Jocul de-a jocul

Pescăruşul meu
Din poezia anterioară
S-a îmbolnăvit
De plictiseală
Sau de necaz
Că poate fi uitat
În seama pescarilor
Care
N-au decât să moară de foame
Sau de sete
În cârciuma lui Petru Rareş
Acesta dând ordine
Să se aducă fluviul la Bacău
Şi o gondolă din Veneţia.
Privit de sus,
Pescăruşul priveşte de sus,
El nu mai e pescăruş,
Are dreptul suprem
La joacă.
Printr-o destindere
În destin
El şi-a redobândit
Conştiinţa umană
Prin metempsihoză.
Şi-acum râde de mine
Care nu pot nici eu
Să nu plâng de soarta mea
Ieşită din hristoavele profetului,
Luând-o razna pe străzi,
Sub roţile autobuzelor,
Eu tot de-a viaţa mă joc
Dar altfel.
În contopire cu Terra
M-am lăsat
De sportul lui Icar.

poezie de Leonard Sandor
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescăruşul de foc

Mai zboară cu zorii, scăldat în tăcere
Şi-n gânduri cu valuri purtate spre cer
De visele mării când sufletu-i cere
Furtuna s-avânte departe-n eter.

Pluteşte cu norii împinşi de furtună
Spre zări neştiute din marele joc,
Iar penele-i ard în reflexii de Lună
Şi pare, pe cer, pescăruşul de foc.

Îi ard amintirile mării din visuri,
Din pene-i răzbate un iz ca de fum
Ieşit din scântei apărute-n abisuri,
Când cremenea vieţii vrea sufletul scrum.

Se-aşează pe-o stâncă ieşită din mare
Ce-i pare o treaptă spre ultimul loc
În care mai speră o vreme să zboare,
Să fie, pe cer, pescăruşul de foc.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pneumonie

am pneumonie,
asistenta mi-a spus că n-am,
dar s-a uitat la mine şi nu ştia daca să merg sau nu la un spital.
"sunt cazuri mult mai grave, respiră adânc!" mi-a spus
fără să ştie dacă am sau nu
pneumonie.

am vorbit cu-n medic despre problema mea
mi-a zis că aude o turbulenţă mică
din plămânul stâng sau drept
sau poate de la inimă.

la chioşcul de ziare din capătul aleii,
de unde se vând ţigări la bucată,
am alergat ca un copil
fără să-mi dau seama
că obosesc din cale-afară

am stat puţin, m-am uitat în jurul meu şi i-am spus vânzătoarei:
"o ţigară, vă rog, să fie cea mai aromată!"
căci cine ştie, poate n-am să mai fumez vreodată,
răpus de pneumonie.

un tânăr cardiac, cum sunt şi eu de-a dreptul,
mi-a spus că trebuie să ne îngrijim pe noi,
să observăm ce trebuie în oameni,
în stele,
şi în flori,

ce au sau nu

pneumonie.

poezie de Valentin Chircă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă uit după tine în toamna vieţii

Acum îmi dau seama că ai plecat,
ca un copac ce e tăiat din viaţa lui
şi plâng că tu înapoi nu poţi să mai vii,
la locul nostru de amintiri,
sau să vii la mine să-mi dăruieşti un strop de soare,
cu o crizantemă în mână aducând un iz de toamnă,
să-mi umple inima de romanţe romantice,
cu care m-am obişnuit să trăiesc,
dar nu mai pot, te-ai dus acolo sus,
la judecata Domnului Isus,
ş-acum privesc la apus să văd unde te-ai dus.
Păşesc singură-n toamna vieţii,
p-alei înmiresmate cu parfumul tău
şi vreau să fii din nou lângă mine...

poezie de Eugenia Calancea (13 octombrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peisaj cu căderea lui Icar

După părerea lui Brueghel
când s-a prăbuşit Icar
era primăvară

un fermier îşi ara
pământul
întregul spectacol

al primăverii
era la lucru gâdilându-se
pe el însuşi

transpirând sub soarele
care topea
aripile de ceară

insignifiantă
dincolo de ţărm
neauzită

o plescăitură
acesta a fost
înnecul lui Icar.

