tu - o biată vânzătoare -
Cu ochii noştri de fosfor
Ne-am tocmit prima sărutare?

În care zi din calendar
Ne-am îngropat ca-ntr-un bazar,
Şi lacrimile ochilor
Din ochii noştri de fosfor,
Şi măştile de carnaval,
Cu-ntregul fast oriental,
Şi visul nostru pe Bosfor?...

În care zi din calendar
Şi-n faţa cărui mic bazar
Dintr-un oraş oriental,
Ne-am întâlnit
Şi ne-am iubit,
În visurile noastre doar,
Ca-ntr-un final de carnaval?...

poezie celebră de Ion Minulescu din Versuri (1943)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stima de sine este o adevărată baghetă magică prin care putem forma viitorul unui copil. Stima de sine a unui copil poate afecta fiecare domeniu din existenţa lui, de la prietenii pe care şi-i alege şi felul cum va învăţa în şcoală, până la ce fel de slujbă îşi va alege şi ce persoană îşi va selecta pentru a se căsători.

citat din Stephanie Martson
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sinele e veşnic fără formă, el nu ia nici o formă. Nici măcar forma lui Iisus, Buddha sau Profetul. Fiind totul din întreg, formele doar se aprind şi se sting în El ca licuricii în noapte, ok? Forma nu poate lua un sine, după cum luna nu poate avea lumină pentru că lumina ei aparentă e doar o reflexie a luminii soarelui. Forma fiind efemeră nu poate lua în posesie Sinele care este etern. Nu există decât un singur Sine şi acela este Dumnezeu, Spiritul necreat. sau poţi să îi spui cum vrei pentru că El nu poate fi definit de cuvinte. A crede că forma poate lua un sine e ca şi cum un delfin ar poseda un ocean. Iar expresia că "Sinele ia o formă umană" se referă la faptul că un val din ocean datorită frigului a îngheţat. El nu este desprins de ocean şi nici nu poate pleca din el.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Boala

Trist, trist – slăbit de boala îndelungată;
Monotone, monotone – zile şi nopţi care vin şi se tot duc.

Copacii s-au înveşmântat în mantii de umbră;
Ultimele orhidee adăpostesc stropi reci de rouă.

Ouăle depuse-n cuiburi pe vremea când am căzut la pat
S-au transformat în păsărele care şi-au luat demult zborul.

Viermele, care zăcea nu demult ascuns în gaura lui,
S-a transformat în greiere cântând pe creanga unui copac.

Cele patru anotimpuri revin întotdeauna:

În natură nimic n-are odihnă,
Nici măcar pentru o clipă.

Numai în adâncul inimii unui om bătrân
Durerile-s mai tinere decât erau pe vremuri.

poezie de Bai Juyi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realitate

Iubire – între inimă şi inimă nu se mai află nimic.
Vorbirea şi cuvintele s-au născut din dor,
Reproducere a gustului real.
Cel care gustă ştie,
Cel care explica, minte.
Cum ai putea descrie forma adevarată a Ceva
Din a cărui prezenţă eşti exclus?
Dar tu, totuşi, în care fiinţă exişti?
Şi cine trăieşte ca semn al călătoriei tale?

poezie de Rabia al Basri, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbră

Iată că iarăşi m-aţi năpădit,
Amintiri despre camarazii de arme, morţi în război,
Măslină a timpului,
Amintiri devenite astăzi un tot întreg,
Precum un tot întreg sunt blănurile unui mantou,
Precum miile de răni devin un singur articol de ziar.
Sumbră, imperceptibilă aparenţă ce şi-a luat
Forma instabilă a umbrei mele;
Un indian în veşnică pândă;
Umbră, vă târâţi spre mine,
Mai mult, însă, nu mă auziţi,
N-o să mai cunoaşteţi cântecele pe care le cânt.
O, destinule!
Astrul ceresc să vă aibă-n pază, multiplă umbră,
Că n-o să mă părăsiţi niciodată,
Fiindcă mă iubiţi
Şi dansaţi în soare şi nu faceţi colb.
Umbră-cerneală a soarelui.
Umbră-scris al luminii mele.
Arsenal de regrete.
Un zeu umil.

poezie clasică de Guillaume Apollinaire, traducere de Dumitru Matcovschi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un-ţipăt-o-surzenie

oamenii care s-au întâlnit
în dreptul unui copac
şi fiecare a văzut
altceva

să fi fost început de iunie...
început de sfârşit?!

anotimpurile se succedau dezordonat
testându-şi incompletitudinile
în indeciziile omului ramificat centrifug
castaniu-fără-pasăre... o treime-de-alb...
iubire îmbucătăţită... în fapt
acest cuvânt discontinuu
înecându-şi semnificaţiile
într-un precar imbold de diviziune

