Cântec (8)

Astăzi, în zborul lor,
Norii mi-au adus harta Spaniei.
Atât de mică pe faţa râului,
Atât de mare peste pajişte
Umbra aruncată de ei.

Era plină de cai
Acea umbră.
Eu, călare, căutam în umbra calului
Satul şi căsuţa mea.

Am intrat în curtea unde odinioară
Era un izvor cu apă.
Deşi izvorul nu mai era acolo,
Susurul undelor se auzea ca atunci,
Iar apa care nu mai curgea
S-a întors să-mi aline setea.

poezie clasică de Rafael Alberti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântâna pisicii negre

Pisica neagră trecea prin iarbă. Era noapte şi parcă
Avea o vargă. Pe sub streaşină bătea vântul.
Pâş, pâş se strecura. Îl ascultam cum calcă.
Iarba se înfiora când trecea pisica neagră.

Era o fântână plină până în gură cu apă. Plouase mult.
Apa nu era bună. Se stricase, iar fântâna-şi pierduse
Rostul de a adăpa. Nimeni nu mai vine setea din buza ei
Să şi-o stingă. I-a apus soarele. Nu mai are lumini.

În mintea mea târziul se opintea cu pisica neagră.
Îmi era frică să mă mai duc la fântâna plină cu apă.
Pâş, pâş se strecura apusul peste noi dinspre răsărit.
Fântâna umplută cu apă s-a înecat şi apoi a murit.

poezie de Mircea Lucian Nincu
Adăugat de Mircea Lucian Nincu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi, pâinea era chiar în faţa mea, dar mi-a fost prea lene să mă întind după ea, aşa că am fost cât pe ce să mor de foame! Mai mult decât atât, înaintea mea era o cană cu apă, însă era atât de mare şi grea încât nu m-am obosit să o ridic, preferând, mai curând, să mă las stăpânit de sete. Chiar să mă întorc pe o parte a fost prea mult pentru mine şi am lenevit toată ziua ca un câine.

Fraţii Grimm în Cei doisprezece servitori leneşi
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Norii cu scai

s-au prins de cer şi chipul ei
trebuia să i se pară rozaliu
cum nu avea ochelarii la el
umblau în apa râului care-i lovea
atât de necruţător încât simţeau
cum le ies vânătăi pe coapse
şi râul sclipea printre norii
aruncaţi alandala pe cerul bleu
apa era caldă şi tot mai adâncă
ceva se mişca în spatele lui
nu se îndoia că n-ar fi un crocodil
chipul ei se apropia încet
nu-i era frică. s-a scufundat
putea să devină o legendă
pentru tribul pe care-l studia
mintea era liniştită şi zâmbea

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Porumbelul

Porumbelul n-a avut dreptate.
Porumbelul s-a înşelat.
Pentru a călători spre nord el a zburat spre sud,
Crezând că lanul de grâu era apă.
Crezând că marea era cer,
Că noaptea era zori de zi,
Că stelele erau picături de rouă,
Că arşiţa era zăpadă.
Fusta ta, bluza ta,
Inima ta, casa ta.
(Ea a adormit pe malul mării,
Tu pe rămurica unui pom.)

poezie clasică de Rafael Alberti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Denver: De ce-ţi spui Beloved?
Beloved: În întuneric, numele meu Beloved.
Denver: Cum era unde te aflai înainte? Poţi să-mi spui?
Beloved: Întuneric. Eram mică în locul ăla. (Se chirceşte.) Cum e acum aici.
Denver: Îţi era frig?
Beloved: Cald! N-aveam ce aer respira acolo jos. Nu era loc să te mişti.
Denver: Ai văzut pe cineva?
Beloved: Era o grămadă de oameni acolo jos. Unii erau morţi.
Denver: L-ai văzut pe Iisus? Pe Baby Suggs?
Beloved: Nu ştiu... nu le ştiam numele.
Denver: Păi, şi atunci, la ce te-ai mai întors aici?
Beloved: Ca să-i văd faţa.
Denver: Faţa mamei? Faţa lui Sethe?
Beloved (apucând-o pe Denver de mână): A lui Sethe.