NB. Poezia a fost inspirată de pictura lui Pieter Bruegel "Peisaj cu căderea lui Icar"

poezie de William Carlos Williams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipe de cercetare... 1 Cor. 11,28

În clipe-adînci de cercetare,
cu dorul sfînt de-a mă-ndrepta,
îmi judec starea mea, Stăpîne,
în Faţa Ta.
Prin harul Tău Tu mi-ai dat dreptul
ca să mă fac un fiu curat.
Dar oare m-am făcut eu, Doamne,
cu-adevărat?

Prin harul Tău ai frînt robia,
ai rupt cătuşa celui rău.
Dar oare port eu azi în deget
inelul Tău?

Tu m-ai chemat să port cunună
ca rege-n veşnicul Tău cort.
Dar oare eu mă port ca rege?
Sau cum mă port?

Sînt eu un fiu născut din ceruri?
Sînt eu un frate-al lui Hristos?
Sau tot un rob, trudind cu teamă,
născut de jos?

Cînd sub păcat şi cînd sub lege,
robeam sub două vechi robii.
Dar Duhul Tău nu robi doreşte,
ci vrea copii.

Căci dacă n-ai găsit mireasă
pentru Adam la cei ce pier,
pentru Isus, nici jos în lume,
nici sus în cer!

Şi-ai vrut atunci din suferinţă
din rana cea din piept să-nchegi
o fiică mai presus de fire,
mai sus de legi.

O, Doamne Sfînt, eu nu sînt vrednic
nici robul robilor să-Ţi fiu,
şi totuşi, Tu, cu mii de lacrimi,
m-aştepţi ca fiu.

Isuse drag, spre-a Ta iubire
nu pot nici ochii-a-mi ridica.
Şi totuşi, Tu aştepţi şi-n mine
Mireasa Ta.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lancea lui Horea

În toate grădinile ţării e o floare
Cu lujer discret şi trăind anonim
În vremi de răscruce sau de tulburare
Noi lancea lui Horea pe ea o numim.

Acelora care falsifică acte
Şi Ţara Română sub talpă o vor
Noi nu le servim argumente abstracte
Dar poate de lancea lui Horea le e dor.

Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus.

La orice primejdii, la orice dezastre
Când duşmanii vor să ne lege în frâu
Al nostru e dreptul şi al naţiei noastre
Să mergem cu lancea lui Horea la brâu.

Copiii o învaţă din laptele mamei
O ţin ca pe o cârjă oştenii cărunţi
Ţărănci o preferă în firul maramei
Sunt codrii de lance a lui Horea în munţi.

Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus.

În sud e o coroană ce îi seamănă bine
În nord e un clopot cu o voce în el
Copilul o are pe lume când vine
Să o aleagă întâi şi apoi ca drapel.

Trei lăncii în stema duratei se adună
Vibrând ardelean, moldovean şi muntean
Iar lancea lui Horea e aici împreună
Cu lancea lui Cloşca şi a lui Crişan.

Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus.

Sămânţa de lance aici se cultivă
Şi traşii pe roată ascunşi sunt în colţ
Şi nu mai e roata să îi stea împotrivă
Acestui popor înviat de pe roţi.

Oricând s-ar ivi vreo încercare amară
La brâu sa vă stea mai aproape de mâini
Spre drepturi în ţară şi pace afară
Cu lancea lui Horea: la luptă români.

Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus.

cântec, versuri de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Telegondola

Îţi fuge gândul undeva departe
Spre-acel loc magic din această lume
Cu ale lui canale întortocheate,
Veneţia, oraşul cu renume.

Acolo sunt gondole minunate,
Cu forme zvelte, bine definite,
Care din zori de zi şi până-n noapte
Plutesc uşor pe ape liniştite.

Dar tu te deplasezi numai prin aer
Şi bucuria ta e foarte mare
Că nici turistul nu mai este fraier
Să urce sus pe munte pe cărare.