... s-au întâlnit
au mers mai apoi
pe un fel de drum
unul în contrasensul celuilalt
fiecare în contratimp
cu regrete abia simţite
confundate poate
cu o stare cumva poetică
dacă nu de oboseală
au consultat
diverse agende... horoscoape... apocalipse
arogându-şi destine de eroi
niciunul nu s-a grăbit
să se dezbrace de iluzie

oamenii care se vor întâlni în dreptul unui copac

îşi vor aminti

unul un ţipăt

celălalt o surzenie

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţă

Am plutit şi am tot plutit pe marea pustie,
Şi zile-n şir n-am văzut decât apa verde-argintie.
În cele din urmă am zărit în peisajul posac şi-auster
O line confuză în golul dintre talazurile mari şi cer,

Care-a crescut şi-a tot crescut luând, uşor-uşor,
Forma unui golf, a unui grind, a unui pripor;
Apoi dealuri şi vâlcele, râuri, păduri şi tarlale,
Turnuri şi-acoperişuri, sate şi mahalale.

Şi m-am gândit, "Într-o zi voi ridica velele încă o dată
Şi voi pluti pe o mare mai pustie şi mai înnegurată
Decât a fost vreodată asta, şi-n golul dintre cer
Şi talazurile mari voi vedea cum apare, sper,

Un alt pământ – în acel pustiu şi în acea singurătate;
Cum să spun? O altă lume. Poate – poate – poate!"

poezie de William Dean Howells, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brusc s-a văzut sclipirea orbitoare a unui fulger şi zgomotul unui tunet. Tom Tit Tot a scos un răcnet, şi-a răsucit coada de ciudă şi furie şi a zburat pe fereastră, cu ochii arzând ca nişte cărbuni aprinşi din vatră. Şi acesta a fost sfârşitul spiriduşului pentru că Joan nu l-a mai văzut niciodată de atunci încolo. Când regele a intrat, nu mai avea cu el caiere, dar s-a uitat la cele cinci scule terminate şi a condus-o pe Joan la parter să se ospăteze împreună în încăperea cea mai minunată a palatului.

finalul de la Tom Tit Tot
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştim astăzi că forma este întotdeauna rezultatul unui proces inchizitor al materiei, reacţia acestei materii la o anume coerciţie a spaţiului care o sugrumă din toate părţile şi o obligă să se exprime sub forma unor excrescenţe care debordează din propria sa viaţă până la limitele exacte ale posibilităţilor sale de reacţie.

Salvador Dali în Almanah "Convorbiri literare"
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încercare

s-a întors în cercul strâmt
cu aceeaşi agendă sub braţ
întrebând în stânga şi în dreapta
cum fac toţi bărbaţii plecaţi de acasă
trăgea de timp să mă poată avea
ochii lui sticloşi treceau prin mine
ca săgeţile otrăvite ce au doar un scop
şi nu l-am întrebat niciodată
cum de mă poate visa dacă trupul meu
nu e decât o umbră adormită pe asfaltul vieţii

s-a întors pe acelaşi segment de parcă
toţi îngerii s-au prăbuşit la picioarele lui
cu amintirile adunate în pungi de unică folosinţă

mi-a îndesat printre ele sufletul
trasând sarcini precise tuturor prietenilor
m-am bucurat să nu-i stric bucuria
şi nu a mai fost nimic

din acea seară moartea face semne cu mâna
unui turist ce porneşte cu barca pe râu

la marginea timpului mă dezbrac de cuvinte
ies din cerc pentru a căuta forma geometrică
potrivită acestor sentimente

e cumpăna de care vreau să trec

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu din Epigonisme (15 mai 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu (6 februarie 2016)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

zâmbet (vezi şi surâs)

Zâmbetul este forma expresivă a unui sentiment predominat de care suntem sau nu conştienţi la acel moment...

definiţie aforistică de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era ceva răutăcios, ceva care rănea

şi mă durea de fiecare dată când îmi lua cartea. după care stingea lumina.
dar sub pătură aveam o altă carte şi o lanternă. nu dura prea mult
noapte de noapte trecea şi mi le lua. până când
nu am mai avut nimic. şi minunea s-a întâmplat. într-o noapte.
după ce mi-a luat cartea şi a stins lumina, am închis ochii
şi lacrimile s-au revoltat, şi-au ţâşnit
luând cu ele vălul negru
şi-atunci am văzut.
cărţile veneau, făceau o plecăciune,
se deadeau de trei ori peste cap şi se deschideau
luându-mă cu ele.
acum era suficient să închid ochii
şi asta l-a făcut să turbeze
evadasem. scăpasem.
l-am lăsat cu ura şi frustarile sale
nimeni şi nimic nu-mi poate lua imaginea cărţilor
decât odată cu viaţa.
dar ce mai contează, eu sunt deja carte
parte din carte

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două cântece ale eschimosului

I Evadând din eternitate

Omul a venit alergând fără chip pe suprafaţa pământului
Fără ochi şi fără gură el alearga cu faţa spână

Ştia că păşeşte pe piatra morţii
Ştia că el era o stafie e tot ce ştie.