replici din filmul artistic Beloved (1998)
Adăugat de Loredana Malic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Băieţii

se aruncă în apă de pe stâncă
în timp ce cad
ţipă
ca şi cei de odinioară
poetul se scăldase a
cum (?!) ca şi cei din ziua de azi
acum două sute de ani
iar apa în care s-a scăldat
cine ştie în ce ocean a ajuns
sau ştie cineva unde e (?!)
ori s-o fi evaporat
dar
asta nu contează sau contează
apa care curge acum nu-i o apă
obişnuită, deoarece în apa
de odinioară a râului s-a scăldat poetul
băieţii de astăzi se aruncă
şi ei ca şi cei de odinioară (?!)

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea

deasupra mamei răsărise un curcubeu negru.
pe-atunci mama era doar o fetiţă
şi părul ei era din şuvite de diamant.
ea se opri din jocul ei
îşi netezi rochiţa
şi privi înspre curcubeu.
era un curcubeu negru şi de atâta negru scânteietor
pe câmp muşeţelul se întunecase.

mama privi înspre curcubeu.
era atât de jos, că aproape-l putea atinge cu buzele
iar părul ei electrizat, transparent
se lipea de tuburile moi, ca de orgă.
roşul curcubeului era negru.
şi oranjul lui era negru.
şi galbenul lui era negru.
şi verdele lui era negru.
şi albastrul lui era negru.
şi indigoul lui era negru.
doar violetul lui rămânea violet.
violetul lui era un şuvoi care se pierdea în mare.

mama ştiu atunci că este pierdută.
avea să cunoască dragostea.
şi brusc umbra ei pe asfaltul cald din floreasca
se împodobi cu vene şi oase.
mama sui într-o corabie din pânză de păianjen
şi o porni în sus pe curcubeu.

umbra ei, cu vertebre şi intestine
îi continua joaca.

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era numai labirintul nesfârşit al copacilor acoperiţi cu muşchi, unde era atât de linişte încât îmi ţiuiau urechile. Era întuneric ca în amurgul unei zile înnorate, cât să vezi că nu era numic de văzut. Alergam prin întuneric fără ţintă, căutând, căutând şi iar căutând, devenind din ce în ce mai înverşunată odată cu trecerea timpului, încercând să mă mişc mai repede, deşi viteza mă făcea mai împiedicată... Apoi visul meu ajungea într-un punct - simţeam că urmează acel moment, dar nu reuşeam niciodată să mă trezesc înainte să înceapă - în care nu-mi mai aminteam ce anume căutam. Atunci înţelegeam că nu era nimic de căutat şi nimic de găsit, că nu existase nimic altceva în afară de pădurea acasta goală şi înfricoşătoare, şi că nu va mai exista niciodată nimic pentru mine.

Stephenie Meyer în Lună nouă
Adăugat de lala
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul pe care n-am apucat

Două drumuri se despărţeau într-o pădure aurie.
Îmi pare rău că nu le-am putut pe amândouă urma.
Şi, pentru că eram singurul călător, am zăbovit
Privind în lungul celui dintâi, cât mai departe.
Până acolo unde se pierdea sub pământ.
Apoi am apucat-o pe al doilea, ce nu era mai prejos.
Şi care poate era chiar mai îndreptăţit să-l străbat.
Căci era acoperit cu iarbă şi neumblat.
Deşi, trecând pe unul dintre ele,
Era de parcă le-aş fi străbătut pe amândouă,

Iar în acea dimineaţă se întindeau la fel:
Iarba lor nu era bătătorită de paşi.
L-am lăsat pe primul pentru o altă zi
Ştiind totuşi că, pornind pe unul dintre ele,
Cu greu m-aş mai fi întors vreodată.

