Dansand pe gheata

căram nămeţi de aripi congelate
sloiuri de lacrimi
soarele-zâmbet săpa
într-o bătaie de inimă
fără revelaţii...
visele ascultau
cu inima uşor întredeschisă
...
număram
în neştire coaste
cuvinte dezgolite
aici... câte una mai puţin
acolo... una în plus
cine te va ascunde?
vom trage afară lanţul iluziilor
tăcerea se va rupe-ntr-o
lacrimă de sticla
...
vei veni şi tu
cap de piatră sădit
pe coapsa întinsă
de aşteptări
sâvârşind
o naştere prematură
...

poezie de Mihaela Maxim
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia de dragoste

Eu te ţin în mâinile umbrelor
Cu trunchiul la vedere,
Să poti cădea ca-ntr-o oglindă
Când visele n’au să te ţină
Aproape de tăcere

Tu mă purtai pe stele
Într-o dulce mângâiere
Ea mă visa-ntre ape
Cu soarele aproape

Ea eram eu mereu alta
Şi tu numai Tu până când
Luna-nceta să mai zbată
Tăcerea în norii de plumb

Cu iarba smulsă din inimă
Ştergeam peste pleoape şi solzi
Puţin din tăcerea ta multă
Şi roua uitată la porţi

Azi nu mai lipsesc de la cursuri
Pândită la ora de sport
Iar mâine tăcerea pe muguri
Inflorită-i sub foaia de cort.

poezie de Mihaela Maxim
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu una, cu două, feciorul de împărat nu se urnea însă din loc. Vorbele zburară în vânt şi iscusinţele rămaseră lucru fără treabă. Vremea trecea, ziua se apropia, era mâine-poimâne, şi feciorul de împărat nu se depărta de lângă soţia sa. Când vitrega văzu că acuma nu e încotro, îşi puse piatră pe inimă şi trimise carte, ştire şi veste la frate-său, a cărui împărăţie era vecină, spuse cum şi ce, şi grăi două-trei vorbe, ca să vină cu oaste şi voinici şi să cheme pe feciorul de împărat la război. Asta era una, bună şi cea din urmă. Nici nu rămase în zadar. Feciorul de împărat sări cuc de mânie când îi veni vestea că acum nu e bine, că iaca cum şi ce, şi cum că oştile vrăjmaşilor sunt pe cale să vină, să intre şi să fie precum de mult n-a mai fost... Bătaie adică, bătaie grozavă, bătaie între doi împăraţi! Văzu şi el că acuma nu e încotro, că n-are decât să facă ce e de făcut. Aşa sunt feciorii de împărat! Oricât de în drag şi-ar păzi nevestele şi oricât de-a dor ar aştepta să-şi vadă feţii, când aud de bătaie, li se zvârcoleşte inima în trup, li se frământă creierii în cap, li se împăienjenesc ochii... lasă nevastă şi feţi în grija Domnului şi pornesc ca vântul la război.

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu picăturile de apă care cad una câte una, puţin câte puţin, se umple un vas. Aceasta-i legea oricărei acumulări de bani, de cunoştinţe şi de merit religios.

în Hitopadeca
Adăugat de Corneliu Tocan, Ph.D., M.Sc.
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu picăturile de apă care cad una câte una, puţin câte puţin, se poate umple un vas. Aceasta-i legea oricărei acumulări de bani, de cunoştinţe şi de merit religios.

în Hitopadesha
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scopul vieţii nu este doar să satisfaci proiecţiile minţii. Deşi ne imaginăm o altfel de viaţă că ar fi una fericită, nu ar fi o viaţă bună. Îţi iroseşti viaţa urmărind vântul. Dar să îţi dedici viaţa Adevărului, asta e extraordinar. Şi este o alegere insuflată de însăşi Inima. Te rogi din Inimă: "Fie ca viaţa asta să fie una cu sursa ei." Aruncă-l afară pe vechiul chiriaş numit ego. Oferă această casă altfel încât să fie folosită în serviciul Fiinţei Supreme şi să devină astfel un templu al luminii. Nu te vei mai întoarce niciodată să spui: Oh, nu-l mai vreau pe Dumnezeu să fie aici. Era mai bine când diavolul era aici." Nu, nu vei regreta niciodată asta.

citat din Mooji
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacul acela era o lacrimă a Pământului. Pământul plânsese, cine ştie când, cândva demult, şi-i fusese ruşine, şi-şi ascunsese aici una din lacrimi.