Totuşi, eşti mândră că nu ai nevoie
Nici de prăjini de împins, nici de proptele,
Căci ai ales cândva de bunăvoie
Să fii şi tu gondolă, însă..."tele".

poezie de Octavian Cocoş (12 noiembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miros de fum

Jucăm un rol, în filmul vieţtii noastre.
Tu joci şi lupţi în tot acest timp.
Lupţi, pentru ce?
Pentru a fi înfrânt?!
Câştigi doar pentru o vreme...
Căci tu ai fost chemat pe acest păamânt,
Ca să faci faţă doar luptând
Cu CEL DE NEÎNVINS.
Dar când iubeşti, îţi pierzi controlul
Şi curajul se transformă-n nebunie,
Alunecând, în "CAPODOPERA" ţinutului numit Viaţă.
Eu te-am iubit de când ai înflorit,
Înainte de a prinde rădăcini în mine...
Şi te ştiam deja din somnul meu, din vise...
Şi cine m-ar lua în seamă acum, dacă nu tu?!
Off, Universul meu,
De când m-am confesat că te iubesc,
Mă simt puternic şi vanjos, ca Omul de zăpadă,
Ce stă în vânt şi ploi la poarta sufletului tău...
Iubindu-te, din depărtatare, cu felul meu de-a fi...
Ştiu că a trebuit să mint...
Să mă inşel chiar şi pe mine...
Să joc un "joc" perfid, meschin
Crezând şi sperând că tu mă vei iubi!
Şi-a mers pentru puţin.
Ne tot minţeam că ne iubim...
Când am fost sincer... tu te-ai speriat şi ai fugit!
Dar nu mai e nevoie să m-auzi acum,
Căci ştiu că orice vorbă sau literă, spusă sau scrisă
E socotită împotriva mea!
Aşa ca eu mă mulţumesc,
Că in tot acest timp am să te păstrez mereu,
Ca pe o icoană în sufletul meu,
Lăsând trecutul...
Îmi este atat de dor de tine!
Şi nici măcar nu ne-am cunoscut...
Doar eu te-am iubit şi te mai iubesc încă,
În viaţa mea secretă!.
Acolo unde am înşelat şi m-am minţit pe mine!
Acum tot ce pot face este să tac...
Acum tu eşti doar un fum în depărtare,
Ce străluceşte doar prin jarul ce-a lăsat...
Au mai rămas secundele singurătăţii
Ce vor preface şi jarul în cenuşă
Aştept doar vântul cu-adierea lui
Să stingă sau să reaprindă focul din noi.
Ori, va rămâne totul
Doar o amintire cu miros de fum...

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine crede dar în Mine

Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată
Şi cine se-ncrede în Mine sus în cer are un Tată
Căci din cer m-am pogorât nu să fac dar voia Mea
Ci a scumpului Părinte — să-mplinesc doar voia Sa
Voia Lui acesta este din tot ce dar El mi-a dat
Să nu pierd aici nimica cum dar El m-a învăţat
Voia Tatălui Meu este pe Fiu cine îl vede
Să nu piară pe vecie — în El cine se încrede
Şi aşa Mântuitorul ne-a vorbit de Fiinţa Sa
Pe acel ce crede-n Mine din morţi îl voi învia

Eu sunt Pâinea — din cer ce s-a pogorât
Domnu aşa odinioară despre Sine ne-a vorbit
Dar iudeii nu credeau şi-i vorbiră împotrivă
Căci a lor viaţă atunci — era-o barcă în derivă
Nu-i acesta Fiul lui Iosif între noi care trăieşte
Cum dar El acum ne spune din cer că El Însuşi este

Însă Doamnul le-a vorbit — între voi să nu cârtiţi
La Mine nimeni nu vine viaţa de nu o sfinţiţi
Dacă Tatăl nu v-atrage şi nu locuieşte-n voi
Nu puteţi veni la Mine să vă-nvii în ziua de apoi
În proroci e scris — toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu
Cine dar de Tatăl ascultă va primi Cuvântul Meu
Iar în ziua de apoi Eu fiinţa îi voi învia
Şi de-a pururi şi-n vecie viaţă el va căpăta
Adevărat adevărat vă spun — cine crede dar în Mine
Viaţa veşnică o are şi el de la moarte — la viaţă vine
Căci Eu sunt Pâinea Vieţii din cer care se coboară
Şi din Ea cine mănâncă în veci dar ca să nu moară
Cine dar din Ea mănâncă în veci dar — el va trăi
Şi Pâinea pe care o dau este trupul Meu să ştiţi
Pentru voi dar iată-l dau fraţii Mei cu toţi să fiţi
Cine crede dar în Mine Viaţa veşnică o are
Căci Eu îi ofer un nume şi îi dau pe veci salvare
O veniţi dar prin credinţă — Evanghelia o urmaţi
Ca să fiţi cu toţi de aicea şi surori şi să-mi fiţi fraţi
11-02-2020- mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Preaviz