Aşa voi povesti cu un suspin
Cândva, peste ani şi ani:
Două drumuri se despărţeau într-o pădure, iar eu
Am pornit-o pe cel mai puţin străbătut
Şi asta mi-a schimbat viaţa.

poezie clasică de Robert Frost (1916), traducere de Horia Gârbea
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zvonul egal

Părea un zvon! În realitate era un copac plin
cu stridii...
Oamenii veneau călare pe tauri cu trompete
în coamă
pe covoare cu degete franjuri
pe o albină gigant un om pliant
alţii călare pe cai de alamă...
Părea un zvon adus de apă
cu un recif întrebător
cu un miros îmbătător.
Scafandrii îşi nituiau pe dealuri
ultimele valuri.
Eu te căutam în mulţime
tot mai jos
la înălţime... între două dealuri.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa e frumoasă!

Am coborât la malul râului
Şi m-am aşezat lângă edec.
Am încercat să gândesc, dar n-am putut,
Aşa c-am sărit cu gândul să mă-înec.

Dar am ţâşnit la suprafaţă – şi-am ţipat!
Apoi, din nou am încercat să-mi vin de hac!
Dacă apa n-ar fi fost atât de rece
Poate că aş fi reuşit s-o fac.

Dar era Rece în acea apa! Era rece!

Mai târziu, m-am urcat pe turn
La douăzeci de etaje înălţime.
M-am gândit la copilul meu
Şi-am crezut c-o să sar, că s-a zis cu mine.

Am rămas acolo şi am ţipat!
A fost cât pe-aci, cât pe-aci să-mi vin de hac!
Dacă turnul n–ar fi fost atât de înalt
Poate că aş fi reuşit s-o fac.

Dar eram atât de Sus! Atât de Sus!

Acum, dacă tot sunt aici şi în viaţă,
Presupun că a trăi este firesc.
Aş fi putut muri din dragoste –
Dar am fost născut ca să trăiesc,

Aşa că-o să-mi mai auzi ţipetele,
O să mă mai auzi spunând că-mi vin de hac.
Nu m-aş simţi însă bine, draga mea,
Să te ştiu tristă fiindcă-am reuşit s-o fac.

Viaţa-i frumoasă ca un vin spumos! Viaţa-i frumoasă!

poezie clasică de Langston Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

I-au făcut un leagăn dintr-o coajă de alun, saltea din petale albastre de toporaşi, iar plapuma era o petală de trandafir. Aici şedea noaptea, dar ziua se juca pe masă. Femeia pusese o farfurie plină de apă şi de jur împrejur, pe marginea farfuriei, aşezase flori cu lujere în apă. Pe apă plutea o petală mare de lalea pe care şedea Degeţica şi umbla de la o margine la alta a farfuriei; avea drept vâsle două fire de păr de cal. Era o plăcere s-o vezi. Ştia şi să cânte şi cânta aşa de subţirel şi de dulce, cum nimeni n-a mai cântat vreodată. Într-o noapte, pe când şedea frumuşel în pătucul ei, pe un ochi de fereastră care era spart a intrat o broască. Broasca era urâtă, mare şi jilavă. A sărit drept pe masă, acolo unde şedea Degeţica şi dormea acoperită cu petale roşii de trandafir.

Hans Christian Andersen în Degeţica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am băut un pahar

cu apă şi acesta era
plin de schije! – spune soldatul.
în priceperea mea
am băut un pahar
cu apă sfinţită... şi apa era
plină de rugăciuni! – spune soldatul.
în priveliştea mea
apa vorbea, iar paharul
paharul tăcea.

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jocul umbrelor

Pe umbra ta prelung-armonioasă,
Am aşezat cu grijă umbra mea,
Şi ne-am iubit, cât umbra mea dorea,
Şi-am construit pe umbra ta o casă.

Veneam cu braţele deschise-n ea,
Mă aşteptai în uşă, drăgăstoasă,
Cu umbra pâinii, aromind pe masă,
Şi umbra ta stătea lângă perdea.