Pipăind un milion de ani sub pietre
El a găsit un melc
pe care fulgerul l-a trăsnit
A fumegat până a ajuns un halou pârjolit în palma-i amorţită.

Pipăind un milion de ani sub pietre
El a găsit un păstrăv
dar a căzut o brumă albă şi fierbinte
De pe hornul unei stele şi peştele s-a risipit în cristale.

Pipăind un milion de ani sub pietre
El a găsit un şoarece
dar un suspin al timpului
L-a spulberat în firimituri de articulaţii.

A luat o piatră ascuţită şi şi-a găurit faţa
Prin lacrimi şi durere a privit planeta.

A găurit iarăşi mai adânc şi prin lacrimi şi durere
A scrâşnit la fulger la brumă şi la timp.

Atunci, zăcând printre oase pe cimitirul pământului,
A văzut o femeie fredonând în pântecele ei nişte cântece.

El i-a dat doi ochi şi-o o gură în schimbul unui cântec.
Ea a lăcrimat sânge, ea a urlat de durere.

Durerea şi sângele erau viaţă. Dar omul a râs –

Cântecul merita preţul.

Femeia s-a simţit înşelată.

II Cum a început apa să cânte

Apa voia să trăiască
Ea s-a dus la soare s-a întors plângând
Apa voia să trăiască
S-a dus la copaci ei au ars-o s-a întors plângând
Ei au putrezit s-a întors plângând
Apa voia să trăiască
S-a dus la flori ele s-au ofilit s-a întors plângând
Ea voia să trăiască
S-a dus la pântece a întâlnit sângele
Ea s-a întors plângând
S-a dus la pântece a întâlnit cuţitul
S-a întors plângând
S-a dus la pântece a întâlnit larva şi putregaiul
S-a întors plângând dorind să moară

S-a dus la timp a trecut prin aceeaşi uşă de piatră
S-a întors plângând
A început să caute prin tot universul nimicul
S-a întors plângând dorind să moară

Până când nu mai rămânea nimic din plâns

Zăcea în străfundul tuturor lucrurilor

Absolut epuizată absolut limpede

poezie de Ted Hughes din Cioara. Din viaţa şi cântecele ciorii (2022), traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răsărit

Am văzut un răsărit care m-a făcut
să mă opresc pentru o clipă
l-am privit
aşa cum priveşti pentru prima dată
viaţa.
Un soare iradia roşiatic norii plumburii
împrăştiaţi haotic
razele vineţii ale dimineţii
se reflectau în apele gri cu relfexe aurii
ale unui port norvegian
în care dormeau liniştite
la marginea unui ponton
câteva ambarcaţiuni albe
ce-şi întindeau umbrele
peste casele înfipte pe malul apei.
Imaginea asta s-a lipit de retina mea
s-a întipărit în creierul meu
a început să mă obsedeze
aşa că l-am pictat
ca să scap
de acel răsărit
pentru care m-am oprit
şi nu am respirat
pentru o clipă.

poezie de Viorica Hagianu din Plasa de păianjen
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis neştiut

O clipă doar şi-au întâlnit
privirile fugare,
dar s-au văzut şi au zâmbit
în gânduri, cu mirare
şi fiecare-n drumul lui
a mers şi nu s-a mai gândit
la ochii-albaştri sau căprui
ce i-a privit.

Dar visele au apărut
şi, gândurile toate,
s-au îndreptat, tot mai acut,
spre-aceiaşi ochi şi, poate,
spre tot ce-n ei se oglindea,
spre zâmbetul ce le-a plăcut,
spre tot ce ar putea avea
şi n-au cerut.

Un timp, se pare, amândoi
s-au întâlnit în visuri
ca amintiri trecute-apoi
în unele înscrisuri
pe care timpul le-a-nvechit,
părând, cu vremea, că cei doi
în vechi poveşti s-au mai găsit,
cu ei eroi.

În dorul lor ce i-a durut
că nu-şi erau aproape,
erau dorinţe şi-ar fi vrut
o zi, doar, să dezgroape
din cele, toate, câte-au fost,
căci clipa-ceea de-nceput
a căpătat acum un rost
recunoscut.

Au suferit şi le-a fost dor,
au vrut să se revadă,
cereau, din ceruri, ajutor
şi nu puteau să creadă
că nu se vor vedea nicicând,
dar, într-o zi, un vechi décor
în vis le-a apărut cerând
prezenţa lor.

Urmarea e de necrezut
căci mersul lor a fost un zbor
spre locul unde s-au văzut,
şi-a fost scânteia unui dor
ce se-ntindea spre nesfârşit
şi numai întâlnirea lor
să crească-ntruna l-a oprit
c-un lung sărut.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!