Norocul şi-a dat demisia din viaţa mea
Fără nici un preaviz.
Urât din partea lui!
A găsit de lucru în altă parte
Unde era plătit mai bine.
Faliment!
Disperare!
Surpriză!
Şi-a dat seama că nu banii sunt importanţi.
Fără nici un preaviz
(Frumos din partea lui!)
S-a întors la mine.
L-am primit.

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de Magdalena Rus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce au făcut din mine? Ce am făcut din ei?

poate un peşte din acvariu să privească de la depărtare ce se întâmplă în acvariu?
atâta timp cât viaţa e o cuşcă şi eu sunt maimuţa care îşi ia porţia zilnică de mâncare lăsată
cum pot să spun cum e afară, în junglă, în libertate deplină?

chiar dacă ne naştem liberi, suntem învăţaţi să ne spălam, să ne tundem, să vorbim frumos
suntem învăţaţi să respectăm toate interdicţiile şi să atacăm cu pietre orice abatere
astfel încât să ieşim din viaţă obosiţi şi înstrăinaţi, alienaţi, abandonaţi

ca să ştiu ce au făcut din mine tabuurile şi interdicţiile
ar trebui să-mi amintesc ce făceam într-o viaţă anterioară când eram leneş
şi mă întindeam pe câte o creangă în căutarea mâncării

dar nu ştiu ce simte un leneş, nici măcar un vierme sau o albină nu ştiu
cred că mi s-a spus că omida trebuie să moară în pupa ei pentru ca fluturele să trăiască o zi
dar nu-mi amintesc nici de stadiul de omidă şi cu atât mai puţin cel de fluture

piciorul meu a călcat pe urmele altora străbătând acelaşi pământ
şi frământând poate aceleaşi gânduri
dar cu siguranţă că strigătul meu în deşert nu a fost auzit

umbra mea s-a intersectat cu o mulţime de umbre
cuvintele mele s-au tăvălit printr-o mulţime de guri şi speranţe
aşa că nu ştiu dacă cineva a simţit atingerea mea
nu. nu suntem ingeri... dar cred că ne-am fi dorit...

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescăruşul

lumea, o viaţă născocită
între două clipe inegale sau mai multe
cine stă să le asculte
sau să numere, sunt multe
aici îngerii şi-au lepădat aripile
uitând să se înalţe spre lumină
aripile au ars sub vântul nebun de la răsărit
de răsărit nu a mai răsărit nimic
totul e uscat, pustiu şi gol
un joc inutil, al vieţii şi al morţii
busola s-a stricat demult
a uitat să mai arate lumina
doar un pescăruş pe puntea vieţii
visează, mai strigă...

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce e viaţa...

Uneori am impresia că
Dumnezeu se joacă
cu mine
şi o face dur...
cu toată bunăvoinţa
trebuie să recunosc că
nu- mi place să fiu
partenerul lui de joc
mereu
mă priveşte suspicios şi
îmi zâmbeşte ironic
"hai să ne jucăm de-a viaţa"
mi- a spus într-o zi...
m- a strigat de trei ori
pe numele mic dar
nu i- am răspuns
l-am lăsat să aştepte
aşa cum m- a lăsat şi el
cand l- am întrebat
ce e viaţa...

poezie de Teodor Dume (ianuarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic din viaţa mea trecută

Nimic din viaţa mea trecută nu-mi mai aparţine,
Orele-au trecut în zbor precum visele efemere
La care-am renunţat sau ele-au renunţat la mine,
Dar imaginile lor sunt păstrate foarte bine
În ale memoriei cotloane şi unghere.