Şi-acum, aud că umbra ta aleasă
A conspirat nemeritat ceva
Şi a vândut, pe-un fel de cacealma,
Umbrarul unde ne simţeam acasă.

Lumina, astăzi, nu ne mai apasă
Şi s-a închis în tine umbra ta.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Mariana Albu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbră de iubire

Umbra care mă însoţeşte
Era a iubiriii tale umbră.
Umbra ce mă părăseşte
A fost trădarea ta.

Şi, în ciuda trădarii tale
Şi amintirilor iubite,
Vreau să te am mereu

Alături în pragul meu,
Să-mi reverberezi în suflet
Cu inima ta iubitoare.

poezie de Enrique Antonio Sanchez Liranzo (2016), traducere de Ioan Friciu
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nevoia de cuvânt

la început a fost cuvântul, şi era atât de singur încât s-a despărţit în silabe
cea de sus s-a numit cer şi rai şi nori şi vânt şi ploaie şi absent
iar cea de jos s-a numit pământ şi iad şi umbră şi tărie
şi pentru că mai rămăseseră sunete
a zidit omul cu toate florile şi toate animalele
dar omul era singur, nu avea cu cine să vorbească
şi atunci, din unu a făcut doi şi femeia a strâns cuvântul la sân
şi cuvântul nu a mai plâns. a suspinat doar
şi a crescut fără teamă de întuneric, de ură, de micime
dar toate acestea şi-au dat mâna şi i-au pus gând rău ţintuindu-l
în cea mai neagră tăcere
iar cuvântul a murit şi a înviat
pentru că omului îi era greu fără de cuvânt
şi cuvântului îi era greu nerostit
mâna care mângâie, umărul care sprijină, gura care suspină
sunt demne de umbra şi duhul cuvântului
iar frazele se înlănţuie scriind toată istoria lumii
în aceleaşi eterne cuvinte
de început

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngropată sub sipică şi saxifragă, stânca era una dintre băncile de piatră întâlnite ades la răscruce de drumuri în provinciile valahe. Pe lângă faptul că se poate aşeza pe ea, călătorul îşi potoleşte setea cu apa păstrată într-un vas pus pe bancă, apă reîmprospătată zilnic de către ţărani. Atunci când castelul mai era locuit de Radu Gorj, banca purta un recipient pe care slujitorii familiei aveau grijă să nu-l lase niciodată gol. Dar acum era mânjit de murdării, căptuşit de un muşchi verzui şi cea mai mică izbitură l-ar fi făcut fărâme.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu ochi frumoşi

când eram copii
era acolo o casă ciudată
cu jaluzelele
întotdeauna
trase
şi nu se auzeau voci
niciodată
şi grădina era plină de
bambuşi
şi nouă ne plăcea să ne jucăm printre
bambuşi
pretinzând că eram
Tarzan
(cu toate că Jane
lipsea).
mai era şi
un lac cu peşte
unul mare
plin cu
cei mai rotofei peştişori aurii
pe care i-ai fi putut vedea vreodată
şi erau domesticiţi.
veneau la suprafaţa apei
şi luau bucăţele
de pâine
din mâinile noastre.

părinţii
ne spuseseră:
"nu vă apropiaţi niciodată de acea
casă."
aşa că, desigur, exact asta
am făcut.
ne întrebam dacă locuieşte
cineva acolo.
au trecut multe săptămâni iar noi
n-am văzut niciodată
pe cineva.

apoi într-o zi
am auzit
o voce
din casă
"EŞTI O CURVĂ
AFURISITĂ!"

era vocea unui
bărbat.

apoi
uşa
casei s-a
deschis larg
şi bărbatul
a ieşit
afară.