Leonida Neamţu în Frumuseţea pietrei nevăzute (1965)
Adăugat de Adela
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem mai mulţi...

suntem atât de diferiţi, tu eşti ca ziua, eu sunt noapte,
tu eşti ca roua peste câmp, eu sunt ca luna într-o parte,
tu eşti ca apa de izvor, eu sunt ca setea nesătulă,
tu eşti un cer, eu sunt un nor, tu eşti o floare, eu tulpină

suntem atât de-asemuiţi, ca doi copaci cu frunze dese,
suntem lumini din cerul sfânt, suntem ca stelele răzleţe,
suntem petalele la flori, perechi, perechi, de câte două,
de cade una suntem goi, suntem ca lacrimi când nu plouă

suntem atât de coloraţi, tu o culoare, eu culoare,
una aprinsă, una azi, una uscată, una moare,
una în dungi trasate des, una cu cercuri desenată,
una cântată de poeţi, una dorită, una ştearsă

suntem cu toţi un furnicar, un grup compact, un stol de noapte,
suntem de mână sau hoinari, dar toţi legaţi cu ce se poate,
suntem aici sau nicăieri, suntem tăcere, gălăgie,
suntem din cer un univers, suntem mai mulţi, mai mulţi de-o mie

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

dor

bandaje pe rana deschisă – trage…!
fotografiile, iată
una câte una… îmi ustură ochii…

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne vom iubi fără cuvinte

Pe-această pagină, când vântul
Sufla-va dulce adiere,
O lacrimă va curge... Râul
Ei va aduce mângâiere.

Vulcani în inimi, anotimpuri
Pierdute printre ani, voi fi
Eu voi erupe pentru tine
Iar tu mereu mă vei iubi.

Eu voi fi noaptea. Zilei tale
Voi da răgaz prin ani, să treacă
Să nu ne-nebunească... fericirea
Învolburata vieţii apă

Vom fi şi alfa şi omega
Şi intru noi va fi tăcerea
Şi infinitul vom cuprinde,
Îmbrăţişând întreg pământul
Ne vom iubi fără cuvinte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apriliadele 1

frig
teribil de frig de parcă
sângele-i din mii de statuete
minuscule

când eram
lângă tine căutam cuvinte
frumoase, neasemuite, un fel
de maxim al expresiei –
nu era nevoie
iubirea nu se explică
simple, cele mai simple, aparent
banale fraze
nasc una câte una acum
în frigul acesta când Dorul
te amplifică
mă amplifică, apoi
ne anulează, ai zice
că suntem două cornete
de îngheţată intacte, neatinse – iată
soarele crescând pe tâmpla
dimineţii –
nu-mi va mai fi
frig
nu vom mai fi…

se urnesc statuetele
fluid
crescând

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă întreb

mă întreb mereu
fără sens, fără rost
într-o clipă obosită, tare chinuită
băusem mâhnirea pînă la fund
într-o seară chioară
într-o cârciumă goală
doar eu şi ea...
nu mi-a păsat de mine, de lume, de toate
sunt beat într-o lume beată
şi ce... sunt beat, nu vezi...
pe cer, stele inegale
cad în cale
a mai căzut azi una
se şterg una câte una
stau şi mă întreb
desigur fără rost
cum o să fie chipul lumii noi
când totul e clădit
din rugină, nămol şi gunoi.

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piatra de gand

Trăiam într-un gând
Ca sub o piatră
Când, într-o bună zi,
Nişte copii
M-au scos afară
S-au jucat cu mine
Apoi m-au uitat în soare

poezie de Mihaela Maxim
Adăugat de Sabyanna
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doină

Cine vine, cine pleacă,
Strop de apă-n piatră seacă.
Cine-a fost, cine-o să fie,
Strop curat de apă vie.
Cine stă şi cine trece,
Gândurile ne-or petrece.
Cine zice, cine tace,
Sufletul sub piatră zace.
Cine plânge, cine râde,
Venetici cu chipuri hâde.
Cine dă, cine primeşte,
Tot străinul huzureşte.
Cine s-a dus, cine rămâne,
Dorurile să le-ngâne.
Cine-i piatră, cine-i zbor,
Nu-i românul trecător.
E pământ, izvor, câmpie
Şi-are-o ţară Românie!
Mulţi o vor, da-i numa una
Şi-a noastră-i dintotdeauna.
Nu-i de ieri şi-o fi şi mâine,
De-om mânca pământ pe pâine
Şi-om bea lacrimă sărată
Din inimă ne-nfricată!
Timpu-şi bate clipele,
Noi ne-om duce zilele,
Din câmpie-n munţii suri
Lupi liberi pe sub păduri!