Orice va fi să vină, deocamdată nu există,
Cum ar putea atunci să-mi aparţină?
Prezentul e tot ce am, cu mine coexistă,
Iar atât timp cât stai lipit de-a lui tulpină
Phyllis, e-n întregime-a ta, vioaie şi-optimistă.

Aşa că nu mai tot pomeni de inconstanţă,
Inimi false, jurăminte încălcate, vise scrum!
Printr-o minune s-a transformat în viaţă,
Viaţa ta, acest minut lung pe care-l trăieşti acum,
E vorba de-un dar, darul cu care cerul te răsfaţă.

* Phyllis – personaj legendar din mitologia greacă, fiica unui rege trac. Sinucigându-se din dragoste pentru Demophon, regele Atenei şi fiu al lui Tezeu, erou al războiului troian, s-a transformat într-un alun înflorit.

poezie de John Wilmot, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eleonora: I l-ai lăsat pe Rikky; papagalul tău preferat... Deci, ţii chiar atât de mult la băiatul ăsta, draga mea?
Maria: E un băiat bun, mamă.
Eleonora: Ştiu, am remarcat; bun şi frumos în acelaşi timp. Pe deasupra, chiar inteligent şi manierat; până şi tatălui tău i-a plăcut de el. Dar mult mai important e, scumpa mea, ce simţi tu pentru el?
Maria: Ah, mamă, te-aş minţi dacă aş spune că nimic, dar nu-mi fac iluzii în ceea ce-l priveşte.
Eleonora: De ce, draga mea? De ce vorbeşti astfel?
Maria: Pentru că el e îndrăgostit, mamă; evident însă, nu de mine, ci de alta... Tot o colegă.
Eleonora: De unde ştii? Ţi-a spus el?
Maria: Nu, nici gând! Nici nu l-aş fi întrebat aşa ceva. Intuiţie, mamă... În plus, se observă clar din modul în care o priveşte, din felul în care-i vorbeşte, din atenţia cu care o înconjoară mereu; n-are ochi decât pentru ea, deşi ea e mai rece faţă de el, mai distantă...
Eleonora: S-ar putea să te înşeli, scumpa mea.
Maria: Nu, sunt sigură că nu!
Eleonora: Şi atunci, ce-i de făcut?
Maria: Am să mă resemnez, mami. Pot înţelege că nu-i de mine; nu vreau să ţintesc prea sus.
Eleonora: Ce tot spui prostii? Cum să nu fie de tine? Şi tu meriţi tot ce-i mai bun. Eşti potrivită pentru el sau oricare altul. Meriţi...
Maria: Dar nu pe el, mamă! E clar că inima lui îi aparţine ei, celeilalte... Şi nu vreau să mă amestec între ei doi.
Eleonora: Şi atunci, tu... Cum rămâne cu tine? 13 ani sau mai mulţi chiar, îl vei avea în preajmă... Cum ai să rezişti?
Maria: O să reuşesc, mamă.

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Norocul meu

privirea ta-i un dar ceresc
dar de ce oare ma feresc
de-a te privi si ferici
si mai cu foc
sa n-am noroc
de-a te iubi!

din ochiul tau nu am cules
am tot privit si tot ales
numai povesti numai prostii
m-am ratacit in al meu joc
tot n-am noroc
a mea sa fii.

prin bolta ochilor senini
am indurat ploaie de spini
sa cant poeme si povesti
sa ratacesc din loc in loc
raman mereu fara noroc
ca tu nu-mi esti.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu un sentiment nefiresc de plăcut, fără nicio teamă sau grijă, mi-am luat bicicleta şi m-am plimbat prin tot oraşul, în zigzag, în cerc, în sus şi-n jos. Când am obosit şi am început să mă înspăimânt de singurătate, m-am aşezat pe bancă, într-un parc. Mi-am întors privirea spre un boboc de trandafir alb. L-am admirat îndelung, cu sentimentul foarte clar şi liniştitor că nu era necesar să-l aduc în viaţa mea, nici să intru eu în viaţa lui. Nu trebuia decât să realizez vecinătatea fiinţelor noastre. Dar şi câtă pace îmi aducea vecinătatea lui!