ţinea în mâna
dreptă o sticlă
de jumătate de litru cu whiskey.
era cam de
30 de ani.
avea o ţigară-n
gură şi
era nebărbierit.
părul
nepieptănat
îi stătea vâlvoi
şi era
desculţ
în tricou
şi-n pantaloni.
dar ochii lui
erau
strălucitori.
scânteiau
în
lumină
şi-a spus,
"hei, micuţi
domni,
vă distraţi,
sper,
de minune, aşa-i?"

apoi a scos un
chicotit
şi a intrat
înapoi în casă.

am plecat,
ne-am întors
în curtea noastră
şi-am căzut
pe gânduri.

părinţii noştri,
am concluzionat,
voiau ca noi
să stăm departe
de acel loc
pentru că
nu doreau
să vedem un
astfel
de om,
un om natural
puternic şi
cu ochi
frumoşi.

părinţilor noştri
le era ruşine
că ei nu erau
ca
acel om,
de-aia
doreau ca noi
să stăm departe.

dar
ne-am întors
la acea casă
şi la bambuşi
şi la peştişorii aurii
domesticiţi.
ne-am întors
de multe ori
multe săptămâni
dar nu l-am mai văzut
şi nici nu l-am mai auzit
vreodată
iarăşi.

jaluzelele stăteau
trase
ca întotdeauna
şi era linişte.

apoi într-o zi
când veneam de la
şcoală
am văzut
casa.

era arsă
toată,
nu mai rămăsese
nimic,
doar fundaţia
contorsionată şi neagră
fumegând
şi ne-am dus la
lacul cu peşti
dar nu mai era
apă
în el
şi peştişorii
rotofei şi-aurii
zăceau morţi
acolo
uscându-se.

ne-am întors
în curtea noastră
şi-am vorbit despre
asta
şi-am decis că
părinţii noştri
le-au ars
casa
i-au ucis
au ucis şi
peştişorii aurii
pentru că totul
era prea
frumos,
până şi păduricea
de bambus a fost
arsă.

lor le fusese
teamă de
de omul cu
ochi
frumoşi.

şi
nouă ne-a fost teamă
atunci
că
de-a lungul vieţilor noastre
asemenea lucruri
se vor mai
întâmpla,
că nimeni
nu dorea
ca cineva
să fie
atât de
puternic şi de
frumos,
că toţi
ceilalţi niciodată
n-ar permite aşa ceva
şi că
mulţi oameni
vor mai trebui să
moară.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fasole în untură de om

îţi erau tot mai numeroase cântecele
parcă fiecare păticică din tine devenise o lebădă
murirea lor era galopul calului fără picioare
mă cunoşteai dintr-o existenţă oarecare
privitoare la cerul străpuns de pisc
din senin curgea sânge albastru
ca de la regi neîncoronaţi şi curgea apă de moarte...
îţi era gura străpunsă de ac de albină
găsise acolo dulceaţa vorbelor fără vicleşug de fiinţă
frica era o simplă notaţie a întunericului

&

licenţiat la "Şcoala de nebuni"
felcerul îmi găsise fractură de orizont
cică priveam vertical zarea
la intersecţia dintre uman cu strada de îngeri
în unicul sens de înot pe zbor
acasă la demiurg
prăjeai fasole în untură de oameni

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eră determinantă

Era aceea a adus dintru început
mutaţii generice
sub auspicii generale
era aceea era o fereastră cu dichis
tainică şi emergentă
spontană cu reflex înnăscut
consacrată din cuante definitorii
era era un portal
de trecere între lumi
purta elogiul vremurilor
mult peste timpuri
am denumit-o opţional
fiica preferată a lui Cronos
era acea era tare demult
dinaintea erei noastre
şi dinainte de Hristos
s-a închis preventiv cu ivăre
şi s-a deschis numai simptomatic
sporadic se mai întrezăresc din ea
ecouri şi amprente
pe alocuri mutaţii genetice
în structura genomului uman
structura ei predominantă
s-a risipit în praf de stele.

poezie de David Boia (14 februarie 2018)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!