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul durerii

se poate muri într-un singur fel
de prea multe cuvinte
agăţate în cui
şi stând liniştit să le aduni
să le admiri
cum cad lacrimi
una câte una două câte două
sau multe câte multe...

da desigur se poate muri şi de
prea puţine cuvinte
pe care le rosteşti
atunci când lumina îţi pătrunde
până la oase
şi te doare cumplit
durere singulară durere multiplă
sau durere durere...

e nedrept să nu îţi accepţi soarta
cuvintelor tale
rostite sau nerostite
într-un univers ascuns şi tăcut
departe de tine
gândul care te copleşeşte
îţi dă aripi te poartă pe sus
cât mai sus mai sus...

se poate muri doar într-un singur fel!...

poezie de Gheorghe Gurău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spini

era frig şi era iarnă
ningea acut
în noi, pe lângă noi
era atât de frig în camera goală
ningea cu tăceri în vremea de apoi
afară, pe două ramuri ruginite
înflorise un trandafir
roşul aprins era culoarea lui
în albul pur, din jur
soarele se risipea, pe aici, pe undeva
jos, cădeau petale
una câte una
era ploaie şi vânt
ceţuri plângeau prin crâng
se scurgeau alegoric pe pământ
afară niciun cânt
pescăruşii plecaseră demult
m-am înţepat într-un spin şi am ţipat
nu am ştiut şi l-am certat
dimineata priveam trist
la fereastră, trandafirul se uscase în glastră
în iarna asta, când lacrimi curg, se scurg
ce să mai fac, aici, acum

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu are chipul meu

într-o noapte
în cel mai profund vis
dintre toate visele mele
am văzut Începutul:

Dumnezeu are chipul meu
şi eu am chipul Lui Dumnezeu –
suntem una şi aceeaşi Fiinţă:
iubim împreună şi
urâm împreună
într-o dualitate revoltătoare
laică şi religioasă deopotrivă

oricând eu mă pot duce în locul Lui
şi El poate veni în locul meu
pentru că locuim în aceleaşi trupuri
şi în aceleaşi iluzii despre ce ar putea fi

eu sting lumina acum în cameră
pentru că e târziu şi trebuie să dorm
şi odată cu mine se duce şi El la culcare –

nu e adevărat că Dumnezeu nu doarme!

la câte are pe cap
mă şi mir că nu a înnebunit până acum
şi nu a intrat în concediu medical
acolo
în lumea Dumnezeilor
din care facem parte şi noi

poezie de Emilian Mirea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre tacere

Degete fine, tăcerea asta
Alunecam printre ele
Ca un fir
Rugăciune pe nisip
Degete fine... ea
Îmi umblă prin paşi,
Negândită
Pe un colţ de tăcere mă ascund şi eu
Cuvintele sunt în tubul cu oxigen
Nu călcaţi pe suflete!
Aici…se trăieşte
Nu calcaţi!
Aici, se visează
Plouă cu tăceri
În dimineaţa asta tandră sunt
Femeia visurilor tale
Iubită deodată cu toate tăcerile
Fiecare vers este ultimul
Apoi ecoul tacerii tale
Picură din nou
Şi din nou
NU este decat gândul meu, îmi spun
Îmbrăţisat de clipă
Şi-o aripă tăcut tăinuită-ntr-o palmă de cer
Un peticuţ de tăcere scumpă care nu se va vinde
Mângâiat de visele tale
Acum dorm
Striveşte-mă toată în tăcerea ta
Fă-mă una cu ea
Şi cu tine
Iubită, în sfârşit,
Cu toată tăcerea
Cine-şi recunoaşte poezia
Este rugat sa tacă
Şi să asculte
Mulţumim pentru contribuţie
Astăzi
Primim tăceri

poezie de Mihaela Maxim
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca să nu te simţi sărac, trebuie să ai cel puţin 4 unităţi din fiecare fel de haină sau rufă: una la spălat, una la uscat, una la călcat şi una la purtat.

Beatrice Vaisman
Adăugat de Beatrice Vaisman
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amurg

Într-o ţară mare şi întinsă
amurgul este de asemenea mare şi întins,
lămpile se aprind una câte una,
asemeni toamnei amurgul se întinde peste tot.

Toţi oamenii şi-au închis gura;
ridicaţi-vă, voi, cei morţi,
pentru că amurgul este un vis
tăcerea şi-a dobândit întreaga puritate.

Îmi amintesc iarăşi nişte nume,
fiecare din ele semnalează
o experienţă unică
din care sunt constituite Paradisul şi Infernul.

Amurgul cuprinde pământul.
Îmi întind mâna, iar cineva mi-o strânge-n mâna lui –
ori de câte ori cade amurgul cineva
bate încetişor la uşa mea.

poezie de Xi Chuan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestem de adio

De-ar fi să adun, una câte una,
In căuşul aripii tale
Lacrimile
Ce n-au mai avut putere să cadă,
Ti s-ar face zborul
Târâş de şarpe.

De-ar fi să înnod, una câte una,
In pânza corabiei tale
Razele
Frânte de pleoapele-mi plânse
Vântul ţi s-ar stinge
In focul mocnit al comorilor.

De-ar fi să înşir, una câte una,
Pe portativul liniştii tale
Notele
Scrâşnite în adâncul nopţii,
Privighetoarea ţi-ar cânta
Numai la apus.

Te las ţie, însă, pradă eternă
Si Lui o să-i spun
Că i-ar fi mult mai bine
Cu tine
Iertat.

poezie de Cristina Davidescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!