Silvia Velea în Memoriile păsării Phoenix (2020)
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai respiraţie

Nici Creştin şi nici Mozaic, nici Muslim şi nici Hindus,
Budhist, Sufist sau Zen. Nu, oricărei religii
sau sistem cultural. Eu nu sunt din Est
sau din Vest, nici din ocean şi nici din pământ,
nici din eter şi nici dintr-o oarecare formă naturală,
nici nu-s compus din elemente întâmplătoare. Eu nu exist
ca entitate a acestei lumi sau a celei care va urma,
nu descind din Adam şi Eva sau din oricare alt
mit fondator. Locul meu este nelocul, urma
fără urme. Nici trup şi nici suflet.

Aparţin Lui, Celui pe care-L iubesc, am văzut cele două
lumi ca pe una singura, cea pe care o ştiu şi care mă cheamă,
prima, ultima, cea din afara mea şi din mine,
singura care respiră cu respiraţia unei fiinţe omeneşti.

poezie clasică de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La naşterea mea

"Poezia nu e un mamifer
şi, totuşi, naşte pui vii şi îi hrăneşte cu lapte.
Îmi vine să deschid ferestrele larg şi să strig:
s-a născut un poem!
Aşa cum a făcut, în douăzeci şi cinci iulie, doctoriţa,
pe vreme de ploaie,
în anul o mie nouă sute cincizeci şi opt,
la orele două după-amiază, fix când pleca
ultimul escadron al Armatei Roşii din ţară.
Nu trăim deloc timpul lucrurilor definitive.
Nici eu nu m-am născut atunci pe de-a-ntregul,
mai netezesc şi acum la chipul meu armenesc, arămiu,
şi nici Armata Roşie n-a plecat de-a binelea vreodată.
Numai că, privind pe fereastră, doctoriţa şi-a pus palma la gură,
pe stradă tocmai trecea un cortegiu funebru,
cineva se hotărâse să moară, ca să-mi lase locul lui pe pământ.
Cât priveşte poemul, nu ştiu mai nimic despre el,
cine-i acela care îl va înţelege
şi dacă-şi va ţine cumpătul când cocoşul va cânta de trei ori.
Nu ştiu de unde vine şi din ce fel de lume
poemul acesta copil, îmbătrânit de zile.
Cuvintele par a fi fost pentru el
un fel de-a muri,
dar doctoriţa s-a întors, totuşi zâmbind, către mama:
«e norocos Varujan, băiatul ăsta al nostru,
care a murit şi s-a născut în aceeaşi zi!»"

poezie de Varujan Vosganian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rânduri pentru nepotul meu

Nu cred că am ştiut ce e iubirea
Până te-au zămislit divinii aştri
Ce te-au trimis pentru-a-mi afla menirea,
Copil superb, cu ochii mari, albaştri!

M-am supărat pe Dumnezeu ades,
Îl imploram plângând sfios, cu teamă
Ca vieţii mele să îi dea un sens
Prin binecuvântarea de-a fi mamă.

Însă altfel a fost de Sus sortit:
Nepot să-mi fii, mătuşă să îţi fiu...
Suavu-ţi chip, cu drag, când l-am privit,
Înseninat-a traiul meu pustiu.

Te-am ocrotit aşa cum am ştiut...
Cu râsul tău mi-ai alinat durerea,
Dragostea mea am vrut să-ţi fie scut,
Cu glasul tău mi-ai dăruit puterea

De-a înfrunta destinul nemilos,
De a nu fi vreodată doborâtă...
M-am bucurat văzând cum creşti frumos,
Cum învăţai din lumea neştiută.

Cum aş putea acum să-i mulţumesc
Divinităţii, care te-a trimis,
Băiatul meu, cu care mă mândresc,
Minune, apărută mai întâi în vis?

Promit să te susţin în tot ce faci,
Prietenă şi mamă deopotrivă,
Promit să te-nţeleg de plângi sau taci,
Fără a fi nici rea, nici posesivă.

O bucurie să îţi fie viaţa,
Pe drumul ei să fie numai soare,
Zâmbind să lupţi, dar să-mi asculţi povaţa
De-a-ţi face din iubire sărbătoare!

poezie de Marilena Răghinaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!